vineri, 19 decembrie 2025

£££

 Tocurile înalte au fost inventate inițial pentru bărbați, nu pentru femei, și erau un accesoriu de război. 


În Persia secolului al X-lea, soldații de cavalerie purtau tocuri pentru a-și fixa mai bine cizma în scara șeii atunci când trăgeau cu arcul de pe cal. Tocurile le ofereau stabilitate pentru a elimina inamici. Au ajuns în Europa ca un simbol al masculinității și puterii militare, fiind adoptate de femei abia mult mai târziu.


Funcționalitatea lor era strict mecanică și vitală pentru arcașii călare. Fără acel blocaj proeminent sub călcâi, piciorul ar fi putut aluneca ușor prin scara șeii în timpul galopului, destabilizând soldatul în momentul crucial al tragerii. Posibilitatea de a se ridica în șa și de a rămâne fixat ferm le oferea o precizie letală, transformând tocul într-o componentă tehnologică a echipamentului militar, nu într-un moft estetic.


Acest stil a migrat către vest la sfârșitul secolului al XVI-lea, odată cu misiunile diplomatice trimise de Șahul Abbas I al Persiei către curțile regale europene. Aristocrații europeni au fost fascinați de aspectul impunător al emisarilor persani și au început să copieze încălțămintea acestora. A purta tocuri a devenit rapid un mod de a emula virilitatea și exotismul războinicilor din Orient, fiind adoptate inițial doar de bărbați.


În scurt timp, semnificația lor s-a transformat din una practică în una de statut social. Deoarece tocurile înalte sunt nepractice pentru munca fizică sau pentru mersul pe distanțe lungi, purtarea lor transmitea un mesaj clar: posesorul era suficient de bogat încât să nu fie nevoit să muncească și își permitea să dețină cai. Astfel, înălțimea tocului a devenit direct proporțională cu rangul social.


Cel mai faimos promotor al acestei mode a fost regele Ludovic al XIV-lea al Franței, cunoscut sub numele de Regele Soare. Deoarece avea o înălțime modestă, de aproximativ 1,63 metri, monarhul purta tocuri de 10 centimetri pentru a părea mai impunător în fața curții sale. El a instituit chiar o regulă strictă: doar membrii favoriți ai nobilimii aveau permisiunea de a purta tocuri roșii, similare cu ale sale, transformând încălțămintea într-un instrument politic.


Femeile au început să adopte acest stil abia pe la jumătatea secolului al XVII-lea. Într-o perioadă în care moda feminină începea să împrumute elemente din garderoba masculină pentru a exprima emanciparea, doamnele și-au tăiat părul mai scurt și au început să poarte pălării și tocuri. Aceasta a fost o încercare de a prelua, prin vestimentație, o parte din puterea și autoritatea socială rezervată până atunci bărbaților.


Pe măsură ce timpul a trecut, designul încălțămintei a început să se diferențieze în funcție de gen. Tocurile bărbaților au devenit mai groase, pătrate și robuste, în timp ce tocurile femeilor au evoluat spre forme mai subțiri și mai curbate. Această scindare stilistică a marcat începutul separării vizuale clare între încălțămintea masculină și cea feminină pe care o cunoaștem astăzi.


Marea schimbare a venit odată cu Iluminismul, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, un fenomen cunoscut de istorici drept „Marea Renunțare Masculină”. Bărbații au început să respingă hainele ornamentale și ostentative în favoarea unor ținute mai practice, sobre și raționale. Tocurile înalte au fost considerate iraționale și efeminate, fiind abandonate complet de moda masculină europeană și rămânând exclusiv în sfera feminină.


Cu toate acestea, moștenirea originală a tocului persan nu a dispărut complet din garderoba bărbaților. Ea a supraviețuit și a fost adaptată în cizmele de cowboy din Vestul Sălbatic american. Și în acest caz, tocul înalt și înclinat al cizmei texane servește exact aceluiași scop original: prevenirea alunecării piciorului prin scara șeii în timpul călăriei, demonstrând o continuitate istorică fascinantă.


Astfel, ceea ce considerăm astăzi simbolul suprem al feminității și al eleganței delicate are, în realitate, rădăcini adânci în istoria militară și în dorința bărbaților de a domina câmpul de luptă. Este un exemplu remarcabil de cum semnificația obiectelor se poate inversa complet de-a lungul secolelor, trecând de la utilitate brută la estetică pură. Sursa:Anxietate

£££

 S-a întâmplat în 18 decembrie 2010: În această zi, a trecut în eternitate actriţa Rodica Tapalagă. Actriţa de teatru şi film Rodica Tapalagă s-a născut la 12 ianuarie 1939, la Dorohoi, judeţul Botoşani, fiind sora mai mică a actorului Ştefan Tapalagă.După ce a absolvit, în 1959, Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale" din Bucureşti, a fost repartizată la Teatrul Naţional din Craiova. Aici a interpretat mai multe roluri, între care: Eliza Doolittle din „Pygmalion'' de G.B. Shaw (1959, regia Vlad Mugur), Eleva din „Steaua fără nume'' de M. Sebastian (1960, regia A. Moldovan), Valia din „Poveste din Irkutsk'' (1961, regia Radu Nicolae), Fata în albastru din „Celebrul 702'' (1960, regia Radu Miron).

A fost remarcată, apoi, de marea doamnă a teatrului românesc, Lucia Sturza Bulandra, care a chemat-o în 1961, să dea o probă la teatrul pe care aceasta îl conducea în Bucureşti.Dintre spectacolele în care a jucat pe scena Teatrului „Lucia Sturdza Bulandra'', începând din 1961: „Copiii Soarelui'' de Maxim Gorki (1961, regia Lucian Pintilie şi Liviu Ciulei); „Proştii sub clar de lună'' de Teodor Mazilu (1962, regia Lucian Pintilie); „Comedia erorilor'' de William Shakespeare (1963, regia Lucian Giurchescu); „Opera de trei parale'' de Bertolt Brecht (1964, regia Liviu Ciulei şi Raul Serrano); „Sfântul Mitică Blajinu'' de Aurel Baranga (1966, care a semnat şi regia); „Nu sunt Turnul Eiffel'' de Ecaterina Oproiu (1966, regia Valeriu Moisescu); „D'ale carnavalului'' de I.L. Caragiale (1966, regia Lucian Pintilie); „Melodie varşoviană'' de Leonid Zorin (1968, regia Ivan Helmer); „Aceşti nebuni făţarnici'' de Teodor Mazilu (1970, regia Emil Mandric); „Trei Generaţii'' de Lucia Demetrius (1974, regia Petru Popescu); „Azilul de noapte'' de Maxim Gorki (1975, regia Liviu Ciulei).În 1964 a jucat pe scena Teatrului Nottara în spectacolul „Colombe'' de J. Anouilh (regia Sanda Manu).

Rodica Tapalagă s-a făcut remarcată în perioada 1977-1982 şi pe scena Teatrului Mic, unde a jucat în: „Unchiul Vania'' de A.P. Cehov (regia Laurenţiu Azimioara), „Pluralul englezesc'' de A. Ayckbourn (regia Sanda Manu), „Nebuna din Chaillot'' de A. Giraudoux (regia Silviu Purcărete), „Copiii lui Kennedy'' de Robert Patrick (regia Dragoş Galgoţiu).Revenită în 1983 la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra", actriţa a mai jucat în: „Rezervaţia de Pelicani'' de D.R. Popescu (1983, regia Valeriu Moisescu), „Trenurile mele'' de Tudor Muşatescu (1985, regia Petru Popescu), „O dimineaţă pierdută'' de Gabriela Adameşteanu (1986, regia Cătălina Buzoianu), „Totul în grădină'' de Edward Franklin Albee (1997, regia Tudor Mărăscu), notează acelaşi site.

