£££

 S-a întâmplat în 17 decembrie1912: În această zi, a trecut la cele veșnice Spiru Haret, matematician, sociolog (a întrevăzut posibilitatea aplicării matematicii la studiul societăţii), pedagog şi om politic liberal; ca ministru al cultelor şi instrucţiunii publice în mai multe rânduri, a reorganizat pe baze moderne învăţământul românesc de toate gradele; membru titular al Academiei Române 1892, vicepreşedinte al acestui for (1904-1907). 

Spiru Haret (n. 15 februarie 1851, Iaşi - d. Bucureşti) a fost matematician, fizician, profesor, om politic, ministru al cultelor şi instrucţiunilor publice, membru titular al Academiei Române. Supranumit „omul şcolii” pentru opera sa reformatoare, Spiru Haret este considerat organizatorul şcolii moderne româneşti. Spiru Haret s-a născut la Iaşi, în familia unui judecător, părinţii săi fiind Costache şi Smaranda Haret. În septembrie 1862 este admis la Liceul „Sfântul Sava” din Bucureşti, unde devine bursier, apoi urmează studii superioare la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti. Pe 30 ianuarie 1878, obţine la Paris titlul de doctor în ştiinţe matematice. Teza de doctorat cu titlul „Despre invariabilitatea marilor axe ale orbitelor planetare” a fost un eveniment ştiinţific, menţionat ca atare în presa vremii. Prin aceasta, Spiru Haret s-a anunţat ca unul dintre pionierii ştiinţei cosmosului.

Revenit în ţară în acelaşi an, devine profesor de mecanică raţională, algebră şi geometrie analitică la Facultatea de Ştiinţe, secţia fizică-matematică. Totodată, din 1881 este invitat să predea mecanica raţională la Şcoala de ofiţeri de artilerie şi geniu, iar din 1885 devine profesor şi la Şcoala de poduri şi şosele, unde predă trigonometrie, geometrie analitică şi geometrie descriptivă. Pe 31 martie 1892, Spiru Haret devine membru al Academiei Române, fiindu-i recunoscută imensa activitate culturală şi contribuţia sa la dezvoltarea învăţământului.

În paralel cu activitatea didactică, Haret este implicat şi în viaţa politică, unde ca membru al PNL este preocupat de învăţământ şi educaţie, în domeniul cărora este numit în mai multe funcţii: inspector general, secretar general al Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, apoi de trei ori ministru în guvernele PNL: 31 martie 1897 - 30 martie 1899; 14 februarie 1901 - 20 decembrie 1904; 12 martie 1907 - 28 decembrie 1910. În această calitate, a condus reforma învăţământului secundar şi superior din 1898, înfiinţând cele trei secţiuni ale claselor V-VIII, clasică, modernă şi reală. Legea din 1898 a instituit certificatul de absolvire (bacalaureatul) şi a stimulat metodele noi în predarea tuturor disciplinelor, profesorii fiind numiţi în funcţie de valoare. Un an mai târziu, Haret a propus spre votare o lege a învăţământului profesional cu planuri de instrucţii şi statute speciale pentru şcolile de artă şi meşteşuguri, liceele militare, seminarele teologice. Pentru a da învăţătorilor o pregătire adecvată, a reorganizat şcolile normale. În programe au fost introduse lucrările practice agricole, considerându-se că „învăţătorul să fie sătean el însuşi şi prin urmare să păstreze iubirea pământului şi deprinderea de a-l lucra”.

Tot pentru învăţători, a înfiinţat „Biblioteca pedagogică”, în cadrul căreia se tipăreau traduceri din literatura pedagogică, prin Casa Şcoalelor. Prin circularele sale repetate, a determinat sporirea localurilor de şcoală: între 1897 - 1910 s-au ridicat în toată ţara 2.343 de şcoli, dintre care 1.980 cât timp Haret a fost ministru. Pentru că bugetul statului şi al comunelor nu îngăduia gratuitatea unor cărţi necesare şcolilor, a dispus ca editarea lor să fie făcută de minister, pentru a le ieftini. De asemenea, Spiru Haret este cel care a înfiinţat grădiniţele de copii din România. El a încurajat concursurile de cărţi didactice, susţinând reviste ca „Şcoala română”, „Convorbiri didactice”, a creat şcoli de adulţi şi cantine pentru copiii săraci, fiind şi promotorul turismului şcolar. În 1904 a înfiinţat Şcoala Superioară de Arhitectură şi Comisia Monumentelor Istorice.

În 1910, Spiru Haret se retrage atât din activitatea didactică, cât şi din cea politică. În acelaşi an publică la Bucureşti şi Paris lucrarea intitulată „Mecanica socială”, utilizând pentru prima oară matematica în explicarea şi înţelegerea fenomenelor sociale. Spiru Haret a încetat din viaţă pe 17 decembrie 1912, la vârsta de 61 de ani.

Surse:

E. Bâldescu Spiru Haret - în știință, filozofie, politică, pedagogie,învățământ , EDP, 1972

https://jurnaluldedrajna.ro/spiru-haret-matematician-astronom-si-om-politic/

https://adevarul.ro/cultura/carti/constantin-schifirnet-spiru-haret-un-reformator-societatii-romanesti-1_50adad0f7c42d5a663990915/index.html

https://www.fsespiruharet.ro/despre-spiru-haret/

http://www.dozadebine.ro/spiru-haret-reformatorul-scolii-romanesti-1/

£££

 S-a întâmplat în 17 decembrie1936: La această dată, s-a născut Papa Francisc, născut Jorge Mario Bergoglio, la Buenos Aires, într-o modestă familie de imigranţi italieni (d. 21 aprilie 2025 , Domus Sanctae Marthae, Vatican ); a fost al 266-lea episcop al Romei şi papă al Bisericii Catolice, ales la 13 martie 2013; a fost membru al ordinului „Societatea lui Isus" (începând cu 1958) şi arhiepiscop de Buenos Aires din 1998; a fost primul papă neeuropean după papa Grigore al III-lea (731-741), deşi era născut din părinţi italieni, primul papă originar de pe continentul sud-american şi primul papă iezuit.

Pe perioada exercitării pontificatului, a atras admiraţia întregii lumi prin deschiderea faţă de oamenii din întreaga lume cu care soarta nu a fost atât de generoasă, readucând în prim-plan importanţa spiritualităţii, nevoia înţelegerii ideii de Divinitate, care îi va face pe oameni să se aplece cu mai multă atenţie şi solidaritate asupra persoanelor defavorizate. De asemenea, Papa Francisc a adus Vaticanului o deschidere totală faţă de multe din problemele lumii care păreau a fi tabu până acum.Papa Francisc este şi şeful statului ecleziastic Vatican – şi autoritatea supremă executivă, legislativă şi judecătorească – ,cel mai mic stat independent din punct de vedere al suprafeţei şi al numărului de locuitori, care este şi reşedinţa teritorială a Sfântului Scaun, entitatea instituţională reprezentată de către papă, episcopul Romei şi prin urmare principala reşedinţă a Bisericii Catolice.

