$$$

 S-a întâmplat în 9 ianuarie1438: La această dată, avea loc reprimarea sângeroasă a răscoalei de la Bobâlna, răscoală începută în mai 1437. Răscoala de la Bobâlna din 1437-1438 a fost cea mai importantă răscoală înainte de marele război ţărănesc din 1514. Răscoala a început atunci când Gyorgyi Lépes, episcopul catolic al Transilvaniei, a cerut să se plătească zeciuiala, care nu mai fusese strânsă din 1434, într-o singură tranşă. Mai mult, micii nobili maghiari şi locuitorii români (care înainte erau scutiţi de plata zeciuielii, fiind ortodocşi) au fost şi ei obligaţi să o plătească. Generată de abuzurile episcopului Lépes şi de situaţia tot mai grea a ţăranilor, mişcarea a cuprins toată iobăgimea transilvăneană: români, secui, maghiari şi saşi, acestora adăugându-se orăşeni săraci, lucrătorii de la ocnele din Dej, Sic sau Cojocna, dar şi o parte a micii nobilimi.

Când ţăranii au refuzat să plătească, episcopul i-a excomunicat. Pe 16 septembrie, nobilimea din Transilvania, fruntaşii clerului, saşii şi gărzile secuieşti au format o alianţă de ajutor reciproc împotriva ţăranilor, semnând la Căpâlna un tratat intitulat Fraterna Unio. Armata nobiliară comandată de Desideriu de Losoncz a asediat oraşul Cluj, care se alăturase răsculaţilor, pe care l-au cucerit la 9 ianuarie 1438. Conducătorii răscoalei au fost executaţi la Turda, iar Clujului i s-au retras privilegiile de oraş, locuitorii săi fiind declaraţi ţărani. Pe 2 februarie a fost reînnoită alianţa de la Căpâlna, cunoscută ulterior ca alianţa celor trei naţiuni („Unio Trium Nationum”) prin care s-a reglementat situaţia socială în Transilvania în următoarele secole.

Vă propun doar o scurtă trecere în revistă a desfăşurării evenimentelor- în cele ce urmează. De la sfârşitul lui aprilie – începutul lui mai, tot mai mulţi oameni s-au adunat pe dealul Bobâlna, situat în apropierea Dejului, unde au constituit o tabără după modelul iniţiat de cehi în războaiele husite: „comunitatea locuitorilor maghiari şi români ai acestei părţi a Transilvaniei” (universitas regnicolarum Hungarorum et Valachorum huius partis Transylvaniae). Mişcarea s-a transformată curând în „guerra rusticorum” („război al ţăranilor”), după cum afirma Antonio Bonfini.

Trimişii răsculaţilor au mărturisit, în faţa Conventului de la Cluj-Mănăştur, că „erau lipsiţi de toate drepturile şi libertăţile lor, asupriţi la culme şi greu împovăraţi cu sarcini pe care nu le puteau duce”, drept pentru care doreau să „recapete vechile libertăţi acordate şi hărăzite de către sfinţii regi tuturor locuitorilor acestui regat al Ungariei şi pentru a lepăda şi îndepărta apăsarea poverilor de nesuportat”. Voievodul Transilvaniei, Ladislau Csáki (1426 – 1435, 1436 – 1437), a respins cererile trimişilor şi a dispus uciderea acestora, declanşând astfel lupta. Atacaţi pe dealul Bobâlna (sfârşitul lui iunie 1437), răsculaţii au ieşit victorioşi, folosind avantajul terenului şi superioritatea numerică. La 6 iulie, reprezentanţi ai celor două părţi aflate în conflict au încheiat o înţelegere în faţa Conventului de la Cluj-Mănăştur. Astfel, au fost anulate sau reduse cele mai grele obligaţii ale ţăranilor – în muncă, produse şi bani – şi a fost recâştigat dreptul de liberă strămutare. Răsculaţii au mai obţinut posibilitatea de a se întâlni anual într-o adunare a reprezentanţilor satelor şi târgurilor, unde erau reprezentaţi de câte „ doi bătrâni mai înţelepţi şi mai vrednici de crezare”, având drept principal obiectiv cercetarea respectării clauzelor acestei înţelegeri.

O consecinţă importantă a victoriei răsculaţilor, la nivelul elitei voievodatului, a fost întâlnirea reprezentanţilor celor trei stări privilegiate – maghiari, saşi şi secui – care au încheiat „fraterna unio” („uniunea frăţească”), numită în textele ulterioare „Unio trium nationum” („Unirea celor trei naţiuni”), la Căpâlna (16 septembrie 1437). Aceasta a pus bazele reluării ostilităţilor, ce au culminat cu bătălia de la Apatiu, ce urmărea „să fie zdrobite şi tăiate din rădăcină îndrăzneala şi răzvrătirile nelegiuiţilor de ţărani” (voievodul Lorand Lépeş) şi menţinerea sistemului social al Transilvaniei ce a dăinuit până la 1918.

Conștientizând că învoielile perfectate cu nobilii nu vor fi respectate, țăranii s-au adunat din nou, pentru a-și cere drepturile. În aceea toamnă, răscoala a luat chipul unui război pe viață și pe moarte. La Apatiu s-a dat o nouă luptă între armata clasei privilegiate și țărănimea înarmată cu ghioage, furci și topoare, dar, întrucât niciuna dintre părți n-a ieșit biruitoare, s-a trecut la negocieri. Era șansa țărănimii ardelene de a înlătura șerbia. De astă dată înțelegerea a fost mai puțin favorabilă țăranilor, comparativ cu ceea ce se obținuse anterior, în urma confruntării victorioase de la Bobâlna. Răscoala țărănimii române și maghiare a continuat, astfel că în decembrie 1437 a fost ocupată, de către țărani, cetatea de la Aiud, dar curând armatele inamice, ale grupurilor ce se aliaseră la Căpâlna, au declanșat un atac copleșitor asupra plugarilor, aceștia din urmă fiind învinși. La Aiud și la Cluj, acolo unde țăranii se adăpostiseră pe vreme de iarnă, s-au dat lupte crâncene. Dar soarta n-a ținut cu mulțimea asupriților, astfel că nobilimea ungară și armata sa au ieșit victorioase. În decembrie a murit împăratul Sigismund. Imediat aliații i-au atacat pe răsculați și i-au înfrânt. Armata nobiliară comandată de Desideriu de Losoncz a asediat orașul Cluj, care se alăturase răsculaților, pe care l-au cucerit la 9 ianuarie 1438. Cetățenii din orașul Cluj făcuseră front comun cu țăranii răsculați. Drept pedeapsă, locuitorii Clujului au pierdut statutul superior pe care-l aveau ca orășeni, devenind aidoma țăranilor, în privința puținătății drepturilor și mulțimii obligațiilor. Conducătorii răscoalei au fost executați la Turda, iar Clujului i s-au retras privilegiile de oraș, locuitorii săi fiind declarați țărani.

