duminică, 4 ianuarie 2026

$$$

 Un bărbat a ușurat munca a milioane de femei când a decis să inventeze mașina de spălat rufe. Înainte, spălatul însemna ore întregi de frecat, apă fierbinte, săpun și epuizare, iar pentru multe familii era cea mai grea muncă din gospodărie. Primele modele mecanice au apărut în secolul al XIX-lea, dar momentul care a schimbat lumea a fost apariția mașinii de spălat moderne, care a transformat o zi întreagă de muncă într-un gest simplu. A fost una dintre invențiile care au eliberat timp, energie și viață.


Istoria consemnează mai mulți inventatori care au contribuit la acest progres, dar un pas esențial a fost făcut de Alva J. Fisher, căruia i se atribuie adesea crearea primei mașini de spălat electrice comercializate pe scară largă, numită „Thor”, în jurul anului 1908. Până la acel moment, dispozitivele existente erau acționate manual, prin rotirea unei manivele sau a unui levier care imita mișcarea de frecare, ceea ce reducea efortul fizic doar parțial. Inovația majoră a constat în atașarea unui motor electric care rotea tamburul, eliminând complet necesitatea forței musculare pentru agitarea rufelor.


Primele versiuni electrice nu erau însă lipsite de riscuri, deoarece motorul nu era protejat corespunzător împotriva apei, iar mecanismele de rotație erau expuse, putând prinde hainele sau chiar părul utilizatorilor neatenți. Cu toate acestea, cererea a fost imensă, deoarece promisiunea de a scăpa de corvoada spălării manuale era irezistibilă pentru gospodinele epocii. Tamburul din lemn, folosit inițial la multe modele, a fost înlocuit treptat cu metal galvanizat, mult mai igienic și mai durabil în timp.


Un alt moment de referință în evoluția acestui aparat a fost anul 1937, când compania Bendix a lansat prima mașină de spălat automată de uz casnic. Aceasta aducea o noutate absolută: nu doar că spăla rufele, dar le și clătea și le storcea prin centrifugare, totul într-un singur ciclu, fără ca utilizatorul să fie nevoit să mute hainele grele și ude dintr-o cuvă în alta. Deși era un echipament scump și vibra puternic în timpul funcționării, a stabilit standardul pentru electrocasnicele pe care le cunoaștem astăzi.


Impactul social al acestei invenții a fost analizat pe larg de sociologi și statisticieni, care au concluzionat că mașina de spălat a jucat un rol crucial în emanciparea femeilor. Prin reducerea timpului alocat treburilor casnice de la o zi întreagă — de obicei lunea — la câteva minute necesare doar pentru încărcare și descărcare, femeile au câștigat timp prețios. Aceste ore au putut fi redirecționate către educație, lectură, îngrijirea copiilor sau intrarea pe piața muncii, schimbând structura societății.


Evoluția mașinii de spălat a dictat și o schimbare majoră în industria chimică, ducând la apariția detergenților sintetici moderni. Săpunul clasic, bazat pe grăsimi, nu era eficient în noile mașini automate și putea lăsa reziduuri care afectau mecanismele interne sau țesăturile. Astfel, au fost dezvoltate formule chimice speciale care să curețe eficient prin agitare mecanică și să se dizolve rapid, indiferent de duritatea apei folosite în gospodărie.


Înainte de generalizarea centrifugării automate, uscarea rufelor se făcea cu ajutorul unui storcător cu două role, montat deasupra cuvei, prin care hainele erau trecute manual. Acesta prezenta un pericol real de accidentare pentru degete și distrugea adesea nasturii, dar era singura metodă de a scoate excesul de apă înainte de întinderea pe frânghie. Introducerea centrifugării la viteze mari a eliminat acest risc și a scurtat considerabil timpul de uscare finală.


Din punct de vedere ecologic, mașinile moderne au devenit, paradoxal, mult mai eficiente decât spălatul manual, care consumă volume mari de apă pentru clătire. Senzorii avansați din dispozitivele actuale cântăresc încărcătura și ajustează precis cantitatea de apă și energie necesară pentru fiecare ciclu, reducând risipa. Inginerii au optimizat continuu mișcarea tamburului pentru a proteja țesăturile, permițând spălarea chiar și a celor mai delicate materiale, precum mătasea sau lâna, care înainte se spălau doar la lighean.


Infrastructura orașelor s-a dezvoltat și ea în paralel cu adoptarea acestor mașini, deoarece funcționarea lor depindea de accesul la apă curentă și canalizare. Răspândirea mașinii de spălat a fost un motor pentru modernizarea locuințelor, impunând standarde noi de instalații sanitare și electrice. Astfel, confortul interior a crescut nu doar prin prezența aparatului în sine, ci și prin condițiile necesare instalării lui.


Astăzi, prezența unei mașini de spălat în casă este considerată o necesitate absolută, nu un lux, fiind adesea primul obiect achiziționat într-o locuință nouă. De la cuvele de lemn acționate cu manivelă la dispozitivele inteligente conectate la internet, acest aparat a parcurs un drum lung și impresionant. Rămâne una dintre cele mai clare dovezi ale modului în care ingineria aplicată în viața de zi cu zi poate îmbunătăți fundamental calitatea  existenței umane.

sâmbătă, 3 ianuarie 2026

$$$

 “Doamne, slabă mai eram!

Patruzeci fix cântăream,

Mâncam doar o dată-n zi,

Din castroane de copii.

Ciuguleam precum găina,

Arătam ca aspirina,

Palidă, albă ca varu',

Speriam până şi cântaru'.

Coastele-mi ieseau prin piele,

Făceam acordeon din ele,

Şi de mă strângeai mai tare,

Trosneau oasele. Stupoare!

N-aveam cu se să mă-mbrac,

Încăpeam pe-un sigur crac,

De blug sau de pantalon,

Păream parcă un bufon.

M-aranjam frumos cu fard,

Haina stătea "ca pe gard"...

