£££

 

În România anilor ’80, blocuri de zece etaje au fost mutate cu o ușurință aparentă, comparabilă cu deplasarea unor simple cutii de chibrituri. 

Deși pare greu de crezut, acest fapt marchează un moment unic în istoria ingineriei la nivel mondial. Nicio altă țară nu a reușit să deplaseze atât de multe clădiri de mari dimensiuni, pe distanțe considerabile, într-un timp atât de scurt. Ceea ce părea de neconceput a devenit posibil printr-o soluție inginerească revoluționară, care a permis salvarea a numeroase structuri masive de la distrugerea planificată în timpul sistematizării urbane.

Inovația principală i-a aparținut inginerului Eugeniu Iordăchescu, care a pus la punct o tehnică de translație bazată pe principiul „căruciorului”. Aceasta presupunea separarea clădirii de fundația sa originală și transformarea structurii într-un obiect mobil. Ideea centrală era crearea unei baze solide din beton armat sub bloc, care să permită ridicarea întregului imobil pe cricuri hidraulice fără a compromite stabilitatea pereților sau a finisajelor interioare.

Unul dintre cele mai spectaculoase exemple a fost mutarea blocului A2 din Alba Iulia, în anul 1987. Această clădire, care cântărea peste 7.600 de tone, a fost secționată în două părți egale pentru a face loc unui bulevard generos. Cele două segmente au fost mutate simultan pe traiectorii diferite, unghiulare, în timp ce locatarii au rămas în interiorul apartamentelor, beneficiind de toate utilitățile conectate prin racorduri flexibile de cauciuc.

Procesul începea prin săparea sub imobil și turnarea unei plăci de beton numită „radier”, care servea drept suport pentru boghiurile metalice. Clădirea era apoi ridicată milimetric cu ajutorul unor prese hidraulice de mare putere, capabile să susțină mii de tone. Odată suspendată, structura era așezată pe șine de cale ferată special montate, care ghidau imobilul spre noua sa locație, adesea situată la zeci sau chiar sute de metri distanță.

Precizia acestor operațiuni era absolută, fiind monitorizată constant pentru a evita orice înclinație care ar fi putut genera tensiuni fatale în structura de rezistență. Mișcarea se făcea cu o viteză extrem de mică, de ordinul câtorva metri pe zi, astfel încât forțele de inerție să fie minime. Din exterior, deplasarea era aproape insesizabilă ochiului liber, singurele indicii fiind sunetul metalic al șinelor și schimbarea lentă a perspectivei față de reperele fixe din jur.

Un aspect remarcabil a fost faptul că, în cele mai multe cazuri, evacuarea locatarilor nu a fost necesară. Oamenii își continuau activitățile zilnice, găteau sau priveau la televizor, în timp ce casa lor se deplasa pe șine. Conductele de apă, gaz și electricitate erau prelungite cu furtunuri elastice lungi, care se desfășurau pe măsură ce blocul înainta, asigurând un confort neîntrerupt pe durata întregii operațiuni tehnice.

Logistica din spatele acestor mutări implica sute de muncitori și ingineri care lucrau în ture, coordonând deplasarea sincronizată a presei hidraulice. Orice obstacol din teren, cum ar fi rețelele de canalizare sau solul instabil, era gestionat prin consolidări prealabile. Această metodă a fost aplicată nu doar blocurilor de locuințe, ci și unor monumente istorice sau biserici, care altfel ar fi fost demolate pentru a face loc noilor planuri de sistematizare.

Translația blocurilor din București, cum ar fi cele de pe Șoseaua Ștefan cel Mare sau din zona Bulevardului Libertății, a demonstrat o eficiență economică surprinzătoare. Deși costurile tehnice erau ridicate, ele reprezentau doar o fracțiune din prețul necesar pentru demolarea unei clădiri existente și construirea uneia noi de la zero. Astfel, ingineria românească a reușit să îmbine necesitatea urbanistică cu prezervarea patrimoniului construit.