Cea dintâi consecință majoră a înfrângerii răscoalei de la Bobâlna a fost uciderea conducătorilor țărănimii și schingiuirea groaznică a unor mii de țărani, dintre cei care se implicaseră trup și suflet în acea timpurie și energică încercare de eliberare de sub jugul pe care urmau să-l mai poarte câteva secole. La începutul lunii februarie (1438) biruitorii s-au întrunit a doua oară, la Căpâlna. Acolo a fost consolidată alianța din septembrie 1437 a celor trei națiuni – unguri, sași și secui – în urma căreia românii aveau să fie supuși unui șir lung de nedreptăți colective și abuzuri istorice, de-a lungul veacurilor următoare. Prevederile nedrepte ale înțelegerii Unio Trium Nationum, și-au produs efectele veacuri la rând și chiar s-au agravat, cu timpul, unele consecințe nefaste încetând abia după primul război mondial, odată cu Unirea tuturor românilor de la 1918.

Surse:

George Marcu (coord.), Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia, Bucureşti, 2011

http://www.ziare.com/cultura/documentar/rascoale-romanesti-rascoala-de-la-bobalna-1043313

https://crispedia.ro/rascoala-de-la-bobalna-din-1437/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/02/02/rascoala-de-la-bobalnaun-moment-eroic-de-istorie-transilvaneana/

http://www.cuvantul-liber.ro/news/84615/61/Pagina-de-istorie-Rascoala-de-la-Bobalna-un-moment-eroic-de-istorie-transilvana

$$$

 S-a întâmplat în 9 ianuarie1780: A murit, cel mai probabil otrăvit, Chesarie de Râmnic, cărturar, tipograf şi traducător; provenind dintr-o familie din Alep, se va călugări la Bucureşti şi va ajunge episcop de Râmnic (1773); filosof al istoriei, primul iluminist din Ţara Românească. Chesarie de Râmnic (n.circa 1720, Bucureşti – d. Râmnicu Vâlcea) a fost fiul Ilincăi şi al lui Anghelachi Halepliu, zaraf. Învăţă la Academia grecească din Bucureşti, având printre dascăli pe renumitul Alexandru Turnavitu. Cunoştea istoria şi limbile latină, greacă, rusă şi franceză. 

Călugărit în 1761, a fost 12 ani protosinghel şi eclesiarh al Mitropoliei din Bucureşti. Împreună cu mitropolitul Grigorie al Ungro-Vlahiei şi cu arhimandritul Filaret de la Râmnic, el prezenta, în 1770, doleanţele ţării în faţa împărătesei Ecaterinei a II-a, la Petersburg. Sprijină acţiunile politice ale mitropolitului Grigorie şi ale partidei filoruse a banului Mihai Cantacuzino, cu ajutorul cărora devine episcop al Râmnicului, în 1774. Ca episcop, s-a impus printr-o bogată activitate culturală, bisericească şi administrativă (înfiinţarea de şcoli, ctitorirea sau restaurarea unor aşezăminte de cult la Craiova şi Bucureşti). Renovarea, cu sprijinul material al negustorului Hagi Pop din Sibiu, a tipografiei de la Râmnic şi regenerarea acestui centru de iradiere spiritual-religioasă, ce a marcat o epocă a culturii româneşti, rămân marile lui merite. Importanta sa activitate de traducător a început la tiparniţa Mitropoliei din Bucureşti, unde scoate, în 1765, ampla lucrare a lui Simion, arhiepiscopul Tesalonicului, Voroavă de întrebări şi răspunsuri întru Hristos. Implicat în tratativele diplomatice ale momentului, a scris în elină şi o Istorie a războiului dintre Rusia şi Poarta Otomană, lucrare păstrată doar în traducerea neogreacă a lui Ambrosie Pamperis. Prin cărţile de cult tipărite la Râmnic sub oblăduirea sa, începând din 1776, a contribuit la românizarea completă a serviciului bisericesc.

Principala lui operă rămâne editarea, între 1776 şi 1779, a şase volume de Mineie (contribuţia sa extinzându-se şi la pregătirea volumelor următoare, tipărite de succesorul său Filaret), completate de prefeţe originale, atestând orizontul iluminist al clericului, ce se inspiră masiv din Enciclopedia franceză şi din opera bizantinologului Charles Le Beau. La traducerea Mineielor, lucrare colectivă, condusă de episcop, bazându-se pe vechile tălmăciri ale lui Dosoftei, Radu Greceanu şi Damaschin al Râmnicului, au colaborat mitropolitul Grigorie, Filaret de Râmnic, Anatolie Ierodiaconul, Rafail Monahul şi Iordan Cappadochianul. Prefeţele conţin, în ansamblu, o meditaţie asupra evoluţiei istoriei şi a timpului. Predoslovia la Mineiul pe octombrie, apărut în 1776, reaminteşte biruinţele în ordine cultural-religioasă (traducerea cărţilor de cult) şi anunţă renaşterea naţională a secolului următor, prin noul sens dat cuvintelor „patrie” şi „patriot”. Pentru cărturar, cauzalitatea divină şi voinţa oamenilor conlucrează, după vechiul concept bizantin al „sinergiei”, la mersul evenimentelor istorice. Mineiul pe noiembrie, tipărit în 1778, conţine o încercare de periodizare a istoriei românilor, începând cu romanizarea Daciei. A doua etapă are în centru întemeierea Ţării Româneşti, iar a treia - traducerea cărţilor sacre în limba română. În sfârşit, epoca a patra, cea contemporană episcopului, reprezintă o perioadă de statornicie, datorată reglementărilor încheiate cu Poarta Otomană. În spirit înnoitor, Chesarie de Râmnic încearcă să fixeze locul Bisericii în cadrul conştiinţei naţionale.

Cea mai lungă şi mai însemnată este prefaţa la Mineiul pe ianuarie, ce conţine un scurt istoric al poporului român, plecând de la teoria originilor, cu idei similare stolnicului Constantin Cantacuzino. Argumentele socio-etnografice aduse, asemănătoare celor ale Şcolii Ardelene (S. Micu), au în vedere obiceiurile romane, dar şi autohtone (ideea supravieţuirii dacilor este prezentă aici).Vorbind despre schimbare ca lege a firii, amintind de „stepenele” stolnicului Cantacuzino, cărturarul urmăreşte creşterea şi descreşterea statelor contemporane lui (Polonia, Suedia, Prusia), dar mai ales a Ţării Româneşti, unde procesul s-a accentuat din cauza instabilităţii politice. Ideile profesate de Chesarie de Râmnic în predosloviile sale îl aşează pe linia preocupărilor mai vechi ale umaniştilor români, conturând totodată, prin noile elemente de filosofia istoriei şi prin tema timpului, profilul unui important cărturar iluminist de la sfârşitul secolului al XVIII-lea.