Papa Francisc, născut Jorge Mario Bergoglio, a venit pe lume la 17 decembrie 1936, la Flores, o suburbie din Buenos Aires, într-o familie de emigranți italieni, fiind cel mai mare dintre cei cinci copii ai familiei Bergoglio – tatăl, Mario José, lucrător la calea ferată, născut în Portacomaro, Piemonte, Italia, şi mama, Regina María Sívori, casnică, născută în Buenos Aires într-o familie de origine piemonteză-genoveză.A urmat şcoala publică – Şcoala Tehnică nr. 27 Hipólito Yrigoyen -, unde şi-a încheiat studiile cu o diplomă de tehnician în chimie, apoi a urmat cursurile seminarului din Villa Devoto, Buenos Aires. În adolescenţă, la vârsta de 21 de ani, în urma unei infecţii, i-a fost extirpat un plămân. La 11 martie 1958, Bergoglio a intrat în Societatea lui Isus și a studiat pentru a deveni preot la seminarul iezuit în Villa Devoto. A continuat studiile la Seminarul Iezuit din Santiago de Chile, aprofundând istoria, literatura, limbile latină şi elenă, iar în 1960 s-a reîntors la Buenos Aires, unde a obţinut, în anul 1963, licenţa în filosofie la Colegiul Maximo San Jose din San Miguel. În perioada 1964 – 1965, el a predat literatura și psihologia la Colegio de la Inmaculada, din provincia Santa Fe, Argentina, iar în 1966 a predat aceleaşi discipline la Colegio del Salvador din Buenos Aires.Trebuie spus că unul din formatorii spirituali ai lui Bergoglio a fost preotul greco-catolic Ștefan Czmil, refugiat din Ucraina, care l-a inițiat în spiritualitatea creștină răsăriteană. La 13 decembrie 1969, el a fost hirotonit preot, apoi a fost maestru de noviciat la Villa Barilari, San Miguel, în anii 1972-1973.

În perioada 1973 – 1979, el a devenit provincial (adică responsabil naţional) al Iezuiţilor argentinieni, o perioadă în care, în timpul dictaturii militare din Argentina (1976 – 1983), se luptă pentru conservarea unităţii unei mişcări iezuite afectată de teologia eliberării. În perioada 1980-1986, el a fost profesor la Facultatea de Teologie şi, mai apoi, rector al Colegio Máximo dar şi paroh.Tot în anul 1986 s-a aflat pentru câteva luni la Facultatea de Filosofie şi Teologie din Frankfurt pentru a-şi finaliza teza de doctorat, însă a fost chemat la Córdoba în calitate de director spiritual şi confesor.La 20 mai 1992, Papa Ioan Paul al II-lea îl numeşte episcop de Auca, în 17 iunie 1992 a fost numit episcop auxiliar de Buenos Aires, şi tot în 1992 a fost ordinat episcop în aceeaşi Arhidieceză. La 28 februarie 1998, a devenit arhiepiscop de Buenos Aires – devenind titular prin succesiune, la moartea Cardinalului Quarracino – , iar la 6 noiembrie 1998 i-a fost încredințată şi jurisdicția episcopală asupra credincioșilor de rit bizantin din Argentina. În anul 2001, Bergoglio a emoţionat o lume întreagă în momentul în care a vizitat un spital şi a spălat, a sărutat şi binecuvântat 12 pacienţi care erau bolnavi de SIDA.La 21 februarie 2001, consistoriul condus de Papa Ioan Paul al II-lea i-a atribuit demnitatea de cardinal.Jorge Mario Bergoglio a fost întotdeauna un apărător al defavorizaţilor social, iar după obţinerea titlului de cardinal, a descurajat obiceiul credincioşilor care cheltuiau bani pentru a merge la Roma, şi i-a îndemnat pe aceştia să doneze acei bani săracilor.

De asemenea, traiul modest pe care l-a dus întreaga viaţă, a continuat şi după anul 2001, astfel că el a insistat să locuiască într-un apartament modest, a renunţat la limuzina luxoasă ce i se cuvenea, pentru a circula cu mijloacele de transport în comun şi şi-a preparat hrana singur.La Conclavul din anul 2005, care urma să-l desemneze pe succesorul Papei Ioan Paul al II-lea, Papa Francisc a fost cel de-al doilea clasat după numarul de voturi obţinute din partea cardinalilor, după Joseph Ratzinger, devenit atunci Papa Benedict al XVI-lea, cel care, în februarie 2013 avea să se retragă din funcţie, într-un gest rarisim la acest nivel în întreaga istorie papală.În cadrul Conferinţei Episcopale din Argentina a fost vicepreşedinte, între anii 2002 – 2005 şi preşedinte, în perioada 2005 – 2011.

Poate unul dintre cele mai tensionate momente ale existenţei sale a fost cel din 9 iulie 2010, când cardinalul – pe atunci – Jorge Mario Bergoglio a înfruntat făţiş guvernul argentinian, pe tema căsătoriei între persoane de același sex, cu numai o zi înainte de aprobarea unei legi care să permită acest lucru. Într-o notă a cardinalului Argentinei adresată maicilor din Buenos Aires, proiectul a fost definit ca „o acțiune a Diavolului” și a încurajat creștinii să ia partea credinței și bisericii în această dezbatere publică, iar prevederea că homosexualii s-ar putea căsători și ar putea adopta copii, era calificat ca „un război distructiv contra planului lui Dumnezeu”.În replică, fostul preşedinte al Argentinei, Nestor Kirchner (mai 2003 – decembrie 2007) a criticat „presiunile” Bisericii în această privință, iar președintele Argentinei la acea vreme, Cristina Fernández de Kirchner (decembrie 2007 – decembrie 2015) a acuzat în termeni duri campania cardinalului Bergoglio, apreciind poziția Bisericii drept atiudine a „epocii medievale și Inchiziției”.În septembrie 2012, Papa Francisc a uimit lumea, după ce i-a criticat pe preoţii ce refuzau să boteze copiii născuţi în afara căsătoriei, calificându-i drept „ipocriţi”.

La 13 martie 2013, la ieșirea din conclavul însărcinat să-l aleagă pe succesorul Papei Benedict al XVI-lea, cardinalul Jean-Louis Tauran a pronunțat celebra formulă latină Habemus papam, anunțând lumii alegerea cardinalului Jorge Mario Bergoglio în funcția de episcop al Romei și Papă al Bisericii Catolice, sub numele de Papa Francisc. Papa Francisc ar fi obţinut peste 90 de voturi din totalul de 115. La 14 martie 2013, în prima zi de după alegerea sa, a vizitat Bazilica Santa Maria Maggiore și s-a închinat icoanei Salus Populi Romani, iar două zile mai târziu, la întâlnirea cu jurnaliștii, a afirmat că și-a ales numele de papă în amintirea lui Francisc de Assisi.La 19 martie 2013 a avut loc slujba de inaugurare a pontificatului său, la care Papa a ţinut să se petreacă o premieră pentru epoca modernă, semn al deschiderii sale faţă de bisericile – surori: prezența Patriarhului Bartolomeu I al Constantinopolului. Papa Francisc era primul papă neeuropean ales de Conclav, după Papa Grigore al III-lea (731-741), primul papă originar de pe continentul american – deși e născut din părinți italieni – și, de asemenea primul papă iezuit. La scurt timp după începerea Pontificatului său, Cetatea Vaticanului se găsea, însă, într-o oarecare derută. Noul Suveran Pontif, aproape total diferit faţă de predecesorii săi, a optat, în loc să primească felicitările Cardinalilor stând pe scaunul apostolic, aşa cum prevede ceremonialul, să rămână în picioare, în mijlocul lor.Prima sa apariţie ca Pontif la balconul Bazilicii San Pietro, a surprins, fiindcă Papa a purtat reverenda albă, dar nu şi mozzetta de iarnă, de culoare roşie, bordată cu blană albă de hermină, obicei care fusese reintrodus de Papa Benedict al XVI-lea. De asemenea, a preferat să poarte în continuare crucea pectorală de metal pe care a avut-o în calitate de Arhiepiscop de Buenos Aires şi nu crucea papală de aur.

A interzis, aproape, luxul la Vatican, una din primele ştiri din mandatul său arătând că mulţi oameni simpli urmau să primească invitaţii la slujba de Paşte de pe 31 martie 2013, schimbând uzanţele de până atunci, care spuneau că la această slujbă erau invitaţi doar oaspeţi de vază.De asemenea, după ce i-a fost prezentat apartamentul papal în care urma să locuiască,Papa a solicitat să i se amenajeze o garsonieră modestă, în care să poată avea strictul necesar. Francisc a refuzat să se aşeze pe jilţul papal tradiţional, sculptat şi aurit, alegând un scaun relativ simplu de pe care să asiste la slujbele curente. Mai mult, el nu a dorit să continue tradiţia papală de a folosi opulenta încălţăminte de culoare roşie, realizată din cea mai fină piele, creată de celebrii designeri de la Prada, în valoare de circa 650 de euro perechea, continuând să poartea încălţămintea sa simplă, de culoare neagră, cu care a fost obişnuit întreaga viaţă.Şi ca tabloul să fie elocvent, Papa Francisc a refuzat limuzina luxoasă pregătită să îi stea la dipoziţie, alegând iniţial un microbuz banal pentru transport – cel al cardinalilor – , iar mai apoi un autoturism mai modest şi deloc nou, care alături de papamobil, urma să fie maşina sa de serviciu.

