$$$

 S-a întâmplat în 12 decembrie1983: În această zi, a trecut în eternitate Amza Pellea. Amza Pellea (n. 7 aprilie 1931 în Băileşti, Dolj - d. Bucureşti) a fost un mare actor român de teatru şi film. A fost interpretul lui Nea Mărin, binecunoscutul personaj de sorginte populară care i-a relevat atât de bine disponibilităţile pentru comedie. Dar a fost şi interpretul lui Decebal şi al lui Mihai Viteazul. Un reprezentant al „Promoţiei de aur” a teatrului românesc, Amza Pellea a jucat la Teatrul Naţional din Craiova,Teatrul Mic, Teatrul Nottara, Teatrul de Comedie şi Teatrul Naţional din Bucureşti, unde s–a impus ca unul dintre actorii cei mai dotaţi ai scenei româneşti. A fost profesor la IATC.

Amza Pellea s-a născut în Băileşti, judeţul Dolj, la 7 aprilie 1931, într-o familie cu cinci copii. A urmat cursurile Colegiului Naţional „Carol I'' din Craiova, apoi a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „'I.L. Caragiale'' din Bucureşti (1955).Reprezentant al promoţiei de aur a teatrului românesc, Amza Pellea a interpretat, în teatru sau film, atât personaje istorice, cât şi personaje contemporane sau din repertoriul clasic universal, iar talentul său deosebit pentru comedie a fost pus în valoare prin interpretarea binecunoscutului personaj Nea Mărin. A debutat pe scena Teatrului Naţional din Craiova în piesa lui Oscar Wilde „Ce înseamnă să fii onest'', în rolul lui Jack Worthing. Realizează multe alte roluri pe scena craioveană: Verdenikov („Ani de pribegie'' de Aleksei Arbuzov), Vlădică Ilarion („Tudor din Vladimiri'' de Mihnea Gheorghiu), comandantul vasului („Tragedia optimistă'' de Vsevolod Visnevski), Bepe („Gâlcevile din Chioggia'' de Carlo Goldoni), Horatio („Hamlet'' de Shakespeare), colonelul Dobre („Ecaterina Teodoroiu'' de Nicolae Tăutu), Otto Katz („Soldatul Svejk'' de Jaroslav Hasek), Esteban („Fântâna turmelor'' de Lope de Vega) ş.a. Ulterior avea să fie şi director al Teatrului Naţional din Craiova (22 martie 1973 - 24 septembrie 1974).

În 1961, Radu Beligan l-a luat la teatrul nou-înfiinţat de el - Teatrul de Comedie. Pe această scenă interpretează alte personaje, printre care: Brettschneider („Svejk în al doilea război mondial'' de Brecht, 1962), Pietro („Umbra'' de E. Svart, 1963), Manole („Somnoroasa aventură'' de Teodor Mazilu, 1964), subcomisarul („Capul de răţoi'' de G. Ciprian, 1966), Platonov („Un Hamlet de provincie'' de Cehov, 1967), Hrisanide („Interesul general'' de Aurel Baranga, 1972), Hickok („Buffalo Bill şi indienii'' de A. Kopit, 1973).Tot în Bucureşti a mai jucat la Teatrul Mic, Teatrul Nottara şi Teatrul Naţional, impunându-se ca unul dintre actorii cei mai reprezentativi ai scenei româneşti. La Teatrul Naţional este distribuit în rolurile lui Petre Dinoiu („Comoara din deal'' de Corneliu Marcu, 1977) şi Vlad Ţepeş („A treia ţeapă'' de Marin Sorescu, 1979).Ultimul rol creat în teatru a fost cel al bătrânului moşier Muromski, din „Procesul'' de Suhovo-Kobîlin (regia Gheorghe Harag, 1983).

Talentul său a fost pus în valoare şi de rolurile din filme, Amza Pellea abordând cu măiestrie registre interpretative foarte variate. Debutul în lungmetraj a fost în „Setea'' (1961). Şi-a câştigat o mare popularitate în urma interpretării rolurilor principale din filmele „Dacii'' (1967) şi „Mihai Viteazul'' (1970), precum şi a rolurilor dramatice din „Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte'' (1972) şi „Osânda'' (1976).A colaborat cu regizori de prestigiu ai filmului românesc, precum Sergiu Nicolaescu, Dan Piţa, Mircea Mureşan, Mircea Drăgan, Dinu Cocea, Gheorghe Vitanidis, Geo Saizescu, Francisc Munteanu. În filmografia sa se mai află peliculele: „Alarmă în munţi'', „Celebrul 702'', „Haiducii'', „Tudor'', „Neamul Şoimăreştilor'', „Războiul domniţelor'', „Puterea şi adevărul'', „Ciprian Porumbescu'', „Stejar-extremă urgenţă'', „Un comisar acuză'', „Tată de duminică'', „Eu, tu şi Ovidiu'', „Melodii, melodii', „Capcana mercenarilor'', „Imposibila iubire'', „Un petic de cer''.

Pentru o mare parte dintre admiratorii săi, Amza Pellea se identifica cu personajul creat de actor - Nea Mărin - în binecunoscutele emisiuni de televiziune care s-au bucurat de un mare succes. Textele scenetelor cu Nea Mărin sunt scrise în totalitate chiar de Amza Pellea. Marele artist a împrumutat de la concetăţenii săi din Băileşti particularităţile de limbă şi situaţiile de viaţă, pe care le-a dăruit publicului său, îmbogăţite şi nuanţate cu umorul său viguros. De altfel, personajul este luat din viaţa reală. Amza mărturisea că acesta „'s-a născut ca un fel de omagiu adus unui unchi de-al meu''.A fost şi scenarist la comedia de mare succes „Nea Mărin miliardar'' (regia Sergiu Nicolaescu), în colaborare cu Vintilă Corbul şi Eugen Burada. Considerată una dintre cele mai reuşite comedii cu tentă parodică din cinematografia românească, „Nea Mărin miliardar'' a avut un succes de public nemaiîntâlnit în România, dar şi în alte ţări.Considerând filmul drept o creaţie aproape exclusivă a marelui actor care întruchipează personajul principal (şi pe dublul său american), Ov. S. Crohmălniceanu scria: „Creat în întregime de Amza Pellea, este opera unui excelent actor şi fin observator al psihologiei omeneşti, înzestrat totodată cu multă invenţie umoristică, personajul neavând o configuraţie anterioară mitică, aşa ca Păcală sau Tândală. Acum Nea Mărin există în deplinătatea cuvântului, are o identitate incontestabilă, aceasta constituind principala lui virtute artistică, deloc neglijabilă. Sergiu Nicolaescu a trebuit doar să-i dea drumul în film, fiindcă oricare ar fi calitatea acestuia, Nea Mărin, şi încă miliardar, umple sălile de spectacol''.