Surse:

http://arhiepiscopiaramnicului.ro/ierarhi/ierarhi-din-secolul-al-xviii-lea

https://www.crestinortodox.ro/dictionarul-teologilor-romani/chesarie-episcopul-ramnicului-87367.html

https://ziarullumina.ro/repere-si-idei/prefetele-mineielor-episcopului-chesarie-al-ramnicului-15253.html

http://www.tipariturivechi.ro/articol/mineiele-de-la-ramnic

https://crispedia.ro/chesarie-de-ramnic/

https://carterara.wordpress.com/tag/chesarie-de-ramnic/

$$$

 S-a întâmplat în 9 ianuarie1931: În această zi, s-a născut Ion Cojar, regizor de teatru şi profesor, fondatorul şcolii româneşti de metodă în arta actorului. Ion Cojar a fost un celebru regizor român de teatru, profesor de Arta Actorului la UNATC și, ocazional, actor de film (n. Recaș – d. 18 octombrie 2009, București). 

Ion Cojar este fondatorul unei metode unice ce a revoluționat școala românească de actorie. Ion Cojar a luptat pentru un sistem de învățământ în care studentul să nu fie învățat, modelat de către profesor, ci-n care mediul de studiu să fie unul de laborator, de cercetare, de autocunoaștere, de despecializare de preconcepțiile dobândite în familie, școală și societate, un mediu în care studentul să-și conștientizeze și să-și utilizeze întregul potențial creator nativ care-l face unic. Ca pedagog, Ion Cojar a pus bazele școlii românești de metodă în arta actorului ca artă a trăirii scenice, urmărind ca studenții să-și formeze un mod de a gândi specific transformării convențiilor în adevăr de viață. Ca regizor la Studioul Casandra (UNATC), Ion Cojar a urmărit în ultimii ani de activitate realizarea spectacolului de teatru care în mod paradoxal să nu aibă nimic in comun cu ideea de spectacol, la care spectatorii să nu aibă nicio clipă impresia că asistă la o demonstrație de teatru, ci la o situație autentică de viață cu care să poată să empatizeze total. Este autorul a peste o sută de spectacole de teatru, dintre care 34 au fost distinse cu premii la festivaluri și concursuri.

Ion Cojar a schimbat vechiul mod de înțelegere a actoriei în România, când actorul era învățat cum să joace teatru, să se prefacă, să interpreteze, să imite sau să mimeze trăiri, emoții sau personaje, cu unul nou care obligă actorii, regizorii și profesorii să creeze circumstanțele în care se poate naște adevărul de viață, iar actorul/actrița să treacă pe scenă sau la filmări prin procese realist-psihologice autentice, la finalul cărora să fie schimbat(ă) în mod real și personal ca om, astfel încât spectatorii să poată urmări procesele vieții, să poată înțelege și crede ceea ce văd și aud, să poată empatiza cu actorii. Ion Cojar a argumentat că pentru a face un rol autentic, procesele psiho-emoționale ale actorului, odată cu vorbele sale, mișcările corpului și modificările fiziologice, care sunt rezultatele acelor procese, nu trebuie să fie anticipate, deoarece în acest fel ele ar fi ancorate în idei preconcepute și nu ar fi noi și autentice, și, de asemenea, nu trebuie să fie controlate în mod conștient, deoarece nu ne putem observa propriile procese în timp ce ele au loc fără a le întrerupe.

Ion Cojar a argumentat, de asemenea, că putem ști cu siguranță că actorul nu se preface sau că nu joacă teatru, ci trece printr-un proces autentic atunci când vedem schimbări organice instantanee în culoarea și textura feței sale, ca atunci când sângele îi inundă instantaneu vasele în momente importante, deoarece aceste transformări sunt imposibil de mimat. Ca profesor și cercetător la UNATC, călăuzit de principiul „procesul, nu succesul”, Ion Cojar a lucrat cu studenții săi astfel încât ei să-și dezvolte un mecanism psiho-emoțional specific care, odată cu utilizarea unei metode actoricești specifice, să le permită să transforme cu ușurință convențiile în adevăr de viață (convenții precum situații de viață fictive și imaginare, poveste, parcurs și replici date, personalitatea unui personaj și obiectivul său etc.), spre deosebire de veche școală de actorie în care studenții erau învățați cum să joace teatru.Ion Cojar spus mereu că „arta actorului nu are nimic in comun cu teatrul”, afirmație ce a devenit marca sa.

Actorii profesioniști care au fost formați prin metoda pedagogică a lui Cojar tind să folosească în procesele lor de creație o metodă actoricească derivată din cea anterioară. Una dintre fostele lui studente, Luminița Gheorghiu, a câștigat premiul asociației criticilor de film din Los Angeles (Los Angeles Film Critics Association Award) pentru cea mai bună actriță într-un rol secundar cu rolul din filmul Moartea domnului Lăzărescu (2005). La nivel teoretic, Ion Cojar și-a adunat toate cercetările și descoperirile în cartea sa intitulată „O poetică a artei actorului”, publicată la editura Unitext în 1996 și reeditată la editura Paideia în 1998. Ca regizor de teatru, Ion Cojar a susținut, de asemenea, că spectatorii, pentru a empatiza la modul total cu ceea ve văd și aud, nu trebuie să aibă niciun indiciu sau impresia că asistă la un spectacol de teatru, ci la o situație autentică sau un eveniment autentic de viață. A urmărit să realizeze spectacole de teatru care, în mod paradoxal, să nu arate deloc a spectacole, la care spectatorii să nu găsească absolut niciun element care să le indice că asistă la un spectacol de teatru și nu la un eveniment de viață real. Ion Cojar a fost căsătorit cu actrița Raluca Zamfirescu. Actrița Irina Cojar este nepoata lor.

Premii și distincții:

-premiul pentru cel mai bun spectacol la Gala Absolvenților UNATC (2007), cu spectacolul Oameni și șoareci 

-premiul UNITER pentru întreaga activitate (1996) [10]

-decorat cu Ordinul Steaua României în gradul de ofițer (2001) 

-distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a IV-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/ion-cojar-16154/

http://aarc.ro/personalitate/view/ion-cojar

https://adriantofei.com/ion-cojar-si-metoda-sa-in-actorie/

https://www.scribd.com/doc/93406657/Interviu-Ion-Cojar

http://arhiva.romlit.ro/index.pl/ion_cojar

$$$

 S-a întâmplat în 9 ianuarie1954: În această zi, avea loc inaugurarea clădirii Teatrului de Operă şi Balet din Bucureşti (astăzi, Opera Naţională); arhitect – Octav Doicescu. „Înainte vreme”, la 8 decembrie 1921, avea loc inaugurarea Operei Române din București (azi Opera Națională din București), cu spectacolul „Lohengrin” de Richard Wagner, montat de regizorul Adalbert Markowski, dirijor fiind George Enescu. Opera Română din București, a cărei instituționalizare a avut loc la acea dată, își avea sediul atunci în vechea clădire a Teatrului Liric, situată lângă Cișmigiu.

