$$$

 COTISO

Cotiso (Cotyso) a fost un rege dac care a stăpânit o zonă muntoasă din suv-vestul Daciei burebistane, în a doua jumatate a secolului I a.Chr., probabil de la începutul domniei lui Augustus (27 a.Chr.) şi despre care L. Anneus Florus ne spune că acesta obişnuia să atace garnizoanele romane aflate pe teritoriul din sudul Dunării, atunci când aceasta era îngheţată. Florus ne-a lăsat următorul pasaj privind locaţia regelui Cotiso:

„Dacii trăiesc nedeslipiţi de munţi. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obişnuiau să coboare şi să pustiască ţinuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, îngheţată de ger, îşi unea malurile. Împăratul August a hotărât să îndepărteze această populaţie, de care era foarte greu să te aproprii. Astfel a trimis pe Lentulus şi i-a alungat pe malul de dincolo [al Dunării]; dincoace au fost aşezate garnizoane. Astfel, atunci dacii n-au fost înfrânţi, ci doar respinşi şi împrăştiaţi.” (Războiul cu dacii, II, 28 [IV, 12], 18).

Cotiso apare menţionat şi la Suetonius, într-un pasaj din biografia lui Augustus. Astfel, relatând conflictul deschis izbucnit între Octavian (viitorul împărat Augustus) şi colegul său de triumvirat Marcus Antonius, acesta scrie:

„M. Antonius scrie că [August] a făgăduit-o pe Iulia mai întâi fiului său Antonius, apoi lui Cotiso, regele geţilor, şi că tot atunci a cerut, în schimb, în căsătorie, chiar pentru el pe fiica regelui.” (Vieţile Cezarilor, LXIII, 4).

Al treilea izvor care aminteşte pe acest rege este Horaţiu. Într-una din odele sale, datând din anul 29 a.Chr., poetul scrie:

„Lasă grijile obşteşti despre Cetatea noastră.

Armata dacului Cotiso a pierit

(Occidit Daci Cotisonis agmen)” (Ode, III, 8, 17-24).

Este posibil ca Suetoniu săa se fi referit de fapt la regele get Coson şi nu la Cotiso (grafia Cosini trebuie să fie o coruptelă din Cosoni). Pe aceste considerente regelui dac i-au fost atribuite emisiunile monetare de tip Koson. Reconstituirea probabilă a istoriei lui ar fi, în linii mari, următoarea: ajuns după asasinarea lui Burebista (44 a.Chr.) stăpân pe o parte regatului acestuia, Coson intră în legături cu Brutus care, în Macedonia, se pregătea de luptă împotriva triumvirilor. Probabil că regele get îi dăduse lui Brutus ostaşi, primind în schimb bani cu numele lui, dar cu figuraţia luată de pe monedele generalului roman. În bătălia de la Philippi însă (42 a.Chr.), Brutus e învins şi se sinucide. Dobândind de la Octavian iertare pentru neinspirata alianţă cu duşmanul său, Coson ajunge în relaţii destul de bune cu el pentru ca, prin anii 32—31, zvonuri despre o proiectată încuscrire a lor să poată fi puse în circulaţie la Roma. În acest caz, Coson, rege get, ar fi diferit de Cotiso, despre care Quintus Horatius Flaccus şi Florus scrie că era dac. În realitate, deosebirea între geţi şi daci nu era nicidecum atât de tranşantă, încît să se poată vorbi de doi regi diferiţi. Probabil că este vorba totuşi de unul şi acelaşi rege, forma Coson fiind contrasă din aceea mai răspândită, Cotiso. Pentru aceasta ar mai pleda şi urmele dace din Munţii Orăştiei. Cotiso nu pare a fi totuşi un rege al formaţiunii centrale din Transilvania, deoarece — dacă dăm crezare lui Iordanes —, după Burebista, domnia au luat-o succesiv Deceneu, Comosicus şi Coryllus. Este posibil, deci, ca acesta să fi rămas rege în fruntea uneia din cele cinci mari „provincii”, dacice, probabil cea care cuprindea ţinuturile de deal şi munte ale Olteniei (şi Banatului?) de astăzi şi să fi fost, poate, un predecesor al acelui basileu Thiamarkos cunoscut din inscripţia de pe fragmentele ceramice de la Ocniţa.

După victoria lui Octavian în războaiele civile, romanii iau masuri şi Cotiso e înfrânt, poate de către generalul Marcus Licinius Crassus; într-o odă dedicată protectorului său Mecena, poetul Horaţiu îl sfătuieşte pe acesta să nu mai fie frământat de grija Romei, căci oastea dacilor a pierit. Unele manuscrise ale biografiei lui Augustus, scrise de istoricul Suetoniu, consemnează însă în acel loc nu numele lui Cotiso, ci pe acela al lui Coson (Koson).

Sursa:

Enciclopedia Arheologiei şi istoriei vechi a României, vol.I, A-C, (coord.) C-tin Preda, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p.365.

$$$

 

Creierul uman se „spală” singur în fiecare noapte, micșorându-se fizic. În timpul somnului, celulele creierului se contractă, mărind spațiul dintre ele cu până la 60%. Acest lucru permite lichidului cefalorahidian să curgă printre neuroni ca un detergent, spălând toxinele acumulate în timpul zilei (inclusiv proteinele care cauzează Alzheimer). Dacă nu dormim, creierul rămâne „murdar” și plin de deșeuri metabolice, ceea ce explică ceața mentală.