Ecourile acestor realizări au ajuns rapid în presa internațională a vremii, stârnind uimirea experților străini. Era pentru prima dată când o țară folosea translația la o scară atât de largă și pentru structuri atât de înalte. Metoda Iordăchescu a rămas un punct de referință în literatura de specialitate, demonstrând că nu există limită de greutate sau de volum care să nu poată fi gestionată prin calcule corecte și utilizarea inteligentă a forței hidraulice.

Astăzi, acele blocuri stau nemișcate pe noile lor fundații, mulți dintre noii locatari nici măcar neștiind că locuința lor a „călătorit” cândva pe șine. Aceste mutări rămân o mărturie vie a unei perioade în care știința românească a găsit soluții ingenioase pentru a salva comunități și clădiri într-un context istoric dificil. Este o epopee a betonului și a fierului, care confirmă faptul că limitele arhitecturii pot fi extinse prin curaj și viziune tehnică.

£££

 

Puiul de urs este o anomalie a naturii: se naște mai mic decât o chiflă. 

Discrepanța de mărime dintre mamă și pui este uimitoare. O ursoaică matură poate cântări 200-300 de kilograme, dar puiul ei, la naștere, cântărește doar 300-500 de grame (cât un pachet de unt sau un grapefruit). Se naște în timpul hibernării, orb și fără blană. Dacă oamenii ar avea aceeași proporție mamă-copil, o femeie ar naște un bebeluș de mărimea unei alune.

Această dimensiune minusculă la naștere este determinată de un fenomen biologic numit implantare întârziată. Deși urșii se împerechează vara, ovulul fertilizat nu se atașează de peretele uterului imediat, ci plutește liber timp de câteva luni. Abia spre sfârșitul toamnei, dacă ursoaica a acumulat destulă grăsime pentru a supraviețui iernii, embrionul se implantează și începe o dezvoltare ultra-rapidă, care durează doar opt săptămâni până la naștere.

Nașterea are loc în bârlog, în perioada de somn profund a mamei, numită hibernare, deși tehnic este o stare de torpoare. Ursoaica nu se trezește complet pentru a aduce puii pe lume; corpul ei funcționează pe pilot automat, economisind energie prețioasă. Puii, ghidați de instinct și de căldura corporală a mamei, se târăsc prin blana ei groasă până la sursa de lapte, unde rămân fixați pentru următoarele luni de iarnă.

Laptele de urs este unul dintre cele mai bogate în nutrienți din regnul animal, având un conținut de grăsime de aproximativ 30%. Prin comparație, laptele uman are o concentrație de grăsime de doar 3-5%. Această densitate calorică extremă permite puilor să crească exponențial într-un timp record. De la câteva sute de grame la naștere, puiul ajunge să cântărească între 2 și 5 kilograme până în momentul în care părăsește bârlogul, în luna aprilie.

Un aspect fascinant al hibernării este faptul că ursoaica nu mănâncă, nu bea apă și nu elimină resturi fiziologice pe toată durata alăptării în bârlog. Corpul ei reciclează ureea în proteine, menținând masa musculară în timp ce transformă grăsimea stocată în lapte bogat pentru pui. Este un sistem metabolic închis, de o eficiență perfectă, care asigură supraviețuirea puilor fără a epuiza complet resursele vitale ale mamei.

Puii de urs se nasc orbi, surzi și acoperiți doar de un puf foarte fin, fiind total dependenți de izolarea termică oferită de corpul mamei. Ochii li se deschid abia după aproximativ o lună de viață, iar auzul devine funcțional puțin mai târziu. Această perioadă de dezvoltare protejată în bârlog este esențială, deoarece, la exterior, temperaturile de îngheț și prădătorii ar face supraviețuirea unui pui atât de fragil practic imposibilă.

Odată cu venirea primăverii, ursoaica își scoate puii la lumină, însă aceștia rămân sub supravegherea ei extrem de strictă timp de doi ani. În acest interval, ea îi învață tot ce trebuie să știe despre supraviețuire: cum să găsească fructe de pădure, cum să prindă pește sau cum să identifice insectele sub scoarța copacilor. Puiul de urs este un elev sârguincios, observând și imitând fiecare mișcare a mamei sale pentru a-și dezvolta propriile abilități.