Iar lumea-mi spunea mirată,

"Ce mănânci? Aer, măi fată?"

Scândură! - de auzeam,

Rapid capul întorceam,

Fiindcă, sinceră să fiu,

Semănam leit. Pariu!

După ce m-am măritat,

Hocus-Pocus, m-am dublat,

Parcă aş fi luat de soţ,

Un mic cu muştar în moţ.

Am burtică, colăcei,

Vergeturi mai mult de trei,

Şi credeţi-mă, vă jur,

Nu ştiam c-am aşa c*r.

Dacă vreţi să v-ngrăşaţi,

Musai să vă măritaţi!

Scândurica de-altă dată,

Azi e buturugă, tată...”


Pamflet de

✍️~Andreea Văduva

$$$

 7, 7, 7, 7...! Stiaţi că?

 

"Există „7 minuni ale lumii antice," ele sunt: Marea Piramidă de la Giza, Grădinile suspendate ale Semiramidei, Templul zeiţei Artemis din Efes, Statuia lui Zeus din Olimpia, Mausoleul din Halicarnas, Colosul din Rodos, Farul din Alexandria

-------------

 Există și ”7 minuni ale Evului Mediu”: Colosseum-ul din Roma,Catacombele din Alexandria, Marele Zid Chinezesc, Stonehenge, Turnul din Pisa, Turnul de Porţelan din Nanjing, Moscheea de la Hagia.

----------

Sunt definite și „7 minuni naturale ale lumii” și anume: Muntele Everest, Cascada Victoria, Marele Canion, Marele Recif de Corali, Aurora Boreală, Vulcanul Paricutin, Portul Rio de Jane

---------------

Există „7 continente”: Europa, America de Nord, America de Sud, Africa, Asia, Antarctica, Australia (sau Oceania).

------------

Curcubeul are „7 culori”: 

 - roșu, oranj, galben, verde, albastru, indigo, violet

---------------------------

 „Cerul este împărtit în 7”: atmosfera, exosfera, ionosfera, termosfera, mezosfera, stratosfera si troposfera.

-------------------------

Cele „7 păcate” capitale sunt: lăcomia, desfrâul, avaritia, invidia, mânia, lenea, trufia.

----------------------

Cele ”sapte virtuti” ale omului sunt: smerenia, dărnicia, bunătatea, răbdarea, modestia, abstinența si sârguința.

-----------------

În Biblie se descriu cele „7 zile” în care Dumnezeu a creat lumea.

-----------------

Grupul de „7 stele” denumit „Pleiade” este singura constelatie cunoscută în fiecare cultură de pe Pământ, actuală sau dispărută, datând de cel puţin 40.000 de ani; în mitologia greacă, Pleiadele erau șase surori împreună cu mama lor, care au fost fugărite prin păduri de Orion Vânătorul până ce Zeus s-a îndurat de ele si le-a transformat în stele; Aborigenii numesc această constelatie „Wurunna” și o asociază cu zeul vânătorii, iar amerindienii o cunosc sub numele de „Constelația celor șapte Fecioare”, urmărite de un urs.

 --------------------------

Pleiadele se regăsesc si în legendele aztecilor, ale incașilor, polinezienilor, chinezilor, hindușilor, africanilor, precum și ale egiptenilor.

-----------

Cobra de la Angkor Wat din Cambogia are „7 capete”, copacul cosmic al samanilor are 7 ramuri si tot 7 sunt sferele sau treptele ceresti.

 -----------

Există „7 zile” ale săptămânii denumite după cei 7 zei romani, care au dat numele lor celor 7 planete.

-----------------

„7” este considerat un „număr norocos” în mai multe culturi; de exemplu, în Japonia, mitologia vorbeste despre Cei sapte Zei ai Norocului (Shichifukujin).

----------------

În cultura chinezilor, numărul 7 este proeminent; de exemplu, a saptea zi după prima lună plină din an este Ziua Omului; această zi este considerată ziua universală a tuturor fiinţelor umane de pe planetă; de aceea fiecare chinez îsi sărbătoreste ziua de nastere la data respectivă (nu înseamnă, totusi, că nu și-o sărbătoreste si în ziua calendaristică în care a apărut pe Pământ).

-------------

Se spune că dacă visezi „cifra 7” îti vei întâlni sufletul pereche.

------------

Cultura hindusă vedică susţine că omul are „7 puncte energetice” sau chakre.

 --------------

Vaca, un animal sacru în India, are 21 de nume, de trei ori cifra sapte.

 --------------------

Bushido sau „calea războinicului” din cultura japoneză este un cod care îi ajută pe samurai să-și însușească „7 virtuti”.

 ------------

În legendele budiste se spune că după ce s-a născut, Buddha s-a ridicat în picioare si a făcut „7 pasi”.

 ------------------

Consiliul suprem al babilonienilor se compunea din „7 zei”, fiecare legat de un astru.

--------------

În folclorul irlandez, al 7-lea fiu al celui de-al 7-lea fiu are puteri magice.

---------------

În folclorul iranian, pisica are 7 și nu 9 vieti si îsi poartă pisoii de sapte ori în sapte locuri diferite.

---------- 

Potrivit mai multor credinte, există „sapte trepte” ale Raiului care corespund celor sapte corpuri ceresti (Pământ, Soare si celelalte 5 planete care se pot vedea cu ochiul liber); în iudaism si mahomedanism, al „saptelea Rai” este denumit Araboth si este casa Tronului Gloriei, care este păzit de cei „șapte arhangheli”.

-------------

La nunţile evreieşti, există „sapte zile” de binecuvântări (Sheva Brachot).

------------

Dintre multele denumiri pe care vechii evrei le aveau pentru Dumnezeu, cele „sapte nume” ale acestei Divinităti, pe care scribii trebuiau să se îngrijească să le scrie corect, erau: El, Elohim, Adonai, Yhwh (Yehova), Ehyeh-Asher-Ehyer, Shaddai si Zebaot.