Evoluția teatrului liric românesc este marcată de câteva repere. Astfel, la 1/13 iunie 1836, elevii Școlii de muzică vocală, de declamație și literatură a Societății Filarmonice din București susțin primul spectacol de operă în limba română, cu „Semiramida”, de Gioacchino Rossini. Printre eleve se afla și viitoarea actriță și cântăreață Eufrosina Popescu, cea care, sub pseudonimul de Marcolini, a cântat pe scenele unor teatre muzicale din Europa, conform volumului ”Istoria României în date” (2003). La 8/20 mai 1885 trupa română de operă a Teatrului Național din București, alcătuită din inițiativa și sub conducerea lui George Stephănescu (1843-1925), a dat primul spectacol în limba română cu opera „Linda de Chamounix”, de Gaetano Donizetti. La 4 septembrie 1919 se înființează la București, Societatea „Opera, artiștii asociați”, care la 22 septembrie același an a luat numele de Societatea lirică română „Opera” și care a stat la baza Operei Române de Stat (decembrie 1921). Primul director al acesteia a fost Scarlat Cocărăscu, iar debutul a avut loc la 17 martie 1920, în localul Teatrului Național, cu spectacolul „Aida”.

La 9 ianuarie 1954, a avut loc inaugurarea clădirii Teatrului de Operă și Balet (denumirea de atunci a instituției), al cărei arhitect este Octav Doicescu și care este și actualul sediu al Operei Naționale București.În 1953, cu prilejul Festivalului Mondial al Tineretului și Studenților, autoritățile statului au construit o nouă clădire destinată Operei, situată între Calea Plevnei și Biserica Sfântul Elefterie. Înființată încă din anul 1885, compania lirică română din București, devenită teatru de stat în 1921, nu a avut, până în seara de 9 ianuarie 1954, un sediu conform cerințelor genurilor de spectacol pe care le desfășura. Până la acea dată, teatrul liric de pe malurile Dâmboviței avusese statutul de chiriaș, printre spațiile care îi găzduiau spectacolele numărându-se Teatrul Național de pe Calea Victoriei (distrus de bombardamentele din august 1944), teatru cu care adesea lupta pentru spațiul de spectacol și de repetiții (iar uneori împărțea costumele și decorurile), Teatrul Liric (fosta sală Leon Popescu) din Piața Walter Mărăcineanu, distrus de cutremurul din 1940, Teatrul Regina Maria, pe cheiul Dâmboviței, în zona podului Mihai Vodă (astăzi demolate).

În seara zilei de 9 ianuarie 1954 a avut loc spectacolul de gală cu opera „Dama de pică” de Piotr Ilici Ceaikovski, urmat de o a doua reprezentație (pentru publicul larg), în 12 ianuarie. Spectacolul l-a avut la pupitrul dirijoral pe maestrul Egizio Massini, regizor fiind Vladimir G. Ciukov. La 10 ianuarie 1954, balerinii Operei prezentau și ei primul lor spectacol în noul sediu, cu „Coppélia” de Léo Delibes, în coregrafia lui Anton Romanovski și Oleg Danovski și scenografia lui M. Rubinger și Mac Constantinescu. În pragul deschiderii stagiunii 1953-1954, sub directoratul dirijorului Constantin Silvestri, trupa lirică bucureșteană era alcătuită din 73 de soliști de operă angajați, corpul de balet având 96 de dansatori, corul — 96 de artiști lirici, iar orchestra — 99 de artiști instrumentiști.De-a lungul timpului s-au afirmat pe scena Operei Naționale București nume strălucite de cântăreți, dirijori, balerini, scenografi și regizori. 

Dintre cântăreții români de operă care s-au afirmat inclusiv pe cele mai mari scene ale lumii trebuie amintite măcar câteva nume: Elena Cernei, Magda Ianculescu, Ion Buzea, Viorica Cortez, Ileana Cotrubaș, Octav Enigărescu, Arta Florescu, Nicolae Herlea, Dan Iordăchescu, Marina Krilovici, Iolanda Mărculescu, Victoria Bezetti, Valentin Teodorian, Cornel Stavru, Octavian Naghiu, Teodora Lucaciu, David Ohanesian, Zenaida Pally, Iulia Buciuceanu, Lella Cincu, Ion Piso, Ladislau Konya, Maria Slătinaru Nistor, Ludovic Spiess, Eugenia Moldoveanu, Eduard Tumagian, Constantin Gabor, Vasile Martinoiu, Silvia Voinea ș.a. În domeniul baletului, printre cele mai celebre nume figurează Irinel Liciu, Gabriel Popescu, Valentina Massini, Sergiu Ștefanschi, Magdalena Popa, Ileana Iliescu, Elena Dacian, Marinel Ștefănescu, Ioan Tugearu ș.a.

Surse:

http://operanb.ro/

http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2011/01/teatrul-de-opera-si-balet/

https://radioromaniacultural.ro/documentar-95-de-ani-de-la-inaugurarea-operei-romane-din-bucuresti-azi-opera-nationala-bucuresti/

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2016/12/08/documentar-95-de-ani-de-la-inaugurarea-operei-romane-din-bucuresti-azi-opera-nationala-bucuresti-08-51-48

$$$

 S-a întâmplat în 9 ianuarie1998: În această zi, a decedat atleta Lia Manoliu; campioană olimpică la aruncarea discului: aur la México City (1968), bronz la Roma (1960) şi Tokyo (1964); preşedinte al Comitetului Olimpic Român între anii 1992 şi 1998; Complexul sportiv naţional din Bucureşti îi poartă astăzi numele. În legislatura 1990-1992, Lia Manoliu a fost aleasă ca senator în municipiul București pe listele partidului FSN.

Lia Manoliu, campioană olimpică la aruncarea discului şi fost preşedinte al Comitetului Olimpic Român, s-a născut la 25 aprilie 1932 la Chişinău, în prezent capitala Republicii Moldova. Lia Manoliu a absolvit Institutul Politehnic Bucureşti, Facultatea de energetică, secţia electro-energetică, promoţia 1956. A lucrat o bună perioadă ca inginer electroenergetician la IPROMET Bucureşti şi a absolvit o şcoală de ziarişti sportivi organizată de ziarul „Sportul Popular". A început cu practicarea tenisului (1945), a continuat cu voleiul, cu baschetul (la „Start Club"), cu tenisul de masă şi de câmp. La toate aceste sporturi a depăşit stadiul de „amatoare", atingând nivelul de performeră. Astfel, cu echipele de volei şi de baschet devine campioană naţională, la tenis de masă ajunge a treia jucătoare pe ţară, iar la tenis de câmp ajunge finalistă la campionatul naţional de junioare.Sub îndrumarea profesoarei de educaţie fizică Angela Filip, de la Liceul „Gheorghe Lazăr", începe să practice atletismul, în 1947. Calităţile fizice au determinat-o să abordeze, după săritura în lungime, proba „aruncărilor": mai întâi aruncarea greutăţii, apoi, a discului, probă care a consacrat-o în lumea sportului, timp de 25 de ani. În 1949, stabileşte primele recorduri naţionale de junioare. Până la retragerea sa din activitatea competiţională, în 1972, a corectat de zeci de ori recordul naţional, urcându-l de la 41,44 m (1950) până la performanţa de 62,06 m, la 13 mai 1972. Campioană naţională de 12 ori şi campioană balcanică de şapte ori.

