INTERZICEREA CENACLULUI FLACĂRA
Cenaclul Flacăra a fost mai mult decât un spectacol, a fost un fenomen. Un loc unde o întreagă generație a tinerilor în blugi a visat la libertate și a învățat despre trecutul îngropat de comuniști. Pe 15 iunie 1985, la 12 ani de la fondare, o busculadă declanșată la concertul de la Ploiești, care sfârșește cu mai multe victime, devine pretextul interzicerii mișcării culturale fondate de poetul Adrian Păunescu.
O seară frumoasă de început de vară. Tinerii din Ploiești și-au scos singura pereche de blugi din șifonier, și-au pus cel mai frumos tricou și s-au îndreptat spre stadion, acolo unde era programat să înceapă Cenaclul Flacăra. Pe drum, peste oraș s-au adunat nori negri, dar nimic nu prevestea a fi ceva apocaliptic. Nimic nu părea să le strice cel mai frumos început de vară. Spectacolul începe. Adrian Păunescu li se adresează celor câteva mii de tineri: „Noi suntem puternici!“. Vântul se înteţeşte, smulge copertina și scena improvizată tremură din toate încheieturile. Dar spectacolul continuă chiar și atunci când ploaia vine ca un potop. Autoritățile din tribune, printre care se amestecaseră mulți activiști și securiști, cer întreruperea spectacolului, dar nimeni nu-i ascultă. Nimeni nu vrea să plece. Primul secretar PCR Mircea Ionescu încearcă în zadar să ajungă la Adrian Păunescu prin mulțimea dezlănțuită.
Curentul electric se oprește brusc. Un fulger lovește partea superioară a tribunei oficiale. Se declanșează panica. Tinerii încep să urle, să fugă de ploaie și de moarte încercând să pună la pământ gratiile în încercuirea cărora ei trăiau liberi fie și pentru o seară. Acum, acele fiare fac diferența dintre viață și moarte. Câțiva sunt striviți, călcați în picioare. Pe stadion ajung câteva salvări. Prea puține și prea târziu. Moartea și-a luat revanșa.
Așa s-a încheiat ultimul spectacol al Cenaclului Flacăra. Apocaliptic. Cu morți. Cu răniți. Nu se cunoaște cu exactitate numărul victimelor. Presa de la acea vreme nu a scris nimic despre tragedie. După 1989, câteva informații imprecise. După unele surse, ar fi fost opt morți, după altele patru, iar după alții, șase. Numărul răniților nu l-a mai contabilizat nimeni, nici măcar aproximativ. „Ultimul spectacol, cel de la Ploiești, a fost cu adevărat magnific. Îmbrăcat într-un cămeşoi alb, care îi ajungea pînă la călcîie – din cîte spun pretinşi martori oculari –, în decorul înspăimîntător al fulgerelor şi tunetelor furtunii ce se apropia, Păunescu se pregătea să recite un grandios poem, cînd mulțimea s-a pornit spre porțile stadionului, încuiate fie din ordinul lui Păunescu însuşi, fie la indicaţia adversarilor săi de la Securitate (cum s-a zvonit). În panica şi învălmăşeala care s-au produs, vreo şase inși şi-au găsit moartea, iar alte cîteva zeci s-au ales numai cu oasele rupte“, scria revista „Ateneu“ în anul 1991.
80 de centimetri până la „moarte violentă“
Peste ani, în 1994, ziariștii îl găsesc pe nea Gică, fostul administrator cu probleme de aprovizionare în anul 1985, care devenise între timp portarul clubului Petrolul. „Pe acolo pe unde e aspersorul, au montat platforma și am acoperit-o cu o prelată. Ne gândeam că are să plouă, dacă nu va fi chiar furtună. Toți s-au îngrămădit în față să-l vadă pe Păunescu. N-a venit la șase, ci pe la nouă seara. Venea de la Breaza, unde avea casă. Tinerii l-au întâmpinat cu fluierături! Pe urmă le-a zis să se iubească. Io am plecat. Am venit a doua zi pe stadion pe la nouă, văd mașina procuraturii la poartă și zic: «Mă, să fie, ce s-o fi întâmplat?». Intru și aud grozăvia“.