Amza Pellea a fost distins cu Premiul Asociaţiei Cineaştilor din România în 1971 pentru rolul titular din filmul „Mihai Viteazul'', iar în 1976 pentru cel din „Osânda'' (Manolache Preda), într-o ecranizare de Sergiu Nicolaescu după „Velerim şi Veler Doamne'' de Victor Ion Popa. În 1977 a câştigat Premiul de interpretare masculină - cel mai bun actor, la Festivalul Internaţional de Film de la Moscova, pentru rolul său excepţional din filmul „Osânda''. În 1984, la Festivalul de film de la Costineşti, i-a fost decernat Premiul special in memoriam pentru rolul din „Imposibila iubire''.Amza Pellea a fost şi profesor la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică.A fost căsătorit timp de 25 de ani, din 1958, cu Domnica Mihaela, având o fiică - actriţa Oana Pellea.

Amza Pellea a murit la 12 decembrie 1983, la Bucureşti, la vârsta de 52 de ani. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu.Locuitorii din Băileşti, de care Amza Pellea se simţea indestructibil legat, îi cinstesc memoria prin manifestări organizate în fiecare an. În Băileşti există o Casă de cultură, o stradă, o grădiniţă şi o şcoală care poartă numele lui Amza Pellea, iar în centrul localităţii a fost construită o fântână pentru el. Tot aici, în 2008, an în care s-au comemorat 25 de ani de la moartea actorului, a fost inaugurată Casa memorială „Amza Pellea'', unde pot fi văzute o serie de obiecte tradiţionale, obiecte personale, precum şi fotografii cu familia şi prietenii lui Amza Pellea.La 7 aprilie 2011, în ziua în care ar fi împlinit 80 de ani, marele actor a primit o stea in memoriam pe Walk of Fame din Piaţa Timpului, în centrul istoric al Capitalei, pentru extraordinara carieră în lumea teatrului şi filmului. Steaua a fost dezvelită de către fiica sa, Oana Pellea

În Parcul Tineretului din Băileşti a fost dezvelită în decembrie 2011, în semn de respect şi preţuire pentru marele actor, o troiţă cu chipul lui Amza Pellea. Pe troiţă sunt scrise cuvintele rostite cândva de acesta: „Oricât voi trăi şi oriunde va fi să mor, voi rămâne băileştean până în străfundul sufletului".În 2013, Cinemateca Românească de la ICR Londra i-a dedicat luna aprilie lui Amza Pellea, pentru a marca 30 de ani de la moartea acestuia. O placă comemorativă dedicată marelui actor a fost dezvelită la 28 octombrie 2015, în Bucureşti, pe strada Salcâmilor, locul unde Amza Pellea şi-a trăit ultimii ani din viaţă.

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/amza-pellea-1960/

https://editiadedimineata.ro/36-de-ani-fara-amza-pellea-nea-marin-la-televiziune-a-fost-un-fel-de-replica-de-afront-chiar/

https://www.europafm.ro/35-de-ani-de-la-moartea-actorului-amza-pellea/

https://adevarul.ro/entertainment/tv/oana-pellea-marturisiri-emotionante-despre-amza-pellea-a-adorat-tara-si-ar-dorit-viitor-bun-cinstit-1_5ca8be53445219c57e2e0379/index.html

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2016/04/07/documentar-85-de-ani-de-la-nasterea-actorului-amza-pellea-08-45-54

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2018/12/12/documentar-35-de-ani-de-la-moartea-marelui-actor-amza-pellea--225557

$$$

 S-a întâmplat în 12 decembrie…

- 1574: S-a născut Ana a Danemarcei, soţia lui Iacob I al Angliei (d. 02.03.1619) 

- 1701: Un edict imperial lăsa românilor din Transilvania libertatea de a îmbrăţişa una din cele patru religii recepte (catolică, calvină, luterană şi unitariană) sau de a păstra credinţa ortodoxă

- 1763: A încetat din viaţă Pierre Carlet de Chamblain de Marivaux (n.1688), scriitor francez. A scris comedii pe tema iubirii (Jocul dragostei şi al întâmplării, 1730) şi romane (Viaţa Mariannei, 1731/1745), marcând trecerea de la proza picarescă la romanul sentimental.

- 1766: S-a născut scriitorul, istoricul si publicistul rus Nikolai Karamzin; a creat (1816-1826) monumentala „Istorie a statului rus”, in 12 volume, în care a descris evolutia istorica a Rusiei din timpurile stravechi pâna în anul 1611.

- 1777: A murit Albrecht von Haller, figură centrală a medicinei sec. 18; medic, fiziolog, botanist si om de litere elveţian; este fondator al conceptului de excitabilitate; Haller este numit uneori întemeietorul neurologiei (n. 16.10.1707 în Elveţia, la Berna) 

 - 1791: S-a născut Arhiducesa Marie Louise a Austriei, a doua soţie a lui Napoleon (d. 17.12.1847) 

- 1792: S-a născut eroul naţional grec Alexandru Ipsilanti, şef suprem al Eteriei; a condus lupta de eliberare de sub dominaţia otomană (m. 1828)  

 - 1821: S-a născut scriitorul Gustave Flaubert. Gustave Flaubert (n. Rouen, Franţa – d. 8 mai 1880, Croisset) a fost un scriitor francez. Este unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori occidentali. Cea mai importantă operă a sa este Madame Bovary (1857). Profilul psihologic al eroinei celebrului sau roman, „Doamna Bovary”, a dat numele unei stari sufletesti - „bovarism” ( tendinţă prezentă la unele persoane care, nemulţumite de realitatea propriei lor condiţii, îşi făuresc o personalitate fictivă, corespunzătoare aspiraţiilor lor). .

- 1850: Cancelaria imperială de la Viena ridică Episcopia Unită de la Blaj la rangul de Mitropolie (hotărâre confirmată de Cancelaria papală la 26.XI.1853) şi înfiinţează, pe lângă Episcopia de la Oradea, încă două episcopii, la Gherla şi la Lugoj; primul mitropolit greco-catolic a fost Alexandru Sterca-Şuluţiu 

- 1863: S-a născut pictorul norvegian Edvard Munch.

- 1864: Episcopia ortodoxă de la Sibiu a fost ridicată la rangul de mitropolie, având în subordine episcopiile de Arad şi de Caransebeş; Andrei Şaguna a fost numit mitropolit 

- 1866: S-a născut Alfred Werner, chimist elveţian. Alfred Werner (d. 15 noiembrie 1919) a fost un chimist elveţian, laureat al Premiului Nobel pentru Chimie (1913).

- 1868: Înfiinţarea Agenţiei diplomatice române la Viena  

- 1875: S-a născut Victor Păcală, folclorist, autorul primei monografii ştiinţifice etnofolclorice româneşti dedicate unei localităţi rurale: „Monografia comunei Răşinari”– Sibiu, 1915– lucrare premiată de Academia Română (d.1955) 

- 1877: A murit José de Alencar, scriitor brazilian (n. 01.05.1829) 

- 1893: S-a născut (la Bucureşti) Edward G. Robinson, actor american. Edward Goldenberg Robinson (n. Bucureşti, d. 25 ianuarie 1973, Hollywood, California) a fost un actor american de origine român evreu. Institutul American de Film l-a clasat pe Robinson printre cei mai mari actori ai secolului XX.

