$$$

 VIRGINIA MICLE-FATA VERONICAI MICLE DESPRE 

EMINESCU

Virginia Micle s-a născut pe 7 martie 1868 și a fost fiica cea mică a Veronicăi Micle și al profesorului Ștefan Micle. Poetă, traducătoare și profesoară, Virginia s-a căsătorit în martie 1891 cu Eduard Gruber, un tânăr cercetător ieșean. La scurt timp după mariaj cei doi soți au plecat la Leipzig, unde el a asistat la celebrele lecții de psihologie experimentală ale lui Wilhelm Wundt. În 1892, Eduard a fost invitat la Congresul de psihologie experimentală de la Londra, un an mai târziu și-a luat doctoratul cu teza “Luminozitatea specifică a culorilor”, apoi a revenit în țară, devenind profesor la Universitatea din Iași.

Play În 1895 s-a îmbolnăvit, a fost dus de tânăra sa soție pentru tratament la Viena, dar starea lui a continuat să se degradeze. În cele din urmă a fost internat la Sanatoriul Mărcuța din București, unde a încetat din viață la doar 35 de ani, pe 28 martie 1896, fiind înmormântat două zile mai târziu la Cimitirul Bellu.

Rămasă văduvă la vârsta de 28 de ani, Virginia Micle a avut doi copii, Ștefan, născut în 1900 și botezat după numele bunicului matern, și Mărioara, cu un an mai mică, despre al căror tată nu există informații certe.

În octombrie 1908, după publicarea a șase scrisori ale lui Mihai Eminescu către Veronica Micle în ziarul Dimineața, gazetarii de la Adevărul au stat de vorbă cu fiica poetei. Iată ce le-a declarant ea:

“Am găsit-o în foarte modesta ei locuință, într-un cartier tăcut al Iașului, de-abia revenită de la țară, unde si cultivă o mică proprietate și unde locuiește toată vara. Pe unul din pereții odăii atârnă deasupra pianului două fotografii mari, a răposatului profesor universitar Micle și a Veronicăi Micle. Pe birou o fotografie mai mică, defuncta poetă împreună cu cele două fiice ale ei: doamna Valeria Sturza, soția prințului Sturza-Cristești, odinioară reputată concertistă sub pseudonimul Valeria Nilda, și doamna Micle Gruber, ea însăși poetă și compozitoare de talent. Între aceasta din urmă și Veronica Micle e o frapantă asemănare de figură. Ochii sunt aceiași, frizura e aceeași. Numai trăsăturile nu mai sunt așa de viguroase și de hotărâte ca ale defunctei: sunt mai blânde, iar albastrul ochiilor, atenuat de sticla ochelarilor, pare mai visător și mai iertător.

Îi arăt ziarul și urmăresc jocurile cu greu reținute ale mușchilor feței. Pare adânc impresionată și după citirea lor găsește cu greu cuvinte de reflectat:

— Parcă n-a mai fost!

Nu cunoștea aceste scrisori. În schimb a cunoscut multe altele, din care o parte crede că sunt astăzi la d. Maiorescu, căruia i le-a dat d. N. Nanu, fostul ginere al Veronicăi Micle (primul soț al Valeriei Nilda), iar o parte le-a împrumutat domnia sa însăși acum 4—5 ani domnului Ion Scurtu, de la care nu le poate recăpăta cu toate insistențele.

— Ce l-ar face pe d. Maiorescu să rețină acele scrisori?

— Mai întâi, interesul istoric și literar. Apoi interesul… „Junimei”, despre care Eminescu vorbea foarte aspru la unele din scrisorile adresate de el Veronicăi Micle. Acolo se găsea celebra frază: „Scriu, scriu la „Timpul”, scriu mereu, scrie-mi-ar numele pe mormânt” și acea scrisoare a fost citită de răposatul Gruber la inaugurarea bustului lui Eminescu, în Botoșani.

— E drept că d. Maiorescu n-ar fi văzut cu ochi buni, pe vremuri, intimitatea între poet și poetă?

— Pe câte știu eu, e adevărat. Dar explicațiile sunt nu numai literare cum pretindeau unii. Nu mi-e permis însă mie, fiica, să arăt celelalte presupuneri. Cred că la d. Maiorescu se referă unele aluziuni din aceste scrisori apărute în „Dimineața”.

— De când data cunoștința între el și ea?

— Cred că de la 1873. Mama plecase și Viena să se caute de o boală de piele, Eminescu i-a făcut cunoștință acolo și apoi venea foarte des la noi în casă. De la o vreme era chiar nelipsit. Vizitele aveau un caracter de prietenie și de interes literar. Odată cu Eminescu, veneau Creangă, Bodnărescu, Panu, Miron Pompiliu. Pe noi, copiii, Creangă ne alinta cu poveștile lui. Pe Eminescu îl aveam foarte des la masă și țin minte că foarte de multe ori îl așteptam cu masa. Era frumos, palid, cu plete și tata care nu se așeza la masă până nu venea Eminescu, ni-l arăta totdeauna, zicând: „Ăsta e poetul!”

— Nu bănuia niciodată nimic?

După oarecare meditare, îmi răspunse:

— Convingerea mea este ca atâta vreme cât a trăit tata, legătura a fost platonică, ideală. Ea a luat forma pasiunii amoroase după moartea tatei. Mama era cu mult mai tânără și se măritase la 14 ani, lipsită de orice experiență și foarte naivă. Numai cu ani mai târziu a devenit nervoasă și contrariată de unii membri fruntași ai „Junimei“.