Ursoaicele sunt recunoscute ca fiind printre cele mai devotate mame din natură, manifestând o dorință de protecție feroce. Ele nu ezită să se pună în calea oricărui pericol pentru a-și salva puii, indiferent dacă amenințarea vine din partea unui mascul de urs mai mare sau a altor elemente din mediul înconjurător. Această legătură emoțională și fizică este atât de puternică încât puii care își pierd mamele prematur au șanse minime de supraviețuire fără intervenție umană.

Jocul este o componentă vitală a copilăriei urșilor, servind drept antrenament pentru viața adultă. Prin lupte simulate și cățărări în copaci, puii își dezvoltă musculatura, coordonarea și reflexele necesare pentru vânătoare și apărare. Deși par simple momente de divertisment, aceste interacțiuni între frați sunt esențiale pentru stabilirea ierarhiilor și pentru învățarea limitelor fizice ale propriului corp.

În concluzie, puiul de urs reprezintă un triumf al adaptării evolutive. De la stadiul de creatură minusculă și vulnerabilă, născută în tăcerea bârlogului hibernal, acesta ajunge să devină unul dintre cei mai impunători stăpâni ai pădurilor. Drumul său de la „mărimea unei chifle” la sute de kilograme de forță brută este o călătorie biologică uimitoare, susținută de unul dintre cele mai eficiente sisteme de îngrijire maternă de pe planetă.

££_

 ELENA ALISTAR-ROMANESCU

Elena Alistar-Romanescu s-a remarcat pentru activitatea sa medicală, dar și ca militantă pentru unirea cu România, și în special ca singura femeie deputată din Consiliul Țării Basarabiei. După ce și-a terminat studiile secundare la Chișinău, Basarabia, s-a îndreptat spre Iași, în Vechiul Regat Românesc, pentru a se înscrie la Facultatea de Medicină. Și-a terminat studiile în 1914, chiar în momentul în care Europa intra în război.

Elena Alistar-Romanescu a susținut unirea Basarabiei cu România printr-o serie de articole. Tentativa de a înființa un grup de propagandă unionistă a dus la arestarea sa, pe 19 august 1914, la Chișinău. După eliberare, s-a stabilit la Iași, unde a continuat să militeze pentru unire. S-a numărat printre membrii fondatori ai Partidului Național Moldovenesc și, ca atare, în octombrie același an, avea să fie aleasă deputat în Sfatul Țării.

După unire, și-a concentrat atenția și energia asupra îmbunătățirii sistemului educațional și a situației femeilor. A fondat Liga Culturală a Femeilor și Grupul Femeilor Române din Basarabia. În urma anexării provinciei de către Rusia Sovietică, la 28 iunie 1940, s-a refugiat în România, mai întâi la Iași, stabilindu-se ulterior la Pucioasa. În activitatea sa unionistă, Elena Alistar-Romanescu a urmat un principiu care rămâne relevant și astăzi: „Fiecare ființă umană trebuie să-și aducă darul de muncă, de inimă, de suflet, de ființă sau chiar de viață, pentru a contribui cât mai mult la realizarea aspirațiilor națiunii…” [1]

[1] Apud Iurie Colesnic, Basarabia necunoscută (Chișinău, Moldova: Universitas Press, 1993), p. 206.

£££

 EFTIMIE MURGU

S-au împlinit la 12 mai, 155 de ani de la moartea lui Eftimie Murgu (1805-1870), una dintre figurile emblematice ale Revoluției de la 1848, o personalitate a istoriei naționale care pare azi intrată într-un nemeritat con de umbră. Ca atare, se resimte nevoia de a rememora chipul luminos și faptele glorioase ale acestui om al secolului al XIX-lea, deopotrivă idealist și luptător neobosit pentru drepturile românilor din Banat și nu numai.