- 1901: A fost transmis primul semnal radio transatlantic; din Anglia (Poldhu) au fost emise către Canada (Terra Nova), cele trei puncte ale literei „S" în limbajul morse; această primă radiocomunicaţie transatlantică a fost realizată de fizicianul italian Guglielmo Marconi (1874-1937), după ce tentativa din ziua anterioară eşuase. Fizicianul italian Guglielmo Marconi a realizat în anul 1901, prima radiocomunicaţie telegrafică transatlantică.El a reuşit să transmită un mesaj în codul/alfabetul Morse peste Atlantic din localitatea Poldhu, Cornwall – Marea Britanie în Newfoundland – Canada, la o distanţă de peste 3000 de kilometri.Importanţa noii invenţii a fost ilustrată într-un mod spectaculos în 1909, când vasul S. S. Republic, avariat în urma unei ciocniri pe mare, s-a scufundat. Mesajele radio au permis trimiterea ajutoarelor şi salvarea majorităţii pasagerilor. În acelaşi an, Marconi a primit Premiul Nobel pentru invenţia sa. În anul următor, el a reuşit să transmită mesaje radio din Irlanda în Argentina, la o distanţă de peste 9500 de kilometri.  

- 1903: S-a născut Yasujiro Ozu, regizor japonez de film (m. 1963)

- 1905: S-a născut poetul Virgil Huzum (m. 1987) 

- 1907: S-a născut botanistul Nicolae Sălăgean; cercetări în domeniul fotosintezei, nutriţiei şi respiraţiei plantelor; membru al Academiei Române (m.25.XII.1988)  

- 1908: A murit compozitorul şi dirijorul Eduard Wachmann (n. 1836)

- 1909: A murit Karl Krumbacher, istoric şi filolog german, membru de onoare străin al Academiei Române; este considerat întemeietorul studiilor de istorie bizantină, fiind titularului primei catedre de filologie bizantină din lume (n.23.09.1856)

- 1909: A încetat din viaţă, la Bucureşti, Ioan Rusu-Şirianu (n.1864), ziarist şi om politic român. A fost unul dintre conducătorii Partidului Naţional Român din Transilvania. A întemeiat la Sibiu „Foaia poporului” (1893) şi apoi „Tribuna poporului”, la Orăştie şi Arad (1907). Şi-a adunat scrierile literare în volumul Moara din vale (1894).

- 1913: S-a născut, la Chişinău, Nicolae Costenco (m.1993), scriitor român. A scris versuri impregnate de metafizica tristeţii provinciale (Elegii păgâne, 1940), nuvele şi povestiri inspirate din viaţa satului (Norocul omului, 1991), un roman analitic (Severograd, 1970).

- 1915: S-a născut actorul şi cântăreţul american Frank Sinatra (Francis Albert) (a primit Premiul Oscar pentru rolul din filmul „From here to Eternity", a jucat în 58 de filme şi a vândut peste 600 de milione de discuri). Francis Albert „Frank” Sinatra (12 decembrie 1915 – 14 mai 1998) a fost un cântăreţ, crooner şi actor american, laureat al premiului Academiei Americane de Film pentru cel mai bun actor într-un rol secundar, în 1954, pentru rolul jucat în filmul From Here to Eternity. Şi-a început cariera muzicala împreună cu Harry James şi Tommy Dorsey. Sinatra a avut succes ca interpret de muzică uşoară în anii 40, devenind idolul bobby soxer-ilor.Cariera sa profesională a stagnat la începutul anilor 50, dar a revenit in 1954,dupa ce a câştigat premiul menţionat mai sus.Între anii 1951-1957 a fost căsătorit cu Ava Gardner.

- 1918: S-a născut cântăreţul american de jazz Joe Williams (m. 1999)

- 1924: În Austria intră în folosinţă şilingul drept nouă monedă naţională, înlocuind astfel vechea coroană 

- 1925: Din motive personale, speculate de conducerea Partidului Naţional Liberal, pentru care nu prezenta suficiente garanţii, prinţul Carol al II-lea renunţă, pentru a treia oară, la tron, hotărându-se să rămână în străinătate sub numele de Carol Caraiman. La 31.XII.1925 Consiliul de Coroană va ratifica renunţarea prinţului Carol al II-lea la tron, în favoarea fiului său, Mihai

- 1925: Primul motel din lume, The Milestone Motel, şi-a deschis porţile la San Luis Obispo în California

- 1927: S-a înfiinţat Asociaţia Presei Sportive din România  

- 1928: S-a născut scriitorul kârgâz Cinghiz Aitmato.Cinghiz Aitmatov (n. Şeker, RSSA Kirghiză, URSS - d. 10 iunie 2008, Nürnberg, Germania), a fost un scriitor kîrgîz, cel mai cunoscut al ţării sale. A scris în limbile rusă şi kîrgîză. În 1956 este admis la Institutul de Literatură Maxim Gorki din Moscova, iar între 1958 şi 1966 este corespondentul ziarului Pravda în Republica Kîrghîză. După 1985, C. Aitmatov s-a alăturat politicii de glastnost a lui M. Gorbaciov, devenind consilier al acestuia şi ambasador al URSS la ONU, apoi al Rusiei la Bruxelles, pe lângă Uniunea Europeană şi NATO. Între 1993 şi 2008 a ocupat aceleaşi funcţii, cu intermitenţe, reprezentând Kîrgîstanul.

Opera

Faţă în faţă, 1957

Geamilia, 1958

Plopşorul meu cu băsmăluţă roşie, 1958

Primul învăţător („Birinci mugalim"), 1962

Drumul secerătorului („Samancîpîn djiholu"), 1963

Ogorul mamei, 1965

Adio, Floare galbenă!, 1966

Vaporul alb („Belîi parohod"), 1970

Cocorii timpurii, 1975

O zi mai lungă decât veacul, 1980

Eşafodul, 1987

Stigmatul Casandrei, 1995 (Apărută la Humanitas, în 2008)

- 1929: S-a născut Marin Bucur, istoric literar, scriitor şi ziarist (m. 1994)

- 1929: S-a născut John Osborne, dramaturg şi scenarist britanic.John James Osborne (d. 24 decembrie 1994) a fost un dramaturg, scenarist şi actor englez.Piesa lui de succes din 1956 Look Back in Anger,„Priveşte înapoi cu mânie”, a fost un moment de răscruce pentru teatrul englez. „Priveşte înapoi cu mânie” este o piesă celebră din motive mai degrabă politice decât artistice. Este piesa unei generaţii de tineri revoltaţi care observă că societatea nu le rezervase nici un loc în structura ei.Acţiunea se petrece in anii 1950 în Anglia când Imperiul Britanic se prăbuşise pierzâdu-şi coloniile şi istoria cerea o regândire a claselor sociale după al doilea război mondial. Personajul principal, Jimmy Porter, este un tânăr cult şi inteligent, a absolvit o facultate dar îşi iroseşte viaţa vânzând dulciuri la o tarabă. Pentru că un om ca el nu îşi găseşte locul în societate, nu i se oferă nici o şansă de a-şi folosi inteligenţa sau talentul.Jimmy Porter este un om incomod şi neplăcut, teribilist chiar dar foarte sincer în teribilismul său, de-a lungul piesei aruncă aforisme şi cântă la trompetă, este grosolan dinadins cu toată lumea, îşi manifestă revolta cu orice ocazie, inclusiv de faţă cu prietenii săi care nu au nici o vină pur şi simplu pentru că sunt şi ei în aceeaşi situaţie.