— Există o legendă ce ar fi fost foarte cochetă.

— Știu. Legenda se datorește scrisorilor nefericitei Henrietta Eminescu, marea adversară a Veronicăi Micle. Pornirea ei era de sorginte pur materială. Departe de a fi fost cochetă, mama era de o mare simplicitate în îmbrăcăminte; n-avea niciodată mai mult de o rochie, două. La Viena i se recomandase să pună pudră în urma afecțiunii de piele de care suferise acolo timp de 6 luni. De aici credința în oarecare cochetărie, deși frumusețea ei, aproape legendară pe vremuri, n-avea nevoie de nici un artificiu. După moartea tatei, survenită în august 1879, am trăit cu toatele din pensiunea de 160 franci. La un moment dat, a venit în parlament propunerea — votată în secțiuni, de a i se spori pensiunea, dar influențe anumite – în legătură tot cu „drama Eminescu-Micle” – au zădărnicit proiectul.

— Dar aluziile la „pudra de arsenic”?

— Cred că mama a făcut, la un moment dat o încercare de sinucidere, dar a fost salvată. Faptul s-a întâmplat în București, pe când Eminescu era la „Timpul” și în momentul unei „răciri” din partea lui. La aceste toate se află aluziuni în scrisorile “Dimineței” cred.

— N-au fost bănuieli și asupra morții Veronicăi Micle, c-ar fi fost otrăvită?

— Se putea să fie cel mult o otrăviră occidentală. S-a întâmplat că în una din seri, pe când eram cu mama la mănăstirea Văratic, ea s-a plâns de o teribilă durere de cap. Refuzase să ia bromuri, dar în acea seară durerile fiind insuportabile, a rugat pe d-ra Curelescu, sora farmacistului cu același nume, să-i aducă bromură multă: „O să iau o doză mare, ori mă fac bine, ori mor încalte“. A consumat doza adusă și s-a culcat. Dimineața la 8 am găsit-o fără grai, fără cunoștință.

Ea fu înmormântată la biserica Sf. Ioan, unde are un mic monument fără nici o inscripție. Între hârtiile și manuscrisele ei am găsit un pachet de scrisori legate cu o panglicuță roșie și cu însemnarea: „Aici sunt scrisorile schimbate între mine și Eminescu. De voi trăi, voi scrie ceva asupra acestui amor nenorocit, de nu, rog lumea să ierte:

„…toate relele ce sunt

Într’un mod fatal legate

De o mână de pămînt.”

Scrisorile ei le ceruse de la Eminescu, căruia în una din zile îi adresase o scrisoare de adio, înaintea încercării de sinucidere. De altfel, moartea ei s-a întâmplat în același an cu a lui Eminescu, la un interval de numai două luni. Bătrânul Micle murise la 4 august 1879.

— Fost-a un moment vorba de o căsătorie?

— Din partea ei, acesta era un vis, după moartea tatei. Ea nu înțelegea o legătură frivolă și în această privință te va documenta singura scrisoare ce am păstrat— sau „salvat” — datată trei luni de la moartea tatei. Te poți convinge că nu e scrisă pe hârtie parfumată, ci pe o simplă hârtie încadrată în doliu. Scrisorile pe care le-a văzut d. Mille și despre care a vorbit în „Letopiseț” vor fi fost păstrate de cineva într-o cutie parfumată, aceasta e credința mea.

Postare preluată de la Ion Ionescu-Bucovu 

Mulțumiri

$$$

 

În anul 1835, președintele american Andrew Jackson a primit unul dintre cele mai ciudate și voluminoase cadouri din istoria politică a Statelor Unite. Un fermier producător de lactate din statul New York, pe nume Thomas Meacham, a dorit să își arate aprecierea față de președinte. Pentru a face acest lucru, el a produs o roată gigantică de brânză cheddar. Dimensiunile erau absurde, blocul de brânză cântărind aproximativ 635 de kilograme și avea un diametru de peste un metru.

Brânza a fost transportată cu mare fast până la Washington. Odată ajunsă la Casa Albă, a apărut o problemă logistică majoră: unde depozitezi peste o jumătate de tonă de brânză? Nu exista niciun frigider sau cămară suficient de mare. Andrew Jackson a luat singura decizie posibilă la acel moment și a așezat roata uriașă chiar în holul principal de la intrarea în Casa Albă.

Brânza a stat acolo timp de doi ani, devenind o atracție turistică destul de ciudată. Problema era că brânza continua să se matureze. În verile toride din Washington, lipsite de aer condiționat, mirosul emanat de cele 635 de kilograme de cheddar a devenit insuportabil. Oricine vizita reședința prezidențială, inclusiv diplomații străini, era lovit de un val puternic de miros de brânză fermentată imediat ce intra pe ușă.

În 1837, al doilea mandat al lui Jackson se apropia de final. Președintele trebuia să elibereze Casa Albă și trebuia să scape urgent de „monstrul” din hol. Jackson, cunoscut ca un populist, a decis să ofere brânza înapoi poporului. El a anunțat public că, pe 22 februarie, de ziua de naștere a lui George Washington, ușile Casei Albe vor fi deschise pentru oricine dorește să vină să mănânce brânză.