Acest sistem ingenios de curățare a fost descoperit relativ recent de oamenii de știință și a fost denumit „sistemul glimfatic”. Numele provine de la combinarea cuvintelor „glie” și „limfatic”. Deoarece creierul este izolat de sistemul limfatic normal al corpului (care elimină deșeurile din restul organelor) prin bariera hemato-encefalică, a fost nevoie de o soluție evolutivă unică pentru a gestiona gunoiul metabolic produs de activitatea neuronală intensă.

Motorul principal al acestui proces îl reprezintă celulele gliale, în special astrocitele, care sunt celule de suport pentru neuroni. Acestea controlează dimensiunea canalelor prin care circulă lichidul. În timpul stării de veghe, celulele sunt strâns unite, blocând fluxul de lichid pentru a menține un mediu chimic stabil, necesar procesării rapide a informațiilor. Însă, odată ce adormim, astrocitele își modifică volumul, deschizând ecluzele pentru curățenie.

Un rol crucial în acest mecanism îl au canalele de apă numite aquaporine-4. Acestea funcționează ca niște conducte microscopice care permit lichidului cefalorahidian să pătrundă adânc în țesutul cerebral. Lichidul proaspăt intră prin spațiile periarteriale (din jurul arterelor), spală țesutul preluând deșeurile, și este apoi evacuat prin spațiile perivenoase (din jurul venelor), transportând substanțele nocive către ficat pentru a fi eliminate din corp.

Motivul pentru care acest proces are loc exclusiv în timpul somnului este legat de consumul de energie. Creierul nu poate executa două sarcini complexe simultan cu eficiență maximă. Nu poate procesa milioane de stimuli senzoriali, gânduri și mișcări conștiente și, în același timp, să pompeze lichid prin țesuturi. Este similar cu repararea unei autostrăzi: este mult mai eficient și sigur să o faci noaptea, când traficul este oprit.

Printre cele mai periculoase substanțe eliminate în timpul acestui ciclu nocturn se numără beta-amiloidul. Aceasta este o proteină care, dacă nu este curățată, se acumulează și formează plăci lipicioase între neuroni, fiind un factor principal în declanșarea bolii Alzheimer. Cercetările au arătat că privarea de somn duce la o creștere imediată a nivelului de beta-amiloid în creier, subliniind legătura directă dintre calitatea somnului și sănătatea neurodegenerativă.

O altă substanță chimică gestionată de acest sistem este adenozina. Pe măsură ce stăm treji și consumăm energie, nivelul de adenozină crește, creând presiunea de somn – acea senzație de oboseală care ne îngreunează pleoapele. Spălarea nocturnă elimină excesul de adenozină, resetând creierul pentru o nouă zi. Fără această resetare, ne trezim deja obosiți, cu timpi de reacție încetiniți și dificultăți de concentrare.

Interesant este faptul că poziția în care dormim ar putea influența eficiența acestui proces. Studii realizate pe rozătoare, a căror structură cerebrală este similară cu a noastră în acest aspect, sugerează că poziția laterală (pe o parte) este cea mai eficientă pentru fluxul glimfatic, comparativ cu dormitul pe spate sau pe burtă. Este posibil ca preferința naturală a multor oameni și animale de a dormi pe o parte să fie o adaptare evolutivă pentru a maximiza curățarea cerebrală.

Pe măsură ce îmbătrânim, eficiența sistemului glimfatic scade. Vasele de sânge devin mai rigide, iar funcția aquaporinelor se deteriorează, ceea ce înseamnă că creierul nu se mai curăță la fel de bine ca în tinerețe. Această scădere a capacității de eliminare a deșeurilor contribuie la riscul crescut de boli neurologice la vârstnici, transformând somnul de calitate într-un factor preventiv esențial.

În concluzie, somnul nu este o stare pasivă de repaus, ci o stare metabolică extrem de activă și vitală. Când dormim, nu doar visăm, ci trecem printr-un proces intens de mentenanță și purificare. Ignorarea nevoii de somn nu duce doar la oboseală temporară, ci permite acumularea unor reziduuri toxice care, în timp, pot afecta ireversibil structura și funcționarea celui mai complex organ pe care îl deținem.

$$$

 COSON (KOSON)

Din cauza lipsei izvoarelor scrise ajunse până la noi, cu privire la istoria geto-dacilor multe nume importante ale civilizaţiei acestora rămân fie necunoscute fie controversate. În rândul acestora de pe urmă se numără şi numele regelui Coson.

Controversa asupra acestui rege are ca temei decoperirea unor monede de aur ce poartă legenda - KOSON - scrisă cu caractere greceşti. Asemenea monede au fost descoperite în Transilvania în număr mare, de foarte multă vreme şi au intrat în atenţia cărturarilor încă din sec.XVI-lea. Despre ele vorbeşte Erasmus din Rotterdam la 1520 sau umanistul Stefan Zamosius la 1593.