- 1933: S-a născut pictorul Viorel Mărginean; ministru al culturii în perioada 1995-1996; membru de onoare al Academiei Române. 

- 1936: S-a născut atleta Iolanda Balaş-Söter; a corectat, în perioada 1957-1961, de 14 ori recordul mondial la săritura în înălţime, ridicându-l de la 1,75 m la 1,91 m; a deţinut recordul mondial (1,91 metri) între 1961 şi 1971; campioană olimpică (Roma, 1960, şi Tokyo, 1964); a intrat în Guiness Book pentru cele 142 de victorii consecutive; de 16 ori campioană naţională a României; preşedinte al FR de Atletism între 1991 şi 2005; preşedintele Fundaţiei Atletismului Românesc (prima fundaţie sportivă din ţară, înfiinţată în anul 1993) 

- 1937: S-a născut Roberto Benzi, dirijor italian de origine franceză

- 1938: S-a născut interpreta americană de muzică pop Connie Francis

- 1939: S-a născut Tudor Octavian, scriitor şi publicist. A urmat un Liceu Militar şi o Şcoală tehnică pentru ofiţeri de aviaţie. A fost exmatriculat din Şcoala de ofiţeri, practicând apoi diferite meserii (lăcătuş, tâmplar). Ulterior a urmat studii de arhitectură şi de filologie.Tudor Octavian a debutat ca publicist în anul 1968 cu volumul „Povestiri diferite", prefaţat de către Adrian Marino. A publicat ca jurnalist la revista Flacăra şi la cotidienele „România liberă" şi „Naţional". Timp de câteva decenii, Tudor Octavian a susţinut, în revistele de cultură şi cotidiene, rubrici de critică de artă.

Cărţi publicate

Povestiri diferite (Ed. Eminescu, 1968) - povestiri;

Noiembrie viteză (1975) - roman;

Banda lui Möbius (1978) - roman;

Istoria unui obiect perfect (Ed. Eminescu, 1981) - povestiri;

Mihai, stăpânul, şi sluga lui, Mihai (Ed. Eminescu, 1983) - povestiri;

Firul principal - cuadratura cercului (1985) - roman;

Sortiţi iubirii (1988) - roman;

Motivul - Celălalt - Afară din joc (1991) - roman;

Tratat de înjurături - 2 vol. (1995, 1997) - pamflete şi povestiri;

Povestiri (Ed. Curtea Veche, 1999) - povestiri;

Oameni normali (Ed. Curtea Veche, 2000) - schiţe şi povestiri;

248 de povestiri (2001) - povestiri;

Momente, schiţe, însemnări (Ed. Curtea Veche, 2002);

Proşti, dar mulţi (Ed. Curtea Veche, 2004) - antologie de articole;

Povestiri foarte scurte, Întâmplari din viaţa lui Vasile B., Caiet cu subiecte (Ed. Curtea Veche, 2004) etc.

A publicat, de asemenea, şi sase monografii de artă: „Vermeer şi criticii săi" (Editura Meridiane), „Florin Niculiu", Pictori români uitaţi (Ed. Noi MediaPrint, 2004), Jean Cheller (album cartonat) (ProEditura, 2005), Viaţa şi opera pictorului Sever Burada (Pro Editura si Topografie) şi „Tablouri frumoase, autori necunoscuţi" (Ed. Monitorul Oficial, 2011).

 1940: S-a născut cântăreaţa rock americană Dionne Warwick.

- 1941: S-a născut Smaranda Oţeanu-Bunea, muzicolog şi critic muzical

-1941: Al doilea război mondial: La insistenţele guvernelor german şi italian, România declară război Statelor Unite. Între cele două ţări nu au loc operaţii militare directe, momentul marcând ruperea relaţiilor diplomatice.Au urmat peste puţini ani, bombardamentele anglo-americane asupra teritoriului României.  

- 1944: Bunurile Teatrului Naţional din Bucureşti au fost cedate ruşilor, în contul despăgubirilor de război reglementate de Convenţia de Armistiţiu semnată la Moscova, la 12 sept. 1944 

- 1950: La plenara Comitetului Central al PCR s-a hotarât trecerea la planurile economice de 5 ani - „cincinale". Primul plan cincinal era stabilit pentru anii 1951-1955. La 15.12.1950, Marea Adunare Nationala a aprobat legea planului cincinal (12-13.12) 

 - 1953: S-a născut Dan C. Mihăilescu, istoric şi critic literar, traducător, cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „George Călinescu", cronicar literar.Absolvent al Facultăţii de Limba şi Literatura Română, Universitatea din Bucureşti, 1976. Cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu“ (1980-2003), secretar de redacţie al Revistei de istorie şi teorie literară (1983-1986), editorul suplimentului Litere, arte, idei al ziarului Cotidianul (1991-1996, 2001-2004), iar din anul 2000 realizatorul emisiunii Omul care aduce cartea, la ProTV (Premiul Consiliului Naţional al Audiovizualului în 2003). Cronicar literar la revistele Transilvania (1983-1989), 22 (1994-2000) şi Ziarul de duminică (2001-2006), apoi la Jurnalul naţional (2006-2007) şi Evenimentul zilei (din 2007 până în prezent). Debutul editorial în 1982, cu volumul Perspective eminesciene (Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor, reeditare Humanitas, 2006), urmat de Dramaturgia lui Lucian Blaga, 1984, Întrebările poeziei, 1989, Stângăcii de dreapta, 1999, Bucureşti, Carte de bucăţi, 2003, Scrieri de plăcere, 2004, Literatura română în postceauşism (vol. I, 2004, vol. II, 2006, vol. III, 2007), Îndreptări de stânga, 2005, Viaţă literară (vol. I, 2005, vol. II, 2006), Dansând pe ruine, 2006, Idei cu zimţi, 2008, Despre omul din scrisori. Mihai Eminescu, 2009.Prezenţe în volume colective (dicţionare, antologii etc.) din ţară şi străinătate, peste treizeci de prefeţe, postfeţe, antologii, ediţii (de la I.L. Caragiale, Mircea Eliade, E.M. Cioran, Sextil Puşcariu şi F. Brunea-Fox la Haig Acterian, Ioan Petru Culianu, Valeriu Anania, Sorin Mărculescu, Constanţa Buzea şi Ioan Es. Pop).A tradus la Humanitas trei cărţi de Jean-François Revel (Cunoaşterea inutilă, 1993, Revirimentul democraţiei, 1994, Obsesia antiamericană, 2004), teatru complet de Eugène Ionesco, în cinci volume, la Editura Univers (1993-1998, Premiul Uniunii Scriitorilor), Sfârşitul imperiului, de Emmanuel Todd, Uniunea Europeană... o nouă URSS? , de Vladimir Bukovski ş.a.A primit Premiul Uniunii Scriitorilor, al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, Radio România Cultural, Radio Bucureşti, premiile revistelor Transilvania, Flacăra, Ateneu, Cuvântul, Tribuna, Luceafărul ş.a. 