Am utilizat în conturarea perso­na­li­tății lui Eftimie Murgu ca sursă principală a documentării noastre lucrarea monografică apărută sub egida Academiei Române, în 1937, și semnată de G. Bogdan-Duică, dar și câteva articole ale presei interbelice în care acesta era evocat în contexte diferite.

Eftimie Murgu s-a născut în satul Rudăria (azi comuna Eftimie Murgu), în 28 decembrie 1805, fiind primul din cei patru copii ai unei familii înstărite, tatăl, Simeon Murgu, fiind ofițer în regimentele de graniță. Eftimie avea să se bucure, astfel, de privilegiul unei educații alese, care începe în satul natal și, apoi, la Caransebeș. În 1826, pleacă la Seghedin, unde urmează un curs de filosofie, iar mai apoi, din 1827 și până în 1830, studiază dreptul la Pesta, Ungaria, pentru ca, într-un final, în 1834, să devină doctor în drept al aceleiași universități din Pesta. Urmează două decenii în care Eftimie Murgu este semănător al ideilor generoase ale drepturilor și libertăților românilor și apoi revoluționar activ pentru împlinirea idealurilor pe care le propagase, în anii 1830-1840, în întreg spațiul românesc.

În primul deceniu, îl aflăm pe Eftimie Murgu mergând și promovând ideile iluministe spre folosul națiunii române, fiind asemănat cu un apostol. Iese în evidență în 1830, când scrie o lucrare în care combate teza unui fost magistrat sârb, Sava Tokolyi, care neagă latinitatea românilor. Această polemică are și o parte bună, după cum apreciază G. Bogdan-Duică: „Grație discuțiunilor desvoltate dela Petru Maior până la Eftimie Murgu, părerea că Românii sunt romani se răspândea”.

La 1833, Eftimie Murgu este invitat să predea la Iași. Aici, el intră sub protecția Mitropolitului Veniamin Costachi, care îl susține și îl apără uneori în fața unor invidii locale ori chiar față de reproșurile lui Mihail Sturdza, domnul țării, nemulțumit de apropierea profesorului bănățean de cercurile opoziției domnești. Printre elevii de la Iași se numărau Ion Ionescu de la Brad, Vasile Popescu (ulterior ierarh al Bisericii sub numele de Filaret Scriban). În 1836, Eftimie Murgu demisionează de la Academia Mihăileană și pleacă la București, însoțit de unul dintre discipolii săi, Neofit Scriban, un mare nume al clerului român din a doua jumătate a veacului al XIX-lea. Devine profesor la Colegiul „Sfântul Sava” şi oferă în privat, totodată, lecții de filosofie lui Nicolae Bălcescu și C. A. Rosetti. La 1840, alături de Jean Vaillant și Dimitrie Filipescu, participă la un complot revoluționar împotriva domnului, astfel că este expulzat din Țara Românească și revine în Banat, unde este arestat, apoi eliberat. Revoluționarii nu erau pe placul autorităților imperiale. Șederea sa în Moldova și Țara Românească și influența sa asupra viitorilor lideri ai revoluției de aici se vor reflecta mai târziu în acțiunile acestora, în vremea Revoluției de la 1848.

Revenit în Banat, Eftimie Murgu este considerat un pericol, autoritățile îl văd ca pe omul care dorește unirea tuturor românilor. Anii 1844-1849 au reprezentat apogeul popularității sale, căci era, scrie G. Bogdan-Duică în lucrarea amintită anterior, „zeul românilor, bărbatul pe care poporul îl ducea, cu caretă cu tot, ca trezi pe umeri; şi-l adora pe omul erudit şi devotat oarecând, ca puţini alții, cătră poporul său”.