Nea Gică duce ziariștii la cele două intrări. „Scările coboară. Încă se văd locurile de încastrare unde erau grilajele ucigătoare. Chiar și șina pe care ele alunecau. Acestea se deschideau de o parte și de alta a porții, circa trei metri. Până la perete, mai exista o porțiune de vreo 80 cm pe care gratiile, în timp ce se adunau, înțepeneau transformându-se într-un zid de metal. Acolo au fost striviți mortal tinerii care încercau în disperare să fugă. Mai privim o dată stadionul – în încercarea unei panoramări afective. Rampele goale au rămas singurele martore. Dar ele, cu siguranță, nu vor vorbi niciodată. Tineri morți. În dosarul lor, la cauza decesului, stau scrise doar cuvintele «moarte violentă». Atât!“.
Furtuna nopții de vară
O altă mărturie importantă a acelei seri de coșmar aparține unui jurnalist din Prahova, Ioan Popescu, care a fost la concertul de pe stadionul din localitate împreună cu fiul său, Decebal, care avea șase ani. „Târziu în noapte s-a iscat o furtună, combinată cu o ploaie torențială, trăsnete şi fulgere. În această atmosferă, Păunescu se războia cu Dumnezeu, recitând celebra poezie «Doina» lui Eminescu: «De la Nistru pân’ la Tisa/ Tot românu’ plânsu-mi-s-a». Fulgerele brăzdau cerul din ce în ce mai aprig, dar mulţimea era îndemnată să ignore stihiile naturii“, povestea Ioan Popescu în anul 2015. Nimeni nu-și mai amintește dacă Adrian Păunescu le-a cerut tinerilor să rămână în tribune după ce furtuna a început sau dacă le-a cerut să plece. După ce stadionul a rămas în beznă, s-a instalat panica. Pe scenă și în tribune. „S-a spus că, speriaţi, electricienii i-ar fi solicitat lui Păunescu întreruperea spectacolului, deoarece sistemele electrice nu aveau împământare, dar nu au fost ascultaţi. La un moment dat, a fost un trăsnet puternic, lumina s-a stins, copertina scenei a căzut, iar stadionul a rămas în beznă. Ducu Bertzi, aflat pe scenă, a început să ţipe, panica transmiţându-se şi în tribune. Cei de la tribuna I au sărit în teren sau s-au înghesuit spre unica ieşire din arenă, respectiv pe un gang îngust de circa un metru, aflat lângă tribuna oficială, cel pe unde intrau jucătorii la meci“, rememora coșmarul acelei nopți Ioan Popescu.
Cu toții au încercat să fugă prin porțile mari, închise, care se deschideau spre interior. În îmbulzeala generală, aceştia au dărâmat porţile, care s-au prăbuşit peste ei. „Am alergat spre gang, cu copilul pe umeri, dar din tunel am fost catapultat în spatele tribunei oficiale. Afară era măcel. Oameni care încercaseră să scape pe gangul strâmt fuseseră călcaţi în picioare. La porţile mari, oamenii au fost striviţi de gratiile de oţel sau au fost prinşi între ele. Aici, la aceste porti, au fost morţi şi sute de victime“, spunea Ioan Popescu.