- 1955: S-a născut Sorin Ilieşiu, operator şi regizor de film (regizor şi operator al filmelor: „Vom muri şi vom fi liberi”, „Aurolac” – în colaborare, „Apocalipsa după Cioran” – în colaborare) 

- 1955: Brevetarea navei pe pernă de aer.

- 1962: A murit Felix Aderca, prozator, dramaturg, poet, eseist, estetician şi publicist.Felix Aderca (n. 26 martie 1891 (S.V. 13 martie), comuna Puieşti, judeţul Vaslui - d. Bucureşti) este pseudonimul literar al unui prozator, poet, estetician şi eseist român, de origine evreiască. Numele său real era Zelicu Froim Adercu.Urmează şcoala primară la Puieşti, apoi Liceul Carol I din Craiova,pe care nu l-a absolvit. A fost un autodidact. După o tentativă de a se stabili la Paris, revine la Craiova unde devine funcţionar la Ministerul Muncii. Ia parte la şedinţele cenaclului Sburătorul, coordonat de Eugen Lovinescu. S-a remarcat ca poet simbolist, autor de povestiri şi romancier (Omul descompus), autor al unuia dintre primele romane de anticipaţie din literatura română, Oraşele scufundate. 

- 1963: A murit Yasujiro Ozu, regizor japonez de film (n. 1903)  

- 1965: A murit inginerul George (Gogu) Constantinescu, stabilit din 1912 în Anglia; a creat (în 1912) ştiinţa şi tehnica sonicităţii; a inventat şi a construit numeroase maşini şi dispozitive sonice (convertizorul sonic); pionier al construcţiilor de beton armat în România; membru al Academiei Române (n. 1881) 

- 1970: A încetat din viaţă, la Iaşi, Vera Myller-Lebedev (n.1880), matematiciană română. Prima femeie profesor universitar din România. A slujit Universitatea din Iaşi timp de aproape patru decenii. În cercetarea ştiinţifică, dintre domeniile abordate, menţionăm: teoria numerelor, algebra şi analiza matematică. Alături de soţul său, Alexandru Myller (1879-1965), a participat la întemeierea şi consolidarea Seminarului Matematic al Universităţii ieşene.

- 1970: S-a născut compozitorul scoţian David Horne

- 1978: S-a născut Monica Bârlădeanu, actriţă şi prezentatoare de televiziune, interpretă în filmul „Moartea domnului Lăzărescu” (2005) regizat de Cristi Puiu (n.Iasi)

- 1983: A murit actorul Amza Pellea.

- 1989: A murit chimistul Ion Zugrăvescu; lucrări în domeniul chimiei organice; membru corespondent al Academiei Române (n. 1910)

- 1990: A murit chimistul Gheorghe Claudiu Suciu; contribuţii în dezvoltarea, proiectarea şi testarea proceselor din industria petrolului; membru al Academiei Române (n. 1905) 

- 1991: Curtea Supremă de Justiţie, Secţia militară, i–a declarat nevinovaţi pe foştii membri ai Comitetului Politic Executiv al PCR.  

- 1992: A luat fiinţă formaţia de muzică folk–pop „Pasărea Colibri" avându–i ca membri pe: Mircea Baniciu, Mircea Vintilă, Florian Pittiş, Vladi Cnejevici 

- 1994: A murit Victor V. Martinescu, poet şi prozator; condamnat la închisoare, între anii 1947 şi 1952, pentru tentativa de a părăsi ilegal ţara; este deţinut din nou, între anii 1958 şi 1964, datorită unor texte anticomuniste - poeme şi însemnări considerate antiguvernamentale, trimise spre publicare în Franţa (vor apărea în 1956, prezentate de Virgil Ierunca, în revista „Caiete de dor", sub pseudonimul Haiduc) (n. 1910)

- 1996: A încetat din viaţă Ileana Predescu (n.1927), actriţă română de teatru şi film. A desfăşurat activitate remarcabilă pe scena Teatrului „Bulandra” din Bucureşti, în roluri reprezentative: Cum vă place; Menajeria de sticlă; Cezar şi Cleopatra. A apărut în filmele: Cei care plătesc cu viaţa; Cel mai iubit dintre pământeni etc.

- 1997: S-a stins din viaţă, la Iaşi, Anica Bodescu (n.1939), artist plastic român. Nume de marcă în arta tapiseriei româneşti. A realizat tapiserii multicolore, veşminte şi icoane.

- 1999: În urma unor puternice furtuni ce au avut loc în Europa de Vest, totalul pagubelor fiind evaluat la peste 5 miliarde euro, petrolierului Erika a naufragiat în largul coastelor Bretania; mai multe sute de kilometri de plajă de pe coasta Atlanticului au fost invadate de „mareea neagră" provenită de pe petrolier 

  - 2001: A murit Jean Richard, actor francez (n. 1921)

- 2002: A murit juristul Ion P. Filipescu; contribuţii în domeniul dreptului civil, al dreptului internaţional privat şi al dreptului comercial internaţional; membru al Academiei Române (n. 1927)

- 2002: Uniunea Europeană a invitat zece ţări candidate la aderare – Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania, Cipru şi Malta – să i se alăture începând cu data de 1 mai 2004. Numărul membrilor UE creşte astfel de la 15 la 25. Pentru România şi Bulgaria a fost fixat ca termen al aderării anul 2007.

- 2003: A fost înfiinţat Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi.

$$$

 Trăim un paradox dureros.

Copiii nu au încă un loc de muncă, nu au responsabilități, nu au griji reale.

Și totuși, au în buzunar un telefon cât salariul unui om care muncește din greu, zi de zi, ca să întrețină o familie.

E greu să recunoaștem, dar adevărul nu doare… doar ne trezește:

copilul nu cere întotdeauna, dar părintele oferă fără măsură.

Din dragoste.

Din dorința de a nu-l „frustra”.

Din teama că îl va pierde.

Din vina pe care o simte când nu are timp pentru el.

Din competiția bolnavă cu alți părinți.

Dar în această alergare după „a-i da copilului ce n-am avut noi”, am uitat ceva esențial:

să-i dăm ce AM AVUT noi: educație, răbdare, limite, recunoștință, respect.

Am ajuns să creștem copii care știu să folosească un telefon de 8.000 lei,

dar nu știu să dea „bună ziua”.

Copii care știu toate aplicațiile, dar nu știu să pună masa.

Copii care vor branduri, dar nu știu cât costă o pâine.

Copii care cer, dar nu știu să mulțumească.