Suprema consacrare i-au adus-o Jocurile Olimpice (JO), participând la şase ediţii consecutive (între anii 1952 şi 1972). La JO de la Helsinki 1952, ocupă locul VI, devenind prima atletă româncă finalistă la o olimpiadă. De la o ediţie la alta, performanţele sale la Olimpiadă îi consolidează statutul de aruncătoare de disc de talie mondială. În această postură a cucerit: la JO de la Melbourne, în 1956 - locul IX; la JO de la Roma, în 1960 - medalia de bronz; la JO de la Tokyo, în 1964 - medalia de bronz; la JO de la Mexico-City, în 1968 - medalia de aur, stabilind un nou record olimpic din prima aruncare - 58,32 m; la JO de la Munchen, în 1972 - locul IX. Cele şase participări consecutive la JO au constituit un nou record în lumea atletelor (fapt menţionat şi în Guiness Book of Records). Antrenorii emeriţi care au contribuit la evoluţia atletei Lia Manoliu au fost: E.L. Bran, T. Tatu, M. Raica, D. Serafim.

Lia Manoliu s-a retras din activitatea competiţională în 1972, la vârsta de 40 de ani. După retragerea din arena mondială ca sportivă de performanţă, uriaşul său prestigiu şi calităţile intelectuale şi morale au impus alegerea sa, în 1973, ca vicepreşedinte al Comitetului Olimpic Român (COR) devenit ulterior Comitetul Olimpic şi Sportiv Român (COSR). În 1990, a fost aleasă preşedinte al acestui for, funcţie deţinută până la 9 ianuarie 1998. Ca persoană oficială, a participat la toate ediţiile JO până în 1996 (cu excepţia anului 1984). A deţinut numeroase funcţii în organismele internaţionale: preşedinte şi membru al multor grupe de lucru ale Asociaţiei Comitetelor Naţionale Olimpice şi Asociaţiei Comitetelor Naţionale Europene (1976-1979); membru al Comitetului Executiv al ACNOE (1974-1980 şi 1985-1993); membru de onoare al ACNOE (1993-1998); membru al Comitetului Feminin al IAAF (1976-1995); membru al Comisiei CIO pentru AIO şi pentru Educaţia Olimpică (1995-1998); membru al Comitetului Internaţional de Coordonare a Conferinţelor Sportive Europene (din anii 1985, 1987 şi 1989) ş.a. A reprezentat COR şi mişcarea sportivă din România la zeci de congrese, conferinţe şi reuniuni internaţionale. A militat pentru includerea de noi probe feminine la Jocurile Olimpice.

A fost răsplătită cu distincţii româneşti şi internaţionale de prestigiu: Trofeul UNESCO „Fair-Play" (1974), Ordinul „Meritul Olimpic" (1975), Trofeul CIO „Femeia în sport" (1990), Trofeul „Centenarul CIO" (1994) ş.a. A activat şi în politică, în legislatura 1990-1992 fiind aleasă senator în municipiul Bucureşti pe listele Frontului Salvării Naţionale (FSN). A murit la 9 ianuarie 1998. Stadionul Naţional „Lia Manoliu" din Bucureşti a fost numit astfel în cinstea ei.

Surse:

George Marcu (coord.), Dicţionarul personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2009

„Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România'', vol. II, Bucureşti 2002

http://www.cosr.ro/sportiv/lia-manoliu

http://www.radiocluj.ro/2017/04/21/lia-manoliu-drumul-spre-cartea-recordurilor-si-lacrima-din-aurul-olimpic/

https://adevarul.ro/news/sport/povestea-nestiuta-marii-campioane-lia-manoliu-decedata-neasteptat-66-ani-refugiata-senatoare-listele-frontului-salvarii-nationale-1_5720c7255ab6550cb86655ff/index.html

$$$

 S-a întâmplat în 9 ianuarie…

– 1438: Reprimarea sângeroasă a răscoalei de la Bobâlna (începută în mai 1437). 

– 1774: A murit arhitectul şi urbanistul francez Jacques François Blondel, personalitate a arhitecturii din perioada lui Ludovic al XV-lea şi Ludovic al XVI-lea (n. 1705)

– 1780: A murit (probabil otrăvit) Chesarie de Râmnic, cărturar, tipograf şi traducător; provenind dintr-o familie de origine arabă din Alep, se va călugări la Bucureşti şi va ajunge episcop de Râmnic (1773); filosof al istoriei, primul iluminist din Ţara Românească (n. ~1735, la Bucureşti)

– 1792: Semnarea Tratatului de la Iaşi, între Imperiul Rus şi Imperiul Otoman, confirmând creşterea puterii ruseşti în zona Mării Negre. Tratatul a fost semnat la 9 ianuarie 1792 de marele vizir Iusuf Paşa şi prinţul Bezborodko, care i-a succedat prinţului Potemkin la conducerea delegaţiei ruseşti, după moartea acestuia. Tratatul a recunoscut anexarea Hanatului Crimeei de către Imperiul Rus, şi a transferat Yedisanul acestei ţări, făcând din Nistru frontiera ruso-turcă în Europa. Frontiera asiatică pe râul Kuban a rămas neschimbată

– 1822: S-a născut Carol Benesch (n. Jägerndorf, Imperiul Austriac, azi Krnov, Cehia - d. 30 octombrie 1896, București), arhitect silezian de orientare istoristă și eclectică stabilit în Regatul României. A fost tatăl lui Oscar Beneș (1866-1925), arhitect șef al orașului Bârlad.

– 1884: Apărea săptămânal (până la 29 octombrie acelaşi an), la Iaşi, periodicul „Propăşirea” sau „Foaie ştiinţifică şi literară” (titlu impus de cenzură), periodic ce continuă programul „Daciei literare” (1840). „Propăşirea” este prima revistă literară cu caracter enciclopedic din Moldova (9/21)

– 1885, 9/21: S-a născut Gheorghe Demetrescu, astronom şi seismolog; în 1935 a creat, la Observatorul Astronomic din Bucureşti, o secţie de seismologie; din iniţiativa sa a fost înfiinţată în România o reţea de staţii seismologice (la Focşani, Bacău, Câmpulung Moldovenesc, Iaşi, Vrâncioaia); membru titular al Academiei Române din 1955 (m. 1969). 