Monedele cu legenda KOSON au făcut parte din câteva mari tezaure de aur descoperite de-a lungul vremii în Transilvania. Primul dintre acestea s-a găsit la 1543 şi conţinea câteva mii de piese împreună cu obiecte de aur. Despre acest tezaur s-a spus că ar fi fost scos dintr-o încăpere boltită situată sub albia râului Strei, pe care umaniştii care ne dau informaţia îl identifică cu Sargetia, amintit de Dio Cassius. Cercetările ulterioare infirmă acest lucru şi localizează descoperirea tezaurului într-una din cetăţile dacice din munţii Orăştiei, foarte probabil chiar la Sarmizegetusa. Faptul este dovedit şi de împrejurarea că pe acelaşi loc s-au mai descoperit ulterior două tezaure, unul în 1803 şi al doilea în 1804. Numărul exact nu se poate stabili dar fiecare tezaur conţinea în jur de 1000 de kosoni. Pe baza documentelor care pomenesc despre descoperirea celor două tezaure s-a ajuns la cifra de 2143 de monede de aur, din care 1412 poartă legenda Koson. 400 dintre acestea au ajuns la monetaria imperială austriacă de la Alba-Iulia unde au fost topite! Un număr mic de monede găsite la Grădiştea Muncelului au ajuns la Muzeul de la Viena, unde sunt păstrate şi azi.

În afară de tezaurele de la Sarmizegetusa, alte două tezaure s-au găsit la Axente Sever şi la Cozma, în Transilvania, la care se adaugă descoperiri izolate în sudul Moldovei, în Oltenia şi în Banat. În total se mai păstrează azi în jur de 150 de monede descoperite exclusiv în spaţiul daco-getic de la nordul Dunării şi în special în zona cetăţilor de la Grădiştea Muncelului. Această constatare ne oferă cheia rezolvării întrebării puse în legatura cu regele Coson.

Faptul că monedele de aur au reproduse, pe o faţă un vultur, şi pe cealaltă un personaj însoţit de doi lictori, imagini ce se regăsesc şi pe monedele romane emise de Q.C.Brutus conduce la concluzia că monedele au fost emise în intervalul 43-42 a.Chr., de către Brutus (unul din ucigaşii lui Cezar) care se pregătea de luptă cu triumvirii. După lupta de la Philippi, în 42 a.Chr., învinsul Brutus s-a sinucis. Pregătindu-se de luptă, Brutus ar fi emis monede de aur pentru a plăti pe oamenii lui Coson folosiţi ca mercenari. Înainte de a da credibilitate acestei ipoteze trebuie spus că numele regelui dac apare şi într-un izvor literar. Este vorba de opera cu privire la viaţa celor 12 cezari a lui Suetonius, care ne vorbeşte de regele get Cotiso, al cărui nume apare în manuscrisele mai vechi sub forma Coson, formă probabil corectă, ea întâlnindu-se şi pe monedele amintite. Că aceste monede au fost emise de un dinast dac din interiorul arcului carpatic, o dovedeşte şi faptul că pe primele emisiuni, numele regelui apare scris corect pe când pe cele ulterioare scrierea apare doar schiţată, meşterii nemaifiind interesaţi de transcrierea fidelă a numelui.

Se desprinde deci concluzia că regele Coson a fost unul dintre urmaşii direcţi ai marelui rege Burebista, despre a cărui domnie din păcate nu ştim nimic în afara relatării lui Suetonius, de la care aflăm că împăratul Augustus a fost învinuit de intenţia de a-şi da fiica în căsătorie regelui get.

Suetonius spune „M.Antonius scribit, primum cun Antonius filio despondisse Iuliam, de in Cotisoni Getarum regi, quo tempore sibi Quoque in vicem filiam regis in matrimonium petisset”, în traducere, „M.Antonius scrie că el (Octavian) a făgăduit-o pe Iulia mai întâi fiului său, Antonius, apoi lui Cotiso, regele geţilor, şi că tot atunci a cerut în schimb, în căsătorie, chiar pentru el, pe fiica regelui” (Suetonius, Despre vieţile cezarilor, Viaţa împăratului Augustus, 63). O serie de manuscrise poartă în locul cuvintelor Cotisoni Getarum cuvintele Cosoni Getarum regi.

Acest rege intrat în legătură cu Brutus (ucigaş al lui Cezar, duşmanul lui Burebista), la 42 a.Chr. Prin susţinerea acestuia în lupta cu triumvirii, se pledează pentru apartenenţa lui Coson la partida credincioasă marelui rege şi a nealinierii lui la grupul de răsculaţi care l-au ucis pe acesta. Dobândind mai târziu iertarea de la Octavian, pentru neinspirata alianţă cu Brutus, Coson ajunge în destul de bune relaţii cu împăratul pentru ca, prin anii 32-31 a.Chr., zvonurile despre o proiectată încuscrire să poată fi puse în circulaţie la Roma şi să fie credibile.

Cert este că pe timpul acestui rege, năvălirile dacilor nelinişteau în aşa hal pe romani încât poetul Horaţiu este adesea întrebat:

„quinque obvius est me consulit: o bone nam te

scire, deos quoniam proprius contingis, oportet

Num quid de dacis audisti?”

(...ce se mai aude despre Daci ? Horatius, Satirae, II, 6, versul 53)

Dacă se admite grafia greşită a numelui Cotiso, şi majoritatea cercetătorilor înclină spre aceasta, atunci mai trebuie spus că acest rege a fost amintit şi de Horaţiu (Satire, II, 6, 51-53) sau şi mai sugestiv spune în Ode, III, 6, 13-16 că „n-a lipsit mult ca Roma să fie nimicită de dacii cei meşteri în azvârlirea săgeţilor” şi de Florus care spune „dacii stau aninaţi de munţi. De acolo,ş sub conducerea regelui Cotiso, de câte ori Dunărea îngheţată lega cele două maluri, obişnuiau (deci nu numai o dată!) să năvălească şi să devasteze ţinuturile vecine” (Epitome, II, 28, 18). Indicaţiile lui Florus, privind munţii în care sălăşluiesc dacii au făcut ca regatul acestuia să fie localizat undeva în zona Olteniei şi a Banatului, de ambele părţi ale munţilor.