Copii care se plictisesc repede, pentru că au primit totul prea devreme.

Și asta nu pentru că sunt răi.

Nu pentru că sunt nerecunoscători.

Ci pentru că NOI le-am răpit bucuria descoperirii. Noi le-am scurtat drumul. Noi le-am dat totul, fără să le cerem nimic în schimb.

Ce va învăța un copil care primește de la 10 ani un telefon cât un salariu?

Că viața e ușoară.

Că lucrurile vin singure.

Că dorințele se împlinesc peste noapte.

Că nu există efort, doar pretenție.

Că nu există recunoștință, doar obișnuință.

Și atunci, nu e vina lui că la 18 ani nu mai simte bucurie pentru nimic.

Pentru că bucuria vine din a dori ceva, a munci pentru acel ceva și apoi a-l primi.

Când sari peste „a dori” și „a munci”, nu rămâne decât un obiect.

Iar obiectele nu țin loc de fericire.

Dragi părinți,

nu telefonul scump îl va face fericit pe copilul vostru.

Nu consola de jocuri îl va maturiza.

Nu hainele de firmă îl vor învăța să respecte.

Nu vacanțele exotice îl vor crește.

Îl va crește un „nu” spus la timp.

Îl va crește o limită.

Îl va crește o responsabilitate mică, dar constantă.

Îl va crește răbdarea.

Îl va crește faptul că trebuie să aștepte.

Îl va crește faptul că trebuie să contribuie.

Îl va crește faptul că ceea ce primește are valoare — nu preț!

Când copilul tău va înțelege că banii se câștigă greu, dar se cheltuie ușor,

atunci va respecta și ce are… și pe tine.

Când va înțelege că viața nu e un magazin,

ci o școală în care înveți pas cu pas,

atunci vei vedea în ochii lui recunoștința pe care o cauți acum în telefon.

Adevărata dragoste de părinte

nu este să-i cumperi tot ce vrea,

ci să-l înveți să prețuiască tot ce primește.

Nu îl creșteți bogați în obiecte și săraci în valori.

Căci mai târziu, lumea nu-i va întreba ce telefon au,

ci ce fel de OAMENI sunt.

       ~~~Preot Danu Florin ~~~

$$$

 S-a întâmplat în 11 decembrie 1803: În această zi, s-a născut Hector Berlioz, compozitor francez (d. 1869), reprezentant prin excelenţă al romantismului muzical francez. Hector Berlioz este unul dintre cei trei artiști care au constituit „stâlpii” romantismului francez, alături de scriitorul Victor Hugo și de pictorul Eugène Delacroix. Creația sa a fost una tipică stilului romantic: trecând peste orice convenții, muzica lui Berlioz înseamnă multă inovație și originalitate. Totul este revoluționar în compoziţiile sale, la fel cum și viața sa a fost una excentrică și caracterizată de extreme. Schumann spunea despre caracterul extravagant al compozitorului francez: „Berlioz nu încearcă să fie plăcut și elegant. Dacă destestă un om, îl apucă zdravăn de păr. Dacă-l iubește, aproape că-l zdrobește în îmbrățișarea sa”.

Berlioz s-a născut într-o familie înstărită și cultivată din departamentul Isère, în sud-estul Franței, tatăl său fiind medic. În copilărie a luat lecții de flaut și chitară, iar în adolescență a făcut primele exerciții de compoziție, deși familia îi pregătise un alt drum. Astfel, la 18 ani, Hector a fost trimis să studieze medicina la Paris – dar tânărul a ales să dea admitere la Conservator, iar părinţii au decis să nu îl susţină financiar în aventura sa muzicală. La 12 ani s-a îndrăgostit prima oară. Desigur că a fost vorba despre o dragoste platonică pentru fata care avea cu şapte ani mai mult decât vârsta sa, dar Hector a rămas marcat sufletește de sentimentele pentru ea și, la 20 de ani, a compus o scurtă operă despre această experiență: Estelle şi Némorin. Când el avea 60 de ani și ea era văduvă la 67 de ani, Berlioz a căutat-o și, în ciuda faptului că ea nu își mai amintea de el, a cerut-o în căsătorie! Deși l-a refuzat, cei doi au corespondat până la moartea lui. Despre iubirile pasionale care i-au marcat toată viața, Berlioz mărturisea: „Dragostea nu poate exprima ideea de muzică, dar muzica poate da o idee despre dragoste”.

Berlioz nu și-a numerotat simfoniile, ci și le-a intitulat. În 1830, pe când avea 26 de ani, a compus cea mai cunoscută lucrare a sa, Simfonia fantastică, care a devenit una dintre cele mai faimoase lucrări simfonice din toate timpurile. Notiţele sale despre simfonie îi dezvăluie cu claritate intenţiile, Berlioz fiind primul care s-a exprimat deschis și autobiografic prin muzica sa: „Un tânăr muzician de o sensibilitate morbidă și o imaginație bogată, într-o stare de disperare provocată de dragoste și dusă la paroxism, se otrăvește cu opium. Drogul, prea slab pentru a ucide, îl împinge într-o stare de somn adânc, în care are niște viziuni stranii. Senzațiile, sentimentele și amintirile sale sunt transformate – în creierul său bolnav – în idei și imagini muzicale. Ființa sa iubită devine ea însăși o melodie, o temă recurentă care îl bântuie continuu”.

Subintitulată „Episod din viața unui artist”, Simfonia fantastică este inspirată direct din tumultuoasa viață a lui Berlioz. În 1827, la 24 de ani, a văzut-o pe actrița irlandeză Harriet Smithson, care o interpreta pe Ofelia într-o producție de „Hamlet”, și s-a îndrăgostit nebunește de ea. Îi trimitea numeroase scrisori de dragoste – deși ea nu vorbea franceza (și el nu cunoștea engleza), închiria camere în preajma locurilor în care se afla Harriet şi încerca disperat să ajungă în culise, la cabina ei.Toate aceste sentimente care nu-şi găseau răspuns s-au regăsit în Simfonia fantastică – şi motivul pentru care erau neîmpărtășite este unul banal: actrița nu îl cunoștea pe cel care era absolut înnebunit după ea și fusese chiar speriată de scrisorile primite de la muzicianul îndrăgostit. Berlioz a programat ca premiera absolută a lucrării să coincidă cu o revenire a lui Harriet la Paris, dar, deși lucrarea a fost bine primită de public, actrița adorată nu a fost prezentă la premieră. Câțiva ani mai târziu însă, la un nou concert cu Simfonia fantastică, Harriet a acceptat invitația, iar concertul, un triumf, s-a bucurat de prezența unei pleiade de celebrități: compozitorii Franz Liszt, Frédéric Chopin, Niccolò Paganini, scriitorii Alexandre Dumas, Heinrich Heine, Victor Hugo și George Sand.