– 1888: Era promulgată Legea pentru înfiinţarea unui serviciu de navigaţie fluvială şi maritimă în România

– 1914: S-a născut Ion Dumitrescu, istoric literar, editor şi autor de manuale şcolare; şi-a dedicat întreaga viaţă cercetării creaţiei eminesciene (m. 1977)

– 1914: S-a născut Lucien Bodard, publicist şi scriitor francez; ca reporter al ziarului „France Soir” (1948-1975), a fost corespondent de război în Indochina în toată această perioadă (m. 1998)

– 1922: S-a născut Har Gobind Khorana, biochimist american de origine indiană; a realizat sinteza polinucleatidelor şi a abordat studiul codului genetic; a reuşit să producă în laborator prima genă artificială; Premiul Nobel pentru Medicină în anul 1968, împreună cu americanii Marshall W. Nirenberg şi Robert W. Holley (m. 2011)

– 1922: S-a născut compozitorul Ştefan Mangoianu (m. 1979)

– 1928: S-a născut Vasile Drăguţ, istoric şi critic de artă, personalitate de seamă a culturii româneşti; lucrări asupra artei româneşti medievale şi a celei moderne (m. 1987)

–1931:S-a născut Ion Cojar, regizor de teatru şi profesor; fondatorul şcolii româneşti de metodă în arta actorului (m. 2009)

– 1934: S-a născut Mircea Tomuş, critic şi istoric literar

–1924: S-a născut regizorul georgian de film Sergei Parajanov (Sarkis Paradjanian) (m. 1990)

– 1936: A murit actorul american de film John Gilbert (numele real: John Cecil Pringle); un june-prim romantic din perioada filmului mut, a cărui carieră este curmată brusc de apariţia sonorului; rămâne în istoria cinematografului ca unul dintre partenerii Gretei Garbo, în viaţă şi pe ecran (n. 1899). 

– 1941: S-a născut cântăreaţa americană de muzică folk Joan Baez

– 1944: S-a născut chitarisul, compozitorul şi producătorul britanic Jimmy (James Patrick) Page, fondator al grupului rock „Led Zeppelin”

–1945: Se semna, la Bucureşti, protocolul privind aranjamentul complementar între România şi Bulgaria pentru schimburile comerciale şi de plăţi, prima convenţie comercială încheiată de ţara noastră după 23 august 1944

– 1947: S-a născut Ioana Ieronim (pseudonimul Ioanei Brânduş), poetă şi traducătoare (din literaturile daneză şi olandeză)

– 1954: Inaugurarea clădirii Teatrului de Operă şi Balet din Bucureşti (astăzi, Opera Naţională); arhitect – Octav Doicescu

– 1955: S-a născut poetul şi publicistul Ion Mureşan

– 1956: S-a născut dirijorul şi pianistul Iosif Ion Prunner

–1959: S-a născut Cristi (Cristian Alexandru) Minculescu, solist vocal şi compozitor de muzică rock, cunoscut pentru activitatea sa de peste 30 de ani ca vocalist al trupei „Iris”

– 1961: A murit (în închisoarea de la Dej) Radu Cioculescu, cronicar muzical, eseist şi traducător; fratele criticului şi istoricului literar Şerban Cioculescu (n. 1901)

– 1968: S-a născut studenta americană Kimberly Bergalis, prima persoană care a contractat sindromul imunodeficitar dobândit (SIDA) de la un lucrător din domeniul sănătăţii (dentistul ei) (m. 1991)

– 1972: A murit medicul Ilie Ardelean; sub conducerea sa a fost publicat primul manual unic de igienă generală şi comunală din România; este considerat întemeietorul igienei experimentale din ţara noastră; membru corespondent al Academiei Române din (n. 1906, la Gyula, Ungaria) 

– 1973: S-a născut cântăreţul jamaican de muzică reggae şi dance Sean Paul (Sean Paul Ryan Francis Henriques)

– 1979:Întreprinderea mecanică din Câmpulung (întreprindere care şi-a desfăşurat activitatea între anii 1953 şi 2003) a produs primele loturi de autoturisme de teren ARO dotate cu motoare Diesel (60 CP)

– 1979: A murit Pier Luigi Nervi, inginer şi arhitect italian; adept al unei arhitecturi funcţionale (Palatul Expoziţiilor şi cel al Muncii din Torino, sala audienţelor de la Vatican, Australia Square din Sydney, catedrala din San Francisco) (n. 1921)

– 1980: A murit Petru Caraman, folclorist şi filolog; autor a numeroase lucrări, studii şi articole, a abordat din perspectivă comparată aspecte ale culturii noastre populare, locul central ocupându-l balada şi colindul; membru post-mortem al Academiei Române din 1991 (n. 1898). 

– 1991: A murit Mircea Ciobanu, pictor, sculptor, scriitor, grafician, arhitect, sticlar şi jurnalist (n. 1950)

– 1992: A murit organistul Iosif Gerstenengst (n. 1920) 

– 1993: A murit Anton Crihan, fost deputat în Sfatul Ţării din Basarabia, militant pentru unire, membru al Guvernului României şi deputat în mai multe legislaturi în Parlamentul României în perioada interbelică; fost militant de frunte al mişcării ţărăniste, stabilit în SUA (n. 1893, la Sângereni, azi în R. Moldova)

– 1998: A murit atleta Lia Manoliu; campioană olimpică la aruncarea discului: aur la México City (1968), bronz la Roma (1960) şi Tokyo (1964); preşedintele Comitetului Olimpic Român între anii 1992 şi 1998; Complexul sportiv naţional din Bucureşti îi poartă astăzi numele (n. 1932)

– 2005: A murit Koji Hashimoto, regizor de film japonez (n. 1936)

– 2006: Un elicopter aparţinând SMURD s-a prăbuşit în apropierea aeroportului din Iaşi. Patru persoane (pilotul, copilotul, un medic şi un asistent medical) şi-au pierdut viaţa. Elicopterul, care făcea un zbor de rutină, a căzut în apropiere de Unitatea militară de la Holboca

– 2011: A murit profesorul Raul Volcinschi, o legendă a luptei împotriva comunismului, cel care, în 1983, a pus la cale un atentat pentru asasinarea lui Nicolae Ceauşescu (n. 1923)

– 2011: A murit regizorul, producătorul, actorul şi scenaristul britanic de film Peter Yates (n. 1929)

– 2013: A murit economistul american James M. Buchanan, laureat al Premiului Nobel pentru Economie în anul 1986, pentru contribuţiile sale la dezvoltarea teoriei contractuale şi constituţionale fondate pe studiul procesului de pregătire şi luare a deciziilor politice şi economice (n. 1919)

$$$

 IMHOTEP ARHITECTUL EGIPTEAN

Imhotep a fost o persoană despre care multă vreme istoricii s-au întrebat dacă a fost reală sau dacă este un zeu. În urma cercetărilor arheologice s-a descoperit că Imhotep a existat cu adevărat. Acesta a fost arhitectul regal al regelui egiptean Djoser și a construit prima piramidă din istorie la Saqqara, Egipt, în urmă cu aproape 4.700 de ani.