După o lungă absenţă, actriţa a interpretat rolul principal - regina Charlotte - în spectacolul „Nebunia Regelui George'' de Alan Bennett, avându-l ca partener pe actorul Mircea Albulescu în rolul regelui George al III-lea. Spectacolul în regia lui Petre Bokor a avut premiera în zilele de 26 şi 27 iunie 2004. Alături de cei doi mari actori au mai jucat Petre Lupu, Radu Amzulescu, Claudiu Stănescu, Şerban Celea, Romeo Pop, Marius Chivu, Iuliana Ciugulea, Gheorghe Ifrim ş.a.Vocea inconfundabilă a Rodicăi Tapalagă a impus-o în teatrul radiofonic, unde a interpretat zeci de roluri, şi s-a remarcat în numeroase scenete şi spectacole de varietăţi TV alături de alţi mari actori precum Toma Caragiu, Dem Rădulescu, Mitică Popescu, Stela Popescu, Ştefan Tapalgă.

A întruchipat personaje de neuitat şi în filme, chiar dacă au fost adesea roluri de plan doi, colaborând cu regizori precum Dan Piţa, Mircea Veroiu, Gheorghe Vitanidis, Mircea Daneliuc.Pe marele ecran a debutat în filmul „Alo?...Aţi greşit numărul!'' (1958, regia Andrei Călăraşu), în care a jucat şi fratele său, Ştefan Tapalagă. În filmografia sa se regăsesc: „Aproape de soare'' (1960, regia Savel Stiopul), „Cinci oameni la drum'' (1962, regia Gabriel Barta, Mihai Bucur), „Politică şi...delicatese'' (1963, regia Haralambie Boroş), „Tănase Scatiu'' (1976, regia Dan Piţa), „Între oglinzi paralele'' (1978, regia Mircea Veroiu), „Vis de ianuarie'' (1978, regia Nicolae Opriţescu), „Artista, dolarii şi ardelenii'' (1978, regia Mircea Veroiu), „Clipa'' (1979, regia Gheorghe Vitannidis), „De dragul tău, Anca!'' (1983, regia Cristiana Nicolae), „Dragostea şi revoluţia'' (1983, regia Gheorghe Vitanidis), „Vreau să ştiu de ce am aripi'' (1983, regia Nicu Stan).

A mai jucat în filmele „Cui i-e frică de Virginia Woolf'' (1995, regia Olimpia Arghir) şi „'Sistemul nervos" (2005, regia Mircea Daneliuc). A fost protagonista acestui ultim film, respectiv Nica, bătrâna de la ţară, şi a jucat alături de actorii Cecilia Bârbora, Dorel Vişan, Mitică Popescu.Actriţa a fost distinsă cu premiul Asociaţiei Cineaştilor din România ACIN 1976 pentru rolul din „Tănase Scatiu'' şi a primit, în 2001, premiul UNITER pentru întreaga activitate. În 2006 a primit premiul revistei „Cuvântul'' la categoria film, pentru rolul Nica din „Sistemul nervos''. S-a aflat, în decembrie 2009, printre laureaţii premiilor Municipiului Bucureşti pentru artă şi cultură, secţiunea „Artele spectacolului".În decembrie 2000 i-a fost decernat Ordinul Naţional „Pentru Merit'' în grad de Ofiţer pentru realizări artistice remarcabile şi pentru promovarea culturii

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/rodica-tapalaga-2399/

www.aarc.ro 

https://adevarul.ro/news/eveniment/moartea-actrite-rodica-tapalaga-1_50abe0687c42d5a66381b1a7/index.html

https://www.agerpres.ro/documentare/2019/01/12/documentar-80-de-ani-de-la-nasterea-actritei-rodica-tapalaga--239134

https://www.ziarulmetropolis.ro/rodica-tapalaga-scena-gloria-si-cantitati-incredibile-de-aplauze/

http://www.eugeniavoda.ro/ro/emisiuni/arte/rodica-tapalaga

£££

 S-a întâmplat în 18 decembrie…

- 1737: A murit Antonio Stradivari, celebru constructor italian de viori (n. ~1644) Antonio Stradivari a făurit aproximativ 1100 instrumente din care 600 ramase (cunoscute) astăzi. A construit în atelierul său din Cremona viori, viole, celli, ghitare dar şi o harpă. Actualmente se află în proprietatea academiei de muzică din Neapole, Italia. Instrumentele sale sunt, pe lângă sunetul deosebit şi rareori egalat, o investiţie financiară foarte bună, în ultimii 30 de ani preţul instrumentelor sale crescând de peste 200 de ori, ajungându-se astăzi la 5-6 milioane de Euro, şi sunt în continuă creştere. Viorile dar şi celelalte instrumente stradivariene au fost botezate de-a lungul timpului: Soil, Doamna Tennant, Elder, Tuscan, Medici, Amarillys Fleming, fiecare având o istorie pe masură. A avut elevi celebri, ca Ruggeri, Bergonzi, sau Omobono Stradivari, fiul său. Alături de Giuseppe Guarneri „del Gesu”, este considerat etalon în domeniul său. Numărul copiilor realizate după viorile sale este remarcabil (milioane în toată lumea). Multe mistere s-au născut de-a lungul timpului legate de sunetul instrumentelor sale, vorbindu-se mai ales de lac, lemn, rareori despre lucrătura sa perfectă.Un fapt interesant este că lemnul provine din zona munţilor Balcani, dar şi a arcului carpatic, adunându-se dovezi chiar că ar proveni de lângă Manastirea Putna. Creaţia sa se distinge în trei mari perioade. Prima, influenţat de maestrul său, Amati, în care construieşte viori după modelul acestuia. A doua sau „epoca de aur” este perioada în care a creat cele mai distinse instrumente şi ultima, în care a fost ajutat de fiul său, Omobono, datorită vârstei înaintate, decedând la 93 de ani. Dupa moartea maestrului, în atelierul său sunt găsite 92 de instrumente, printre care şi celebra vioara Messeas niciodată cântată, expusă într-un muzeu şi evaluată la 20-30 milioane Euro. 

- 1803: A murit Johann Gottfried Herder, scriitor şi filosof german.

- 1824, 18/29: S-a născut Vasile Maniu, publicist, scriitor, istoric (a cercetat originea poporului român, încercând să definească conceptul de naţiune română) şi om politic liberal; membru titular al Societăţii Academice Române din 1876 (m. 1901).

- 1829: A murit naturalistul francez Jean-Baptiste Lamarck; a elaborat prima teorie evoluţionistă, care oferea şi o explicaţie ştiinţifică a evoluţiei („Filosofia zoologică", 1809) (n. 1744)

- 1846: A murit mitropolitul Veniamin Costache, cărturar, traducător şi poet; alături de Gheorghe Asachi, a avut o contribuţie însemnată în organizarea învăţământului de toate gradele din Moldova (n. 1768). 