Militant pentru emanciparea Bisericii Ortodoxe a românilor din Banat și Transilvania

Unul dintre aspectele cele mai însemnate ale luptei revoluționare a lui Eftimie Murgu a fost legat de emanciparea Bisericii Ortodoxe a românilor față de Mitropolia de la Carloviț. La acea vreme, din 2.400 de parohii ortodoxe, 1.734 erau românești, iar restul erau sârbești, dar Mitropolia de la Carloviţ era condusă de sârbi, care aveau preponderența. Desigur, românii ortodocși din Banat și Ardeal, precum și pretențiile lor nu erau agreate de ierarhii sârbi. Unul dintre prietenii lui Eftimie Murgu, Damaschin Bojincă, fusese la Carloviţ, la Mitropolitul Stratimirovici, pentru a-l ruga să-l primească la călugărie. Mitropolitul i-a răspuns: `Văd eu care-i scopul tău; dar îţi spun că-n clerul meu niciodată nu voiu suferi Vlahi trecuți prin atâtea științe prin câte ai trecut tu...”.

Oricum ar fi, starea aceasta de fapt era încurajată și agreată și de autoritățile imperiale. Din această perspectivă, în momentul în care Revoluția de la 1848 se manifestă în întreg imperiul, în Banat, Murgu devine liderul incontestabil al revoluționarilor de aici. El adresează numeroase memorii autorităților în care afirmă, alături de romanitatea românilor, necesitatea ca românii să-și obțină drepturile politice și religioase firești, pe care imperiul le călcase mereu în picioare. Pe linia aceasta a revendicărilor bisericești, importantă a fost adunarea de la Lugoj, din 15/27 iunie 1848. Aici, după cum aprecia peste ani Eftimie Murgu, se produsese o premieră: „Nu cu mai mult de-o sută de ani credincioşii ortodocși-orientali discutaseră în public chestiunea bisericii; acum față de dreptul pumnului exercitat de străini, chestia de drept era limpede ca lumina soarelui; de vorbă multă n-a fost nevoie; voinţa colectivă-ortodoxă se exprimă precis: ea declară că nu recunoaște, precum nici înainte nu recunoscuse, hierarhia străină” (vezi lucrarea lui G. Bogdan-Duică).

Adunarea aceasta a fost importantă pentru că a arătat public, clar și răspicat, programul românilor în domeniul acesta, iar prezența în număr mare a poporului a subliniat susținerea uriașă pentru acest deziderat. În ultimele luni ale revoluției, Eftimie Murgu alături de Nicolae Bălcescu au încercat, tardiv, să medieze între Avram Iancu și L. Kossuth. Se cuvine făcută și mențiunea conlucrării din acei ani dintre E. Murgu și cel mai mare și iubit ierarh al transilvănenilor, Andrei Șaguna.

După revoluție... ultimii ani

Odată înfrântă revoluția în 1849, Eftimie Murgu este arestat și eliberat în 1853. Din acel moment și până în 1861 el nu a mai activat politic. Pentru scurt timp, se întoarce după ce a fost ales ca deputat în 1861, iar după 1865 se retrage din viața publică. A murit la 12 mai 1870 în casa sa de la Budapesta și a fost îngropat două zile mai târziu. Vestea morții sale, după cum remarcă G. Bogdan-Duică, a trecut aproape neobservată în ziarele din țară: „Numai Federaţiunea şi-a adus aminte că, până la 1850, răposatul fusese «apostolul» naţional-român”.

Într-un studiu publicat în „Analele Banatului”, în 1981, muzeograful Vasile Cica a relatat cum fiica unuia dintre oamenii mar­canți ai Lugojului interbelic i-a povestit contextul în care osemintele lui Eftimie Murgu au fost aduse de la Budapesta în țară, în anul 1932, iar personalitatea sa a fost onorată de întreaga Românie: guvernul maghiar a decis să fie desființat cimitirul unde fusese depus revoluționarul, în 1870, iar primarul orașului Lugoj a trimis pe Alexandru Vasile, notar la primărie, la Budapesta, și care, ajuns acolo, a oferit o sumă de bani celor care se îngrijeau de acel loc, afirmând că osemintele erau ale unui om simplu, o rudă a sa și nu marea personalitate a revoluției pa­șop­tiste din Banat. Cu alte cuvinte, scrie autorul citat mai sus, „Al. Vasile l-a furat pe Murgu și l-a adus la Lugoj, unde au urmat festivitățile”.