Cine a fost Imhotep

Imhotep a trăit, cu aproximaţie, între anii 2667-2600 î.Hr. Tatăl său era un anume Kanofer, de profesie arhitect, iar mama sa se numea Khreduonkh. Izvoarele antice menționează de asemenea o soție, pe nume Ronfrenofert.

Imhotep este considerat un egiptean polimat (adică o persoană expertă în mai multe domenii de studiu) cunoscut mai ales ca arhitect al Piramidei în Trepte a regelui Djoser de la Saqqara. Numele său înseamnă „Cel care vine în pace” și este singurul egiptean, în afară de Amenhotep, care a fost complet deificat.

În timp, a devenit zeul înțelepciunii și al medicinei (sau, conform unor surse, zeul științei, al medicinei și al arhitecturii). Imhotep a fost preot, vizir al regelui Djoser (și, posibil, al celor trei regi care i-au urmat în cea de-a treia dinastie), poet, medic, matematician, astronom și arhitect.

Deși Piramida în Trepte de la Saqqara este considerată a fi cea mai mare realizare a sa, Imhotep a fost amintit și pentru tratatele sale medicale care considerau că bolile și rănile apar în mod natural și nu ca pedepse trimise de zei sau provocate de spirite sau blesteme.

A fost deificat de către egipteni în jurul anului 525 î.Hr. și a fost asimilat de către greci cu semizeul vindecării Asclepius. Operele sale au fost încă extrem de populare și influente în timpul Imperiului Roman, iar împărații Tiberius și Claudius au avut templele lor inscripționate cu laude la adresa zeului binevoitor Imhotep.[sursa]

Piramida în trepte a lui Djoser

În timpul domniei regelui Djoser (c. 2670 î.Hr.), Imhotep a fost vizir și arhitect șef. De-a lungul vieții sale, el a deținut mai multe titluri, printre care cel de Întâiul După Rege al Egiptului Superior, Administrator al Marelui Palat, Cancelar al Regelui Egiptului Inferior, Nobil moștenitor, Mare Preot al Heliopolisului și Șef Sculptor și Creator de Vase. Imhotep a fost un om de rând prin naștere care a avansat până la poziția de unul dintre cei mai importanți și influenți oameni din Egipt prin talentele sale naturale.

Este posibil să fi început ca preot de templu și a fost un om foarte religios. A devenit mare preot al lui Ptah (și era cunoscut cu respect ca „Fiul lui Ptah”) sub Djoser și, cu înțelegerea voinței zeilor, era în cea mai bună poziție pentru a supraveghea construcția casei veșnice a regelui.

Primele morminte ale regilor Egiptului erau numite mastabale, structuri dreptunghiulare din cărămizi de noroi uscat construite peste camere subterane în care erau plasați cei decedați. Atunci când Imhotep a început să construiască piramida în trepte, a schimbat forma tradițională a mastabalei regelui, trecând de la o bază dreptunghiulară la una pătrată. Nu se știe de ce a decis Imhotep să schimbe forma tradițională, dar este probabil că a avut în vedere de la început o piramidă cu baza pătrată.

Prima mastaba a fost construită în două etape și, potrivit egiptologului Miroslav Verner, „a fost folosită o metodă de construcție simplă, dar eficientă. Zidăria a fost așezată nu pe verticală, ci în rânduri înclinate spre mijlocul piramidei, sporind astfel semnificativ stabilitatea structurală a acesteia. Materialul de bază folosit a fost reprezentat de blocuri de calcar, a căror formă semăna cu cea a cărămizilor mari de lut”.

Complexul care include Piramida în Trepte de la Saqqara

Primele mastabale fuseseră decorate cu inscripții și gravuri din trestie, iar Imhotep a dorit să continue această tradiție. Marea și impunătoarea sa piramidă mastaba avea să aibă aceleași atingeri delicate și același simbolism rezonant ca și mormintele mai modeste care o precedaseră și, mai bine, toate acestea urmau să fie lucrate în piatră în loc de lut uscat.

Istoricul Mark Van de Mieroop comentează acest lucru, scriind: „Imhotep a reprodus în piatră ceea ce fusese construit anterior din alte materiale. Fațada zidului de incintă avea aceleași nișe ca și mormintele din cărămidă de lut, coloanele semănau cu mănunchiuri de stuf și papirus, iar cilindrii de piatră de la lintrele ușilor reprezentau paravane de stuf rulate. Au fost implicate multe experimente, ceea ce este clar mai ales în construcția piramidei din centrul complexului. Aceasta a avut mai multe planuri cu forme de mastaba înainte de a deveni prima piramidă în trepte din istorie, îngrămădind șase niveluri de mastaba unul peste altul… Greutatea masei enorme a fost o provocare pentru constructori, care au așezat pietrele înclinate spre interior pentru a împiedica ruperea monumentului.”

Când a fost finalizată, piramida în trepte a lui Djoser avea o înălțime de 62 de metri și era cea mai înaltă structură a lumii din acea perioadă. Proiectul a necesitat aducerea a peste 200.000 de tone de piatră, până când Imhotep s-a declarat mulțumit.

Complexul înconjurător includea un templu, curți, sanctuare și locuințe pentru preoți, acoperind o suprafață de 16 hectare și fiind înconjurat de un zid înalt de 10,5 metri. Zidul avea 13 uși false tăiate în el, cu o singură intrare adevărată tăiată în colțul de sud-est. Întregul zid a fost apoi înconjurat de un șanț lung de 750 de metri și lat de 40 de metri.

Istoricul Margaret Bunson a scris: „Imhotep a construit complexul ca sanctuar mortuar pentru Djoser, dar a devenit o scenă și un model arhitectural pentru idealurile spirituale ale poporului egiptean. Piramida în trepte nu era doar un singur mormânt piramidal, ci o colecție de temple, capele, pavilioane, coridoare, depozite și săli. Coloane canelate ieșeau din piatră conform planului său. Cu toate acestea, arhitectul a făcut ca zidurile complexului să fie similare cu cele ale palatului regelui, în conformitate cu stilurile arhitecturale antice, păstrând astfel o legătură cu trecutul.”

Djoser a fost atât de impresionat de creația lui Imhotep încât a ignorat precedentul antic conform căruia doar numele regelui apărea pe monumentele sale și a făcut să fie înscris și numele lui Imhotep.

La moartea lui Djoser, acesta a fost așezat în camera mortuară de sub Piramida în Trepte, iar Imhotep se crede că i-a servit pe succesorii săi, Sekhemkhet (c. 2650 î.Hr.), Khaba (c. 2640 î.Hr.) și Huni (c. 2630-2613 î.Hr.). Cercetătorii nu sunt de acord dacă Imhotep i-a servit pe toți cei patru regi ai celei de-a Treia Dinastii, dar dovezile sugerează că a trăit o viață lungă și a fost foarte căutat pentru talentele sale.