Surse:

Dicţionar de istorie veche a României (Paleolitic-sec. X), coord. D.M.Pippidi, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p.188.

C-tin Preda (coord.), Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, Editura enciclopedică Bucureşti, 1994, p.360;

Vasile Pârvan, Getica. O protoist

Magazin Istoric, XIII, nr.2 (143), februarie, 1979. - Încercare de reconstituire a chipurilor realizată de pictorul Simion Tatu

$$$

 COSTACHE ANTONIU

Costache Antoniu (n. 25 februarie 1900, comuna Țigănași, județul Iași – d. 16 iunie 1979, București) a fost un actor român de teatru și film, a cărui carieră remarcabilă a marcat scena românească timp de aproape cinci decenii.

Absolvent al Conservatorului de Artă Dramatică din Iași în 1926, Antoniu și-a debutat cariera pe scena Teatrului Național din București, unde a interpretat o varietate de roluri memorabile. Talentul său l-a consacrat rapid ca un actor de excepție, excelând atât în comedie, cât și în dramă. De-a lungul carierei sale, a dat viață personajelor din piesele marilor dramaturgi români precum I.L. Caragiale, Anton Cehov și Mihail Sebastian.

Pe lângă cariera artistică, Costache Antoniu a fost implicat și în viața politică a țării. A deținut mandatul de deputat în Marea Adunare Națională în trei sesiuni, fiind ales în regiunea București în perioada 1952-1957.

Unul dintre punctele forte ale carierei lui Costache Antoniu a fost activitatea sa didactică. Între anii 1955 și 1970, a ocupat funcția de rector al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică din București, contribuind semnificativ la formarea noilor generații de actori români.

Talentul și dăruirea lui Costache Antoniu au fost apreciate la justa valoare prin numeroase premii și distincții. A primit titlul de Artist al Poporului din Republica Populară Română în 1953, Premiul de Stat, precum și ordinele Muncii clasa a II-a și Meritul Cultural clasa I.

Prezența sa remarcabilă s-a extins și pe ecranele cinematografice, unde a jucat în numeroase filme românești de succes. Printre cele mai cunoscute roluri ale sale se numără cele din „O noapte de pomină” (1939), „O scrisoare pierdută” (1954), „Nufărul roșu” (1955), „Pasărea furtunii” (1957), „Telegrame” (1960), „Băieții noștri” (1960), „Darclée” (1960), „Vacanță la mare” (1963), „Străinul” (1964) și „Pădurea spânzuraților” (1965).

$$$

 S-a întâmplat în 15 decembrie1899: În această zi, a murit Constantin Jiquidi, desenator şi caricaturist; tatăl graficianului Aurel Jiquidi. Personalitatea sa artistică este de o complexitate deosebită, desenator- caricaturist-pictor, a lucrat mult şi cu pasiune, o parte din operele lui risipindu-se în publicaţiile şi revistele apărute în ultimul deceniu al veacului al XlX-lea. Constantin Jiquidi s-a născut la 22 mai 1865, în Iaşi. 

Tatăl său, Panait Jiquidi, şi mama sa Ecaterina, născută Cartu-Romano, ţineau în acei ani un modest hotel-restaurant a cărui firmă romantică „Au Château des Fleurs”era parcă destinată să atragă întâlnirile care se transformau într-o adevărată şcoală a artei dintre Eminescu, Caragiale, Creangă şi alţii. Pe acest fundal s-a desfăşurat copilăria lui Constantin Jiquidi, influenţându-i caracterul şi înclinaţiile artistice. Talentul lui s-a realizat deopotrivă în arta liniei şi a culorii, cît şi în genul caricaturii. A debutat la vârsta de 17 ani cu Tipuri din Iaşi, iar ulterior a colaborat la revista umoristică ieşeană „Bobârnacul”. Consacrarea definitivă a venit odată cu apariţia, tot la Iaşi, a primului volum al albumuluiCaricaturi (1889). Pînă la stabilirea în Bucureşti (1889), Constantin Jiquidi desfăşoară o febrilă activitate de desenator şi pictor, în laşul acelor ani. În Capitală a devenit repede cunoscut, graţie acizilor peniţei sale. Timp de doi ani, 1892-1893, a lucrat intens în vederea deschiderii expoziţiei proprii de pictură. 

Un număr de 250 de lucrări în ulei, guaşe, acuarele, gravuri au constituit „Expoziţia Jiquidi”, din 1893-1894. Dintre lucrările expuse, cităm: Pe malul Siretului, Linişte, Toamnă, Pe drumul Romanului; Carul cu boi, Cumpărături dimineaţa, Pîinea. Prin cele două expoziţii personale din anii 1894 şi 1898, prin participarea la „Salonul independenţilor”(1896) şi „Expoziţia-Ileana”(1898), Constantin Jiquidi se relevă ca personalitate artistică a timpului. Ultimul act memorabil al vieţii artistului se consumă la 1 noiembrie 1898, când Ateneul Român din Bucureşti îi găzduieşte „Expoziţia de acuarele şi guaşe”, considerată de presa anului printre cele mai importante manifestări artistice. S-a stins din viaţă la 34 de ani, la 15 decembrie 1899, în Bucureşti.