Pe parcursul Pontificatului său, Papa Francisc a realizat canonizări, însă cele mai mediatizate în presa din întreaga lume au fost cele ale Papilor Ioan al XXIII-lea şi Ioan Paul al II-lea, la data de 27 aprilie 2014.Suveranul Pontif a publicat şi câteva cărţi, între care menţionăm „Reflexiones sobre la vida apostólica”, la Buenos Aires în 1987, „Diálogos entre Juan Pablo II y Fidel Castro”, la Buenos Aires în 1998, „Corrupcion y Pecado. Algunas reflexiones en torno al tema de la corrupcion” la Buenos Aires 2006, sau „Sobre el Cielo y la Tierra. Editorial Sudamericana”, la Buenos Aires în 2010.

Pe lângă opoziţia sa împotriva legalizării căsătoriilor între persoanele de acelaşi sex, Papa Francisc a avut o atitudine constantă împotriva avortului sau a eutanasiei asistate. Papa Francisc a arătat importanţa Bisericii Catolice în îmbunătățirea comunicării între diferite culte religioase, iar vizitele sale în toată lumea au fost menite să creeze dialog cu lideri religioși, pentru crearea de noi punți de legătură cu creștini de alte confesiuni. El a fost, de asemenea, şi un participant activ la problemele politice şi diplomatice pe plan internațional, tocmai fiindcă în predicile sale a condamnat conflicte armate cum sunt cele din Siria, Ucraina sau Nigeria, dar a avut şi un rol decisiv în reluarea unor relaţii bilaterale ce păreau compromise pentru mult timp, cum sunt cele dintre Cuba şi SUA. Papa vorbea fluent limba spaniolă – limba oficială a Argentinei, italiana – limba maternă a părinților -, latina, franceza și germana. Papa aprecia în mod deosebit literatura lui Friedrich Hölderlin, Jorge Luis Borges și Feodor Mihailovici Dostoievski dar şi filmele neorealismului italian. Papa Francisc a fost un fan activ al echipei de fotbal din San Lorenzo din Buenos Aires, aflată momentan pe locul secund în prima ligă din Argentina, poate şi fiindcă este un club fondat de un preot.

Papa Francisc s-a stins din viață pe 21 aprilie 2025, în a doua zi de Paște, la vârsta de 88 de ani.  

Surse:

2010: Cardinal Argentin: Jorge Mario Bergoglio, Leonardo Sandri, Estanislao Esteban Karlic, Eduardo Francisco Pironio, Ral Primatesta, Livres Groupe

http://www.bisericacatolica.ro/wp-content/uploads/2019/03/Papa-Francisc_Biografie-oficiala.pdf

https://www.papalabucuresti.ro/2019/04/23/papa-francisc-primulpapa/

https://www.mediafax.ro/externe/cine-este-papa-francisc-un-iezuit-auster-care-a-mai-concurat-pentru-papa-in-2005-biografia-lui-jorge-bergoglio-10666193

http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=20130376

https://www.radiomaria.ro/2019/02/05/cine-este-pontiful-care-ne-va-vizita-tara-pr-m-talos-am-putea-spune-ca-toata-viata-sa-l-a-pregatit-pentru-misiunea-in-via-domnului/

https://radioromaniacultural.ro/portret-papa-francisc-viata-si-opera-unui-suveran-pontif-altfel-2/

https://www.biography.com/religious-figure/pope-francis

###

 CE ESTE DISCRIMINAREA

Conceptul de discriminare este extrem de vast si este de multe ori incorect utilizat sau ambiguu, astfel specialistii (din sociologie, psihologie, drept, economie) nu au ajuns la un consens in ceea ce priveste intelesul acestuia. Acest concept provine din latina si inseamna a separa, a distinge, a deosebi si este utilizat atat in cercetarile de specialitate cat si in limbajul uzual. (Chelcea, 2008).

Allan G. Johnson (apud Chelcea, 2008) sustine ca discriminarea este “tratamentul inegal acordat unor oameni care se intâmpla sa apartina unui anumit grup sau unei anumite categorii sociale. […] Când inegalitatea de tratament ia forma abuzului, exploatarii si nedreptatii sistematice, ea devine opresiune sociala”.

Practic, discriminarea sociala reprezinta un comportament diferential, in sens negativ, in detrimentul unor categorii sociale. Categoriile sociale care sufera de pe urma discriminarii sunt: femeile, persoanele varstnice, persoanele cu dizabilitati fizice, dar si psihice (aici se includ tulburarile psihice), homosexualii, imigrantii.

Cele mai discutate categorii sociale care sunt discriminate si despre care s-a scris foarte mult in literatura de specialitate sunt cea rasiala, cea sexuala si cea religioasa, dar se pare ca nu si-au găsit soluţionarea nici acum. (Kwok apud Chelcea).

Diferenta dintre stigmat si discriminare este ca stigmatul reprezintă atitudini, opinii negative despre o persoana sau un anumit grup social, pe când discriminarea reprezinta traducerea in comportament a acestei stigmatizari, ca de exemplu respingerea persoanelor cu tulburari psihice în contexte relationale (colegi, prieteni, vecini) sau profesionale (concedierea acestora pe criteriul bolii, evitarea sau respingerea persoanelor cu tulburari psihice la locul de munca).

Deşi discriminarea reprezinta practic un mod de a se manifesta individual, totusi in momentul in care mai multi indivizi care aparţin aceleiasi clase sunt tratati în mod similar, discriminarea se transformă intr-un pattern social de comportament comun. Discriminarea este un construct social, astfel, aceste patternuri ce tin de inegalitate sau de tratament diferential din pacate, se transmit si generaţiilor urmatoare. (Banton, 1994, 25)

Discriminarea este impartita in literatura de specialitate in (Chelcea, 2008):

Discriminare negativa versus discriminare pozitiva; discriminarea sociala are de obicei o conotatie negativa, fiind asociata cu termenul de tratament inegal aplicat indivizilor egali, doar pentru ca apartin unei anumite categorii sociale. Totusi exista si discriminarea pozitiva sau discriminarea inversa cum i se mai spune in sociologia americana, si se refera practic la tratamentul favorabil acordat categoriilor sociale discriminate. De exemplu, un angajator are de ales intre un barbat si o femeie cu aceeasi pregatire profesionala, prefera sa aleaga femeia pentru ca se cunoaste faptul că femeile, in general, au avut mai putine sanse in a-ei construi ei consolida o cariera. (Banton, 1994, 28).

Discriminare individuala versus discriminare institutională/simbolica; discriminarea individuala este cea declarata in mod clar de fiecare individ in parte, pe când discriminarea institutională este una nedeclarata, de exemplu neangajarea unui individ pe criterii de rasa, culoare sau handicap si sustinerea faptului ca acesta nu a fost angajat nefiind suficient calificat pentru acel post; din acest motiv se mai numeste şi discriminare simbolica si tinde sa inlocuiasca “discriminarea manifestă”.

Discriminarea persoanelor cu tulburări psihice

Conform Organizatiei Mondiale a Sanatatii, exista aproximativ 450 de milioane de oameni cu o tulburare de ordin mental sau de comportament.

Multe persoane afectate de o tulburare psihica nu beneficiaza de un tratament adecvat deoarece le este teama de stigmatul asociat bolii si de excluziunea sociala si au sentimente de inadecvare si rusine.