£££

 ELISABETA BATHORY ȘI BALAURUL

O legendă locală de domeniul fantasticului face trimiteri la originea familiei nobiliare Bathory, care l-a dat lumii pe regele Poloniei, Ştefan Bathory, pe contesa Elisabeta Bathory, cea mai crudă femeie din istoria omenirii, dar şi numeroşi principi, printre care şi Sigismund Bathory, adversarul lui Mihai Viteazu de la Guruslău.

O variantă a legendei este promovată de scriitorul sălăjean György Györfi-Deák, un mare amator de istorie şi de curiozităţi. Potrivit acestuia, legenda vorbeşte despre un păstor (bator, în maghiară), care a învins în luptă un balaur ce puse stăpânire pe fântânile din zona Şimleului şi care le dădea voie localnicilor să ia apă doar în schimbul unei fecioare. În semn de mulţumire, regele ce domnea în zonă la acea vreme l-a înnobilat pe păstor, care a format, apoi, familia Bathory.

O altă variantă a legendei spune că balaurul ar fi fost ucis chiar de către tânărul Ştefan, cel ce avea să devină, peste ani, regele Poloniei. Legenda, încă vie printre localnicii în vârstă din zona Şimleului Silvaniei, spune că, la jumătatea secolului XVI, un balaur fioros îşi făcea veacul pe Dealul Pupos, de lângă Şimleu. Din când în când, bestia cobora în oraş şi-şi potolea setea de sânge devorând fecioare. După ce ani la rând şimleuanii au fost terorizaţi de balaur, tânărul Ştefan Bathory a găsit o metodă foarte ingenioasă de a-l răpune: a luat o turmă de oi, le-a eviscerat, le-a umplut apoi cu var nestins şi le-a dus pe dealul unde trăia balaurul. Bestia a devorat oile şi s-a dus apoi, însetat fiind, să bea apă din râul Crasna. Un gest fatal, pentru că apa a făcut ca varul să se stingă în el şi a murit. Aceasta ar fi şi explicaţia pentru care pe blazonul familiei Bathory apar şi trei colţi de balaur.

Ştefan I - singurul rege pe care l-a dat Sălajul

Cel mai strălucit reprezentant al familiei care şi-a legat numele şi blazonul de balaurul ucis a fost Ştefan Bathory (1533 – 1586), una dintre cele mai ilustre personalităţi politice ale vremii. Acesta a fost mai întâi vicevoievod, principe al Transilvaniei, ajungând apoi, prin căsătoria cu Ana din familia Jagellon (care avea 53 de ani la momentul nunţii, în timp ce mirele avea doar 42), rege al Poloniei. Este, de altfel, singurul rege născut în Sălaj şi unul dintre puţinii născuţi în vreodată în România.

Potrivit istoricilor, cea mai importantă idee a lui Ştefan I a fost aceea de a uni Transilvania, Ungaria şi Polonia într-o ofensivă comună împotriva turcilor. Nu a putut să-şi ducă planul la îndeplinire pentru că în 1586 moare, rege fiind, din cauza unei hemoragii cerebrale.

Dacă Ştefan I a fost cel mai strălucit reprezentant al familiei nobiliare Bathory, din Şimleu Silvaniei, cel mai celebru descendent este, însă, contesa Elisabetha Bathory, cunoscută drept cea mai crudă femeie din istorie după ce a ucis cu sânge rece sute de fecioare pentru a-şi alimenta visul de a rămâne veşnic tânără şi frumoasă. Potrivit istoricului Elena Musca, Elisabeta a trăit în Ungaria de azi, însă legătura ei cu Sălajul şi cu Şimleul este dată de mama sa, care a fost contesa Ana Báthory, fiica lui Ştefan Báthory de Şimleu şi sora lui Ştefan Báthory.