Surse:

http://galeriaportretelor.ro/item/constantin-jiquidi/

http://artindex.ro/2012/05/16/jiquidi-constantin/

http://bmim.muzeulbucurestiului.ro/fisiere/03-Bucuresti-Materiale-de-Istorie-si-Muzeografie-III-1965_179.pdf

https://titulescu.eu/2019/05/constantin-jiquidi-arta-caricaturii/

$$$

 S-a întâmplat în 15 decembrie1899: În această zi, a murit Constantin Jiquidi, desenator şi caricaturist; tatăl graficianului Aurel Jiquidi. Personalitatea sa artistică este de o complexitate deosebită, desenator- caricaturist-pictor, a lucrat mult şi cu pasiune, o parte din operele lui risipindu-se în publicaţiile şi revistele apărute în ultimul deceniu al veacului al XlX-lea. Constantin Jiquidi s-a născut la 22 mai 1865, în Iaşi. 

Tatăl său, Panait Jiquidi, şi mama sa Ecaterina, născută Cartu-Romano, ţineau în acei ani un modest hotel-restaurant a cărui firmă romantică „Au Château des Fleurs”era parcă destinată să atragă întâlnirile care se transformau într-o adevărată şcoală a artei dintre Eminescu, Caragiale, Creangă şi alţii. Pe acest fundal s-a desfăşurat copilăria lui Constantin Jiquidi, influenţându-i caracterul şi înclinaţiile artistice. Talentul lui s-a realizat deopotrivă în arta liniei şi a culorii, cît şi în genul caricaturii. A debutat la vârsta de 17 ani cu Tipuri din Iaşi, iar ulterior a colaborat la revista umoristică ieşeană „Bobârnacul”. Consacrarea definitivă a venit odată cu apariţia, tot la Iaşi, a primului volum al albumuluiCaricaturi (1889). Pînă la stabilirea în Bucureşti (1889), Constantin Jiquidi desfăşoară o febrilă activitate de desenator şi pictor, în laşul acelor ani. În Capitală a devenit repede cunoscut, graţie acizilor peniţei sale. Timp de doi ani, 1892-1893, a lucrat intens în vederea deschiderii expoziţiei proprii de pictură. 

Un număr de 250 de lucrări în ulei, guaşe, acuarele, gravuri au constituit „Expoziţia Jiquidi”, din 1893-1894. Dintre lucrările expuse, cităm: Pe malul Siretului, Linişte, Toamnă, Pe drumul Romanului; Carul cu boi, Cumpărături dimineaţa, Pîinea. Prin cele două expoziţii personale din anii 1894 şi 1898, prin participarea la „Salonul independenţilor”(1896) şi „Expoziţia-Ileana”(1898), Constantin Jiquidi se relevă ca personalitate artistică a timpului. Ultimul act memorabil al vieţii artistului se consumă la 1 noiembrie 1898, când Ateneul Român din Bucureşti îi găzduieşte „Expoziţia de acuarele şi guaşe”, considerată de presa anului printre cele mai importante manifestări artistice. S-a stins din viaţă la 34 de ani, la 15 decembrie 1899, în Bucureşti.

Surse:

http://galeriaportretelor.ro/item/constantin-jiquidi/

http://artindex.ro/2012/05/16/jiquidi-constantin/

http://bmim.muzeulbucurestiului.ro/fisiere/03-Bucuresti-Materiale-de-Istorie-si-Muzeografie-III-1965_179.pdf

https://titulescu.eu/2019/05/constantin-jiquidi-arta-caricaturii/

$$$

 S-a întâmplat în 15 decembrie 2000: Se închidea definitiv centrala atomoelectrică de la Cernobîl, din Ucraina, ca urmare a documentului semnat, la 5.VI.2000, de preşedinţii ucrainean, Leonid Kucima, şi american, Bill Clinton (după explozia de la 26.IV.1986, reactorul nr. 4 al centralei de la Cernobîl a emanat în atmosferă, timp de 10 ore, radiaţii cu o intensitate echivalentă cu cea a 500 de bombe de la Hiroshima).

La mai bine de trei ani de la deschiderea centralei, în noaptea de 26 aprilie 1986, în timpul unui test de securitate, reactorul nr. 4 al Centralei Electrice Nucleare V. I. Lenin de lângă Cernobîl a explodat. Echipa care realiza testul respectiv intenţiona să verifice dacă turbinele puteau produce suficientă energie pentru a menţine în mişcare pompele de răcire, în eventualitatea unei pierderi de energie, până când se activa generatorul diesel pentru situaţii de urgenţă. Pentru ca testul să nu fie anulat, sistemele de siguranţă au fost închise în mod deliberat. Reactorul urma să fie setat să funcţioneze la numai 25% din capacitatea totală. Această procedură nu a funcţionat însă conform planului. Din motive necunoscute, în câteva fracţiuni de secundă, nivelul energiei şi al temperaturii s-a multiplicat de mai multe ori. Reactorul a scăpat de sub control, situaţie care a culminat cu o explozie violentă. Scutul superior al clădirii în care se afla reactorul, un „sigiliu” protector de o mie de tone, a fost pulverizat, iar la temperaturile de peste 2.000°C, combustibilul s-a topit. Învelişul de grafit al reactorului a luat foc şi, în infernul care s-a declanşat, produsele fisiunii radioactive, eliberate în momentul topirii miezului reactorului, au fost aruncate în atmosferă. În deflagraţie şi în incendiul care a urmat, 30 de oameni au murit sau au fost expuşi unor doze letale de radiaţii. Timp de 10 zile, ruinele reactorului au ars, eliberând în atmosferă radiaţii de 200 de ori mai intense decât bomba atomică de la Hiroshima. Puţini au fost cei care au ştiut ce s-a întâmplat de fapt.