Exista un interes la nivel societal de a gasi tratamente si solutii pentru problematica tulburarilor mentale. Sistemele sociale cauta sa emita politici sociale si legi care sa protejeze drepturile persoanelor cu tulburari psihice si sa le ajute pentru a se reintegra social. Exista si miscari si proiecte sociale cu scopul de a sensibiliza si a-i determina pe indivizi sa constientizeze ce sunt tulburarile psihice, gradul in care sunt afectate persoanele care au de infruntat o provocare atat de grea si modalitati de a eradica stigmatul si discriminarea acestora. Discriminarea sociala asupra persoanelor cu tulburari psihice este recunoscuta public si este o problema majora si cu o rezolvare care nu este usoara (Vickers, 2008, 153).

Discriminarea persoanelor cu tulburari psihice are efecte negative nu numai la nivel individual, in cazul persoanei care are o astfel de problema, ci si asupra familiei din care provine persoana, a grupurilor din care face parte etc. Atunci cand un individ este diagnosticat ca avand o tulburare psihica, atitudinea si comportamentul persoanelor sufera modificari, atat raportate la persoana diagnosticata cat si asupra familiei si a grupurilor din care aceasta face parte. (Julio Arboleda, 2008, IX).

Surse:

Chelcea, Septimiu. 2008. Psihosociologie. Teorii, cercetari, aplicatii (ed. a II-a revazuta si adaugita. Iasi: Editura Polirom

Banton, Michael. 1998. Discriminarea. Bucuresti: Editura Du Styl.

Vickers H. Margaret. 2008. From the Editor-in Chief ‘s Desk: Diffrence, Diversity and Discrimination at Work. -Revisiting Stigma. In Employ Respons Rights. Vol 20, p.153-156.

Arboleda, Julio & Sartorius, N. (eds). 2008. Understanding The Stigma of Mental Illness. Theory and Intervention. West Sussex : Publisher John Wiley & Sons.

$$$

 DAPYX

Daphix a fost un rege geto-dac din primul secol î.Hr.

După destrămarea Imperiului Dacilor, ca urmare a dispariţiei fulgerătoare a lui Burebista, în provincia Scyţia Pontică (actuala Dobrogea) au luat naştere mai multe state geto-dace, în a două jumătate a secolului I î.Hr. Într-un teritoriu relativ redus ca întindere, se estimează că existau, pe lângă cele trei regate mai mărişoare conduse de Roles, Dapyx şi Zyraxes, alte câtea, mult mai mici şi fără o însemnătatea oarecare. Cu toate că

aceste state erau „surori”, între principii care le conduceau se pare că a existat o continuă luptă pentru supremaţie, totul pornind de la prinţul Roles, care s-a aliat cu romanii, devenind vasal al acestora. Ceilalţi regi geto-daci nu au putut trece peste această trădare a unuia de un neam cu ei, astfel că, în foarte scurt timp, s-a ajuns la neînţelegeri şi chiar războie între ei. Cel care a reacţionat cel mai puternic a fost regele geţilor din podişul central al Dobrogei, despre care ne spune istoria că era un dac adevărat, inamic declarat al romanilor şi nesupus lor. Este vorba despre Dapyx, care îşi întindea stăpânirea în regiunea Capidava – Carsium – Ulmetum – Histria.

Supărat pe vecinul său (Roles) care se dăduse de partea romanilor, îl atacă pe la anul 28 î.Hr., pentru a-i pedepsi trădarea faţă de neamul geto-dac. În aceste condiţii, Roles nu ezită să apeleze la ajutorul prietenilor şi aliaţilor săi romani, iar Marcus Licinius Crassus, care se afla încă în război cu ultimele rămăşiţe ale bastarnilor, soseşte cu armata sa în Dobrogea. În luptele care au loc în câmp deschis, armata lui Dapyx suferă înfrângeri şi în cele din urmă este forţat să se retragă în cetatea sa de scaun, unde avea să fie asediat de romani. În urma unei trădări, porţile oraşului se vor deschide în faţa romanilor lui Crassus, iar aceştia, odată pătrunşi în cetate fac un adevărat măcel în rândul getodacilor.

Rămăşiţele armatei lui Dapyx rezistă suficient timp cât o parte a populaţiei să poată părăsi oraşul şi să se refugieze din calea duşmanilor. Cavaleria dacă, condusă de fratele regelui încearcă să se interpună între populația fugară şi urmăritorii romani. În cele din urmă, fugarii reuşesc să se refugieze cu bunurile şi turmele lor în misterioasa peşteră Keiris.

Efortul supra-omenesc de care au dat dovadă apărătorii geto-daci pare a fi cu folos pentru poporul de rând, care, pentru un moment cel puţin, a reuşit să fugă de furia invadatorilor romani şi să ajungă în siguranţă la locul de refugiu. Rezistenţa lui Dapyx şi a oamenilor săi este în cele din urmă înfrântă, regele dac pierzându-şi viaţa, iar fratele său fiind luat prizonier. Romanii lui Crassus şi geţii lui Roles reuşesc să dea de urma populației refugiate în peştera Keiris şi zidesc toate intrările sale, silindu-i astfel să se predea, ori să moară de foame.

Acest episod este relatat de Dio Cassius, în Istoria romană astfel: “… pe când (Crassus) înfăptuia acestea (expediția împotriva bastarnilor de la anii 29 – 28 î.Hr.), îl chemă în ajutor Rholes, care se afla în luptă cu Dapyx, regele unor geţi. Crassus porni să-l ajute. El aruncă cavaleria vrăjmaşilor peste pedestrimea lor. Înspăimântându-i şi pe călăreţi în felul acesta, nu se mai dădu nici o luptă, ci făcu un mare măcel în rândurile unora şi ale altora, care fugeau. Apoi îl împresură şi pe Dapyx – refugiat într-o fortăreaţă. Unul din cei aflaţi în fortăreaţă îl salută de pe zid în limba greacă, intră în vorbă cu el şi hotărî să-i predea fortăreaţa. Prinşi în felul acesta, barbarii porniră unii împotriva altora. Dapyx şi mulţi alţii îşi găsiră moartea. Crassus prinse de viu pe fratele acestuia, însă nu numai că nu i-a făcut nici un rău, ba chiar i-a dat drumul. După ce a săvârşit acestea, Crassus s-a îndreptat apoi spre peştera numită Ceiris. Aceasta era atât de încăpătoare şi totodată atât de trainică încât se povesteşte că titanii, când au fost biruiţi de zei, s-au refugiat acolo. În locul acesta, băştinaşii – veniţi în mare număr – aduseseră cu ei printre altele lucrurile cele mai de preţ şi toate turmele lor. Crassus căută şi astupă toate intrările întortocheate şi greu de aflat (ale peşterii); de aceea îi înfrânsese pe aceştia prin foame. Biruitor, el nu cruţă nici pe ceilalţi geţi, deşi între Dapyx şi ei nu era nici o legătură.”

Înfrângerea şi moartea lui Dapyx reprezintă practic supunerea întregii Scyţii Pontice, care imediat după dispariţia acestui erou intră sub sfera de influenţă romană, devenind în curând una din provinciile Imperiului. Regele Dapyx a reprezentat ultimul element anti-roman geto-dac din Dobrogea, iar el a preferat moartea martirică pentru neamul său, în schimbul unei supuneri în faţa romanilor, căutând mai ales să răzbune trădarea unui alt principe get din acea zonă. Îi era practic imposibil să-i învingă pe numeroşii romani, aliaţi cu o parte dintre geţii pontici, însă şi-a jucat rolul istoric până la capăt, chiar dacă această îndrăzneală a lui i-a adus tragicul sfârşit.