Adrian Păunescu: „În 1983 doream să termin onorabil Cenaclul Flacăra“
Așa s-a încheiat dramatic și trist cel mai mare fenomen cultural al epocii comuniste al cărui suflet a fost Adrian Păunescu. După ani, marele poet a dezvăluit într-un interviu pentru un jurnalist din Reșița că a vrut să pună capăt cenaclului în anul 1983, deci cu doi ani înainte de tragedia de pe stadionul din Ploiești. „Cenaclul Flacăra a fost desființat în ciuda faptului că în 1983, când am vrut eu să-l desfiinţez, n-am fost lăsat chiar de către cei care voiau să-l desfiinţeze. În 1983 doream să termin onorabil Cenaclul Flacăra – trecuseră zece ani de la întemeiere –, organizasem ultimul spectacol, am şi anunţat în revista «Flacăra» şi am fost chemat şi mi s-a spus că e imposibil. «Cum să închei un cenaclu care şi-a câştigat atâta popularitate, care educă tineretul în spiritul patriotismului... Sigur, că să mai vedem cu repertoriul, mai vedem noi dacă e nevoie să tot spunem «Lancea lui Horea, lancea lui Horea sus!» sau «Oricând s-ar ivi vreo-ncercare amară/ La brâu să vă stea mai aproape de mâini/ Spre drepturi în țară și pace afară/ Cu lancea lui Horea, la luptă, români!»... Dar astea sunt chestiuni de repertoriu, le discutăm pe parcurs, dar nu cumva să se desființeze Cenaclul pentru că se creează o reacție extraordinar㻓.
De fapt, se şi crease, spunea Păunescu. „Peste aproape doi ani avea să mi se inventeze o situaţie cumplită la Ploiești în ziua de 15 iunie 1985, o situaţie care nu numai că a dus la desfiinţarea Cenaclului, dar a dus şi la desfiinţarea mea. Am fost dat afară de la revista «Flacăra», am fost dat afară din lumea publică, mi s-a interzis ieșirea în lume, nu mai aveam voie să public. Din păcate, au făcut o monstruozitate pentru că nu numai că au vrut să mă asasineze pe mine, cel puţin moral, dar au şi creat acea stare nefericită cu cinci oameni care au murit pentru că nu au deschis porţile stadionului... afară din stadion unde eu n-aveam nici o răspundere, că doar nu poate un regizor de spectacol să prevadă cum se vor purta miliţienii la ieşirea din stadion sau securiştii sau uteciştii sau peceriştii“, spunea Păunescu ziariștilor de la „Jurnalul de Reșița“.
Dosar închis de anchetatori
Procuratura Judeţeană Prahova a efectuat, împreună cu organele de miliţie, cercetări cu privire la evenimentele produse în noaptea de 15/16 iunie 1985 pe Stadionul „Petrolul“ din Ploieşti, judeţul Prahova, iar prin rezoluţia adoptată la 30 decembrie 1985 s-a dispus neînceperea urmăririi penale în cauză, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de ucidere şi vătămare corporală din culpă, conform unui comunicat al Parchetului General, publicat de presă. „Din probatoriile administrate nu rezultă că lui Adrian Păunescu i s-ar fi cerut întreruperea spectacolului de către oficialităţile locale, martorii audiați în cauză relatând că acesta a hotărât încetarea manifestării şi reprogramarea ei. În urma evacuării publicului s-a produs busculada care a avut consecinţă moartea a 5 persoane, precum şi vătămarea corporală a altor 27 de persoane“.
Pe scena Cenaclului, alături de monștri sacri, „la o cană cu vin“
Cenaclul Flacăra, cel mai mare fenomen cultural al epocii comuniste, a început cu un spectacol în sala Teatrului „Ion Creangă“ din București, în anul 1973, cu câțiva zeci de spectatori. Cum fenomenul a prins din prima la public, au început turnee prin toată țara, cenaclul fiind locul unde cântau artiștii consacrați și unde se afirmau cei necunoscuți la acea vreme, dar care au devenit ulterior nume mari ale muzicii româneşti.