------------------

Templul lui Solomon avea „7 trepte”.

 Roma a fost construită pe „sapte coline”: Palatina, Capitolina, Quirinal, Viminal, Esquilina, Caelan, Aventina; Roma a fost, de asemenea, condusă, la început, de o linie de „șapte împărati”.

------------------

 Există: 

„7 perioade” ale elementelor în tabelul chimic al lui Mendeleev; 

„7 note muzicale”;

„7 compusi principali ai celulei vii: apă, substanţe proteice, lipide, polizaharide, acizi nucleici ADN si ARN, molecule organice, săruri minerale;

„7 este neutru pe scara PH-ului, apa pură are PH-ul 7. 

Există 7 stadii ale dezvoltării umane: embrionul, fătul, sugarul, copilul, adolescentul, adultul, bătrânul. Mărimea capului intră de 7 ori în înăltimea corpului.

Dimensiunea ochiului este a 7-a parte din lătimea totală a capului.

Sunt 7 articulatii ale membrelor superioare.

Potrivit studiilor stiinţifice, 7 este numărul de ore pe care trebuie să îl doarmă un om pe noapte.

În traditia hipocratică, numărul 7 guvernează bolile corpului uman.

Gărgăritele au 7 buline negre.

Gâtul majoritătii mamiferelor este format din 7 oase."

Sursa: Internet, Autor necunoscut

$$$

 S-a întâmplat în 3 ianuarie 106, î. Hr.: La această dată, s-a născut Marcus Tullius Cicero. Marcus Tullius Cicero (d. 7 decembrie 43 î. Hr.) a fost filosof, politician, jurist, orator, teoretician politic, consul și constituționalist roman. El a jucat un rol important în perioada de sfârșit a republicii romane. Activitatea sa literară și politico-socială s-a concretizat în domenii atât de numeroase, încât Cicero poate fi calificat drept un om universal, homo universalis. El a fost autorul roman care a exercitat cea mai profundă influență asupra literaturii latine și s-a manifestat ca unul dintre cei mai prolifici scriitori, mai prolific chiar decât Seneca și Augustin.

Cicero s-a născut la Arpinum, în Latium, într-o familie de cavaleri și notabili municipali. După ce a urmat cursurile școlare obișnuite la Arpinum, Cicero este dus la Roma de către tatăl său, pe când avea 17 ani, iar în 88 î. Hr. ascultă expunerile lui Philon din Larissa, exponent al Noii Academii și elev al lui Carneade. A debutat ca orator și avocat în 81 î. Hr. Pentru a-și desăvârși formația intelectuală, audiază la Atena prelegerile filosofilor, iar în insula Rhodos devine elevul oratorului Molon. Începe o carieră senatorială și se angajează în viața politică. În 76 î. Hr., Cicero devine quaestor, iar apoi senator. În iulie 64 î. Hr. este ales consul pentru anul 63 î. Hr. În timpul consulatului său, Cicero descoperă așa numita conjurație a lui Catilina. El va ordona arestarea și executarea complicilor lui Catilina - fapt ce atrage nemulțumirea partidei popularilor în frunte cu Caesar, care-l va urmări cu înverșunare. După 60 î. Hr., orientarea politică și existența lui Cicero intră într-o adâncă criză. Începând din martie 58 î. Hr., petrece mai mult de un an de exil în Grecia; este o perioadă foarte dificilă pentru el. După ce, în 51-50 î. Hr., fusese proconsul în Cilicia, Cicero a încercat în van să-i reconcilieze între ei pe Caesar și Pompeius, aflați acum în conflict. În cele din urmă trece de partea lui Pompeius și a optimaților republicane, însă după înfrângerea acestora, se află printre primii care se întorc în Italia și obțin iertarea din partea lui Caesar. După asasinarea lui Caesar, în care se prea poate să fi fost implicat, Cicero devine destul de rapid șeful republicanilor, sperând într-o instaurare a republicii, lucru care atunci era imposibil. A încercat să-l manipuleze pe tânărul Octavianus (viitorul împărat Augustus, 27 î. Hr.-14 d. Hr.) împotriva lui Marcus Antonius, pe care îl considera cel mai primejdios dușman al republicii, însă fără succes. În 7 decembrie 43 î. Hr. a fost ucis chiar de către oamenii lui Marcus Antonius.

âCicero a alcătuit o operă imensă. Se pot distinge în primul rând discursurile ciceroniene în număr de 58, care reprezintă o fericită armonizare între talentul nativ, (ingenium), cultura vastă (doctrina) și practica forului (usus forensis). Discursurile acoperă o perioadă de 38 de ani (81- 43 î. Hr.) de activitate retorică pusă în slujba cetățeanului și a cetății, „de la interesul sau nevoia cărora niciodată nu m-au sustras odihna, plăcerea sau somnul" (Pro Archia poeta, VI, 12). Între aceste discursuri se disting :

-In Verrem (Împotriva lui Verres) - o serie de șapte discursuri ținute în 70 î. Hr. împotriva lui C. Verres, guvernatorul nedemn al Siciliei (73-70 î. Hr.), care era acuzat de a fi comis abuzuri foarte grave și malversațiuni în timpul guvernării Siciliei;

- se remarcă de asemenea In Catilinam (Împotriva lui Catilina, Catilinarele), poate cele mai cunoscute cuvântări ciceroniene pronunțate împotriva lui L. Sergius Catilina, după descoperirea conspirației acestuia împotriva republicii;

-celebre sunt și cele 14 discursuri pronunțate împotriva lui Marcus Antonius, In Marcum Antonium, care dorea să urmeze politica lui Caesar.