Elisabeta Bathory s-a născut şi a trăit, însă, la aproximativ 100 de kilometri de aici, în localitatea Nyírbátor de pe teritoriul Ungariei de astăzi. Istoricul sălăjean spune că tocmai terenul mlăştinos al zonei Nyírbátorului, care predispunea la o anumită izolare, au făcut-o pe Elisabeta să dezvolte anumite afecţiuni psihice, care au dus-o, mai târziu, la excesele de cruzime cu care a intrat în istorie.

Reşedinţa familiei Bathory, ridicată la Şimleu Silvaniei înainte de 1500, mai dăinui şi astăzi, însă într-o stare deplorabilă. Castelul a fost construit la sfârşitul secolului al XV-lea, de către Nicolae Bathory, care a obţinut domenii în zona Şimleului, în urma căsătoriei cu Sofia Banffy. Mireasa venea cu o zestre frumoasă de sate în această zonă, dar şi în judeţul Cluj. 

De–a lungul timpului, încăperile cetăţii au fost folosite ca garnizoană militară, depozit de muniţie, sau temniţe pentru prizonieri. La începutul secolului al XVIII-lea, în timpul răscoalei antihabsurgice condusă de Francisc Rakoczi, cetatea a fost distrusă aproape în întregime şi nu s-a mai investit în repararea acesteia. După aproximativ 150 de ani, familia Banffy redevine proprietară a cetăţii şi o dă în arendă oraşului, cetatea fiind şi astăzi în administrarea autorităţilor locale. Ruinele castelului sunt la doi paşi de Primărie, chiar în centrul oraşului.

££££

 DESPRE ENTROPIE

Toate sint facute din haos, si cu toate astea... e atit de frumoasa lumea asta, si atit de putini oameni cauta sa o descopere. Nu ma refer numai la stele, dar si sub picioarele noastre este un univers tot atit de complex, fosile, minerale, formatiuni geologice, plante, insecte, animale... toate sint acolo tot asa cum sint stelele pe cer. Numai sa te uiti la ele si sa te minunezi.

Daca nu ne minunam de frumusetea universului, ar trebui sa o facem macar pentru eleganta si subtilitatea lui. Ca o consecinta a legii a doua a termodinamicii, totul in jurul nostru ar trebui sa evolueze catre haos. Desi asa se intimpla la scara universului, acolo unde creste o floare, acolo unde se naste un om, de fapt se produce ordine si nu haos. Nu e asta ceva minunat? Sa existe o lege a naturii care sa poata crea ordine din haos? Desi aceasta organizare este remarcabila in sine, nici nu se poate compara cu faptul ca haosul s-a putut organiza intr-o forma atit de complexa cum ar fi creierul uman, care poate reflecta asupra haosului si a lui insusi. Aceasta este din punctul meu de vedere triumful final al legilor care stau la baza universului.

Cei care cred ca legea evolutiei este falsa, vin mereu cu argumentul ca evolutia ar avea nevoie de un timp mult, mult mai mare decit s-a scurs pe pamint pina acum, pentru ca fiintele sa poata evolua la forma de astazi. Dupa parerea mea ei ignora faptul ca poate natura nu face incercari la intimplare, ca poate exista o lege care ajuta natura ca sa selecteze o solutie tot asa cum si noi facem o alegere atunci cind nu avem cum calcula cele mai mici detalii.

£££

 POVEȘTI DE IUBIRE:

PRINȚESA ELIZABETH BIBESCU ȘI JOSE ANTONIO PRIMO DE RIVERA

În perioada interbelică, soția diplomatului român Anton Bibescu ținea titlurile paginilor de scandal cu idila sa cu controversatul fondator al organizației Falanga Spaniolă.

Anton Bibescu, soția sa, Elizabeth, și tânărul José Antonio Primo de Rivera au format unul dintre triourile amoroase care au scandalizat cercurile mondene de la Paris, Londra și Madrid.