Calea celor doi s-a întâlnit, aşadar, şi chiar mai mult decât atât: Hector şi Harriet s-au căsătorit la Ambasada Marii Britanii din Paris în 1833, dar mariajul lor, intens emoțional și plin de certuri, s-a destrămat în cele din urmă. Berlioz a reluat legătura cu o fostă iubită, cu care s-a și căsătorit după decesul lui Harriet, iar căsătoria a durat opt ani, până la trecerea în neființă a celei de-a doua soții. Muzical, Berlioz a fost un inovator și a folosit sonoritatea specifică instrumentelor muzicale într-un mod aparte. Din acest motiv, a stârnit mereu atitudini complet opuse printre artiștii vremii, o parte văzând în el un geniu, iar alții considerând muzica sa lipsită de coerență. Berlioz avea viziuni grandioase, iar compozițiile sale reflectă din plin această tendință, tradusă prin numărul foarte mare de instrumente cerute de creațiile sale. Spre exemplu, pentru Recviemul pe care l-a compus, artistul prevăzuse inițial o orchestră cu 450 de instrumentiști și un cor de 350 de membri, în condițiile în care, la începutul sec. XIX, o orchestră reunea rareori mai mult de 60 de instrumentiști.  

Inedit este faptul că Berlioz este unul dintre puținii compozitori de talia aceasta care nu stăpânea la nivel înalt niciun instrument muzical, ceea ce însă i-a conferit o mai mare libertate de creație, dincolo de constrângerile tehnice, concentrându-se mai mult pe sentimentul/povestea de transmis. Creația sa ilustrează plenar conceptul de muzică programatică: compoziție muzicală care spune o poveste.În a doua parte a vieții, Berlioz s-a făcut remarcat și ca un foarte bun dirijor, fiind aplaudat în marile capitale europene, mai ales când pe afișul serii se aflau lucrările sale.

Poate este mai puțin cunoscut faptul că, dincolo de creațiile sale muzicale, Berlioz a avut o importantă carieră jurnalistică, ce a reprezentant, de altfel, și principala sa sursă de venit de-a lungul vieții. Deși a fost un excelent critic muzical, și memoriile sale atestă și un mare talent scriitoricesc, Berlioz detesta totuşi să scrie. Mărturisea că poate să compună muzică opt ore consecutiv, dar că se luptă cu sine ca să scrie un text. La fel ca mulți alți creatori, nu s-a bucurat de un mare succes în timpul vieții. Gloria sa a venit după trecerea în neființă, iar finalul vieții a fost unul trist și singuratic: „Nu mai am nici speranțe, nici iluzii, nici mari gânduri rămase. (...) Sunt singur. Disprețul meu pentru prostia și josnicia oamenilor, ura mea pentru ferocitatea detestabilă este la maximum. Și îi spun morții în fiecare oră: Când vrei. De ce întârzii?” Berlioz a murit la vârsta de 66 de ani și a fost condus pe ultimul drum de mai mulți mari compozitori francezi, ca Charles Gounod și Ambroise Thomas. A fost înmormântat în cunoscutul cimitir parizian Montmartre.

Surse:

https://www.allmusic.com/artist/hector-berlioz-mn0001436021/biography

https://www.britannica.com/biography/Hector-Berlioz

https://cpciasi.wordpress.com/lectii-de-istoria-muzicii/lectia-7-romantismul-muzical/hector-berlioz/

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/excentricul-berlioz

http://www.romania-muzical.ro/articol/hector-berlioz-la-150-de-ani-de-la-trecerea-n-eternitate/2182321/3001/1

https://www.gramophone.co.uk/feature/hector-berlioz-musics-great-revolutionary

https://altmarius.ning.com/profiles/blogs/biografia-zilei-hector-berlioz

$$$

 S-a întâmplat în 11 decembrie1810: La această sată, s-a născut Alfred de Musset, poet, dramaturg şi prozator francez (d. 1857). Avea 19 ani când a publicat prima sa colecţie de poezii, Povestiri din Spania si Italia (1830). Nu împlinise încă 20 de ani când era invitat la cenacluri romantice, precum cel al lui Charles Nodier, unde citea din poeziile sale. De asemenea, frecventa cenaclurile lui Alfred de Vigny, Sainte-Beuve şi Victor Hugo, dar si tinerii burghezi înstăriţi pentru care viaţa nu era decât o succesiune de plăceri. Între 1833 şi 1834, a fost iubitul pasional al lui George Sand. Impreună cu ea a plecat in Italia, aceasta inspirându-i piesa Lorenzaccio, drama romantică pe care o va scrie in 1834. A publicat Povestiri din Spania şi Italia, apoi revine la Paris unde i se pun în scena comediile: Sfeşnicul, Cu dragostea nu-i de glumit (On ne badine pas avec l’amour), Să nu spui vorbe mari (Il ne faut jurer de rien) care au ramas in repertoriul Teatrului Francez. A scris şi romanul Confesiunea unui copil al secolului, singurul roman dedicat lui George Sand. 

Pe 24 aprilie 1845, a primit Legiunea de Onoare, în acelaşi timp cu Balzac şi a fost ales membru al Academiei Franceze in 1852. Scrierile sale au ca temă predilectă meditaţia asupra condiţiei creaţiei artistice şi aversiunea faţă de mediocritatea burgheziei, al carei materialism il denunta. În special în poezie, a ilustrat predispoziţii sufleteşti contradictorii, capriciile sentimentului erotic în aspiraţia spre fericire, înclinaţia romantică spre temele caracteristice acelui „rău al veacului”; sau „maladia secolului” (mal du siècle); plictiseala, deziluzia şi melancolia experimentate în primul rând de tinerii europeni de la inceputul secolului al XIX-lea şi dialogul dintre poet şi muze.

În timp ce Chateaubriand a fost primul care a „diagnosticat” aceasta „maladie”, Alfred de Musset a popularizat în continuare noţiunea de „mal du siècle” în lucrarea sa Confesiunea unui copil al secolului. Musset atribuia această maladie în special pierderii lui Napoleon I, părintele modern al naţiunii franceze

Surse:

https://biography.yourdictionary.com/louis-charles-alfred-de-musset

https://www.britannica.com/biography/Alfred-de-Musset

https://bel-esprit.ro/alfred-de-musset-numai-suferinta-innobileaza-2/

https://www.babelio.com/auteur/Alfred-de-Musset/11676

$$$

 S-a întâmplat în 11 decembrie 1843: În această zi, s-a născut medicul german Robert Koch, Premiul Nobel pentru Medicină în anul 1905 (d. 1910). Unul dintre întemeietorii bacteriologiei şi epidemiologiei moderne, descoperind (1882) bacilul tuberculozei (bacilul Koch) şi, în 1883, vibrionul holerei. A preparat tuberculina (1890). Robert Koch s-a născut în orăşelul Clausthal, Germania. A învăţat să scrie şi să citească singur, iar la şcoală a înregistrat rezultate excelente la matematică.