Cicero s-a remarcat și ca un teoretician al artei retorice, fiind socotit unul dintre părinții oratoriei antice. În tratatele sale, el face o incursiune în istoria oratoriei antice și o analiză a principalelor curente retorice care aveau adepți în epoca sa (aticismul și asianismul), dezbătând problema formării oratorului și a funcției sale în societate; oratorul ideal (orator summus et perfectus) este, în concepția lui, prototipul omului și cetățeanului desăvârșit, o personalitate complexă. El își materializează ideile în tratate numeroase, dintre care sunt demne de amintit:

-De oratore libri tres (Trei cărți despre orator) - tratat alcătuit în 55 î. Hr., dedicat lui Quintus, fratele său și redactat sub forma unui dialog între celebritățile forului roman Crassus și Marcus Antonius (omonim al generalului);

- Partitiones oratoriae (Diviziunea părților artei elocinței) alcătuit în 54 î. Hr., un adevărat manual de retorică în formă dialogală între Cicero-tatăl și fiul său Marcus;

- deosebit de valoroase sunt și alte două lucrări ca Brutus, scris în 46 î. Hr., în care Cicero își proclamă idealurile sale de armonizare a tuturor ideilor școlilor retorice, opunându-se curentului aticist, prea simplu și sobru, care apăruse la Roma între 51-50 î. Hr. și tratatul Orator, unde Cicero își apără din nou idealul său retoric moderat, amenințat de influența crescândă a aticismului.

Cicero are, de asemenea, o deosebită pasiune pentru filosofie, insuflată, după propria-i mărturie, de reprezentanții principalelor doctrine din acea vreme (epicureismul, stoicismul, neoacademismul) pe care îi audiase la Roma sau în Grecia, cu unii dintre ei păstrând relații chiar familiare (cum ar fi stoicii Diodotus și Posidonius, academicienii Philon și Antiochos).Cicero se va dedica întru totul filozofiei după anul 56 î. Hr., când, dezamăgit de situația politică, caută un rost al existenței sale în scris, propunându-și să dea Romei o literatură filozofică proprie, în măsură să o elibereze de sub tutela spirituală a Greciei. Opera sa filozofică, chiar dacă nu reprezintă un corpus doctrinar, trebuie apreciată pentru adaptarea modelelor filozofiei grecești la spiritualitatea și mentalitatea romană și, mai ales, pentru impunerea unui limbaj filosofic latin, la crearea căruia Cicero are un merit incontestabil. 

Dintre lucrările sale cu caracter filosofic, merită menționate: 

- De republica (Despre stat) - dialog politic pe tema celei mai bune forme de guvernare și a calităților conducătorului ideal;

- De legibus (Despre legi) - tot un dialog politic pe tema legislației și a tipului ideal de constituție;

- De natura deorum (Despre natura zeilor) - scriere pe tema existenței și esenței divinității;

- De divinatione (Despre divinație) - abordând tema divinației ca har și artă a prezicerii viitorului;

- De fato (Despre destin) - o expunere despre problema destinului.

Cicero are și o vastă corespondență (peste 800 de scrisori) scrisă între anii 68 și 43 î. Hr., care este în același timp un dosar intim al scriitorului și o adevărată frescă a vieții Romei din vremea sa. Omul Cicero ni se descoperă aici cu o surprinzătoare sinceritate prin atitudinile politice și civice, prin viața zilnică din for sau din familie.

Surse:

N.I. Barbu, Aspecte din viața romană în scrisorile lui Cicero, București, Editura Academiei R.P.R., 1959

https://www.academia.edu/35676294/VIATA_SI_OPERA_LUI_MARCUS_TULLIUS_CICERO

https://www.notablebiographies.com/Ch-Co/Cicero-Marcus-Tullius.html

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/ultimul-republican-marcus-tullius-cicero

https://www.britannica.com/biography/Cicero

https://www.history.com/topics/ancient-history/marcus-tullius-cicero

$$$

 S-a întâmplat în 3 ianuarie1472: La această dată, printr-un privilegiu comercial acordat negustorilor braşoveni de către domnul Moldovei, Ştefan cel Mare, aceştia primeau libertate comercială deplină şi le era garantată securitatea activităţii lor pe teritoriul ţării (documentul era un semn pregătitor al reconcilierii domnului moldovean cu Matia I Corvin, regele Ungariei).

Dintre oraşele importante ale Transilvaniei, Braşovul s-a dezvoltat mai puternic din punct de vedere economic şi social. În evul mediu şi la începutul epocii moderne, Braşovul a ajuns cel mai important şi cel mai populat oraş comercial al Transilvaniei şi această evoluţie se afla în directă legătură cu poziţia sa geografică şi aceea ce îl poziţiona pe unul dintre principalele drumuri comerciale medievale care legau între ele Europa Centrală şi Orientul.În afară de drumurile comerciale care duceau din Polonia prin Moldova, la Marea Neagră şi în Ţara Românească, mai existau şi drumuri care uneau Polonia cu oraşele transilvănene prin Suceava. Existând încă înainte de întemeierea voievodatului moldovean, ca şi oraşele care s-au dezvoltat pe parcursul lor, două din ele au fost amintite, la 1408, în privilegiul lui Alexandru cel Bun şi repetate în cele care au urmat după acesta. Una dintre aceste rute lega Polonia de Braşov, prin Suceava şi avea următorul traseu: Suceava-Fălticeni-Ciumuleşti-pădurile de la Boroaia-Târgu-Neamţ-Tazlău-Târgu Trotuş-Braşov. Altă variantă trecea prin Suceava-Bacău-Oneşti-Târgu Trotuş-Oituz-Ghimeş şi ajungea la Braşov. Pe ambele rute circulau negustori poloni şi germani, aducând în Transilvania vite, piei crude sau tăbăcite, postavuri şi ducând în schimb pe lângă alte multe produse ale breslelor săseşti şi arme.