Prințul român Anton Bibescu, diplomat de carieră și avocat respectat, era descendent din familia domnitorului Gheorghe Bibescu, născut la Paris (1878) și crescut în anturajul Elenei Bibescu, care deținea unul dintre cele mai importante saloane artistice ale Parisului din acea vreme. Acolo a avut posibilitatea să îi cunoască şi să îi asculte pe compozitorii Franz Lisz, Debussy şi Richard Wagner, dar şi pe scriitorul Marcel Proust, căruia i-a devenit prieten și confident.

Cunoscut în epocă drept ”Un bărbat foarte chipş şi viril, cu trăsături fin cizelate şi profil de împărat roman, care fascina femeile, pe care îi plăcea să le seducă şi apoi să le părăsească”, Antoine Bibesco, cum își spunea la Paris, a ajuns la Londra în timpul Primului Război Mondial, când lucra cu premierul britanic Henry Asquith. Așa a cunoscut-o pe fiica acestuia, Elizabeth Asquith, care avea să-i devină soție. Cum tânăra avea doar 21 de ani, iar prinţul român cu aproape 20 de ani mai mult, relaţia nu a fost văzută cu ochi buni de tatăl acesteia, mai ales din cauza faimei de seducător a românului. Totuși, cei doi s-au căsătorit în 1919, nunta lor fiind considerată evenimentul anului.

Chiar și Regina Maria, mama lui Eduard al VIII-lea, a participat la nuntă și chiar și presa spaniolă a relatat despre ceremonie, care a avut loc conform ritului ortodox în biserica St. Margaret's Westminister.

Un an mai târziu, s-a născut Priscilla Helen Alexandra Bibesco. Naşii fetiţei au fost scriitorul Marcel Proust şi Regina Alexandra, soţia regelui Eduard VII.

Prințesa Bibescu, una dintre cele mai intelegente femei

Pe lângă titlul de prinț, Anton Bibescu avea și o avere considerabilă, așa că cei doi soți s-au stabilit la Paris. În orașul de pe Sena, au fost musafirii obișnuiți ai lui Marcel Proust, scriitorul retras, care o considera pe Elizabeth Bibesco una dintre cele mai inteligente și capabile femei ale vremii: "De neegalat în inteligență de niciuna dintre contemporanele ei", scria el.

Pasionată de poezie, a publicat povestiri, două piese de teatru și chiar un roman și a fost o colaboratoare obișnuită a presei. Cuplul a petrecut alți ani la Washington până în 1927, când a ajuns la Madrid, unde Anton Bibescu fusese numit ambasador al României în Spania.

Povestea de amor interzisă

La Madrid, Prințesa Bibescu a legat o relație specială cu José Antonio Primo de Rivera, fiul dictatorului Miguel Primo de Rivera. Mulți spun că ea a fost iubirea interzisă a tânărului și seducătorului fondator al Falangei spaniole.

Elizabeth asistase la căderea Dictaturii și la proclamarea celei de-a doua Republici și-l compătimea pe José Antonio Primo de Rivera, pe atunci un avocat chipeș, cu înclinații literare, care erau pe placul ei. La rândul său, fiul dictatorului Miguel Primo de Rivera a fost captivat de personalitatea și frumusețea soției lui Anton Bibescu, care era o obișnuită a recepțiilor, a galelor și a spectacolelor de teatru.

Gestul lui Elizabeth de a-i dedica lui una dintre lucrările sale a stârnit și primele bârfe. Aceasta începe cu cuvintele "Lui José Antonio Primo de Rivera. Ți-am promis o carte înainte de a începe. Este a ta acum că este terminată. Cei pe care îi iubim mor pentru noi doar atunci când murim noi...". Romanticul (1940).

Se spune că, după acest moment, mariajul lui Elizabeth și Anton a stat sub semnul infidelităţii şi al problemelor cu alcoolul pe care Elizabeth le-a avut toată viaţa. Anton Bibescu și-a continuat cariera diplomatica la Washington şi Madrid, iar în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a revenit în România.

Din păcate, Elizabeth Bibescu a murit de pneumonie în România, la 48 de ani, la scurt timp după încheierea războiului. Prințul Antoine, expulzat din țară când aceasta a intrat sub control comunist, a murit la Paris în 1951.