„… Intr-o seara de vara, in satul cladit in umbra Batranilor Munti, sosi un batran aproape orb, cu hainele ponosite si chipul chinuit de arsita si de drum lung. Nu avea nimic in desaga de pe umar, dar isi tinea cu mandrie la piept o lauta, parca la fel de incarcata de ani ca si el. Cand Luna incepu sa isi arunce razele asupra caselor si batranul se simti mai intremat, dupa o bucata de paine si o ulcea de vin, ii chema pe toti cei din sat in jurul sau si incepu sa isi depene povestea: „Acu multi ani, pe cand eu insumi eram tanar fecior, nu departe de aici era o cetate mare si frumoasa a getilor nostri. In ea stapanea bunul Dapyx, un rege viteaz si drept, ce unise in jurul sau multi razboinici darji. Si poate ar fi trait bine si in liniste Dapyx si getii sai, dar erau vremuri tulburi. Armate de la Rim venira si pe meleagurile noastre, cu mari ganduri de cucerire si de prada. Si Crassus era conducatorul lor, un om rau si plin de venin, ce vroia sa starpeasca orice urma de get. Si Crassus se abatu si asupra lui Dapyx, cu oaste multa, caci regele nu voia sa i se supuna si nici sa ii plateasca comori, asa cum facusera alti regi mai slabi” Batranul isi trase sufletul, mai lua o gura din vinul gros ca sangele de urs si continua

O luna incerca romanul sa treaca de zidurile cetatii, dar fara izbanda, caci sagetile getilor umpleau cerul si se abateau necrutatoare asupra soldatilor, sfartecandu-i asemeni unui uliu ce se abate peste porumbelul nestiutor. In timp ce incerca sa urce pe ziduri, Crassus o vazu pe metereze pe Gebila, fiica cea frumoasa a lui Dapyx si pe data se indragosti de ea. Ii si trimise un sol regelui spunandu-i ca ii lasa cetatea in pace, daca se invoieste sa i-o dea de soata, dar nici regele si nici fata nu se invoira. Atunci, cu mai mare furie se abatura romanii asupra orasului. Unul cate unul cadeau razboinicii geti. Atunci Dapyx trimise batranii, femeile si copiii sa se ascunda in Pestera Keiris, o grota tare incapatoare, dar si inselatoare, in care te pierdeai cu usurinta daca nu o cunoasteai bine. Au stat acolo la adapost cu zilele, pe cand razboiul era inca in toi. Intr-o seara ca asta, pe ziduri nu mai ramasesera decat doi geti, regele si prietenul sau Gebeides. Tocmai in acea seara, la o poarta ascunsa din spatele cetatii veni un batran preot, ce spus ca e sol de la dacii de peste Dunare.

„Trimite-ti razboinicul sa ceara armata si atunci vei izbandi oastea vrajmasa” ii spuse sihastrul. Dapyx il crezu pe batran, dar acesta nu era altceva decat un marsav tradator. Cand Gebeides iesi din cetate, romanii il asteptau la mica poarta si il legara imediat. Intrara in cetate, insa Dapyx nu li s-a dat prizonier, ci bau o cupa de otrava, pornind astfel spre lumea nemuritoare a Marelui Zamolxe. Romanii au distrus cetatea si apoi au mers la Keiris, spunandu-le oamenilor ca ii vor lasa sa plece de le-o da de de mireasa pe Gebila. Crassus se mira peste poate auzind ca getii se invoiesc si le dadu chiar si cadoul cerut, 101 de cai albi ca laptele, pentru mireasa si pentru cele 100 de fecioare insotitoare. Dar sa vezi grozavie: atunci cand iesira din pestera si se urcara pe caii romanilor, fetele scoasera toate din vestimentele albe sabii ascutite si arcuri cu sageti otravite si se abatura cu vitejie asupra dusmanilor. Mare prapad facura razboinicele si multi osteni pierdu Rimu in acea zi. Pierira pana la ultima, aceea era Gebila, strapunsa de sageti de otel, dar pe chipul fetei se citea zambetul linistit al vitezei primita de Marele Zeu. Inebunit de furie, Crassus ordona sa se zideasca toate intrarile pesterii si restul getilor sa fie lasati sa moara acolo, in inima muntelui. Dar povestea ne spune ca niste copii tot au scapat de acolo, prin tuneluri stramte ce duceau pana la malul Batranului Fluviu. Acei copii au crescut mari si au continuat lupta impotriva strainilor…” (adaptare dupa Al. Mitru, de Cristian Cealera Povestile Marii Negre)

£££

 DĂNILĂ PAPP

Dănilă Papp (20 mai 1868 – 30 martie 1950), care apare sub numele de Daniel Papp în registrele Armatei Austro-Ungare , a fost un ofițer de etnie româna de origine austro-ungară și mai târziu general român care a servit în timpul Primului Război Mondial și al Războiului Maghiar-Român .

În Armata Austro-Ungară, a ajuns la gradul de Oberst și a comandat așa-numita Brigadă Papp din 1915. În Armata Română , a fost promovat la gradul de general de brigadă în 1919 și a condus Divizia 18 Infanterie în timpul războiului maghiar-român din 1919. După ce s-a retras din armată, a fost numit guvernator al județului Mureș și ulterior a servit ca ambasador la Sfântul Scaun .

Primii ani de viață și cariera militară

Dănilă Papp s-a născut pe 20 mai 1868 în Aciuva (astăzi Avram Iancu ), în Regatul Ungariei . [ 2 ] A absolvit Academia Militară Teresiană în 1890 și a urmat, de asemenea, studii de inginerie la Universitatea Tehnică din Viena . Primind gradul de Leutnant la 1 septembrie 1890, a fost repartizat în Regimentul 64 Infanterie Kuk din Orăștie , un regiment cu trupe majoritar românești. În 1894, a fost promovat la gradul de Oberleutnant , fiind tot repartizat în același regiment, dar servind și ca instructor de inginerie militară la Școala de Cadeți din Sibiu ( Kadettenschule Hermanstadt ). 

Și-a continuat serviciul ca instructor între 1895 și 1899; între 1897 și 1899, a ocupat și funcția de adjunct al comandantului Școlii de Cadeți. În 1899 și-a continuat studiile de inginerie militară și fortificații la Academia Tehnică Militară Imperială și Regală , absolvind în 1902. A fost transferat la Statul Major General de Geniu din Przemyśl , apoi la Regimentul 2 Infanterie Kuk din Sibiu, fiind promovat la gradul de Hauptleute clasa a doua cam în aceeași perioadă. În anii următori, a servit în Corpul de Geniu din Komárom , apoi din Trento până în 1914. În 1911, a primit Crucea Meritului Militar și a fost promovat la gradul de maior în 1912. 

Primul Război Mondial

Când a început războiul în 1914, el se afla încă la Trento. Între 1 august și 18 septembrie, a coordonat construcția de tranșee și fortificații la Sieniawa . A participat la apărarea capului de pod, conducând o unitate austriacă formată din 10 batalioane Landsturm și 10 piese de artilerie. În timpul bătăliei de la Sieniawa împotriva trupelor rusești , s-a remarcat prin oprirea manevrei de flancare rusești. Pentru acțiunile sale, a fost decorat cu Ordinul Coroana de Fier.

La recomandarea generalului Karl von Pflanzer-Baltin , a preluat comanda Grupului Colonel Fischer la 1 ianuarie 1915. Brigada reorganizată a fost numită ulterior „ Brigada Papp ” și a fost integrată în Corpul al XI-lea de Armată. În prima jumătate a anului 1915, brigada avea 4.723 de soldați, 386 de cai, 14 mitraliere grele și mai multe tunuri de artilerie de diferite calibre, inclusiv obuziere de 30,5 cm . Numărul soldaților a crescut la 6.800 până în toamnă, cu soldați proveniți din unități Landsturm, infanterie imperială , precum și unități de voluntari și husari . 

Brigada a participat la Bătălia de la Cârlibaba , fiind desfășurată pe prima linie de apărare. În februarie, Papp a participat și la recucerirea orașului Cernăuți . După avansarea sa la gradul de Oberstleutnant la 1 martie 1915, a fost trimis la un curs de instruire pentru ofițeri de stat major și, după absolvirea cursului, a fost numit șef de stat major al Diviziei 54 Infanterie. Între 15 martie și 5 aprilie, trupele aflate sub comanda sa au îndepărtat trupele rusești din Mahala , Rarancea , Sadagura , Toporăuți , precum și din alte câteva așezări din estul Bucovinei . 