Faptul că Braşovul domina trecătorile spre ambele voievodate extra-carpatice, îi conferea acestuia o poziţie cheie în comerţul transilvănean la mare distanţă, iar cele mai vechi privilegii şi contracte comerciale păstrate demonstrează rolul important pe care aceste relaţii l-au jucat chiar de la început în evoluţia Braşovului. Faptul că Braşovul beneficia încă din 1369, întărit și la 1395 de dreptul de antrepozit pentru toate mărfurile exportate în Ţara Românească, îi asigura o poziţie dominantă în comerţul cu această ţară. Cadrul legal al schimburilor comerciale între cele două părţi a fost stabilit prin privilegiul din 20 ianuarie 1368, emis de Vladislav-Vlaicu, completat de una altul emis de Mircea cel Bătrân în august 1413. În documentul din 1413, pe lângă alte mărfuri scutite de vamă, se găsesc şi săbiile, arcurile, cuţitele etc.

Armele exportate de breslaşii braşoveni în Ţara Românească şi Moldova, despre care există referiri în privilegiile comerciale, şi în dispoziţiile autorităţilor maghiare şi transilvănene erau: săbii, suliţe, arcuri, tolbe, săgeţi, scuturi, platoşe, arme de foc, pulbere. Se ştie că, în luptele grele purtate împotriva turcilor de către Ioan de Hunedoara şi Ştefan cel Mare, furnizorii lor de arme au fost Braşovul şi Sibiul. Produsele săbierilor şi arcarilor braşoveni au fost în cea mai mare parte a timpului scutite de taxele vamale percepute de către curtea voievodală de la Bucureşti. În privilegiul latin al lui Mircea cel Bătrân, pe lângă alte produse scutite de plata vămii la Rucăr, se numărau şi săbiile, arcurile şi cuţitele.

Dar acest comerţ cu arme era de multe ori prohibitiv, căzând sub incidenţa legilor de război, fiind interzis în anumite perioade de conflicte deschise sau doar declarate, mai ales în perioada campaniilor militare ale lui Ioan de Hunedoara şi Mattia Corvin. Unul dintre primele documente cunoscute, care face referire la interzicerea exportului de arme dincolo de Carpaţi, este cel din 1373 emis de cancelaria lui Ludovic, regele Ungariei, ca urmare a stării conflictuale existente între regalitatea maghiară şi voievodatul muntean al lui Vladislav-Vlaicu. Interzicerea comerţului cu anumite produse nu era o acţiune unilaterală a Transilvaniei sau a regatului Ungariei ci de multe ori şi voievozii moldoveni au recurs la astfel de măsuri. În perioadele ce urmau stingerii conflictelor reluarea legăturilor se făcea în cele mai multe cazuri ca urmare a unor contacte directe ale meşteşugarilor şi negustorilor din oraşele transilvănene cu voievozii moldoveni. În acest tipar se înscrie şi solia lui Hanea arcufex şi Mihail pârgarul, din 8 iulie 1435, ambii din Braşov, solie ce avea ca scop reluarea comerţului între Braşov şi oraşele moldoveneşti, precum şi obţinerea de privilegii pentru negustorii braşoveni în detrimentul altor posibili interesaţi de piaţa din Moldova. 

În nenumărate cazuri, aceste privilegii nu erau altceva decât recunoaşteri ale privilegiilor mai vechi, cum era cazul aceluia dat de Ştefan cel Mare în toamna anului 1457 şi reeditat în martie 1458: tuturor braşovenilor şi tuturor negustorilor şi întregii Ţări a Bârsei... să vie în bună voie cu marfa lor, câtă vor vrea... să umble prin toată ţara... prin oraşe şi târguri ca să-şi vândă marfa lor. Ca răspuns la bunăvoinţa curţii voievodale de la Suceava, regele Matia Corvin, pe baza hotărârilor mai vechi ale adunării de la Turia - care spunea că braşovenii şi ceilalţi negustori ce ţin de ei pot duce în mod liber, în Moldova, obiectele de fier şi alte mărfuri ce lipseau fără a plăti taxe mai mari decât obişnuita vamă - a acordat dreptul negustorilor moldoveni să-şi ducă mărfurile în cetatea Braşov. La capitolul arme ce puteau fi exportate, prevăzute în cărţile de privilegii acordate braşovenilor, erau trecute arme de tot felul: săbii, platoşe, pumnale, cuţite. Dar, tot regele Matia Corvin este cel care, în 21 noiembrie 1462, interzice exportul de fier şi arme către Moldova lui Ştefan cel Mare. Cât de bine era respectată interdicţia ne arată un document din 28 februarie 1470 emis de cancelaria lui Radu cel Frumos, care se plânge braşovenilor că, deşi regele Mattia Corvin este în stare de conflict cu voievodul Moldovei şi exportul de arme spre Moldova este interzis, ei totuşi îi dau arme şi îi ascund pe spionii lui Ştefan cel Mare, ameninţând că îi va pârî regelui pentru aceste acţiuni.În privinţa cererilor de arme avem pentru unele cazuri chiar numele celor trimişi, mai ales de domnul Moldovei, la Braşov pentru a tranzacţiona cumpărarea unor arme în preajma campaniilor sale militare. Asfel, de un meşter armurier pe nume Mihai, trimis de Ştefan cel Mare la Braşov să cumpere săbii şi arme, în februarie 1470, se ştia până şi la curtea lui Radu cel Frumos, pentru că meseria era legată de unelte războinice, iar un asemenea om avea duşmani, fiind şi spioni pe urmele lui.

În documentele epocii, mai avem şi menţionarea situaţiei când armele breslaşilor braşoveni erau greu accesibile pe piaţa moldoveană şi singura posibilitate de achiziţionare a unor astfel de articole era piaţa din Liov. Un act al arhiepiscopului de Liov vorbeşte, în 1472, de pierderea a peste 30.000 de florini de către negustorii acestui mare oraş, cu prilejul luptelor din Moldova. Fireşte că de aşa ceva nu au fost scutiţi nici negustorii transilvăneni şi nici cei moldoveni care, în 1472, cereau liovenilor arme, acelea de Braşov fiind absorbite, probabil, de secuii din Odorhei, Ciuc şi celelalte Scaune, care erau aliaţii voievodului moldovean. 