Rezultatul a fost un haos total. O mulțime estimată la 10.000 de oameni, cetățeni de rând, fermieri, muncitori, au luat cu asalt Casa Albă. Oamenii au venit înarmați cu cuțite de buzunar, linguri sau pur și simplu și-au folosit mâinile goale pentru a rupe bucăți din roata uriașă. Scena a fost descrisă ca o frenezie. În mod incredibil, întreaga cantitate de 635 de kilograme a fost consumată sau băgată în buzunare și genți în doar două ore.

Deși Jackson a scăpat de brânză, consecințele au rămas. Operațiunea de curățenie a fost dificilă, podelele fiind acoperite de grăsime și firimituri. Mai grav a fost faptul că mirosul puternic de cheddar intrase adânc în tencuială, în covoare și, mai ales, în perdelele groase ale Casei Albe. Următorul președinte, Martin Van Buren, a fost nevoit să suporte mirosul persistent al cadoului predecesorului său luni de zile după preluarea mandatului, în ciuda eforturilor constante de a aerisi clădirea.

    Sursa- Știai asta?

$$$

 S-a întâmplat în 12 decembrie1863: În această zi, s-a născut pictorul Edvard Munch. Edvard Munch (n. Løten, Norvegia, d. 23 ianuarie 1944, Ekely, Oslo) a fost un pictor norvegian, unul dintre pionerii artei moderne, considerat precursor al expresionismului, mai cu seamă un reprezentant al tradiţiei artistice europene decât a celei norvegiene. A fost prin natura sa un solitar, dar, paradoxal, l-au interesat foarte mult relaţiile interumane, care vor reprezenta esenţa creaţiei sale.

Edvard Munch se naște la 12 decembrie 1863 la Løten, în județul norvegian Hedmark. În 1881 intră la Școala Regală de Desen din Christiania (astăzi Oslo) și se formează sub îndrumarea sculptorului Julius Middelthun. În 1882 frecventează atelierul lui Christian Krohg și cursurile în aer liber conduse de Fritz Thaulow. Thaulow, apreciind talentul lui Munch, se hotărăște să-i finanțeze o călătorie la Anvers și Paris. Pleacă în 1885 la Paris, unde rămâne timp de patru săptămâni, și ia contact cu cercurile artistice pariziene, fiind uimit de pictorii impresioniști. În 1889, el organizează la Christiania prima sa expoziție personală iar în 1892 participă la expoziția Asociației Artiștilor Berlinezi. În Berlin, realizează primele gravuri și litografii. În timpul următoarei călătorii la Paris (1896) își expune lucrările la Salonul Artiștilor Independenți și la galeria Bing. Munch se îndepărtează de limbajul artistic impresionist, fiind mai interesat de valorile decorative și de expresivitatea liniilor. În cadrul expoziției Secesiunii din Berlin (1902) expune 22 tablouri din ciclul Frize de viață. La Berlin, face primii pași în domeniul graficii și execută în special acvaforte și litografii. În toamna anului 1908 se internează într-o clinică din Copenhaga din cauza unei accentuate depresiuni afective.

În 1910 începe lucrările de decorare a Universității din Christiania. Timp de șapte ani pictează 11 pânze monumentale care ilustrează forțele eterne, dătătoare de viață: Soarele Istoria, Alma Mater (Universitatea, simbolul Științei). Între timp, - după 1933 - în Germania, autoritățile naziste îi consideră operele drept „degenerate" și sunt retrase din muzeele germane. În perioada de ocupație a Norvegiei, Munch trăiește retras pe moșia sa Ekely din Oslo, unde moare la 23 ianuarie 1944, la o lună după ce împlinise 80 de ani.

Educaţia artistică a lui Munch în Norvegia se desfăşurase în spiritul tradiţiei naturaliste. Mai târziu, intrând în contact cu arta europeană şi mai ales cu cea franceză şi germană, artistul îşi elaborează propriul stil distinct. Atât picturile sale cât şi lucrările grafice se evidenţiază printr-un îndrăzneţ caracter inovator în sfera mijloacelor de realizare a operelor şi printr-o expresivitate abstractă a formelor.Pictând tabloul Ţipătul, Edvard Munch pătrunde în lumea fricii şi a singurătăţii. În prim plan ţipă un om, al cărui trup contorsionat convulsiv şi gestul mâinilor care cuprind capul trădează o spaimă nemăsurată. Chipul gălbui se armonizează cu craniul cadaveric. Culorile mediului simbolizează starea psihică a personajului, albastrul întunecat reţine glasul sfâşietor şi-l reflectă cu ecou într-un golf larg, până sub cerul strălucitor , de un roşu sângeriu. În afara tabloului reprodus aici, de altfel cel mai cunoscut şi care se găsea în Galeria Naţională din Oslo, de unde a fost furat, mai există alte cincizeci versiuni diferite ale Ţipătului. Originalul furat a fost găsit în 2006În multe din tablourile sale se oglindeşte atitudinea ambivalentă a lui Munch faţă de femei. Le priveşte pe rând fie ca fecioare nepătate şi ca întruchipare a iubirii (Dimineaţa 1884, Înger în negru 1884, Pubertatea 1894), fie ca ca simbol al păcatului şi instrument al satanei (Vampirul 1893, A doua zi 1895). 