Pe scena Cenaclului s-au lansat și au cântat Tudor Gheorghe, Mircea Vintilă, Vali Sterian, Dan Andrei Aldea, Vasile Şeicaru, Ducu Bertzi, Tatiana Stepa, Anda Călugăreanu, Ioan Gyuri Pascu, Angelica Stoican, Mădălina Manole şi mulţi alţii. Tot aici au făcut spectacol trupele rock Phoenix, Iris, Voltaj, Holograf, Sfinx, Mondial, Pro Musica, Metropol, Krypton, Celelalte cuvinte, Roşu şi Negru, Catena, Totuşi..., dar și corurile Madrigal, Song, Preludiu, Voces Primavera, Doina al Armatei, Rapsodia Română. La Cenaclu au fost prezenți mari scriitori cum ar fi Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru și la fel de mari artiști: Florian Pittiş, Amza Pellea, Radu Beligan, Florin Piersic, Ştefan Iordache, Mihail Stan, Horaţiu Mălăele, Florin Zamfirescu, Leopoldina Bălănuţă, Virgil Ogăşanu, Ovidiu Iuliu Moldovan, Valeria Seciu, Irina Petrescu, Ion Besoiu, Octavian Cotescu, Mitică Popescu, Silvia Popovici, Ilinca Tomoroveanu, Rodica Mandache, Mircea Diaconu, Ion Marinescu, George Mihăiţă.
Între anii 1973 şi 1985, perioadă în care regimul comunist impunea cenzura, au avut loc nu mai puţin de 1.600 de spectacole în care se cânta liber. Peste șase milioane de spectatori au gustat libertatea în forma ei cea mai pură, au cântat și au recitat nu doar în limba română, dar și în engleză, franceză, rusă, spaniolă, italiană, greacă, turcă, maghiară, germană, ebraică sau țigănească.
Cenaclul și Securitatea
Cenaclul Flacăra a apărut într-o perioadă în care exista un singur post de televiziune, care emitea doar câteva ore pe zi, și acela plin cu ode și osanale. Muzica străină era inaccesibilă românilor și ea se putea asculta doar la Costinești, la Radio Vacanța și la Cenaclul Flacăra. Pe de altă parte, adunările mari de oameni, așa cum se întâmpla la spectacolele de pe stadioane, reprezentau un posibil pericol pentru sistem, mai ales dacă era un lider care să le vorbească despre libertate și să le inoculeze ideea că se poate trăi și altfel decât cu teamă și lipsuri. Evident, acest lucru nu avea să fie tolerat până la nesfârșit de regimul comunist și de Securitate, chiar dacă statul câștiga sume mari de bani din vânzarea biletelor, fenomenul putând scăpa foarte ușor de sub control. Până la tragedia care a avut loc la Ploiești, se specula deja de ceva timp că spectacolele susținute de Cenaclul Flacăra favorizează apariția unor comportamente bazate pe „indisciplină şi imoralitate“.
Dintr-o notă „strict secretă“ a Securității Prahova aflăm că „se comentează că spectacolele susținute de Cenaclul Flacăra oferă posibilitatea întâlnirii unor elemente huliganice care uneori se manifestă necorespunzător sub influența băuturilor alcoolice și a gesturilor și expresiilor încurajatoare ale poetului Adrian Păunescu“. De asemenea, se continua în aceeași notă critică, „în ultima perioadă a scăzut valoarea artistică și caracterul educativ al spectacolelor, iar mediul ce se creează favorizează apariția imoralității și indisciplinei în rândul unor tineri, atât în timpul programului, cât mai ales după terminare acestuia, când se înregistrează manifestări obscene și tendințe de tulburare a liniștei publice. (...) Ca urmare, numeroși părinți și-au exprimat hotărârea de a nu-și mai lăsa copiii să participe la asemenea spectacole“.
În vizor era, firește, și Adrian Păunescu: „În discuțiile ce le poartă lasă să se înțeleagă că în privința activității Cenaclului Flacăra ar avea indicații superioare iar el personal își arogă în exclusivitate atributul de educare a tineretului și ca urmare acceptă și încurajează pe cei care îi scandează numele în timpul spectacolelor“. Concluziile Securității au fost formulate explicit: „Organele de partid şi de stat vor analiza cu atenție evenimentele petrecute și vor lua o decizie înțeleaptă în legătură cu activitatea pe viitor a Cenaclului Flacăra“. Ceea ce s-a și întâmplat.