Informaţiile au fost ţinute secrete de responsabilii locali, chiar şi faţă de conducerea sovietică. Astfel, la opt ore după explozie, Mihail Gorbaciov avea puţine informaţii în legătură cu situaţia. Într-un interviu, ultimul lider al Uniunii Sovietice îşi amintea că prima informaţie a fost despre accident şi foc. Nici o vorba despre explozie. La început, i s-a spus ca n-a avut loc nicio explozie. S-a mers până acolo, încât până şi aparatele de măsură erau dereglate intenţionat, pentru a nu arăta gradul de radioactivitate al locurilor testate. Evacuarea oraşelor a fost interzisă pe moment. Pripyat, oraş la numai 3 km de centrală a fost evacuat abia pe 27 aprilie, la 30 de ore de la explozie. Până atunci, peste 47.000 de tone de carne infestată s-au vândut ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. La fel şi 4 milioane de litri de lapte. Terenurile erau cultivate în continuare doar pentru a salva aparenţele. Potrivit lui Viktor Briukanov – directorul centralei nucleare de la Cernobîl în momentul accidentului, cuvântul de ordine a fost atunci minimalizarea efectelor pentru a salva faţa industriei nucleare sovietice. De-a lungul celor mai bine de 20 de ani scurşi de la cea mai mare catastrofă tehnologică din istoria omenirii, atât autoritățile fostelor state sovietice cât şi Occidentul au ascuns adevărul. La Cernobîl se putea produce în orice moment o a doua explozie.

Apa turnată de pompieri în primele ore de la dezastru s-a adunat sub stratul de beton care susţinea miezul reactorului. La o adâncime de 14 metri sub pământ, ardea un amestec de 195 de tone de grafit şi combustibil nuclear. Pentru a stopa norul radioactiv, au fost turnate în crater, la repezeală, 6.000 de tone de nisip şi acid boric. Nu au făcut decât să crească temperatura. Dacă magma fierbinte se infiltra şi intra în contact cu apa, se putea declanşa o a doua explozie mult mai devastatoare.Specialiştii au calculat că aceasta ar fi avut între trei şi cinci megatone. O bombă de 10 ori mai puternică decât cea de la Hiroshima ar fi afectat dezastruos totul pe o rază de 320 de km de Cernobîl, iar Europa n-ar mai fi putut fi locuită. Cum nivelul radioactivităţii continua să crească, la 30 de ore de la accident, în după-amiaza zilei de 27 aprilie 1986, autorităţile sovietice au decis evacuarea imediată a oraşului Pripyat şi a întregii zone. În acest scop, peste o mie de autobuze sosesc în Pripyat cu misiunea de a-l evacua. Pentru a evita crearea panicii, autorităţile au ascuns gravitatea situaţiei. În doar trei ore şi jumătate, cei 50.000 de locuitori ai Pripyatului sunt evacuaţi. Până pe 5 mai, circa 130.000 de persoane din 76 de localităţi au fost silite să plece definitiv din casele lor. Teritoriul evacuat, situat pe o rază de 30 de km în jurul centralei, a fost declarat zonă de excludere, accesul fiind interzis până astăzi.

Particulele radioactive emise în timpul exploziei au fost deplasate spre nord de vânt, iar în noaptea de 26 spre 27 aprilie au străbătut peste o mie de km, ajungând deasupra Rusiei. Apoi, deasupra Biolorusiei şi a Mării Baltice. Pe 28, otrava a ajuns în Suedia, unde este detectată creşterea nivelului de radioactivitate lângă una dintre centralele atomoelectrice din Forasmuch, din estul Suediei. Comunitatea europeană a fost imediat alertată. Se întâmpla la 3 zile după accident, în timp ce Gorbaciov încă încerca să adune informaţii. În tot acest timp, în reactorul distrus, 1.200 de tone de magmă fierbinte continua să ardă la 300ºC, degajând gaze şi praf radioactiv în atmosferă. Pe 1 mai, vântul îşi schimbă direcţia, contaminând Kievul. Populaţia e încă neinformată. Un articol mic, în josul paginii 3 a ziarului Pravda, minimalizează pericolul şi precizează ca pericolul a trecut. Aşa că oamenii ies la clasica paradă de 1 Mai muncitoresc. 

În lunile de după explozie, o armată de 600.000 de pompieri, soldaţi şi civili – aşa-numiţii lichidatori, au fost aduşi la Cernobîl pentru a îmblânzi infernul radioactiv. Se acţiona pe toate fronturile. Astfel, în subteran, minerii aduşi din minele ruseşti de cărbune săpau sub reactorul în fierbere un tunel de 150 de metri şi o cameră de 30 pe 30 de metri, pentru o instalaţie de răcire. În aer, piloţii de elicopter aruncau tone de plumb, nisip, argilă, precum şi alte materiale, într-un efort de a stinge flăcările. Pe acoperişul reactorului 3, soldaţi înarmaţi cu lopeţi făceau curse contra cronometru pentru a arunca bucaţile de grafit fumegând înapoi în nucleu. Porecliţi, sarcastic, „bioroboţi”, mulţi dintre aceşti 3.400 de oameni, de un curaj ireal, au încasat în doar câteva secunde o doză de radiaţii cât pentru o viaţă întreagă. 