Din acest punct de vedere, Madonna reprezintă o sinteză perfectă a perverselor lui obsesii mistice şi erotice. Prezentându-şi Madonna la Salonul Artiştilor Independenţi din Paris în anul 1896, Munch îi dă titlul Femeie îndrăgostită, dovedind faptul că în ochii săi religia şi senzualitatea sunt strâns legate una de cealaltă. În viziunea lui Munch, femeia iubită se confundă cu Madonna suferinţei.Dansul vieţii, cel mai mare tablou din ciclul Frizele de viaţă, ilustrează amintirile, dorinţele, dezamăgirile şi experienţele artistului. Munch transformă o distracţie plăcută, cum este dansul, într-un balet al nălucilor.

Surse:

https://www.edvardmunch.org

https://munchmuseet.no/en/munch

https://www.biography.com/artist/edvard-munch

https://www.britannica.com/biography/Edvard-Munch

$$$

 S-a întâmplat în 12 decembrie1893: În această zi, s-a născut Edward G. Robinson, actor american de film de origine din România (n. Bucureşti, d. 25 ianuarie 1973, Hollywood, California). Institutul American de Film l-a clasat pe Robinson printre cei mai mari actori ai secolului al XX-lea. Emanuel Goldenberg alias Edward G. Robinson s-a născut la Bucureşti, într-o familie de evrei. A fost al cincilea din cei şase fii ai familiei Goldberg. Pe fondul persecutării evreilor, familia sa a fost nevoită să plece în America. Pentru că nu aveau bani de drum pentru toţi membrii familiei, primul care a plecat spre Ţara Făgăduinţei a fost fiul cel mare. A muncit în America până a strâns banii de drum necesari familiei rămase în ţară.

S-au stabilit în cartierul Lower East Side din New York când Emanuel avea nouă ani. Trăiau în continuare într-un apartament mic, iar noua lor viaţă nu era nici pe departe luxoasă, dar erau în America, tărâmul tuturor promisiunilor şi oportunităţilor. Tânărul Manny (cum era alintat de familie) a intrat la Şcoala Publică nr. 137 şi a învăţat engleza imitându-şi colegii americani. A fot un elev eminent, excelând la toate materiile cu excepţia sportului. Citea foarte mult şi, prin intermediul şcolii Townsend Harris Hall, şi-a descoperit talentul oratoric. La vârsta de 17 ani, a intrat la City College of New York, apoi a fost acceptat la American Academy of Dramatic Arts (AADA) cu bursă. În perioada petrecută la AADA a fost sfătuit să-şi schimbe numele. „Am păstrat iniţialele EG, dar nu am nicio idee de ce am ales Robinson ca nume de familie… Dacă ar trebui s-o fac din nou, aş alege unul mai scurt – nu aveţi nici cea mai mică idee cât de mult îţi ia să scrii «Edward G. Robinson» unei turme de vânători de autografe...”, a declarat el câţiva ani mai târziu.

După ce a absolvit AADA, la 19 ani, era deja pregătit să răspundă provocărilor lumii.„Cum este să te simți pregătit pentru cele mai importante roluri scrise vreodată? Este de-a dreptul frustrant. Eşti gata să înfrunți toate provocările, dar acestea nu există”, considerând întârziate oportunităţile pe care avea să le fructifice mai târziu. La început, a acceptat orice slujbă legată de scenă, de la un simplu curier sau la cel care tragea cortina dar, gradual, a ajuns să aibă roluri mici care l-au propulsat spre adevărata scenă. A acumulat o experienţă valoroasă: într-o singură piesă („Under Fire”) a interpretat patru roluri – un spion belgian, un ţăran, un ofiţer de armată şi un soldat Cockney. Izbucnirea primului război mondial îl motivează să se înroleze în Marină, deşi se considera un pacifist. „Pot rezuma experienţa mea în Marină admiţând că am învăţat mai mult despre nave, navigaţie şi flotă dintr-un film în care am jucat ani mai târziu – Destroyer (1944). Am învăţat însă să fac un nod...”, avea sa spună Robinson.La 24 de ani, s-a alăturat trupei de teatru Garrick Players în Washington D.C., continuând astfel să joace în mod regulat în piese. Curând era din nou pe Broadway, arătându-şi talentul şi câştigându-şi reputaţia de actor versatil. Anii ’20 au reprezentat pentru Robinson, așa cum își va aminti „o epocă de aur”.Robinson a simţit „gustul” industriei de film când i s-a oferit un mic rol într-un film de Samuel Goldfish (încă nu era Goldwyn), turnat în New Jersey. A acceptat provocarea, dar a fost o experienţă deprimantă şi scurtă: „Nu puteai susţine personajul în niciun fel – să începi încet să construieşti punctul culminant – prima scenă filmată era ultima scenă a filmului. Şi cum puteai să comunici non-verbal?” (Acest film era, bineînţeles, un film mut.)

Deşi nu era o fire foarte sociabilă, Robinson se bucura de participarea la petrecerile de după piesele de teatru, date de către colegii săi. La o astfel de petrecere a întâlnit o femeie pe nume Gladys Lloyd. „Gladys era înaltă, frumoasă, aristocrată, reţinută, îngrijită, spirituală, având un şarm natural. Şi a fost dragoste la prima vedere.” S-au căsătorit la sfârşitul anului 1925 şi s-au stabilit într-un apartament spaţios din apropierea cartierului Greenwich Village din New York. În 1927, Robinson apare într-o piesă numită „The Racket”, care i-a schimbat viaţa profesională. În ea juca rolul unui ganster, un rol ce nu i-a plăcut însă deloc. „Înţelegeam foarte puţin furtul şi crima şi, de aceea, nu aveam un etalon după care să-mi creez caracterul”, a declarat el. Dar l-a creat, iar piesa a fost un succes. Mogulii din industria filmului s-au îngrămădit să-l vadă, iar Robinson a început să primească invitaţii de la multe studiouri din Hollywood.