- 1854: S-a născut Ioan Nădejde, sociolog, lingvist, publicist şi om politic (m. 1928)

- 1856: S-a născut Sir Joseph John Thomson, fizician englez, laureat al Premiului Nobel (d. 30.08.1940)

- 1860: S-a născut Edward MacDowell, compozitor, pianist şi pedagog american (m. 1908)

- 1863: S-a născut arhiducele austriac Franz Ferdinand; din 1896 devenind primul succesor la tronul imperiului Austro-Ungar, până asasinarea lui la Sarajevo la 28 iunie 1914 de către Gavrilo Princip, un student sârb bosniac de 19 ani. Atentatul de la Sarajevo a constituit motivul începerii primului război mondial, în august 1914 (d.28.07.1914)

- 1865: În Statele Unite ale Americii a fost abolită sclavia, odată cu intrarea în vigoare a celui de-al 13-lea amendament al Constituţiei.

- 1865: A murit compozitorul şi dirijorul brazilian Francisco Manuel da Silva, autorul imnului naţional (compus în 1822, ca piesă pentru fanfară, i se vor adăuga versurile abia peste o sută de ani, în 1922); fondator al Conservatorului din Rio de Janeiro - 1847 (n. 1795)

- 1878, 6/18: S-a născut Iosif Vissarionovici Stalin, un revoluţionar bolşevic şi conducător politic sovietic. Stalin a devenit Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în 1922 ( d. 05.03.1953 )

- 1879: S-a născut Paul Klee, pictor, gravor şi scriitor elveţian; membru al grupărilor avangardiste. Paul Klee (n. Münchenbuchsee lângă Berna, Elveţia - d. 29 iunie 1940 în Muralto) a fost un pictor, desenator şi teoretician german al artei de origine elveţiană .A fost membru al grupărilor avangardiste germane, profesor la Bauhaus, a îmbinat tendinţele moderne în artă într–un desen sintetic, cu linii cromatice îndrăzneţe. Subiectele lui Klee acoperă o plajă infinită, mergând de la motive figurative (personaje, peisaje terestre, acvatice şi celeste) la forme geometrice sobre şi polimorfe (săgeţi, cruci, stele, puncte) şi la scrisori (pictograme, hieroglife).

- 1880: Apare, în Monitorul Oficial, ordinul de înfiinţare a Şcolii Normale Superioare din Bucureşti (va începe să funcţioneze din ianuarie 1881), sub direcţia lui Ion Zalomit; a luat fiinţă ca anexă a Universităţii din Bucureşti, existenţa ei fiind considerată, în epocă, absolut necesară pentru pregătirea pedagogică a viitorilor profesori

- 1892: Premiera baletului „Spărgătorul de nuci" de Ceaikovski are loc la „Mariinskii Teatr" în St. Petersburg

 1899: A murit Bonifaciu Florescu, critic literar, poet şi traducător, fiul natural al lui Nicolae Bălcescu (n. 1848).Opera literară:

• Etiam contra omnes, Bucureşti, 1875; 

• Curs facultativ de istorie modernă critică, Bucureşti, 1875; 

• O sută de adevăruri, Bucureşti, 1875; 

• Quelques vers. Au profit des blesses, Bucureşti, 1877; 

• Memento de istorie universală sau Istoria în tablouri, Bucureşti, 1883; 

• Ritmuri şi rime, Bucureşti, 1892; 

• Studii literare, I-II, Bucureşti, 1892-1893; 

• Aquarele şi poezii în proză, Bucureşti, 1894.

- 1901: A avut loc, la Bucureşti, concertul inaugural al Societăţii corale „Carmen”, înfiinţată de D. G. Kiriac, la 1/14 iunie acelaşi an, Societatea avea ca scop răspândirea şi cultivarea muzicii în popor.

- 1913: S-a născut Willy Brandt (numele real: Herbert Frahm), om politic social-democrat german; preşedinte al Partidului Social-Democrat (1964-1987), apoi preşedinte de onoare; cancelar federal al RFG (1969-1974); Premiul Nobel pentru Pace în anul 1971, drept recompensă pentru politica sa de apropiere de Europa de Est şi de Germania de Est (m. 1992) 

- 1915, 18/31: S-a născut Vintilă Horia (numele la naştere: Caftangioglu), poet, prozator şi eseist; din primăvara lui 1945 trăieşte în Italia (unde practică jurnalismul); în 1948 emigrează în Argentina (unde este lector de limba şi literatura română la Facultatea de Litere şi Filosofie din Buenos Aires), pentru ca în 1953 să se stabilească în Spania (unde va lucra şi ca redactor la Radiodifuziunea Spaniolă); în februarie 1946 este condamnat în România (de Tribunalul Poporului) la muncă silnică pe viaţă (m. 1992, la Villalba, Spania). 

- 1917: A murit (la Tokyo) Nicolae Dimitrie Xenopol, prozator (se numără printre primii susţinători ai realismului la noi) şi om politic liberal (şef de cabinet al lui I. C. Brătianu între anii 1885 şi 1914, deputat, ministru al industriei şi comerţului, ministru plenipotenţiar al României în Japonia); fratele istoricului A. D. Xenopol.

- 1919: A murit Sir John William Alcock, aviator englez; împreună cu Arthur Whitten Brown, a pilotat primul zbor transatlantic fara oprire de la St John's, Newfoundland la Clifden, Connemara, Irlanda (n. 05.11.1892) 

- 1920: S-a născut soprana germană Rita Streich (m. 1987)

- 1922: La Dayton (SUA) se efectuează primul zbor de încercare cu elicopterul conceput şi realizat de inginerul american de origine română George de Bothezat (n. 1883 - m. 1940) 

- 1923: Muzeul Militar Naţional, creat în aprilie 1914 ca secţie militară a Muzeului Naţional al României, a fost transformat în instituţie de sine stătătoare.Muzeul Militar Naţional din Bucureşti a fost înfiinţat în 18 decembrie 1923 prin Înaltul Decret nr. 6064, semnat de regale Ferdinand I al României. Primul director al muzeului a fost generalul Constantin Ştefănescu-Amza.    

- 1925: S-a născut compozitorul Vasile Veselovski (m. 1998), autor al unor şlagăre îndrăgite precum Strada Speranţei, De–ar şti ea marea, Merit eu.

- 1928: Are loc prima transmisiune a unei emisiuni umoristice la Radiodifuziunea Română (emisia inaugurală a Radioului românesc a avut loc la 1.XI.1928)

- 1929: S-a născut ziaristul Dionisie Şincan; deşi a lucrat şi în presa scrisă, a fost legat de Radiodifuziunea Română întreaga viaţă (de la angajarea aici, la 15.VIII.1951, până în ultima zi a vieţii); a fost membru în primul Consiliu de Administraţie al Societăţii Române de Radiodifuziune, după apariţia Legii organice a radioului public românesc (m. 2000).Dionisie Sincan si-a început cariera ca reporter la Radio, încă din anul 1951. Mutat în 1969 la TVR, va parcurge toate trepteleierarhiei profesionale, de la redactor la publicist comentator, realizator de emisiuni, redactor sef adjunct, redactor sef si director general adjunct. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru în primul Consiliului de Administratie al Radioului Sincan a fost un fin observator al al vietii parlamentare din Romania. Emisiuni – „Teleglob”, „Drumuri în istorie”. A fost dinstins cu Premiul şi Medalia comemorativă Panait Istrati pentru documentarul Pe urmele lui Panait Istrati, Diploma de onoare pentru întreaga activitate, acordată de UZR 1993 Premiul pentru gazetarie „Pamfil Şeicaru” 1994.