Imhotep şi piramidele celei de-a treia dinastii

Este posibil ca Imhotep să fi fost implicat în proiectarea și construcția piramidei și a complexului Sekhemkhet, despre care arheologii cred că, inițial, s-a dorit a fi mai mare decât cea a lui Djoser. Piramida nu a fost niciodată finalizată, deoarece Sekhemkhet a murit în al șaselea an al domniei sale, dar baza și primul nivel prezintă asemănări în ceea ce privește designul cu munca lui Imhotep la piramida lui Djoser.

Sekhemkhet a fost succedat de Khaba, care și-a comandat propria piramidă, cunoscută acum sub numele de Piramida Stratificată, care a rămas, de asemenea, neterminată la moartea lui Khaba. Piramida Stratificată este, de asemenea, asemănătoare ca design cu monumentul lui Djoser, în special în ceea ce privește baza pătrată pentru fundație și tehnica de a construi spre interior, spre mijlocul structurii, în loc de a construi în sus. Nu se știe dacă Piramida Stratificată și Piramida Îngropată au fost proiectate de Imhotep însuși sau dacă s-au bazat pe proiectele sale.

Există cercetători care susțin că Imhotep a contribuit personal la realizarea piramidelor ulterioare, iar alții contestă această afirmație. Întrucât ambele părți ale dezbaterii indică aceleași dovezi și nu a apărut nimic nou care să încline balanța, problema rămâne nerezolvată.

Se crede că Imhotep l-ar fi servit și pe ultimul rege, Huni, dar cum se știu puține lucruri despre domnia lui Huni, această afirmație rămâne speculativă. S-a crezut cândva că Huni și-a construit propriile piramide, dar acum acestea au fost identificate cu certitudine ca aparținând altor regi.

Contribuțiile lui Imhotep în medicină

Imhotep practica medicina și scria despre acest subiect cu 2.200 de ani înainte de nașterea lui Hipocrate, părintele medicinei moderne. În general, Imhotep este considerat autorul Papirusului Edwin Smith, un text medical egiptean, care conține aproape 100 de termeni anatomici și descrie 48 de leziuni și tratamentul acestora. Este posibil ca textul să fi fost un manual militar de teren și datează din jurul anului 1600 î.Hr., cu mult după epoca lui Imhotep, dar se crede că este o copie a lucrării sale anterioare.

Papirusul Edwin Smith este cel mai vechi document medical din lume care a supraviețuit până în zilele noastre, scris în grafie hieratică

Papirusul Edwin Smith este numit astfel după numele colecționarului care l-a cumpărat de la un negustor de antichități în anul 1862 d.Hr. Este scris în alfabet hieratic, care reprezintă stenografia cursivă a hieroglifelor egiptene.

Cel mai interesant aspect al lucrării este abordarea modernă pe care o are în ceea ce privește tratarea rănilor. Spre deosebire de multe texte medicale din lumea antică, în Papirusul Edwin Smith se recurge foarte puțin la tratamente magice. Fiecare rană este descrisă și diagnosticată rațional, cu un tratament următor, un prognostic și note explicative. Acest lucru nu înseamnă că nu există nicio aluzie la practicile medicale folosite în mod obișnuit în acea perioadă; pe versoul papirusului sunt prezentate opt vrăji magice și incantații pentru vindecare.

Examinările sunt descrise în același mod ca și o vizită la medic din zilele noastre. Pacienții erau întrebați unde sunt răniți/simt durere, medicul se ocupă apoi de rană prin atingere sau palpare și chestionarea pacientului.

Prognosticul dat după fiecare mențiune începe cu frazele „O afecțiune pe care o voi trata” sau „O afecțiune cu care voi combate” sau „O afecțiune pentru care nu se poate face nimic”, ceea ce, potrivit articolului pe această temă al Bibliotecii Naționale de Medicină din SUA, „ar putea fi considerat ca fiind cea mai veche formă de etică medicală, deoarece un medic antic refuza în general să trateze o afecțiune pe care o știa fatală”.

Articolul Bibliotecii Naționale din SUA continuă să observe că aceste pronosticuri ar fi putut servi și ca un fel de asigurare „atunci când se aștepta un rezultat slab” și ar fi ajutat la salvarea reputației medicului în cazul în care tratamentul nu reușea să vindece pacientul.

Moștenirea lui Imhotep

O serie de scrieri didactice despre moralitate și religie, precum și poezii, observații științifice și tratate de arhitectură îi sunt, de asemenea, atribuite lui Imhotep, dar nu au supraviețuit până în zilele noastre. Acestea sunt menționate în lucrările scriitorilor de mai târziu.

În ceea ce privește capodopera sa, Piramida în Trepte, Miroslav Verner scrie: „Puține monumente ocupă un loc atât de important în istoria omenirii ca cel al Piramidei în Trepte din Saqqara… Se poate spune fără exagerare că complexul său piramidal constituie o piatră de hotar în evoluția arhitecturii monumentale din piatră din Egipt și din întreaga lume. Aici calcarul a fost folosit pentru prima dată pe scară largă ca material de construcție și aici s-a realizat pentru prima dată ideea unui mormânt regal monumental sub forma unei piramide.

Într-o inscripție din Dinastia a XIX-a descoperită în Saqqara de Sud, egiptenii antici îl descriau deja pe Djoser ca fiind «deschizătorul de piatră», ceea ce putem interpreta ca însemnând inventatorul arhitecturii de piatră.”

Inovațiile atribuite lui Djoser au fost de fapt inițiate de Imhotep în urma viziunii sale de a construi un monument colosal în întregime din piatră. El a fost capabil să își imagineze o faptă niciodată încercată înainte, poate nici măcar concepută, și să o transforme în realitate. Făcând acest lucru, a schimbat lumea. Marile temple și clădiri administrative, palatele și mormintele, monumentele maiestuoase ale piramidelor și statuile impunătoare care au ajuns să definească peisajul egiptean, toate au început cu viziunea lui Imhotep asupra Piramidei în Trepte de la Saqqara.

Odată realizat un monument construit din piatră, acesta putea fi încercat din nou și apoi din nou, cu o mai mare atenție la detalii și îmbunătățirea tehnologiei, pentru a crea „adevăratele piramide” de la Giza. Mai mult, vizitatorii din Egipt care au văzut aceste creații imense au transmis relatări despre ele în țările lor, cum ar fi Grecia, care a construit apoi pe baza a ceea ce Imhotep și-a imaginat mai întâi și apoi a transformat în realitate.

#Imhotep #IstorieAntică #EgiptulAntic #PiramidaÎnTreapte #GeniiAleOmenirii #ArhitecturaLumii #MedicinaAntică #MoștenireEternă

Credeți că lumea modernă ar fi arătat la fel fără curajul și viziunea unui om care, acum aproape cinci milenii, a îndrăznit să transforme piatra în eternitate și gândirea în istorie?