Datorită lor, pe 6 mai, focul din interiorul reactorului sfârtecat a fost, în fine, stins, iar „Operaţiunea Cernobîl” intra într-o nouă etapă şi poate cea mai periculoasă: construcţia unui sarcofag de beton şi oţel, pentru a capsula măruntaiele reactorului avariat. Deşi sarcofagul a înghiţit tone de beton şi oţel, nici una dintre îmbinări nu a fost sudată, deoarece nivelul radiaţiilor era prea mare pentru ca muncitorii să se poată apropia suficient. Din pricina acestui lucru, adăpostul a fost şi este riscant.La 6 luni după explozie, la sfârşitul lui octombrie ’86, construcţia sarcofagului a fost terminată, iar lichidatorii s-au întors acasă. Toţi erau epuizaţi şi incapabili să revină la viaţa normală. Bătălia de la Cernobîl s-a finalizat cu o victorie. O victorie amară din care ţara nu-şi va reveni niciodată. Asta şi din pricina notei de plată a „Operaţiunii Cernobîl”: 18 miliarde de ruble…

Din 1987, centrala nucleara de la Cernobîl a început să producă din nou. În iulie, Viktor Briukanov – directorul centralei nucleare de la Cernobîl în momentul accidentului, a fost judecat cu uşile închise şi condamnat la zece ani de muncă forţată pentru neglijenţă criminală şi abuz de putere. Rechizitoriul a concluzionat că tehnologia sovietică nu a fost de vină pentru accident. În 1989, la doar trei ani după producerea accidentului nuclear, guvernul sovietic a stopat construirea reactoarelor 5 şi 6 din complexul centralei nucleare de la Cernobîl. După negocieri internaţionale de lungă durată, abia în 1995, guvernul ucrainian a fost de acord să închidă şi reactoarele rămase în funcţiune, ultimul, nr. 3 pe 15 decembrie 2000, în schimbul unui ajutor internaţional de 2,3 miliarde $.

După destrămarea Uniunii Sovietice, centrala nucleară de la Cernobîl a mai fost martora unor serii de incidente. Astfel, la finele anului 1991, un incendiu ce s-a declanşat în sala turbinelor a reactorul nr. 2 a avut ca rezultat o accelerare incontrolabilă a turbinelor. Vibraţiile produse de acestea au fost atât de puternice încât au provocat prăbuşirea acoperişului, deteriorând pompele hidraulice de răcire a inimii reactorului nuclear. Din această cauză, temperatura lui a crescut foarte mult. Pentru a limita dezastrul, inginerii au improvizat o pompă de joasă presiune pentru a injecta lichid de răcire în reactor. Patru ani mai târziu, mai exact în noiembrie 1995,un incident grav a avut loc din nou la Cernobîl, în reactorul nr. 1. Ca o coincidenţă, ambele incidente au avut loc cu puţin timp înainte de închiderea respectivelor reactoare nucleare. La zeci de ani de la cel mai grav accident nuclear din toate timpurile, numărul victimelor exploziei de la centrala Cernobîl rămâne prea puţin cunoscut, dar intens dezbătut. Oficial, 30 de oameni au fost ucişi, în primă instanţă, de explozia reactorului 4, 28 dintre ei din cauza expunerii la radiaţii. În 2004, numărul morţilor provocat de accidentul de la Cernobîl a fost „plafonat” la 56 de oameni. Acestora li se adaugă alţi 25.000 de morţi, precum şi 65.000 de invalizi, din rândul celor 600.000 de lichidatori. „Neoficial”, 5 milioane de persoane au fost afectate într-un fel sau altul, de catastrofa de la Cernobîl.La 30 de kilometri de reactor, dincolo de o poartă şi de ghereta de pază, orice cultură agricolă dispare. Ogoarele fac loc unei păduri întunecoase, înmiresmate şi încă tulburătoare. Astfel descria Richard Stone zona de excludere – o porţiune de teren strict supravegheată, cam de două ori cât Luxemburgul, care după explozia centralei, a fost evacuată şi închisă, transformându-se într-un loc unde natura s-a diversificat. 

În acest mediu ostil a apăut o rezervaţie cu elani, vulpi, vidre, castori, mistreţi, cai sălbatici sau păsări pe cale de dispariţie. La jumătatea anilor 2000, laboratorul internaţional de radioecologie de la Cernobîl a realizat un recensământ care a identificat 400 de specii diferite, dintre care 280 de specii de păsări, multe dintre ele fiind dintre cele pe cale de dispariţie. Alături de aceastea, 400 de oameni, în mare parte bătrâni, trăiesc în case părăginite de lemn răspândite prin localitățile din zona de excludere.

Un alt aspect al tragediei de la Cernobîl a fost reprezentat de secretomania Moscovei asupra catastrofei. De exemplu, în mass-media vremii, accidentul a fost acoperit doar de mici informări în care nu era specificat pericolul. Motivul: Să nu se creeze panică în rândul cetăţenilor! Peste ocean, americanii au dedicat catastrofei nucleare spaţii foarte generoase. De exemplu, în revista americană Time, reactorul „avariat” a ajuns pe copertă. În interior, stufosul articol Deadly Meltdown se încheie cu vorbele unui om de ştiinţă vest-german, adresate unui diplomat sovietic, care încerca să obţină ajutorul Germaniei de Vest pentru curăţarea terenului contaminat, oferind informaţii infime despre amploarea tragediei: Acesta nu este un joc. Acum sunteţi responsabil pentru punerea în pericol a vieţii pe planeta noastră.