- 1933: S-a născut inginerul agrochimist Cristian Hera; contribuţii în domeniul ştiinţei solului, nutriţiei plantelor şi folosirii raţionale a îngrăşămintelor chimice; a introdus cercetarea cu izotopi stabili şi radioactivi în agricultura din România; membru titular al Academiei Române din 2004, vicepreşedinte al acestui for din aprilie 2010

- 1937: S-a născut istoricul literar Georgeta Antonescu 

- 1939: A murit Nicolae Drăganu, filolog, lingvist, lexicograf şi istoric literar, preşedinte al Secţiei literare a ASTREI; s-a numărat printre realizatorii „Dicţionarului limbii române", contribuind la stabilirea etimologiei cuvintelor regionale şi arhaice; membru titular al Academiei Române din 1939 (n. 1884).Absolvă Gimnaziul Superior Fundaţional (devenit ulterior Liceul Grăniceresc „George Coşbuc”) din Năsăud (1902). Bursier din fondurile grănicereşti, studiază filologia clasică şi limba română la Universitatea din Budapesta. Doctor în filologie română cu teza Compunerea cuvintelor româneşti (1906). Obţine atestatul în limba şi literatura latină, greacă şi română, fiind promovat profesor ordinar la liceul din Năsăud. Este abilitat ca docent la Universitatea din Cluj (1916), iar după Marea Unire participă la reorganizarea acesteia. Profesor de limba şi literatura română veche la Facultatea de Litere şi Filosofie din Cluj. Face parte din colectivul Muzeului Limbii Române, întemeiat de Sextil Puşcariu, la Cluj, în 1919, unde participă la elaborarea Dicţionarului limbii române. Preocupări de filologie, lexicologie, onomastică, sintaxă şi istorie literară. Primar al municipiului Cluj între anii 1933-1938.

- 1943: S-a născut Keith Richards, muzician englez, chitaristul celebrei trupe The Rolling Stones şi unul dintre membrii fondatori ai acesteia

- 1944: A părut primul număr din cotidianul „Le Monde”, sub direcţia lui Hubert Beuve–Mery

- 1944: Al doilea război mondial: Armata a IV–a Română intră pe teritoriul Cehoslovaciei pentru a participa la operaţiile militare desfăşurate împotriva armatei germane. 

 - 1946: S-a născut regizorul american Steven Spielberg; de trei ori câştigător al premiului Oscar şi producătorul de film cu cel mai bun succes financiar al tuturor timpurilor; filmele sale au avut încasări de aproape 8 miliarde de dolari la nivel mondial („Jurasic Park", „Lista lui Schindler" – Premiul Oscar)

 - 1950: S-a născut Gillian Armstrong, prima femeie regizor de film din Australia.

- 1963: S-a născut actorul american de film Brad Pitt. A devenit celebru la mijlocul anilor 1990 după ce a interpretat rolurile principale din filmele Interviu cu un vampir în 1994 şi Seven în 1995. Pitt a fost nominalizat la Premiile Oscar pentru rolul său din filmul Twelve Monkeys din 1996 şi pentru rolul din Strania poveste a lui Benjamin Button din 2009. A fost etichetat ca fiind unul dintre cei mai atrăgători bărbaţi din industria filmului.

- 1963: A murit medicul Ion Nicolau; specialist în pediatrie, a efectuat importante cercetări privitoare la tuberculoză, reumatism, meningită cerebro-spinală, malnutriţie şi inaniţie, boli sangvine infantile; membru corespondent al Academiei Române din 1955 (n. 1885)  

- 1966: Satelitul Epimetheus al lui Saturn este descoperit de Richard L. Walker 

- 1968: A murit Dorothy Annie Elizabeth Garrod, arheolog şi cercetător britanic; a fost cea dintâi femeie numită profesor la Universitatea Cambridge (1939) şi cea dintâi cercetătoare a preistoriei care a deţinut o catedră universitară în ansamblul universitar Cambridge-Oxford (n. 1892) 

- 1977: A murit Teodor Scarlat, poet şi prozator (n. 1907) 

- 1979: Adunarea Generala a ONU adoptă Convenţia ce apară femeia împotriva discriminarii în domeniul politic, economic, social şi cultural; România va ratifica Convenţia la 7 ianuarie 1982 

- 1980: S-a născut cântăreaţa pop şi compozitoarea americană Christina Aguilera

- 1981: A murit compozitorul Aurel Popa (n. 1917)

- 1987: A murit criticul literar Mircea Scarlat (n. 1951) 

- 1989: A murit scriitorul român de origine germană Franz Liebhard (pseudonimul literar al lui Robert Reiter) (n. 1899)

- 1990: A murit violoncelistul francez Paul Tortelier (n. 1914)

- 1991: Semnarea, la Srasbourg, a actului de aderare a României la Convenţia Culturală Europeană. Convenţia Culturală Europeană a fost încheiată, sub egida Consiliului Europei, la Paris, la 19.XII.1954

- 1993: A murit actorul Gheorghe Cozorici (n. 1933)

- 1995: A murit inginerul german Konrad Zuse, inventatorul primului calculator din lume; în 1938 el a realizat un prim computer mecanic - Z1; câţiva ani mai târziu, în 1941, a construit primul computer electronic programabil din lume - Z3 (n. 1910)

- 1997,18/19: A murit Ion Vlasiu, sculptor, pictor şi scriitor (n.6.V.1908). Ion Vlasiu a studiat sculptura cu Romulus Ladea la Şcoala de belle-arte din Cluj. După o serie de călătorii (Praga, Belgrad şi Budapesta), deschide o expoziţie personală de pictură şi sculptură la Paris, la Galerie Contemporaine. Expune la Salon des Tuileries dar şi la Bienala de la Veneţia (1976).Este autorul mai multor monumente dedicate unor evenimente sau figuri memorabile ale istoriei şi culturii româneşti – Horia, Closca şi Crişan (Cluj, 1974), Monumentul Unirii (Blaj, 1975), Monumentul lui Aurel Vlaicu (Târgu-Mureş 1976), Ion Creangă (Piatra Neamţ, 1983). Distincţii: Premiul Academiei Române (1939); Premiul Anastase Simu (1942); Doctor Honoris Causa (1993, Cluj).

- 2001: A murit şansonetistul şi compozitorul francez Gilbert Bécaud (n. 1927)