A mers până pe coasta de vest a Americii şi a iubit California. „Mirosul portocalilor, al palmierilor, climatul fenomenal, ritmul de viaţă încetinit, un sentiment al ruralului şi oraşului combinat... un loc minunat pentru a fi vizitat, dar cine ar fi vrut să trăiască acolo?!” A refuzat oferte din partea studiourilor şi s-a întors în mult prea iubitul său New York. Dar Hollywoodul era hotărât în privința lui Robinson, iar în 1929 producătorul Walter Wanger de la Studiourile Paramount a fost cel care l-a ademenit pe Robinson să muncească la Hollywood. „Imaginile vorbitoare” sosiseră şi, deşi Robinson nu era încântat de scenariul filmului „Hole în the Wall”, a vrut neapărat să aibă şansa să lucreze cu Claudette Colbert şi să încaseze cei 50.000 de dolari cu care era plătit de Paramount.

Încă hotărât să stea departe de orice relaţie permanentă cu Hollywoodul, Robinson se afla în tren, înapoi spre coasta de est a Americii, când a primit o telegramă ce îi oferea un rol în „East is West”. Cu cât înainta spre staţia finală, oferta de remunerație creştea astfel: „Oferta era de 25.000$ în Albuquerque, 35.000$ în Kansas City, 50.000 $ în Chicago, şi 100.000 la momentul sosirii mele în Grand Central Station din New York.” S-a întors la Hollywood şi a făcut filmul.În 1930, Robinson a apărut în piesa „Dl. Samuel” ce a fost pe scena New York-ului pentru scurt timp. La acel moment nu avea cum să ştie, dar când piesa a încheiat ultima reprezentaţie a piesei, a fost şi ultima piesă de teatru pentru el în următoarea perioadă de 28 de ani.Hal Wallis, producător pentru Warner Brothers, a venit la New York cu o ofertă de contract şi, de data aceasta, Robinson a acceptat, dar cu multe rezerve. El şi soţia sa, Gladys, s-au mutat în California. Robinson nu a fost impresionat de primul său film făcut sub contractul cu Warner Bros., o dramă minoră intitulată „Widow from Chicago”.

Totuşi, următorul scenariu ce i-a apărut în cale avea să schimbe totul. Era numit „Little Caesar”. După standardele de azi, „Micul Caesar” ar putea părea relativ blând, dar în 1930 a uimit audienţa. Era brutal, dezolant şi înfiorător, iar performanţa lui Robinson ca un şef de mafie nemilos era la fel de şocantă. Intensitatea şi puterea sa în acel rol nu mai apăruseră până atunci pe ecran; Robinson s-a trezit ca fiind un star de cinema în toată regula, recunoscut şi încolţit de fani oriunde mergea. Deşi mulţumit de succesul filmului, Robinson a găsit reacţia publicului ca fiind ciudată. Pentru un om cu caracter rezervat, această bruscă apariţie în vizorul publicului a avut mereu dezavantaje: „Eram abordat frecvent de tipi, de obicei mai mult decât băuţi, care mă acostau, Durul, hah? Micule Caesar, hah? Ei bine, hai să vedem cât de dur eşti. Dacă-ţi dau una, îţi revii poimarţi!”… Era clar că dacă mă loveau, nu-mi reveam marţi, ci probabil mult mai târziu”. A interpretat în mai multe producţii roluri de gangster devenind o figură emblematică la Hollywood. În anii 30-40, prin prisma rolurilor interpretate, numele său era asociat cu figura de mafiot american. Printre filmele care au contribuit la celebritatea sa se numără „Kid Galahad” , „Key Largo” şi „The Cincinatti Kid”. A jucat în mai multe filme în care l-a avut ca partener pe Humphrey Bogart. Regizorul iniţial al filmului „Naşul”, Peter Bogdanovich, l-a distribuit pe Robinson în rolul lui Vito Corleone. Întâmplarea a făcut ca cel de-al doilea regizor al filmului, Francis Ford Copolla, să aibă altă preferinţă pentru rolul principal al peliculei. El l-a ales pe Marlon Brando şi astfel actorul cu origini româneşti a pierdut şansa de a interpreta celebrul rol.

Robinson nu a fost nominalizat niciodată la Oscar, în ciuda succesului înregistrat cu multe dintre rolurile sale. Abia în 1973 Academia de Film Americană a decis să îi acorde Oscarul pentru întreaga carieră. Robinson nu a mai apucat să îşi primească premiul. A murit pe 26 ianuarie 1973, cu două săptămani înainte de ceremonia de acordare a premiilor. Chiar dacă ştia că este bolnav, Robinson a declarat că va participa la ceremonie chiar şi într-un scaun cu rotile, dacă va fi cazul şi şi-a pregătit, pe patul de spital, discursul. Dar nu a fost să fie. Pe 26 ianuarie 1973, cu soţia şi prietenii alături, Edward G. Robinson s-a stins din viaţă. În cadrul ceremoniei de decernare al Oscarului, Jane, soţia sa, a acceptat să primească Premiul oferit în onoarea marelui Robinson. Tot ea a citit, cu mari emoţii, discursul soţului său adresat lumii întregi: „Nu ar fi putut veni la un moment mai bun în viaţa unui om. Dacă ar fi venit mai devreme, ar fi trezit sentimente profunde în mine, dar nu la fel de profunde cum sunt cele de acum. Sunt foarte recunoscător colegiilor mei atât de calzi, creativi, talentaţi şi apropiaţi, ce mi-au fost tovarăşi de viaţă. Mai bogat de-atât poţi să fii?” Edward G. 