După stingerea conflictului, Ştefan cel Mare, acordă din nou privilegii comerciale negustorilor braşoveni pentru a merge cu mărfuri în Moldova, fiind vorba în primul rând de arme, în care scop, pe lângă acela de a primi informaţii relative la turci, era trimis un anume Vetris, la 5 iulie 1476, dată când Ştefan se afla în tabără la Bârlad.Făcând un bilanţ al mărfurilor menţionate în privilegiile comerciale acordate negustorilor din Lemberg şi de la Braşov, completate de informaţiile regulamentelor otomane din 23 august 1484 şi din 1502, în comerţul Moldovei erau angajate - după tabelul lui Nicoară Beldiceanu - pe lângă alte produse meşteşugăreşti şi săbii, săbii ungureşti şi alte arme.

Strangularea circuitului comercial cu Moldova în perioada de maximă încordare a relaţiilor moldo-polone trebuia suplinită de comerţul cu Transilvania. Datorită unei perioade destul de animată din punct de vedere militar era normal ca principalele articole cerute de către Curtea de la Suceava să fie armele şi în acest sens Ştefan cel Mare trimite în 1502 la Braşov pe Trotuşan spătarul pentru a cumpăra scări de şa, arme şi funii, materiale pentru care cere şi scutire de vamă. Acest trimis a fost însoţit de un altul care avea ca misiune cumpărarea de arme de la Sibiu. Ca valoare absolută armele cumpărate de moldoveni de la meşteşugarii din Braşov în anul 1503 se ridică la cifra de cinci mii de săbii şi pumnale.

Urmaşii lui Ştefan cel Mare au încercat să ducă aceeaşi politică comercială cu Transilvania, dar condiţiile în care comerţul se desfăşura în a doua decadă a secolul al XVI-lea erau mult mai vitrege decât la sfîrşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea datorită intrării treptate dar sigure a Moldovei sub influenţa Înaltei Porţi. Cu toate acestea Ştefăniţă a reuşit să deturneze o mare campanie militară otomană împotriva lui şi chiar să-şi cumpere direct de la meşteşugarii braşoveni şi sibieni platoşe, lucru pentru care a fost trimis un anume Thomas auricampsor (schimbătorul de bani)

Surse:

http://arheologie.ulbsibiu.ro/publicatii/bibliotheca/bresle/6%20capitolul%20IV2.htm

http://arhivelenationale.ro/site/download/arhive_judetene/brasov/Primaria-Orasului-Brasov.-Privilegii.-Vol.-I-1353-1531-nr.-inventar-515.pdf

http://arhivelenationale.ro/site/download/arhive_judetene/brasov/Primaria-Orasului-Brasov.-Privilegii.-Vol.-I-1353-1531-nr.-inventar-515.pdf

http://diam.uab.ro/istorie.uab.ro/publicatii/colectia_bcss/bcss_19/8_Alessandro%20Flavio%20Dumitrascu.pdf

https://www.natgeo.ro/articole/istorie/9521-stefan-cel-mare-drum-si-stat

https://www.academia.edu/628182/Câteva_drumuri_comerciale_şi_oraşe_medievale_de_la_Curbura_Carpaţilor_Buzău_şi_Râmnicu_Sărat_până_în_secolul_XVI_

$$$

 S-a întâmplat în 3 ianuarie 1853: La această dată, apărea primul număr al „Telegrafului român”, gazetă bi-săptămânală de informare socială și culturală, revistă care a apărut la Sibiu. În urma apariției Tribunei la Sibiu, „Telegraful român” se transformă într-o gazetă de știri administrative și de cultură ecleziastică, după 1900, la inițiativa lui Andrei Șaguna. „Telegraful român” este cea mai longevivă publicaţie de azi din România. 

A fost înfiinţată în 1853 la Sibiu, sub îndrumarea mitropolitului Andrei Şaguna şi a apărut cu unele întreruperi. În prezent este o publicaţie bisericească, însă, în trecut, a avut un caracter general şi a jucat un rol important în promovarea culturii române în Transilvania. Iniţiatorul publicaţiei a fost viitorul mitropolit Andrei Şaguna. Primul redactor-şef a fost Florian Aaron, căruia i-a urmat doctorul Pavel Vasici-Ungureanu. Pe rând, au condus şi au colaborat în acelaşi timp, I. Bădilă, Visarion Roman, I. Raţiu, Zaharia Boiu. „Perioada de glorie” a Telegrafului a coincis cu perioada în care la conducerea ziarului s-a aflat preotul, omul politic şi ziaristul transilvănean Nicolae Cristea (1834 - 1902). Inaugurat ca ziar bisericesc, ziarul a cunoscut o criză financiară puternică în 1865. Ca atare, mitropolitul Andrei Şaguna l-a înlocuit pe Zaharia Boiu de la conducere şi l-a adus pe tânărul Nicolae Cristea, reîntors de la studii din Germania. După venirea acestuia, s-a produs un puternic reviriment al publicaţiei. Cristea orientează ziarul spre problematicile de interes pentru români în general, de la cele politice, economice şi până la cele cultural-literare. În acest mod, Telegraful Român atrage un număr mare de cititori.

Timp de 18 ani de la venirea lui Cristea, în jurul Telegrafului înfloreşte o intensă activitate culturală şi de efectivă luptă pentru emanciparea românilor din Transilvania. Paralel, Cristea publică pentru o perioadă, suplimentul literar Foişoara Telegrafului Român (până în 1878). Prin intermediul ei, ziarul se deschide către problematicile culturale şi literare ale românilor. Se promovează limba populară, se încurajează unificarea ortografiei fonetice şi se propune publicarea unui dicţionar etimologic. Sunt publicate opere ale clasicilor literaturii române, traduceri din literatura universală. În paginile Telegrafului publică unii dintre cei mai iluştri transilvăneni: Andrei Mureşanu, Iosif Vulcan, Ioan Slavici, Ilarie Chendi, Ştefan Octavian Iosif, Octavian Goga, etc. Tot în paginile Telegrafului debutează Alexandru Macedonski, sunt publicate în premieră lucrări precum „Gura satului” de Slavici sau „Pseudokinegetikos” de Alexandru Odobescu.