- 2006: A murit Ion Rotaru, istoric literar şi stilistician (n. 1924).Ion Rotaru a urmat Şcoala Normală din Bacău (1936-1944) şi, concomitent, cursul superior al Liceului „Principele Ferdinand” din acelaşi oraş. Pentru o vreme, a fost învăţător la şcolile din ţară, dar a continut studiile la Facultatea de Filologie, secţia limba şi literatura română, a Universităţii din Bucureşti (1948-1952). Paralel cu pregătirea doctoratului, a fost colaborator extern la Institutul de Lingvistică al Academiei Române. În 1964, cu teza Eminescu şi poezia populară,a obţinut titlul de doctor. Cooptat în 1953 la Catedra de literatură română a Facultăţii de Filologie de la Universitatea din Bucureşti, trece prin toate gradele didactice până la cel de profesor; se pensionează în 2001. Între 1968 şi 1971 predă ca lector la Facultatea de Litere a Universităţii din Lyon şi la sucursala acesteia din Saint-Etienne (Franţa), iar după 1995 este profesor la instituţii de învăţământ particular: Universitatea „Spiru Haret”, Colegiul de Birotică, unde predă un curs de stilistică birotică, Institutul de Istorie a Diplomaţiei „Emil Racoviţă”, Academia pentru Studiul Comparat al Religiilor şi Culturilor Universale etc. Ca lingvist, a debutat cu un studiu referitor la depalatizarea labialelor în graiul din valea Bistriţei moldovene, în revista „Cum vorbim” (1952), iar editorial cu o bibliografie comentată despre Ion Creangă (1959). Opera sa principală, O istorie a literaturii române (I-III, 1971-1987), constituie una dintre puţinele încercări postbelice de abordare integrală a evoluţiei istorice a literaturii române. Aceeaşi perspectivă evolutivă, cu insistenţă analitică asupra momentelor importante ale afirmării conceptului, relevă lucrări precum Forme ale clasicismului în poezia românească până la Vasile Alecsandri (1979), cursul universitar Literatura română veche (1981) şi Valori expresive în literatura română veche (I-II, 1976-1983), rezultat al unei perseverente preocupări de studiere a începuturilor culturii şi literaturii române. Rotarua contribuit la alcătuirea capitolului Literatura istorică în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea,inclus în primul volum al tratatului academic Istoria literaturii române. A îngrijit, dar mai cu seamă a prefaţat ediţii din scrierile lui Dimitrie Cantemir, Ion Neculce, Constantin Stamati, Vasile Alecsandri, Nicolae Filimon, Mihai Eminescu, Ion Creangă, George Coşbuc şi Nicolae Iorga.

- 2009: A murit Henry Kehiaian, chimist francez de origine română (stabilit în Franţa din 1970); din 1955 şi-a consacrat activitatea termodinamicii chimice; membru de onoare din străinătate al Academiei Române din 1993 (n. 1929)

- 2010: A murit actriţa Rodica Tapalagă (n. 1939).Cei mai mulţi regizori au preferat să o distribuie în comedii. De abia în cea de-a doua parte a carierei sale, directorii de scenăau înţeles că Rodica Tapalagă era actorul total, cel care declamă, cântă, dansează, ne face să râdem şi să plângem, deopotrivă. Rodica Tapalagă a creat roluri memorabile pe scenele Teatrului „Naţional” din Craiova, Teatrului „Nottara”, Teatrului „Mic” şi Teatrului „Bulandra” din Bucureşti. Televiziunea a reprezentat o componentă esenţială a personalităţii sale artistice. Rodica Tapalagă se confundă, pur şi simplu, cu istoria divertismentului de televiziune din România. Nici participările sale la radio nu au fost mai prejos. Actriţa a fost distinsă, la Galele Uniter 2001, cu Premiul pentru întreaga activitate.

- 2011: A murit Vaclav Havel, om politic şi scriitor ceh; simbol al disidenţei anticomuniste şi al renaşterii democraţiei în Europa de Est; unul dintre întemeietorii mişcării contestatare „Carta 77"; arestat şi închis de mai multe ori în perioada 1977-1989 pentru atitudinea sa anticomunistă; ultimul preşedinte al Cehoslovaciei (1989-1992) şi primul preşedinte al Republicii Cehe (1993-2003) (n. 1936)

£££

 S-a întâmplat în 19 decembrie1915: În această zi, a venit pe lume şansonetista franceză Edith Piaf (pseudonim pentru Edith Gassion), celebra interpreta franceza a melodiei „La vie en rose”; a intrepretat roluri în filmele „Etoile sans lumiére”, „Les Amants de demain”. Édith Giovanna Gassion, pe numele ei real, s-a născut „în braţele unui poliţist”, sub un felinar din strada Villette, din Paris, părinţii ei fiind Aneta Maillard, de origine italo-algeriană, o artistă alcoolică, jumătate prostituată, jumătate cântăeaţă stradală – mai cunoscută prin barurile din Belleville sub numele de Line Marsa – şi Alphonse Gassion, un acrobat de circ.

Mama sa o va abandona după naştere, iar copila este crescută, pentru câteva luni, într-o cocioabă infectă, plină de păduchi şi râie, a bunicii sale materne, deseori hrănindu-se dintr-un biberon cu lapte amestecat cu vin roşu. Apoi, va fi înredinţată spre creştere bunicii din partea tatălui, urmând să crească într-un bordel în care aceasta era matroană, la Bernay, în departamentul Eure. Următorii ani din viaţa copilei, se vor desfăşura în lumea prostituatelor, printre cele zece angajate ale stabilimentului rău famat. La vârsta de trei ani a rămas complet oarbă, din cauza unei afecţiuni numite keratită, care a dus la inflamarea corneei, iar biografii săi au remarcat faptul că şi-a recuperat vederea în mod miraculos, după aproape patru ani, şi după ce prostituatele au fãcut chetă pentru a o trimite într-un pelerinaj însoţit de rugăciuni, pentru recuperarea handicapului ei. După încheierea primului război mondial, tatăl său este angajat la un circ ambulant și o ia cu el pe Édith, cu care împarte rulota ce-i servea de locuință. Dar tatăl său nu reuşea să adune suma necesară unui trai decent, astfel că micuţa Édith începe să cânte la colțuri de stradă, câștigând astfel ceva „mărunţiş”, pentru a-şi ajuta tatăl.Acei ani, în care strada va juca un rol important în viaţa ei, au fost „rampa ei de lansare” şi o „şcoală a vieţii” care avea să-i ofere numeroase experienţe traumatizante. În anul 1932, la doar 17 ani, Édith rămâne însărcinată în urma unei legături cu un anume Louis Dupont, însă ea nu avea timp să-şi îngrijească copila, botezată Marcelle, care va muri de meningită, la doar doi ani.

Édith s-a trezit la vârsta de 20 de ani într-o puternică depresie, cauzată de pierderea celei care avea să fie unicul ei copil, era părăsită şi de tată şi era obligată să frecventeze lumea cea mai mizeră a societății pariziene, a vagabonzilor, proxeneților, traficanților de droguri, a prostituției, în care continua să cânte pentru a se putea întreţine, la limita subzistenţei.În anul 1935, norocul avea să-i surâdă, după ce îl cunoaște pe Louis Leplée, proprietarul cabaretului „Le Gerny’s” de pe „Champs-Élysées”, care o invită să cânte în localul său câteva melodii, a apariţie care a reprezentat debutul său artistic. Leplée îi inventează numele de scenă – Édith Piaf, sau „môme Piaf”, datorită staturii ei scunde, de doar 1,47 metri înălţime. La cabaretul „Le Gerny’s”, Édith înregistrează primele sale succese, iar celebrii Maurice Chevalier și Jacques Canetti, impresar la radio, au fost realmente impresionaţi de calităţile ei. În acelaşi an, Canetti o invită la o emisiune la radio, iar către finalul anului, îi facilitează înregistrarea primului ei disc, cu melodia „La foule”.

Însă anii tinereţii au fost marcaţi şi de o boală care o măcina, încetul cu încetul, din interior: poliartrita reumatoidă. Afecţiunea avea să-i provoace artistei probleme semnificative ale articulaţiilor, însoţite de dureri atroce şi de deformări ale corpului.La 6 aprilie 1936, Leplée este asasinat, iar Édith se află pe lista suspecţilor de crimă. Presa de scandal îi popularizează atât de mult numele, încât, după ce ancheta a stabilit că este nevinovată, publicul o va îndrăgi fără limite. În anul 1937, Édith Piaf semnează un angajament cu Teatrul „ABC” din Paris, iar impresarul Raymond Asso, cu care avea să împartă şi un episod amoros, îi înregistrează discul „Mon légionnaire”.Este momentul în care Édith Piaf este remarcată pentru vocea plină de dramatism, ce acoperă nuanțe infinite, un timbru excepţional izvorât din nelinişte şi revoltă.În perioada următoare, Édith începe o legătură amoroasă cu Paul Meurisse, un actor de cinema debutant, pe care îl părăsește, apoi, pentru compozitorul Michel Emer, cel care îi compunea melodiile „L’accordéoniste” și „Le disque usé”.