În România, la finele lunii aprilie 1986, rutina socialistă își urma cursul firesc fără a ieși cu ceva în evidență. Paginile ziarele erau „inundate” de principalul eveniment politic ce urma peste câteva zile: aniversarea a 65 de ani de la făurirea Partidului Comunist Român. În cuvântarea sa rostită cu acest prilej, Nicolae Ceauşescu aprecia că avaria gravă produsă la centrala energetică nucleară de la Cernobîl, din regiunea Kiev pune în evidenţă marele pericol pe care îl reprezintă pierderea de sub control a energiei nucleare, sub orice formă. În continuare, secretarul general îşi continua discursul cu un angajament: Avem obligația față de viața popoarelor noastre, a întregii omeniri să spunem adevărul! Deşi oficial, Ceaușescu juca rolul fiului rebel al Tratatului de la Varșovia, în realitate, în România s-a acţionat exact ca în restul spaţiului sovietic. Astfel, primul anunţ în legătură cu avaria de la centrala atomoelectrică de la Cernobîl a apărut abia pe 1 mai 1986, la o săptămână după explozie, când era prea târziu pentru a se acţiona din punct de vedere medical. În aceeaşi zi, Comitetul Politic Executiv al PCR s-a întrunit într-o şedină de urgenţă pentru a discuta despre efectele catastrofei în România. Totodată, în timpul întalnirii, au fost prezentate şi primele date despre nivelul radiaţiilor. Conform stenogramei ședinței, la Iași se înregistrase cel mai mare nivel al radiaţiilor. Aici, la nivelul solului, s-au înregistrat 54.581 Pico Curie pe metrul patrat pe zi, ceea ce reprezintă cu 4.581 Pico Curie/mp/zi mai mult decat nivelul de alarmare, de 50.000. De asemenea, la Suceava au fost înregistraţi 20.467 Pico Curie/mp/zi, iar la Târgu-Mureş, 11.461 Pico Curie/mp/zi, în condiţiile în care nivelul de atenţionare era de 5.000 Pico Curie/mp/zi, iar cel de avertizare, de 10.000 Pico Curie/mp/zi.

În Bucureşti, la ora 9.00, în aer s-a înregistrat o valoare a radioactivităţii de 273 Pico Curie/mc, faţă de 100 Pico Curie/mc, nivelul de atenţionare, care este un nivel minim. Totodată, la Bucureşti, au apărut şi nişte depuneri, la sol, de 9.000 Pico Curie/mp/zi, faţă 50.000 nivelul de atenţionare, se mai arăta în stenograma din fosta Arhiva a PCR, care păstrează şi preţioasa indicaţie a tovarăşului Nicolae Ceauşescu: cred că trebuie să facem imediat o informare pentru opinia publică. Sigur, fără să dăm date, dar ceva mai larg decât am dat. Să spunem că, având în vedere situaţia creată de accidentul produs, au apărut unele creşteri ale radioactivităţii în diferite zone ale ţării noastre, îndeosebi în nord-est. Având în vedere direcţia vântului au fost stabilite măsurile necesare şi vor fi informaţi asupra măsurilor. Şi că, de asemenea, s-a format un comandament permanent, având în vedere situaţia aceasta specială, un grup, format din tovarăşi din conducerea partidului, care urmăreşte toate aceste probleme. Şi să spunem aşa: La Comitetul Central s-au analizat aceste probleme, s-a informat şi s-a stabilit aceste măsuri.

Respectând indicaţia „tovarăşului”, informarea publicului despre nivelul ridicat de radiaţii la noi în ţară s-a făcut sub forma unor „pastile” de text, rătăcite prin paginile organului CC al PCR- Scânteia, şi în celelalte ziare controlate de partid. În aceste texte se menţiona că la centrala atomoelectrică de la Cernobîl, situată la 130 km nord de Kiev, s-a produs o avarie. După 2 mai, oamenilor le era recomandat în aceste „anunţuri” vagi să spele bine fructele şi legumele sau să evite ieşirile copiilor în spaţii largi. Fiecare anunţ menţiona, fără alte detalii, că radioactivitatea a continuat să scadă. Printre măsurile de atunci, s-a numărat şi distribuirea de tablete de iod în rândul elevilor.

Surse:

https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/cernobil-povestea-dezastrului-din-urss

http://stiri.tvr.ro/32-de-ani-de-la-dezastrul-de-la-cernobil_830446.html#view

https://www.greenpeace.org/archive-romania/ro/campanii/energia-nucleara/accidente-nucleare/cernobil/

https://adevarul.ro/cultura/istorie/33-ani-accidentul-cernobil-vina-apartinut-omuluisovietic-indoctrinarii-regimului-urss-1_5cc1f9cb445219c57ef3207e/index.html

https://www.ziaruldevrancea.ro/jurnalism-cetatenesc/astazi-despre--centrala-atomoelectrica-rusa-de-la-cernobil---inchisa-definitiv-abia-in-anul-2000

https://www.vice.com/ro/article/ywye87/ce-s-a-intamplat-in-romania-in-timpul-dezastrului-de-la-cernobil

https://monitorulapararii.ro/cernobil-un-oras-in-care-viitorul-neluminos-a-venit-mai-devreme-1-23080