Importanţa ziarului în perioada Cristea este dată de activitatea intensă pentru unitatea românilor, pe fondul Războiului de independenţă şi, în consecinţă, a înfiinţări Regatului Român. Cristea însuşi a adus o contribuţie majoră prin publicistica sa. El argumenta în paginile ziarului, nevoia unei poziţii activiste, combătând pasivismul transilvan, poziţie care i-a adus o ferventă confruntare polemică cu George Bariţiu. După demiterea lui Cristea, „Telegrafului” i se imprimă o orientare bisericească şi treptat importanţa sa scade.

Surse:

Dicționarul literaturii române de la origini pînă la 1900, București, Editura Academiei Române și Editura GUNIVAS, București, 2008

Sîrghie, Anca, Din istoria presei româneşti, Techno Media, Sibiu, 2004

https://ziarullumina.ro/fara-categorie/regionale/transilvania/telegraful-roman-cea-mai-longeviva-gazeta-autohtona-108560.html

https://basilica.ro/de-165-ani-telegraful-roman-din-1853-in-slujba-lui-dumnezeu-si-a-oamenilor/

$$$

 S-a întâmplat în 3 ianuarie1875: În această zi, a murit lexicograful francez Pierre Larousse; a înfiinţat, la Paris, în 1852, împreună cu Augustin Boyer, Casa de editură care-i poartă numele, specializată în lucrări enciclopedice; opera sa majoră a fost „Grand Dictionnaire Universel du XIX-e Siècle” (în 15 volume), editat între anii 1866 şi 1876. Lui Larousse îi datorăm apariţia Marelui Dicţionar Enciclopedic al secolului al XIX-lea, în care autorul intenţiona să redea, într-o ordine alfabetică riguroasă, toate cunoştinţele care îmbogăţesc spiritul uman. Momentul consacra astfel noţiunea de enciclopedie universală.

Primele forme de enciclopedie datează din antichitate, de la sfârşitul mileniului IV î. Hr, în Sumer fiind identificată o lucrare de acest tip, care cuprindea un inventar interesant de animale, pietre, plante şi păsări.De asemenea, în Egiptul Antic, în Grecia, Roma, dar şi în Europa medievală au existat preocupări pentru înglobarea cunoştințlor vremii în lucrări sintetice. Prima enciclopedie apropiată de caracteristicile vremurilor noastre a apărut în Franţa prerevoluţionară, la 1 iulie 1747 apărând ideea de a întocmi o carte care să cuprindă succint toate cunoştinţele acumulate în timp de omenire, sarcină care i-a revenit editorului francez Louis Breton. Titlul lucrării a fost „Enciclopedia sau dicţionarul artelor, meseriilor şi ştiinţelor”, iar pentru realizarea ei, editorul apelat la scriitorul Denis Diderot, un intelectual remarcabil al vremii. Enciclopedia cuprindea nu mai puţin de 35 de volume cu text, patru volume ilustrate şi alte două volume cu indici, dedicând omenirii un excepţional instrument universal de informare. Faptul că, în Franţa, intelectualii au creat o asemenea lucrare, a stârnit reacţia curţilor regale din Europa, ba chiar britanicii şi-au iniţiat o enciclopedie proprie, celebra Enciclopedia Britannica, autorul arătând, într-o scrisoare adresată regelui Angliei, că lucrarea elaborata în Franţa „este una a răspândirii anarhiei şi ateismului”. A urmat realizarea de enciclopedii în Germania, Austria, Rusia, Italia şi chiar SUA, însă succesul a întârziat să apară, majoritatea lucrărilor fiind oprite după publicarea primelor volume.Vorbim, apoi, despre apariţia lucrărilor de referinţă ale lui Pierre Larousse, în 1856, „Nouveau Dictionnaire de la langue française” şi în 1863, primul volum din „Grand Dictionnaire Universel du XIX-e siècle”, care au desăvârşit conceptul de enciclopedie universală.

Pierre Athanase Larousse s-a născut la 23 octombrie 1817, în familia unui fierar din localitatea Toucy, departamentul Yonne, în Franţa.Frecventează şcoala din localitatea natală, însă cunoştinţele obţinute aici sunt completate de numeroase lecturi particulare. La împlinirea vârstei de 16 ani, Pierre a rupt tradiţia de muncitori a familiei sale, după ce a obţinut o bursă care i-a permis să meargă să studieze la Şcoala Normală din Versailles. La finalul studiilor, în anul 1837, a revenit în localitatea natală, unde a devenit profesor de limba franceză, la gimnaziu, iar mai apoi a fost numit director al Şcolii Superioare de aici. După un scurt stagiu, perioadă în care constată arhaismul metodelor de predare, Larousse începe să experimenteze un sistem pedagogic considerat revoluţionar, bazat pe dezvoltarea iniţiativei elevului.În anul 1840 se mută la Paris, îşi îmbogăţeşte cunoştinţele, frecventând, ca student liber, cursurile de la Collège de France şi Sorbona, apoi, în anul 1848, s-a angajat ca profesor la o şcoală privată. În această perioadă îşi va cunoaşte viitoarea soţie, pe Suzanne Caubel, însă cei doi aveau să se căsătorească abia 25 de ani mai târziu, fără a avea copii.