Într-o perioadă în care Édith impresiona cu melodii precum „Le vagabond”, „Le chasseur de l’Hôtel” sau „Les histoires de coeur”, a venit ocupația germană, şi legătura ei cu mișcarea de Rezistență, în care a susţinut şi controversate concerte la Berlin, la invitația autorităților germane. Desigur, ea era un nume dorit la orice petrecere cu ştaif a acelei perioade, iar ea a dorit astfel să evite represaliile pe care le-ar fi suferit dacă ar fi refuzat invitaţiile, după o viaţă în care şi-aşa suferise enorm. În antiteză, Piaf ar fi ajutat, conform spuselor ei, nu mai puţin de 200 de prizonieri francezi să scape din Germania, după ce le-a furnizat în secret acte de identitate false, în timpul a două turnee.A urmat aventura cu textierul Henri Contet, încheiată rapid, după ce acesta refuza să îşi părăsească soţia, apoi Édith se consolează în braţele pianistului Norbert Glanzberg, iar Lou Barrier devine primul său impresar, care nu o va părăsi niciodată. Anul 1944, a adus o furtunoasă poveste de dragoste înfiripată între Édith Piaf și Yves Montand, un tânăr cântăreț debutant la acea vreme. Ce doi aveau să apară împreună în câteva concerte, în următorii doi ani.

În anul 1946, Édith călătorește pentru prima dată la New York, pentru a cunoaşte gloria, împreună cu cei trei colaboratori talentaţi care n-o vor mai părăsi – Robert Chavigny, la pian, Marc Bonel, la acordeon, şi Louis Barrier, impresarul ei -, iar compozitoarea cea mai devotată va rămâne Marguerite Monnot. Trupa „Compagnons de la chanson“ o urmează în turneul american, iar Edith Piaf devine răsfăţata Statelor Unite, după câteva debuturi în faţa unui public pentru care „pariziană“ echivala doar cu „Chanel“ sau „Moulin Rouge“. Peste Ocean avea să-i cunoască pe actrița Marlene Dietrich și, mai ales, pe boxeurul Marcel Cerdan, cel care va fi marea ei dragoste şi pe care îl va numi „le meilleur amant du monde”. Numai că soarta nu a fost generoasă cu remarcabila artistă, fiindcă la 27 octombrie 1949, Marcel Cerdan și-a pierdut viața în urma prăbuşirii avionului în care călătorea, în zona Insulelor Azore. În seara tragediei, a ales totuşi să urce pe scenă, iar la „Imnul iubirii”, cântat, ca nimeni alta, versurile curgeau răscolitor: „Dacă într-o zi te smulge viaţa din braţele mele, dacă mori, departe de mine…“, pentru ca artista să leşine, efectiv, pe scenă după versul „Dumnezeu îi reuneşte pe cei ce se iubesc“…Era doar una din incredibilele lovituri la care a trebuit să facă faţă în existenţa ei, şi un moment adânc de depresie, care cu greu ar fi putut fi depăşit. În anul 1950, Édith se întoarce la New York pentru o serie de concerte, fiind însoțită de noul ei amant, Eddie Constantine, un actor și cântăreț american de origine ruso-poloneză, și de un secretar particular, pe nume Charles Aznavour, viitorul mare şansonetist, dispărut de curând dintre noi. În anul următor, Édith Piaf este distribuită în comedia muzicală „La p’tite Lili”, alături de Eddie Constantine și Robert Lamoureux, însă artista, aflată încă în depresie, arată primele slăbiciuni, o consecinţă aproape firească a dependenţei de somnifere și stupefiante, „asezonate” cu porţii generoase de alcool.

În acelaşi an a obţinut, totuşi, succese remarcabile cu melodiile „Jézebel”, scrisă de Charles Aznavour, sau „Je t’ai dans la peau”, compusă de Gilbert Bécaud pe un text de Jacques Pills – cel alături de care Édith avea să trăiască o altă poveste de dragoste. La 29 iulie 1952, Édith se căsătorește cu Jacques Pills, însă artista trăia între succese muzicale, dependenţa de medicamente, alcool şi numeroase cure de dezintoxicare. Au urmat alte eşecuri în viaţa sentimentală, dar şi numeroase turnee de mare succes, precum cele desfăşurate la New York, Mexico City, Rio de Janeiro sau Paris. În anul 1956, s-a produs separarea de Jacques Pills şi un nou amant, cântărețul de origine greacă Georges Moustaki, pe care ea îl lansase pe scenele pariziene şi alături de care avea să dea naştere capodoperei muzicale „Milord”, unul din remarcabilele ei succese.

În anul 1958, Édith suferă un grav accident de automobil, în urma căruia rămâne cu dureri atroce, care o vor face dependentă şi mai mult de medicamente puternice. Suferă şi o operaţie de pancreatită, un ulcer la stomac, astfel că tabloul clinic al artistei este unul dintre cele mai complicate. În acelaşi an, ea publica volumul autobiografic „Au bal de la chance”, ce cuprindea întâmplări din viața sa din perioada 1935 – 1958. În debutul anului 1959, Édith susţine un concert la New York, însă spre finalul spectacolului se prăbușește pe scenă, momentul reprezentând, în opinia biografilor ei, începutul sfârşitului, o perioadă marcată de din ce în ce mai dese internări prin spitale şi din ce în ce mai rare concerte. De atunci, jurnaliştii amatori de scandal ajunseseră să meargă la concertele ei doar pentru a nu pierde eventualul moment „senzaţional“ al prăbuşirii ei finale. Numai că finalul nu avea să se consemneze aici. În anul 1961, în pofida stării de sănătate deteriorate, înregistrează un succes remarcabil într-un concert în sala Olympia, cu melodia ei iconică, „Non, je ne regrette rien”.În primăvara anului 1962, artista se îmbolnăveşte de bronhopneumonie, însă şirul incredibil de evenimente nefericite din viaţa personală nu o împiedică să se recăsătorească, la 9 octombrie 1962, unindu-şi destinul cu Theophanis Lamboukas, sau Théo Sarapo, un bărbat mult mai tânăr ca ea, în vârstă de doar 26 de ani. Anul 1963 a găsit-o Édith Piaf epuizată de necazuri, de consumul de medicamente, doctorii îi stabilesc un diagnostic crunt, la 18 martie 1963, urca pentru ultima oară pe scenă, iar după o lungă convalescență, artista avea să treacă la cele veșnice la 10 octombrie 1963, la Grasse, în urma unei hemoragii interne declanşate de insuficienţa hepatică provocată de abuzurile de medicamente şi alcool.

După ce Papa Paul al VI-lea i-a refuzat dreptul unei ceremonii catolice de înhumare, din cauza stilului ei de viaţă, Édith a fost înmormântată în cimitirul „Pére Lachaise” din Paris, în prezenţa a peste 40.000 de oameni, fiind prima dată după Război când circulaţia este întreruptă în capitala Franţei, pentru a permite unei mulţimi imense de admiratori – circa 160.000 de oameni, în total – să-i aducă un ultim omagiu. În februarie 2007, avea loc premiera filmului „La vie en rose”, care prezintă viaţa cântareței Edith Piaf. Filmul a câștigat două Oscaruri, patru premii BAFTA, cinci premii Cesar, iar pentru performanța sa în rolul Piaf, Marion Cotillard a devenit prima actriță franceză care a câștigat un Oscar pentru un rol în limba natală.