În calitate de comandant al forțelor imperiale din Bucovina, a supravegheat construirea unui sistem de fortificații în zona Cârlibaba- Iacobeni și a reușit să oprească mai multe atacuri rusești între iunie și decembrie 1915. În același an, în martie, a primit vestea că fiul său, Eugen Papp, murise luptând pe frontul italian . 

De la sfârșitul lunii decembrie 1915 și în ianuarie 1916, au fost lansate noi ofensive rusești. Papp a reușit să le oprească, dar brigada sa a suferit și ea pierderi mari, fiind redusă la 50% din efective. În iunie 1916, i s-a ordonat să apere orașul Cernăuți. Noi atacuri rusești, ca parte a ofensivei Brusilov, au fost respinse în zilele următoare, dar din cauza pierderilor tot mai mari, Corpul IX a fost forțat să se retragă. Brigada lui Papp s-a reorganizat la Câmpulung Moldovenesc , dar a fost forțată să se retragă în continuare în zona Iacobeni- Vatra Dornei . La mijlocul lunii august 1916, Papp a primit întăriri, permițându-i să organizeze o apărare mai bună și să stabilizeze linia frontului. La 1 septembrie 1916, Papp a fost promovat la gradul de Oberst pentru „loialitate și servicii militaro-tactice extraordinare”. Brigada lui Papp a rămas desfășurată în Bucovina până în aprilie 1917, când a fost mutată pe frontul italian sub comanda Diviziei 74 Infanterie Honvéd . A rămas acolo până în 1918, când a depus armele la Bolzano după dizolvarea Austro-Ungariei . 

Războiul maghiar-român

După Unirea Transilvaniei cu România , a fost numit în Consiliul Dirigent al Transilvaniei și promovat la gradul de general de brigadă , fiind numit șef de stat major al generalului Ioan Boeriu. Ulterior, a fost numit comandantul Diviziei 18 Infanterie Transilvane . Comandând această unitate, a participat la războiul maghiar-român din 1919. Divizia sa a fost repartizată Grupului de Sud însărcinat cu apărarea Tisei în mai 1919. 

Carieră ulterioară

În 1922, a fost prezent la încoronarea Regelui Ferdinand . La 31 martie 1923, a fost promovat la gradul de general-maior ( General de divizie ) de către Rege, fiind repartizat la Corpul I Armată din Craiova , apoi transferat la Corpul VI Armată din Cluj în 1924. 

În 1930 a trecut în rezervă și s-a retras din armată în 1934. După promulgarea legii administrative de Regele Carol în 1938, a devenit Guvernator al Județului Mureș, cu reședința la Alba Iulia . Aici s-a implicat activ în dezvoltarea orașului și a contribuit la organizarea Muzeului Național al Unirii . 

Întrucât era greco-catolic , a ocupat funcția de ambasador pe lângă Sfântul Scaun între 1941 și 1944. După preluarea puterii de către comuniști a României , a fost declarat „dușman al poporului” și privat de drepturi, fiind radiat din registrele de pensii și dat afară din locuința sa. Comuniștii au revocat în cele din urmă decizia de anulare a pensiei sale, deși unele dintre drepturile sale au rămas limitate. 

Și-a petrecut ultimele zile locuind în subsolul casei unui prieten din Sibiu. A murit pe 30 martie 1950 și a fost înmormântat la Sibiu. 

Distincții:

Austro-Ungaria

Medalia pentru Meritul Militar

Crucea Meritului Militar

Ordinul Coroanei de Fier , clasa a III-a și a II-a

Ordinul lui Leopold

Germania

Crucea de Fier clasa a II-a 

România

Marea Cruce a Ordinului Coroanei României

Ordinul Steaua României

£££

 DOMNIȚA ANNA NADASSDI

Simbolul Făgăraşului rămâne, de departe, Cetatea, bastion important al istoriei noastre şi centru important al principilor Transilvaniei. Aici s-au primit ambasadori din Occident şi de la Înalta Poartă şi tot de aici a fost coordonată activitatea breslelor precum şi a întregii zone a Ţării Făgăraşului. La 1393, episcopul catolic al Ardealului numeşte Făgăraşul ,,marele oraş românesc“. Tot de la Făgăraş a plecat şi legenda descălecatului. Cronicarul Radu Popescu, spirit erudit al vremii sale, găseşte izvoarele întemeierii Ţării Româneşti în mitologia populară. ,,Radul-vodă Negrul, care avea scaunul său la Făgăraş de la moşii şi strămoşii rumânilor, carii venise de la Roma, în zilele lui Traian, împăratul Romii, s-au socotit ca să-şi mute scaunul dencoace, peste plai“ scria el în ,,Istoria domnilor Ţării Româneşti“. Cronica indică data de 6798 de la Facerea lumii, adică anul 1290. ,,Letopiseţul Cantacuzinesc indică aceeaşi dată. Xenopol şi Haşdeu afirmă că la această dată domn al Făgăraşului era Tihomir, căruia i-a succedat Basarab. Făgăraşul a constituit, de-a lungul timpului, o frumoasă lume cosmopolită în care s-au îmbinat valorile româneşti, cultura săsească şi germană, destoinicia economică a evreilor şi talentul meşteşugăresc al romilor. Făgăraşul aparţine Transilvaniei, iar Transilvania, civilizaţiei occidentale. Din colbul timpului răzbate chipul doamnei Stanca dar şi al tuturor prinţeselor care au dat Ţării Făgăraşului un farmec aparte, un iz de poveste cu caleşti, prinţi şi prinţese.   

,,Importanţa Cetăţii se reflectă şi prin atenţia ce i-a fost acordată de Ştefan Mailat şi Gaşpar Bekeş în lupta lor pentru tronul Transilvaniei, de domnitorul Ţării Româneşti, Mihai Viteazul, care a considerat-o cetate de scaun, principalul punct de sprijin al stăpânirii sale în Transilvania şi al proiectelor sale politice, de principele Gabriel Bethlen, în timpul căruia a fost definitivată forma actuală a cetăţii şi de principele Mihai Apaffy I, când Făgăraşul devine reşedinţă princiară a Transilvaniei“ (Florentin Olteanu, Ana Mago, Lucreţia Olteanu; Muzeul Ţării Făgăraşului ,,Valer Literat“, 720 de ani de istorie a Făgăraşului). În titulatura lui Ştefan Mailat primul loc îl ocupa ,,dominus terre Fogaras“. El a transformat Făgăraşul în reşedinţă voievodală şi un important centru militar. Ţara Oltului a devenit în vremea sa ,,liber baronatus“, un domeniu alcătuit din 62 de sate, cu steag propriu, paloş şi autonomie juridică cu propriile sacune de judecată şi legi care vor fi păstrate şi ulterior, în ciuda opoziţiei Dietei Transilvaniei. Dările se plăteau către cetate, şi nu către stat, pentru că era considerată cel mai important bastion de apărare din sudul Ardealului. Ştefan Mailat, o personalitate cheie a istoriei făgărăşene, se intitula: ,,Nos Stephanus Mailath Liber Dominus terrae Fogaras, Voievoda Transilvanus et Siculorum Comes“. El şi-a propus realizarea în Ardeal a unui principat independent într-o perioadă dificilă pe plan extern, marcată de interesele marilor puteri. Nicolaus Olahus spunea despre Cetatea Făgăraşului: ,,Cetatea aceasta e ca şi un mic ducat, pentru că supuşii ei sunt boieri români, care respectă pe stăpânul cetăţii ca pe un principe“. Cetatea Făgărașului a mai fost numită și ,,Cetatea principeselor“