În anul 1849, publică „Gramaire élémentaire lexicologique” (Gramatica elementară lexicologică), apoi „Traité complet d’analyse grammaticale” (Tratatul complet de analiză gramaticală) – în anul 1850 – şi „Cours lexico-logique de style”, un an mai târziu. Tot acest efort editorial al autorului, pornea de la dorinţa sa de schimbare a metodelor de predare pe care Larousse le considera rigide şi arhaice, el intuind că schimbarea venea din capacitatea pedagogică de stimulare a interactivităţii şi creativităţii elevilor.Tot în anul 1851, moment determinant al carierei sale conform biografilor săi, îl cunoaşte pe Pierre-Augustin Boyer, editor şi librar francez, alături de care va pune bazele Casei de editură şi Librăriei Larousse şi Boyer, unde au început să vândă cărţile publicate de ei, fie că vorbim de cursuri de pedagogie pentru profesori, ori manuale pentru cei mici. În anul 1852, Larousse publică „Traité complet d’analyse et de synthèse logic” (Tratat complet de analiză şi sinteză logică), iar în anul 1856, Larousse şi Boyer publică „Nouveau Dictionnaire de la langue française” (Noul dicţionar al Limbii Franceze), în două volume.Activitatea reamarcabilă a lui Pierre Larousse a continuat cu publicarea lucrării „Jardin des racines grécques” – în 1858, un an mai târziu înfiinţează revista „L’École Normale”, iar în 1860 pune bazele revistei „L’Emulation”, ambele fiind publicaţii cu caracter pedagogic, destinate în special elevilor, dar şi profesorilor.

Tot în 1860 publică lucrarea „Jardin des racines latines”, urmată de „Fleur latine des dames et des gens du monde” – în 1861, „Fleurs historiques des dames et des gens du monde” – în 1862.În perioada următoare, preocupările sale lingvistice au ca rezultat publicarea lucrărilor „Nouveau Traité de versification française” – în anul 1862 şi „Miettes lexicologiques” – în 1863.După o activitate editorială asiduă, în decembrie 1863, Larousse lansează pe piaţă primul volum din „Marele dicţionar universal al secolului al XIX-lea”, o lucrare care l-a impresionat în mod deosebit pe însuşi Victor Hugo, şi care avea să se constituie, peste ani, un fel de monument al totalităţii cunoştinţelor indispensabile omului, care erau cunoscute până în acel moment istoric şi o realizare cu mult deosebită faţă de ceea ce publicaseră Diderot şi D’Alembert, figuri complexe ale iluminismului francez, cu o influenţă majoră asupra spiritului raţionalist al secolului al XVIII-lea, care au editat „Encyclopédie”, un alt proiect celebru, care i-a inclus pe aproape toţi scriitorii francezi iluminişti importanţi. Marele dicţionar universal consacra astfel noţiunea de enciclopedie universală.

În anul 1868, Larousse puiblică „Grammaire complète syntaxique et littéraire” şi „Grammaire supérieure”.În anul 1869, publică, în colaborare cu Felix Clément, „Dictionnaire Lyrique”, însă în acelaşi an, Larousse şi Boyer încep să exprime opinii divergente cu privire la afacerea lor, iar parteneriatul celor doi se încheie aici.În condiţiile în care Larousse îşi asigurase o bază financiară solidă, el a rămas (totuşi) singur în faţa unei munci titanice, însă el continuă efortul de a aşterne pe hârtie enciclopedia care avea să-i aducă celebritatea, finalizarea acestui efort supraomenesc însemnând 11 ani de lucru asiduu şi 11 volume ale dicţionarului pe care a reuşit să le editeze în timpul vieţii şi un total de 22.700 de pagini.

Pierre Larousse moare la Paris, la 3 ianuarie 1875, în urma unui atac de cord, la doar 58 de ani, fiind înmormântat în Cimitirul Montparnasse. Următoarele șase volume ale Marelui dicţionar universal au fost finalizate abia la un an după moartea lui Larousse, de un nepot al acestuia, pe nume Jules Hollier, marea operă „Grand Dictionnaire Universel du XIX-e siècle” împlinind intenţia autorului de a reda, în ordine alfabetică, toate cunoştinţele care îmbogăţesc spiritul uman. Lucrarea conţinută în cele 17 volume, însuma un număr impresionant de 25.500 de pagini, iar de la momentul publicării integrale, va cunoaşte numeroase reeditări, în diverse formate şi limbi, până în zilele noastre. De-a lungul anilor, Librăria Larousse a continuat să publice enciclopedii în mai multe volume, precum şi dicționare şi enciclopedii mai mici.

În anul 2004, Larousse a devenit filială a Hachette Livre, iar la 13 mai 2008, Compania de publishing Larousse lansa prima enciclopedie interactivă online, care pune la dispoziţie gratuit conţinutul dicţionarului enciclopedic şi contribuţiile internauţilor, în condiţiile în care editorii tradiţionali de dicţionare şi enciclopedii tipărite se confruntă cu o concurenţă acerbă din partea internetului.După ce, timp de aproape 150 de ani, enciclopediile tipărite şi-au trăit gloria, enciclopediile online par să devină preferate, însă nu toate dovedesc, încă, o valoare certă. Totuşi, vremurile în care vechile şi valoroasele enciclopedii tipărite vor deveni exclusiv inestimabile piese de anticariat, par aproape ….

Surse:

https://www.larousse.fr/encyclopedie/personnage/Pierre_Larousse/128889

https://www.britannica.com/biography/Pierre-Larousse

http://dspace.usarb.md:8080/xmlui/bitstream/handle/123456789/2653/ababii_lexicografi.pdf?sequence=1&isAllowed=y

http://www.rador.ro/2018/10/23/portret-pierre-larousse-remarcabil-pionier-al-enciclopediei-universale/

http://www.toupie.org/Biographies/Larousse.htm

$$$

 ETICA VIRTUȚII 1) Aristotel și etica virtuții: Etica virtuții, așa cum a fost susținută de filosoful grec Aristotel, este un cadru filosofi...