Surse: 

https://www.linternaute.fr/musique/biographie/1777430-edith-piaf-biographie-de-la-mome-de-la-chanson-francaise/

https://www.rfi.ro/cultura-100070-pagina-de-istorie-edith-piaf-vrabiuta-muzica-mondiala

https://www.europafm.ro/in-memoriam-edith-piaf-1915-1963/

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/edith-piaf-muzica-alcool-si-amanti

https://www.biography.com/musician/edith-piaf

https://www.biography.com/musician/edith-piaf

https://radioromaniacultural.ro/portret-edith-piaf-mica-privighetoare-o-viata-traita-in-infern/

£££

 S-a întâmplat în 19 decembrie1916: În timpul primului război mondial, se sfârșea bătălia de la Verdun (21 februarie – 19 decembrie 1916), un veritabil măcel prelungit, care a avut loc între trupele germane şi cele franceze. În general, bătălia de la Verdun nu e considerată o victorie din cauza numărului foarte mare de victime. Atât germanii, cât şi francezii au pierdut foarte mulţi oameni în această bătălie, una din cele mai devastatoare din timpul războiului. Din cauza numărului victimelor şi al impactului psihologic pe care Verdun l-a avut asupra francezilor, unii istorici au denumit această bătălie „Stalingradul Franţei”. Atât francezii, cât şi germanii au pierdut multe sute de mii de soldaţi în această bătălie, la care se adaugă alte câteva zeci de mii de răniţi.

 Masacrul de la Verdun își are originile într-o strategie dezvoltată de Erich von Falkenhayn, șeful Statului Major german în perioada 1914-1916. După ce începutul războiului dovedise că victoria rapidă la care sperase toată lumea nu putea fi obținută, Falkenhayn a argumentat (într-o scrisoare trimisă Kaiserului Wilhelm II în decembrie 1915) că Germania poate câștiga războiul dacă:1) se concentrează pe lupta pe Frontul de Vest în locul Frontului de Est;2) Franța este învinsă într-o mare bătălie prin care să-și epuizeze forțele (obligând implicit Marea Britanie să accepte un armistițiu). Generalul german a propus Verdunul ca loc al acestei mari bătălii împotriva francezilor datorită importanței sale simbolice. Fortăreață cu rol minor în prima parte a războiului, Verdunul își păstrase, în mintea soldaților și a poporului francez, o importanță psihologică căci fusese ultima fortificație cucerită de prusaci în războiul din 1870-1871. Era, deci, un simbol al rezistenței, iar Falkenhayn știa acest lucru, motiv pentru care a propus un lung asediu al Verdunului care să solicite până la epuizare armata franceză.

Ofensiva germană a început pe 21 februarie 1916. De la început, atacul de la Verdun nu era menit să asigure nemților o victorie rapidă, ci să se transforme într-o îndelungată luptă de uzură. Ceea ce conducerea armatei germane nu s-a așteptat să se întâmple a fost ca ei să piardă la fel de mulți soldați ca inamicul. „Vinovatul” pentru acest lucru a fost Philippe Pétain, însărcinat cu apărarea fortăreței. Pe de o parte, numirea lui Pétain i-a avantajat pe germani, căci acesta era decis să lupte până la capăt;pe de altă parte, strategia sa avea să se dovedească victorioasă, el reușind, în cele din urmă, să-i învingă pe germani. Pétain a realizat că apărarea fortăreței de la Verdun avea să ceară numeroase sacrificii umane din partea soldaților, dar prin regândirea strategiei de artilerie a armatei franceze, el a pricinuit inamicului pierderi cel puțin la fel de grele ca cele proprii.

Potrivit istoricilor militari, lunga bătălie de la Verdun poate fi împărțită în 4 faze, în funcție de succesiunea ofensivelor:21 februarie – 1 martie;6 martie – 15 aprilie;16 aprilie – 1 iulie;1 iulie – 19 decembrie. Astfel, germanii i-au subestimat pe francezi, căci – indiferent de pierderile suferite la Verdun – armata franceză nu a fost adusă la marginea prăpastiei, așa cum sperase Falkenhayn. În plus, începutul bătăliei de pe Somme, prin care britanicii au încercat să elibereze presiunea de la Verdun, a supralicitat puterea germană. În cele din urmă, în decembrie 1916, după nouă luni de luptă, nemții au trebuit să se dea bătuți, căci Paul von Hindenburg, care îl înlocuise între timp pe Falkenhayn în funcția de Șef al Statului Major, și-a dat seama că nu mai are sens să urmeze strategia eșuată a predecesorului său.  

Deși s-a încheiat, oficial, cu o victorie franceză, bătălia de la Verdun n-a adus părții învingătoare niciun avantaj strategic important. Singurul efect a fost de a epuiza atât forțele germane, cât și cele franceze, ale căror pierderi s-au ridicat la cifre de necrezut: aproximativ 550.000 pentru francezi și 430.000 pentru germani (estimările diferă, pornind de la circa 710.000 și mergând până la un maxim de 980.000).

Surse:

http://stiri.tvr.ro/1916-verdun-cea-mai-lunga-batalie-si-una-din-cele-mai-devastatoare-din-istorie_50902.html

https://www.rfi.ro/cultura-93249-accent-pe-istorie-razboi-mondial-batalia-verdun

https://www.dw.com/ro/verdun-războiul-din-război/a-19290418

https://www.rri.ro/ro_ro/batalia_de_la_verdun_si_intrarea_romaniei_in_primul_razboi_mondial-2548640

https://verdun.mapn.ro/pages/view/98

https://www.britannica.com/event/Battle-of-Verdun

https://www.history.com/topics/world-war-i/battle-of-verdun

£££

 S-a întâmplat în 19 decembrie1978: În această zi, a murit medicul Florica Bagdasar, cercetător în psihiatria infantilă,fondatoare a specialităţilor de Sănătate Mintală şi a Neuropshiatriei Copilului şi Adolescentului în România; prima femeie ministru din România, la Ministerul Sănătăţii (1946-1948) şi singura femeie care a reprezentat România dupǎ cel de-al doilea rǎzboi mondial în delegaţia la Conferinţa de pace din 1946 de la Paris (n. 1901, Bitolia-Monastiu, Macedonia – d.Bucureşti).

Fiica inginerului constructor Sterie Ciumetti, membru al clasei de mijloc a comunităţii de aromâni, a urmat şcoala primară în Bitolia, după care a plecat la Iaşi şi Roman. În 1925 a absolvit Facultatea de Medicină din Bucureşti, an în care începe să lucreze ca medic intern şi extern la „Aşezămintele Brâncoveneşti”. În 1927 se căsătoreşte cu Dumitru Bagdasar cu care va pleca în America pentru specializare. Lucrează în clinica de neurochirurgie din Boston, iar la reîntoarcerea în ţară intră ca medic secundar la Jimbolia şi Cernăuţi. Din 1934 este colaboratoarea apropiată al soţului ei mai întâi la Spitalul de Urgenţă, apoi, după 1935, la Spitalul Central din Bucureşti. În 1940 a organizat consultaţii ambulatorii şi un pavilion de „cronici” cu 30 de paturi la spitalul din Jimbolia. Consultaţiile se adresau copiilor cu boli grave: encefalopatii cu tetraplegii, craniostenoze şi/sau crize de epilepsie, sechele de meningoencefalite TBC, oligofrenii avansate, lues cerebral congenital etc.