În primăvara anului 1530 Ştefan Mailat se căsătorea cu Anna Nadassdi, sora palatinului Toma Nadassdi care a renunţat la proprietatea asupra Făgăraşului în favoarea cumnatului său, Ştefan Mailat. Nu putem vorbi însă de Anna Nadassdi fără a spune ceva despre Ştefan Mailat. A fost boier român din Comăna de Jos şi stăpân al Făgăraşului între anii 1528-1541, voievod al Transilvaniei între 1534-1540 şi primul principe (1540-1541). Turcii au asediat Cetatea Făgăraşului dar nu au putut-o cuceri. Ştefan Mailat a fost prins însă prin vicleşug şi dus la Constantinopole. Domnii Moldovei şi ai Munteniei l-au trădat pe principele creştin al Transilvaniei. Szadeczky descrie sfârşitul acestui făgărăşean: ,,Ştefan Mailat a murit în temniţa din Constantinopole, în săptămâna Crăciunului din 1550. Stăpânul cetăţii s-a prăbuşit, cetatea însă, pe care nu au putut-o lua armatele turco-valahe, a rămas mai departe în stăpânirea familiei Mailat“. Iubitoarea şi sufletista Ana a încercat să-l salveze pe vrednicul principe dar nu a putut. Nobila Ana a rămas să stăpânească Făgăraşul mai departe mistuită de dorul după Ştefan, având pe cap grijile administrative ale Făgăraşului şi creşterea celor doi copii ai lor: Gavrilă şi Margareta. Sunt cunoscute o serie de acte eliberate de ea. În anul 1543 ea confirma un act de cesiune împreună cu 12 boieri ai scaunului judiciar. Prin acest act Stoica, Aldea, Comşa, Dobrin şi Ştefan de Voila vindeau o parte din boieronatul de Voila boierilor Radu de Lisa, Coman, Aldea, Radul şi Comşa de Voila şi un pătrar de moară în schimbul sumei de 20 de florini. Este foarte important modul în care titlul documentelor menţionează statutul Anei: ,,Noss Anna de Nadassd consors spectabilis ac magnifici Domini Stephani Majlat memoriae commendamus“. Pe data de 16 iunie 1556 ea ţine un alt tribunal cu boierii juraţi din Ţara Făgăraşului şi confirmă moşiile unor boieri din Recea, Hîrseni şi Rîuşor cărora administraţia le pierduse documentele în urma unui incendiu în care a ars o bună parte din oraş. Ea se intitulează: ,,Nos Dei gratia Anna de Nadasd consors spectabilis ac magnifici Domini Stephani Majlat memoriae commendamus“. De pe urma ei, a mai ramas un portret în rochie inflorata, de mare gală, cusută din dantele străvezii, de mătase, decorate cu fireturi aurii.

$$$

 DONALD TRUMP

Donald Trump s-a născut pe 14 iunie 1946, în Queens, New York . Tatăl său era un dezvoltator imobiliar bogat, iar mama sa era casnică. Trump, al patrulea dintre cinci copii și al doilea fiu, a urmat liceul la un internat privat în zona rurală a New York-ului. Și-a petrecut primii doi ani de facultate la Universitatea Fordham din New York, înainte de a-și finaliza studiile la Școala de Finanțe și Comerț Wharton a Universității din Pennsylvania (cunoscută acum sub numele de Școala Wharton).

După absolvire, Trump s-a întors la New York și a început să lucreze pentru afacerea imobiliară a tatălui său. În 1971, a devenit președintele unui grup de afaceri deținute de familie, pe care le-a numit ulterior Organizația Trump.

DE LA OM DE AFACERI LA POLITICIAN

După ce a preluat controlul asupra Organizației Trump, Trump a continuat să lucreze în domeniul dezvoltării imobiliare, dar s-a extins și în alte afaceri. A cumpărat echipe sportive, a publicat cărți și a fost producător și gazdă a unui reality show TV numit „Ucenicul”. S-a căsătorit cu a treia sa soție și viitoarea primă doamnă, modelul Melania Knauss, în 2005. (Trump a fost căsătorit anterior cu modelul Ivana Zelníčková și actrița Marla Maples.)

În 2000, Trump a candidat la președinție pe baza unei liste de candidați din partea unui partid terț, adică ca un candidat alternativ la cei din cele două partide politice majore, Republicanii și Democrații. A abandonat cursa la începutul ei, dar a luat în considerare o nouă candidatură în 2004 și 2012. În 2015, a anunțat că va candida din nou la președinție, de data aceasta pe baza unei liste de candidați din partea unui partid major, ca nominalizat republican. A depășit alți 16 candidați pentru a deveni nominalizat oficial al partidului în 2016.

ALEGERILE DIN 2016

Adversara lui Trump în alegerile din 2016 a fost Hillary Clinton, fost secretar de stat și fostă primă doamnă (soțul ei este fostul președinte american Bill Clinton ). Din cauza lipsei de experiență a lui Trump în serviciul public și a modului netradițional în care și-a condus campania, mulți se așteptau ca Clinton să devină prima femeie președinte al Statelor Unite .

În multe țări, alegerile naționale sunt oarecum simple: candidatul cu cele mai multe voturi câștigă. Însă cetățenii Statelor Unite participă la un proces mai complex, în doi pași. După ce cetățenii individuali din întreaga țară au participat la votul popular, depinde de un grup numit colegiul electoral să ia în considerare aceste voturi și să aleagă președintele. Pe baza populației, fiecare stat are un anumit număr de delegați, sau alegători, în colegiul electoral, care votează pentru președinte în funcție de modul în care au votat oamenii din statul lor. Candidatul care câștigă votul popular în stat primește toți delegații statului.

După numărarea voturilor alegerilor din 2016, Clinton a primit cu aproape 2,9 milioane de voturi mai mult decât Trump, câștigând votul popular. Însă Trump a câștigat votul popular în mai multe state care aveau mulți delegați - și, prin urmare, a câștigat președinția. Trump este doar al cincilea președinte care preia funcția după ce a pierdut votul popular, dar a câștigat Colegiul Electoral.

ACTE PREZIDENȚIALE

La fel ca președintele Reagan înaintea sa, candidatul Trump a declarat că lipsa sa de experiență ca politician îl face mai potrivit pentru a reprezenta cetățenii obișnuiți ai țării. Suficienți alegători au fost de acord cu el, iar pe 20 ianuarie 2017 a depus jurământul ca al 45-lea președinte al Statelor Unite.

După ce a devenit președinte, Trump a promis că va urma sloganul campaniei sale și „Să facem America din nou măreață”. A început prin a oferi mai multe locuri de muncă pentru clasa de mijloc, încercând să reducă datoria națională (suma de bani pe care Statele Unite o datorează altor țări și companii) și strângând bani pentru a construi un zid de-a lungul frontierei dintre SUA și Mexic, pentru a crește securitatea la frontieră și a împiedica imigranții să intre ilegal în țară. De asemenea, a anulat politicile anterioare care vizau reducerea poluării și a schimbărilor climatice , spunând că acestea erau prea costisitoare pentru ca guvernul SUA să le finanțeze. În plus, pentru a crea mai multe locuri de muncă, administrația sa a propus planuri de a permite forajul și mineritul acolo unde anterior erau interzise în parcurile naționale și a redus suprafața de teren rezervată faunei sălbatice enumerate în Legea speciilor pe cale de dispariție , o lege care a contribuit la salvarea multor specii nord-americane de la aproape dispariție. Sub administrația Trump, cruzimea față de animale a devenit o infracțiune federală la sfârșitul anului 2019.

În timpul primului său mandat de președinte, Trump a numit, de asemenea, trei judecători la Curtea Supremă, cea mai înaltă instanță din Statele Unite: Neil Gorsuch în 2017, Brett Kavanaugh în 2018 și Amy Coney Barrett în 2020.