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/edward-g-robinson-14433/

https://www.britannica.com/biography/Edward-G-Robinson

https://www.vice.com/ro/article/mb48nx/romanul-care-a-fugit-din-tara-din-cauza-antisemitismului-si-a-ajuns-la-hollywood

https://www.romanipentruolume.ro/etapa1/edward-g-robinson

https://www.9am.ro/top/International/245399/10-romano-americani-care-au-marcat-istoria-statelor-unite-ale-americii/8/Edward-G-Robinson.html

$$$

 S-a întâmplat în 12 decembrie1909: A încetat din viaţă, la Bucureşti, Ioan Russu-Şirianu (n.1864), ziarist şi om politic român. A fost unul dintre conducătorii Partidului Naţional Român din Transilvania. A întemeiat la Sibiu „Foaia poporului” (1893) şi apoi „Tribuna poporului”, la Orăştie şi Arad (1907). Şi-a adunat scrierile literare în volumul Moara din vale (1894).

Ioan Russu-Şirianu s-a născut în data de 22 iunie 1864, în Şiria, judeţul Arad. El a murit la data de 12 decembrie, 1909, la Bucureşti. A fost ziarist, scriitor, director al ziarului „Tribuna” şi deputat în Dieta ungară. S-a născut la Şiria, din părinţi meseriaşi. Este nepot al lui Ioan Slavici şi adept al acestuia, atât în politică cât şi în literatură. După terminarea Institutului Pedagogic din Arad, a luat calea României, stabilindu-se la Bucureşti (în 1884). În capitala României a lucrat ca pedagog la Şcoala de Institutori şi ca profesor la Şcoala particulară a lui Eniu Bălteanu. Apoi demisionează pentru a intra în redacţia ziarului „Românul” al lui Vintilă C.A. Rosetti. După mai mulţi ani petrecuţi la Bucureşti, se reîntoarce în Transilvania, pentru a prelua direcţiunea faimosului ziar „Tribuna” de la Sibiu. A condus ziarul din 1891, de la retragerea lui G. Bogdan-Duică şi până la criza prin care a trecut publicaţia în 1896. În 1893 întemeiază la Sibiu ziarul „Foaia Poporului”, iar la 1898 înfiinţează împreună cu Vasile Goldiş ziarul „Tribuna Poporului”, cu sediul la Orăştie. După încetarea activităţii Tribunei din Sibiu, ziarul i-a preluat numele şi s-a mutat la Arad. Pentru activitatea sa publicistică a suferit persecuţii din partea autorităţilor austro-ungare, fiind de mai multe ori pedepsit cu închisoarea pentru delicte de presă.

În scurtul interval 1905-1906 a fost deputat de Arad (cercul Chişineu) în Dieta ungară. A fost membru al corporaţiilor bisericeşti ale românilor, membru în sinodul eparhial din Arad, al consistorului diocezei, deputat al congresului naţional bisericesc. A fost delegat la Conferinţa naţională de la Sibiu din 1893. Adept al înaintării Memorandului „fără amânare”, ulterior Russu-Şirianu s-a îndepărtat de gruparea memorandistă Raţiu-Coroianu şi a devenit adept al liberalului Emil Brote. Ioan Russu-Şirianu a încetat din viaţă la 12 decembrie 1909, la Bucureşti, unde fusese nevoit să se retragă. Avea doar 45 de ani. În obituarul dedicat acestuia şi publicat în ziarul „Drapelul”, Valeriu Branişte scria: „Dacă nici n-am putut totdeauna aproba direcţia lui politică şi tonul lui gazetăresc, ba uneori ne-am văzut siliţi a lua poziţie hotărâtă contra lui, (…) totdeauna a trebuit să-i recunoaştem zelul şi abnegaţiunea cu care şi-a făcut datoria.” Era un ultim omagiu adus „celui care „cu condeiul său ager de multe ori a însufleţit poporul român în lupta grea ce o duce pentru recunoaşterea îndreptăţirii sale naţionale pe acest petec de pământ, care este şi patria lui”.