După 23 august 1944, a devenit membră a PCR, activând între 1944 - 1948 în diferite organizaţii de masă „Apărarea Patriotică”, „Uniunea Patrioţilor”, „Uniunea Femeilor Antifasciste din România”, „Uniunea Femeilor Democrate din România”. A făcut parte din delegaţia trimisă la Conferinţa de Pace de la Paris, în august – septembrie 1946, fiind singura femeie dintre cei 73 de membri. În urma decesului soţului ei, în 1946, i s-a încredinţat conducerea Ministerului Sănătăţii, funcţie pe care o deţine până în august 1948, fiind astfel prima femeie ministru din România. În acelaşi timp, coordona activitatea serviciului de consultaţii la Centrul de Igienă Mintală din Bucureşti şi era conferenţiar la catedra de Psihologia Copilului Normal şi Patologic din Institutul Medico-Farmaceutic. Deputat de Tulcea în Marea Adunare Naţională (1946 - 1951), perioadă în care organizează în judeţ campania pilot contra malariei şi o acţiune de asistenţă pentru copii, regiunea fiind crunt lovită de secetă şi foamete. Din 1953, Florica Bagdasar este îndepărtată de la conducerea Centrului de Igienă Mintală şi din alte funcţii în legătură cu activitatea sa pedagogică prezentată părtinitor într-un articol de fond publicat în „Scânteia”, intitulat Pentru lichidarea deformărilor antiştiinţifice în domeniul pedagogiei, articol ce va fi „prelucrat”, în adunări speciale, la toate şcolile importante şi la spitalele din ţară.

Din octombrie 1957 i se dă funcţia de vicepreşedinte al Crucii Roşii din România, pe care a deţinut-o câţiva ani. Ultimii ani au fost trăiţi, din punct de vedere politic, într-o zona de clar-obscur, tolerată, dar deloc agreată. A fost decorată cu Ordinul Steaua Republicii Populare Române. A murit la Spitalul Elias şi a fost, după dorinţa ei, incinerată. „Eradicarea malariei, (…) o datorăm înaltului spirit de înţelegere şi organizare al doctoriţei Florica Bagdasar” (acad. Mihai Ciucă).

Surse:

George Marcu (coord.), Dicţionarul personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2009

https://identitatea.ro/florica-bagdasar/

https://www.europafm.ro/florica-bagdasar-prima-femeie-care-a-facut-parte-dintr-un-guvern-al-romaniei/

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/interviu-alexandra-bellow-matematician-fiica-sotilor-dimitrie-si-florica-bagdasar-pe-parintii-mei-nu-i-a-interesat-niciodata-sa-se-mute-in-vila-la-sosea

£££

 S-a întâmplat în 19 decembrie1996: La această dată, a trecut în eternitate un mare star al filmului mondial, actorul italian Marcello Mastroianni. Marcello Vincenzo Domenico Mastroianni (n. 28 septembrie 1924, Fontana Liri/Frosinone - d. Paris), a fost un actor italian, protagonist multilateral de mare talent în cinematografia din a doua jumătate a secolului al XX-lea.

După terminarea studiilor liceale, se înscrie la facultatea de Economie şi Comerţ, dar preferă să frecventeze grupul Centrului Universitar de Teatru din Roma, unde este remarcat de regizorul Luchino Visconti, care îl distribuie, împreună cu Vittorio Gassman, în spectacole de teatru cu piesele „Un tramvai numit dorinţă" de Tennessee Williams, „Moartea unui comis-voiajor"de Arthur Miller şi „Trei surori" de Anton Cehov. Debutează în film în 1947 în „Mizerabilii" (regia: Riccardo Frada), lucrează apoi cu Luciano Emmer („Fetele din Piaţa Spania", „Bigamul"), cu Carlo Lizzani („Cronica amanţilor săraci") şi Giuseppe de Santis („Zile de dragoste"). Primele experienţe hotărâtoare le trăieşte sub regia lui Luchino Visconti în Nopţi albe şi, mai ales, cu Federico Fellini în rolul ziaristului Marcello din epocalul film La dolce vita, care îl consacră în cariera artistică. Fellini descoperă în interpretările lui Marcello Mastroianni pe parcursul colaborării lor (Opt şi jumătate, Cetatea femeilor, Ginger şi Fred) personalitatea intelectualului nehotărât, măcinat de întrebări fără răspuns, chinuit de obsesii şi fantasme. 

Printre filmele în care a jucat Marcello Mastroianni se numără: „Giorni d’amore” (1954), „La notte” (1961), „Divorzio all’italiana” (1961), „Ieri, oggi, domani” (1963), „Matrimonio all’italiana” (1964), „The Pizza Traingle” (1970), „Oci ciornie” (1988), „Che ora è?” (1989). Marcello Mastroianni a fost nominalizat la Premiile Oscar pentru cel mai bun actor de trei ori, pentru rolurile din „ Divorzio all’italiana”, „Una giornata particolare” şi „Oci ciornie”. Este laureat al Globurilor de Aur pentru cel mai bun actor, în 1962.A câştigat de două ori Premiul pentru cel mai bun actor la Festivalul de la Cannes, în 1970 şi 1988, performanţă egalată doar de Dean Stockwell şi Jack Lemmon.

Este multiplu laureat al Premiului David di Donatello, distincţia supremă a Academiei Cinematografice Italiene, cu cinci trofee în palmares şi două premii speciale. A câştigat de nu mai puţin de şapte ori premiul Nastro d’Argento pentru cel mai bun actor. Premiul Nastro d’Argento este oferit de Sindicatul naţional al Jurnaliştilor de Cinema Italieni, fiind considerat cel mai vechi premiu pentru film din Europa. La Festivalul de la Veneţia, Mastroianni a fost considerat cel mai bun actor în 1989 şi Cel mai bun actor în rol secundar, în 1993. Din palmaresul actorului italian nu lipseşte nici Premiul BAFTA pentru cel mai bun actor străin, pe care l-a obţinut în două rânduri, în anii 1963 şi 1964. În 1996, a jucat în filmul „Trois vies et une seule mort”, alături de fiica sa, Chiara Mastroianni.

Marcello Mastroianni a fost căsătorit cu Flora Carabella, cu care a avut o fiică, Barbara. Pe Chiara a avut-o în urma relaţiei cu Catherine Deneuve. În ultimii ani ai vieţii, actorul italian a rămas alături de Anna Maria Tato, relaţia lor debutând în 1976. Marcello Mastroianni a murit la 19 decembrie 1996, la vârsta de 72 de ani, în urma unui cancer pancreatic. Anna Maria Tato i-a dedicat, un an mai târziu, un film documentar.

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/marcello-mastroianni-1270/

https://biografieonline.it/biografia-marcello-mastroianni 

https://www.nytimes.com/search?query=Mastroianni%252C+Marcello

http://www.cinemarx.ro/persoane/Marcello-Mastroianni-10963.html?biografie

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2016/12/19/documentar-20-de-ani-de-la-moartea-actorului-italian-marcello-mastroianni-10-21-22

$$$

 S-a întâmplat în 22 aprilie1500: La această dată, navigatorul portughez Pedro Álvares Cabral a descoperit Brazilia. Flota aflată sub comand...