„Oblăduiţi de spiritul lui Ovidiu şi Eminescu“
Almanahul Flacăra relata pe larg despre fiecare spectacol. Iată cum era descrisă atmosfera de la spectacolul care a avut loc la Constanța, la 21 iulie 1984, pe stadionul 1 Mai, la care au fost prezenți aproximativ 20.000 de tineri. „Spectacolul a debutat proaspăt și total, fără complexe şi sincope. Aici, la Constanţa, cu marea în faţă şi cu marea deschisă spre orizonturile lumii – tineretul dobrogean (şi nu numai dobrogean, fireşte) şi-a cântat istoria trecută şi prezentă, în mare tensiune şi cu mare sensibilitate. S-au cântat versuri de pace şi aspiraţie la pacea eternă – idealuri scumpe poporului român şi conducătorului României moderne, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Cu puţine zile înainte de Olimpiadă – avea să remarce poetul Adrian Păunescu – pe stadionul «1 Mai» din Constanţa s-a realizat cu-adevărat o seară olimpică! Liderul cenaclului a realizat totul astfel încât spectacolul să capete grandoare. Pe un petic de planetă se cânta, ca nicăieri altundeva. Despre pace şi bună înţelegere“.
„Tinerii din cenaclu și tinerii din tribune, deopotrivă, potenţează, în genere, şi amplifică atmosfera prin înseşi apanajele specifice vârstei lor, exuberanţa şi voioşia, pofta de viaţă. Cu ei te simţi, realmente, mai tânăr şi mai aproape de pacea dintru început a firii. Căci, aici, la Pontul Euxin, oblăduiţi de spiritul tutelar al celor doi coloşi ai liricii mondiale, Ovidiu şi Eminescu, ale căror statui sunt situate doar la 500 m distanţă una de alta, dar ale căror prezenţe magnifice le poţi detecta peste tot, sunt însemne care dau acea aură, acel respect detaşat faţă de actul de cultură. Imprimă solemnitate şi decenţă faţă de întâmplarea artistică. Aşadar, proteguiţi de spiritul lor suveran, autoritar şi tutelar, străjuiţi de «Arcaşul» lui I. Jalea, s-a realizat, la Constanţa, un spectacol cu totul excelent. O seară de cultură minunată“, încheia autorul Dorin Sălăjan.
„Poa’ să vină şi stihia, noi cântăm cu Medgidia!“
După Constanța, au urmat Costinești, Eforie și Medgidia. „Sosim în Medgidia devenit acum oraş-port la Dunăre şi facem cunoștință cu cel mat frumos stadion din câte am cunoscut. Din dorinţa de a fi cât mai aproape de public, pentru o cât mai directă comunicare, întârziem cu 40 de minute spectacolul, reușind să ne apropiem de cei prezenţi atât cât doream şi cât era necesar când vrei să împlineşti un act cultural destinat de fapt oamenilor. Din start se simte dinspre public o mare disponibilitate în ceea ce priveşte participarea la actul artistic. Pancarte cu inscripţii de pace, se scandează numele României, o atmosferă excelentă. Ne ameninţă ploaia, fulgeră, ba chiar plouă, nu contează, noi vom continua: «Poa’ să vină şi stihia, noi cântăm cu Medgidia!». La cântecele de pace, cel mai tare se aud glasurile unui grup de militari aflaţi în partea stângă a scenei!! Este atmosfera pe care am dorit-o şi pentru care ne-am pregătit aşa cum se pregăteşte mireasa de nuntă, cu haine noi şi frumoase, cu cântece noi care să îmbrace fața cenaclului într-o nouă ţinută. Publicul din Medgidia a ascultat aseară 10 cântece în primă audiție, cel de-al zecelea fiind unul lansat de puțină vreme de Cristian Buică «Bieți lampagii»“, consemna cantautorul Ducu Bertzi.