Surse:

https://biblioteca-digitala.ro/reviste/Crisia/08-Crisia-Muzeul-Tarii-Crisurilor-VIII-1978_585.pdf

https://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/tribunapoporului/1909/BCUCLUJ_FP_P2514_1909_013_0272.pdf

https://bibliotecaarad.ro/monumentul-saptamanii-iconografia-monumentala-a-lui-ioan-russu-sirianu-1864-1909/

https://adevarul.ro/stiri-locale/arad/osemintele-nepotului-lui-slavici-au-fost-aduse-in-1774306.html

$$$

 S-a întâmplat în 12 decembrie1933: La această dată, s-a născut pictorul Viorel Mărginean, ministru al culturii în perioada 1995-1996; membru de onoare al Academiei Române. Viorel Mărginean (n. Cenade, judeţul Alba) este un pictor român, care a fost ales ca membru de onoare al Academiei Române (2006). A studiat la Şcoala Medie de Arte Plastice din Cluj şi a absolvit apoi Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu" din Bucureşti (1959), la clasa prof. Ioan Marşic (1903-1975). Ulterior a studiat şi în străinătate. A urmat cursuri în SUA, Franţa şi Anglia (1970), ca urmare a unei burse acordate de Departamentul de Stat al SUA, în Italia (1982), printr o bursă oferită de statul italian şi din nou în SUA (1984).Începând din 1962 este membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România. A expus atât în ţară, cât şi în străinătate (SUA, Germania, Austria, Bulgaria, Franţa, Italia, Spania), cele mai importante expoziţii personale având loc la Sala Dalles (1970), Palatul Palffy din Viena (1980), Palatul UNESCO de la Paris (1992), Accademia di Romania din Roma (1993), Muzeul Brukenthal din Sibiu (1996) şi Muzeul Naţional de Artă al României (2004). 

La deschiderea Bienalei de la Paris din 1967, lucrările lui Viorel Mărginean au fost remarcate de celebrul omul de cultură francez Andre Malraux. Pictorul a primit numeroase premii şi distincţii, naţionale şi internaţionale.În decursul timpului, Viorel Mărginean a ocupat funcţii importante în domeniul culturii: vicepreşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici (1978–1989), director al Muzeului Naţional de Artă al României (1993-1995) şi ministru al culturii în guvernul Nicolae Văcăroiu (5 mai 1995 - 23 august 1996).În semn de apreciere a activităţii sale, a fost ales ca membru al Academiei Europene de Ştiinţe, Arte şi Litere din Paris (1981) şi al Academiei Internaţionale de Artă Modernă din Roma (1999), precum şi ca membru de onoare al Academiei Române (2006).

Este unul din marii reprezentanţi ai picturii româneşti. Păsările sale fantastice fac de mult înconjurul lumii, aducând freamăt şi bucurie în expoziţiile unde poposesc. Au pornit la drum de pe un deal din Ardeal şi nu s-au mai oprit niciodata.Anii de continuu exerciţiu plastic au demonstrat deschiderea lui spre o lume variată. Între satul şi dealurile transilvane, avem imaginile din Delta Dunării, lume exotică a păsărilor şi a fluturilor, imagini în care regnuri aparţinând unor lumi diferite convieţuiesc. În lucrările ultimilor ani, Viorel Mărginean este preocupat de misterul, rămas mereu indescifrabil, al naşterii, al vieţii ce sparge oul imaginar, făcându-şi loc în lume.

Surse:

https://www.cotidianul.ro/pictorul-viorel-marginean-valoarea-nationala-de-pe-strada-pangratti/

https://www.modernism.ro/2019/09/14/viorel-marginean-patrimoniul-viitorului/

http://www.romania-actualitati.ro/la_85_de_ani_acad_viorel_marginean_a_deschis_ieri_expozitia_permanente-122061

http://www.artnet.com/artists/viorel-marginean/

https://www.formula-as.ro

$$$

 S-a întâmplat în 12 decembrie1936: În această zi, s-a născut atleta Iolanda Balaş-Sőtér. (n. Jolán Balázs),; a corectat, în perioada 1957-1961, de 14 ori recordul mondial la săritura în înălţime, ridicându-l de la 1,75 m la 1,91 m; a deţinut recordul mondial (1,91 metri) între 1961 şi 1971; campioană olimpică (Roma, 1960, şi Tokyo, 1964); a intrat în Guiness Book pentru cele 142 de victorii consecutive; de 16 ori campioană naţională a României; preşedinte al FR de Atletism între 1991 şi 2005; preşedintele Fundaţiei Atletismului Românesc (prima fundaţie sportivă din ţară, înfiinţată în anul 1993).

Fosta mare atletă Iolanda Balaş-Sőtér, prima campioană olimpică română la săritura în înălţime, s-a născut la Timişoara, la 12 decembrie 1936. Înaltă de 1,85 m, Iolanda Balaş-Sőtér a dominat, la nivel mondial, proba de săritură în înălţime, timp de un deceniu.A urmat Liceul Catolic de Fete din Timişoara şi a absolvit Institutul de Educaţie Fizică şi Sport, specializarea atletism (1966). A început să practice atletismul la vârsta de 12 ani. Primii paşi în atletism i-a făcut în oraşul său natal, la Clubul „Electrica" (ulterior „Progresul"), sub îndrumarea antrenoarei Luize Ernst-Lupşa, multiplă campioană naţională.În 1951 a stabilit recordul naţional la săritura în înălţime (1,48 m). În 1953, s-a transferat la Clubul Central al Armatei (CCA) Bucureşti (din 1961, „Steaua"), unde s-a pregătit sub îndrumarea antrenorului emerit Ion Sőtér (cu care s-a căsătorit în 1967).