PRIMA PUNERE ÎN ACTIVITATE

În 2019, au apărut dovezi că Trump ar fi reținut ajutor financiar țării est-europene Ucraina, în încercarea de a o determina să furnizeze informații dăunătoare despre unul dintre rivalii săi politici. Acest lucru a înfuriat mulți membri ai Congresului. Pe 18 decembrie 2019, Camera Reprezentanților a votat pentru punerea sub acuzare a lui Trump, sau pentru acuzația oficială de abatere de la funcție. Cele două acuzații (numite articole de punerea sub acuzare) au fost abuzul de putere și obstrucționarea Congresului sau împiedicarea Congresului să își îndeplinească corect atribuțiile. Senatul a organizat apoi un proces pentru a decide dacă Trump ar trebui demis din funcție. După aproape trei săptămâni, Senatul a votat pentru a-l lăsa pe președinte să rămână în funcție.

Doar alți doi președinți americani au fost vreodată puși sub acuzare: Andrew Johnson în 1868 și Bill Clinton în 1998. La fel ca Trump, niciunul nu a fost demis din funcție.

CANDIDATURA PENTRU SEMESTRUL DOI

În primăvara anului 2020, Trump a început o campanie activă pentru un al doilea mandat. De data aceasta, el candida împotriva democratului Joe Biden , care a fost vicepreședinte al lui Barack Obama în timpul celor două mandate ale acestuia.

Alegerile din 2020 au fost diferite de oricare altele din istoria SUA, prin faptul că au avut loc în mijlocul pandemiei de coronavirus . Atât Trump, cât și Biden au fost nevoiți să încerce să-și desfășoare campaniile în timp ce o boală extrem de contagioasă și mortală se răspândea în toată țara. Trump a decis să participe la mitinguri la care au participat sute, uneori mii, de oameni. În schimb, Biden a ales să păstreze distanțarea socială și să vorbească cu susținătorii săi în timpul evenimentelor de campanie online.

La începutul lunii octombrie 2020, atât Trump, cât și Prima Doamnă Melania Trump au fost testați pozitiv pentru coronavirus. Și-au revenit rapid, iar Trump și-a reluat campania pentru realegere până la mijlocul lunii.

Pandemia a fost o problemă cheie pe care ambii candidați au trebuit să o abordeze, precum și rata ridicată a șomajului cauzată de criză. Alegătorii au fost, de asemenea, îngrijorați de tensiunile rasiale din întreaga țară după atacurile armate de mare amploare asupra persoanelor de culoare de către ofițeri de poliție, precum și de asistența medicală, un subiect care fusese mult discutat în timpul mandatului lui Trump.

REZULTATELE ALEGERILOR DIN 2020

Îngrijorați de infectarea și răspândirea COVID-19, mulți alegători au ales să voteze prin corespondență în timpul alegerilor prezidențiale. Aceasta a însemnat că stabilirea rezultatelor alegerilor a durat mai mult decât în anii precedenți. Dar, odată ce toate voturile au fost numărate, Biden a fost declarat câștigător. El a obținut aproximativ 81 de milioane de voturi față de aproximativ 74 de milioane ale lui Trump, câștigând votul popular cu 51,4%. În colegiul electoral, Biden a obținut 306 voturi față de 232 ale lui Trump. (Candidatul câștigător trebuie să primească 270 de voturi electorale în colegiul electoral.)

Pe 14 decembrie 2020, colegiul electoral l-a ales oficial pe Biden drept următorul președinte al Statelor Unite, Trump devenind al 10-lea comandant-șef în funcție care nu a fost reales.

UN ATAC ASUPRA CAPITOLIULUI

În săptămânile care au urmat alegerilor din 2020, Trump a refuzat să-i cedeze lui Biden, declarând că acesta a câștigat alegerile, chiar dacă el și echipa sa juridică nu au putut oferi nicio dovadă care să-i susțină afirmațiile. Pe 6 ianuarie 2021, în timp ce Congresul se afla într-o sesiune comună pentru numărarea voturilor electorale, o mulțime de protestatari violenți au luat cu asalt Capitoliul SUA pentru a împiedica Congresul să declare victoria lui Biden. Mulțimea era formată din oameni care credeau afirmațiile false ale lui Trump că acesta ar fi câștigat alegerile. Cinci persoane, inclusiv un ofițer de poliție de la Capitoliul SUA, au murit în timpul revoltelor. (Congresul s-a întrunit mai târziu în acea noapte, după ce poliția a recucerit Capitoliul pentru a-i declara oficial pe Joe Biden și Kamala Harris președinte și vicepreședinte ales al Statelor Unite.)

La o săptămână după evenimentele din 6 ianuarie, Trump a fost pus sub acuzare pentru a doua oară, devenind singurul președinte american pus sub acuzare de două ori de Camera Reprezentanților. De data aceasta a fost acuzat de incitare la insurecție sau încurajare a violenței gloatei împotriva unui guvern. Încă o dată, Senatul a organizat un proces, dar numărul final de voturi a fost cu 10 voturi mai puțin decât condamnarea sau găsirea lui Trump vinovat de o infracțiune. Dacă votul ar fi avut succes, parlamentarii ar fi putut să-l interzică din viitoarele funcții guvernamentale. Evitând condamnarea, Trump era liber să candideze din nou la o funcție în 2024.

După ce și-a încheiat primul mandat, Trump a devenit primul fost președinte care s-a confruntat cu acuzații penale legate de conduita sa în timpul și în afara funcției. Trump este, de asemenea, primul președinte găsit vinovat de infracțiuni grave, sau infracțiuni pedepsite cu închisoare sau cu pedeapsa cu moartea. A rămas președinte până în ianuarie 2021, când Biden a depus jurământul de învestire. Trump a devenit primul președinte care a sărit peste ceremonia de inaugurare a succesorului său de la Andrew Johnson în 1869 și unul dintre cei doar cinci din istorie care au făcut acest lucru.

ÎNCĂ O ȘANSĂ LA PREȘEDINȚIE

În noiembrie 2022, Trump și-a anunțat oficial intenția de a candida din nou la președinție. De-a lungul campaniei sale, a promis că va restabili politicile și prioritățile primului său mandat. În iulie 2024, l-a anunțat pe JD Vance, un senator american din Ohio , drept candidatul său pentru funcția de vicepreședinte.

La început, sondajele pentru Trump erau puternice, împotriva actualului președinte Biden. Apoi, o schimbare istorică a avut loc când Biden a anunțat, cu doar 15 săptămâni înainte de alegeri, că se retrage din cursă. Vicepreședinta Kamala Harris a preluat funcția de noua candidată democrată.

Schimbarea de ultim moment nu i-a influențat pe alegătorii care au rămas nemulțumiți de administrația Biden. Trump l-a învins pe Harris și a reușit să devină prima persoană care câștigă un mandat neconsecutiv de la Grover Cleveland în 1892. Trump a câștigat aproximativ 77 de milioane de voturi, sau 49,8% din voturile exprimate pentru președinte, față de aproximativ 75 de milioane ale lui Harris, sau 48,3% din voturi. În colegiul electoral, Trump a câștigat 312 voturi, față de 226 ale lui Harris. Președintele ales Trump a depus jurământul ca al 47-lea președinte al Statelor Unite pe 20 ianuarie 2025.

CE URMEAZĂ?

Puțini președinți au ajuns la Casa Albă confruntându-se cu atâtea provocări precum președintele Trump. Printre lucrurile pe care administrația sa va trebui să le abordeze se numără dificultățile economice cu care se confruntă țara din cauza inflației, dezbaterea privind accesul la asistență medicală în Statele Unite și gestionarea politicii privind schimbările climatice într-o lume care se încălzește rapid. Modul în care Trump va gestiona aceste provocări, printre altele, va modela moștenirea sa prezidențială.

Curiozități

• Soția lui Trump, Melania, este din Slovenia. Este prima primă doamnă născută în străinătate de la Louisa Adams, care a fost căsătorită cu președintele John Quincy Adams (1825-1829) și născută în Anglia.

• Trump iubește să joace golf și deține aproape 20 de terenuri de golf în întreaga lume.

• Trump are o stea pe Hollywood Walk of Fame.