Pe 14 iulie 1956 a stabilit, la Bucureşti, primul record mondial din carieră (1,75 m), care va fi urmat de alte 13, în numai cinci ani. De asemenea, a stabilit patru recorduri europene. Recordul său din 1961, de 1,91 m, a rămas neegalat timp de zece ani. A cucerit două titluri de campioană olimpică: Roma (1960, cu 1,85 m) şi Tokyo (1964, cu 1,90 m), reuşind de fiecare dată să-şi domine adversarele. În finala olimpică de la Roma, din 1960, dintre cele 15 concurente iniţiale numai patru au sărit peste ştacheta înălţată la 1,71 m. Iolanda Balaş a sărit 1,73 m de la prima încercare şi, după ce adversarele sale au epuizat toate tentativele regulamentare, a continuat singură întrecerea ajungând la 1,85 m. Cu aceasta performanţă a cucerit primul său titlu olimpic, următoarea clasată, poloneza Jaroslava Jozwiakowska, având o săritura cu 14 cm mai slabă.

Timp de peste zece ani a înregistrat 142 de victorii consecutive (decembrie 1956 - iunie 1967), performanţă înscrisă în Cartea Recordurilor. La Campionatele Europene de atletism de la Stockholm (19-22 aug. 1958), Iolanda Balaş a câştigat prima medalie de aur la săritura în înălţime, aducând primul titlu european în această disciplină sportivă României. În 1962, la Belgrad, a cucerit titlul european, cu 1,83 m. În strălucitul său palmares ca remarcabilă săritoare în înălţime, se înscriu: 19 titluri de campioană naţională (16 la senioare şi trei la junioare), 63 de recorduri naţionale (41 la senioare şi 22 la junioare), evoluând în lotul naţional de atletism de 41 de ori, se notează în Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România. S-a retras din activitatea competiţională în 1967, după 19 ani de atletism, din cauza unui traumatism la tendonul lui Ahile al piciorului de bătaie. După abandonarea activităţii de performanţă a fost antrenoare, profesoară, metodistă la Cabinetul metodic şi cercetări ştiinţifice la Clubul Steaua Bucureşti. Din 1988 şi până în 2005 a fost preşedintele Federaţiei Române de Atletism (FRA); preşedinte de onoare al FRA. În perioada 1998-2002 a ocupat funcţia de vicepreşedinte al Comitetului Olimpic Român (COR). Stadionul Tineretului din Bucureşti îi poartă numele.A înfiinţat, în 1993, Fundaţia Atletismului Românesc, una dintre primele fundaţii cu profil de sport, pentru susţinerea atletismului românesc şi a echipei reprezentative a României. Meritele sportive i-au fost recunoscute, primind în 1958 titlul de Maestru Emerit al Sportului, în 1962, Ordinul Steaua României, Ordinul Meritul Sportiv (1966), Ordinul Naţional Steaua României în grad de Ofiţer (2000). A fost distinsă cu „Colanul de Aur'', cea mai înaltă distincţie a Comitetului Olimpic şi Sportiv Român.

A făcut parte din Comisia tehnică a Asociaţiei Europene de Atletism, iar din 1995 a fost cooptată în Comisia de femei a Federaţiei Internaţionale de Atletism (IAAF).În luna octombrie 2009, cu prilejul evenimentului intitulat „Legendele Stelei'', desfăşurat la sediul Ministerului Apărării Naţionale, Iolanda Balaş-Sőtér s-a aflat printre legendele Stelei care au fost premiate. Regele Mihai i-a conferit la 13 septembrie 2010, în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Palatul Elisabeta din Bucureşti, Decoraţia regală „Nihil Sine Deo", pentru merite deosebite aduse sportului românesc. La 27 noiembrie 2012, la împlinirea a 100 de ani de existenţă, Federaţia Internaţională de Atletism şi-a premiat eroii de ieri şi de azi. Cu acest prilej a fost inaugurat Hall of Fame-ul atletismului mondial, printre cele 13 legende alese numărându-se şi Iolanda Balaş-Sőtér. În 1998, a fost desemnată cetăţean de onoare al oraşului Timişoara, iar în 2001 al municipiului Bucureşti.

A scris lucrări metodice consacrate sportului de înaltă performanţă. Autoare a lucrării „Studiu şi istoric al pregătirii sportivilor de înaltă performanţă la altitudine" (1988). A iniţiat apariţia revistei „Atletismul Românesc".Federaţia Română de Atletism şi-a premiat, în cadrul Galei 2013, personalităţile care au marcat secolul de atletism românesc.În 1963, CIO i-a decernat „Trofeul Mohammed Taher Pacha", pentru contribuţia adusă la propagarea olimpismului. În 2000, a fost nominalizată printre primele zece atlete din lume ale secolului XX. Preşedintele României a conferit post-mortem Ordinul Naţional „Steaua României" în grad de Mare Ofiţer Iolandei Balaş-Sőtér, la 13 martie 2016.A murit la 11 martie 2016, la Bucureşti.

Surse:

Marcu, George (coord.), Dicţionarul personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2009

„Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România'',vol. I, Bucureşti, 2002

https://leaders.ro/newsfeed/iolanda-balas-soter/

https://www.agerpres.ro/documentare/2018/08/02/romani-celebri-iolanda-balas-s-t-r-o-sportiva-la-inaltime--154542

https://www.gsp.ro/sporturi/atletism/povestea-nestiuta-despre-iolanda-balas-cum-l-a-socat-atleta-pe-gheorghe-gheorghiu-dej-nici-eu-nu-stiu-de-unde-am-avut-acest-curaj-472285.html

https://adevarul.ro/life-style/stil-de-viata/iolanda-balas-hansi-soter-poveste-dragoste-1_50ba05057c42d5a663b03b09/index.html