La 19 ani, Koch intră la Universitatea din Göttingen pentru a studia ştiinţe naturale, dar, după două semestre, decide să îmbrăţişeze medicina. În timpul studiilor a început să colaboreze cu distinsul specialist în anatomie Jacob Henle care a lansat teoria contagierii, potrivit căreia rănile sunt infectate de microbi. Deja în semestrul şase, Koch coordoana cercetările la Institutul de Fiziologie al universităţii. Faptul că a absolvit universitatea cu cea mai mare distincţie pare deja de la sine înţeles. În anii 1872-1880 este ofiţer al Districtului medical Wollstein; în această perioadă face primii paşi în dezvoltarea cercetării ştiinţifice a organismelor care cauzează infecţii. Antraxul la vremea respectivă era foarte răspândit în districtul Wollstein, iar Koch fără niciun ajutor bănesc sau ştiinţific îşi propune să descopere cât mai multe despre acest flagel. Laboratorul a fost casa sa, ca aparatură a avut un microscop dăruit de soţia sa, iar instrumentarul era procurat de el însuşi. Bacilul antraxului era descoperit de Pollender, Rayer şi Davaine, însă Koch îşi propune să demonstreze faptul că acest bacil este de fapt agentul care produce boala. În acest scop el inoculează la şoareci extracte din splina animalelor bolnave, şi constată că aceştia mor, în timp ce la lotul injectat cu extracte de la animale sănătoase şoarecii trăiesc. 

Experimentul confirmă un fapt ce se bănuia şi anume că sângele animalelor infectate este capabil să transfere boala la animalele sănătoase. Koch nu este mulţumit cu acest rezultat şi merge mai departe, demonstrând că bacilii îşi păstrează virulenţa chiar şi în lipsa oricărui organism animal.Koch a stabilit cauza bacterială a mai multor boli infecţioase şi a descoperit microorganismele care cauzează antraxul (1876), infectarea rănilor (1878), tuberculoza (1882), conjunctivita (1883), holera (1884) şi alte boli. A fost profesor la Universitatea din Berlin din 1885 până în 1891 şi şef al Institutului de Boli Infecţioase (pe care l-a fondat tot el), din 1891 până în 1904. 

În cursul cercetărilor sale bacteriologice pentru guvernul german şi pentru cel englez, a călătorit în Africa de Sud, India, Egipt şi în alte ţări. Cu această ocazie, el a făcut studii valoroase cu privire la boala somnului, malarie, ciuma bubonică, lepra şi alte boli. Pentru contribuţiile lui la studiul infecţiei tuberculoase, Koch a primit în 1905 Premiul Nobel pentru Fiziologie/Medicină.

Pe parcursul vieții sale, Koch primește numeroase distincții, medalii și titluri de Membru onorific al Universităților din Heidelberg, Bologna, a Societăților medicale din Berlin, Viena, Posen, Napoli și New York, precum și Cetățean de Onoare al orașelor Berlin, Wollstein și din partea orașului natal Clausthal; este decorat cu Ordinul Coroanei Germane, Marea Cruce a ordinului german Vulturul Roșu (prima de acest gen acordată unei personalități medicale), precum și alte Ordine înalte din partea Rusiei și Turciei.

Surse:

https://www.nobelprize.org/prizes/medicine/1905/koch/biographical/

http://broughttolife.sciencemuseum.org.uk/broughttolife/people/robertkoch

https://www.britannica.com/biography/Robert-Koch

https://www.historyofvaccines.org/content/robert-koch

https://www.biography.com/scientist/robert-koch

https://jurnalul.antena3.ro/it/stiinta/robert-koch-premiul-nobel-pentru-medicina-1905-312785.html

$$$

 S-a întâmplat în 11 decembrie1918, 11/24: La această dată, regele Ferdinand I (1914-1927) a emis Decretul-lege de unire a Transilvaniei cu vechea Românie şi Decretul-lege de organizare provizorie a Transilvaniei, potrivit căruia serviciile publice rămâneau sub conducerea Consiliului Dirigent, în administraţia Guvernului central de la Bucureşti trecând afacerile străine, armata, căile ferate, poşta, telegraful, telefoanele, circulaţia financiară, vămile, împrumuturile publice şi siguranţa generală a statului (Transilvania urma să fie reprezentată, în Guvernul central, de miniştri fără portofoliu).Marea Adunare Naţională, din 18.XI/1.XII.1918, a românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, „adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia, decretează Unirea acestor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România".

Anul 1918 a fost, după secole de desparţire, anul binecuvântat al Marii Uniri a românilor. Basarabia a fost prima provincie românească care s-a unit cu România. În faţa ameninţărilor Rusiei şi Ucrainei, Basarabia şi-a proclamat independenţa la 24 ianuarie/6 februarie 1918. Sfatul Ţării, care cuprindea reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor, a adoptat, la 27 martie/9 aprilie 1918, cu majoritate de voturi, hotărârea Basarabiei de a se uni cu România.La 15/28 noiembrie 1918, a avut loc al doilea mare moment din procesul de reîntregire naţională a statului român, când Congresul General al Bucovinei, format din reprezentanţii aleşi ai românilor şi ai naţionalităţilor din Bucovina, a hotărât, în unanimitate, „unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu regatul României”

La rândul său, mişcarea naţională a românilor din Transilvania s-a amplificat în toamna anului 1918, în condiţiile înfrângerii Puterilor Centrale şi ale prăbuşirii Austro-Ungariei. Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român, întrunit la Oradea, la 29 septembrie/12 octombrie 1918, a adoptat, în unanimitate, o declaraţie redactată de Vasile Goldiş, privind hotărârea naţiunii române din Transilvania de a se aşeza „printre naţiunile libere” (în baza dreptului naţional ca fiecare naţiune să dispună liber de soarta sa). Se sublinia, astfel, necesitatea convocării unei adunări naţionale, care să delege organele abilitate „să trateze şi să hotărască în treburi care se referă la situaţia politică a naţiunii române”.

În data de 18.XI/1.XII.1918,Marea Adunare Naţională a românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, „adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia, a decretat Unirea acestor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România”. Pe 1/14 decembrie regele şi guvernul au întâmpinat la Gara de Nord delegaţia Marelui Sfat Naţional Român din Transilvania, care aducea Rezoluţia Unirii de la Alba-Iulia pentru a fi predată şefului statului. Cu acest prilej, Ferdinand a declarat:„Ne-aţi adus nu numai dorul împlinit a câtorva milioane de suflete, ne-aţi adus inimile lor şi în primirea plină de dragoste frăţească ce aţi găsit-o la noi, aţi putut simţi pulsul ţării mume, ce bate în acelaşi ritm cu al vostru [...] După Basarabia şi Bucovina, mai lipsea o piatră dintre cele mai scumpe: Ardealul, cu ţinuturile din Ungaria locuite de români. Azi ne-aţi adus şi această ultimă piatră a clădirii, care încoronează marea operă de unire. Putem privi cu încredere în viitor, căci temeliile sunt puternice.”

La 11/24 decembrie 1918 Regele Ferdinand I al României a emis Decretul-lege nr.3.631 de unire a Transilvaniei cu vechea Românie şi Decretul-lege de organizare provizorie a Transilvaniei, potrivit căruia „serviciile publice” rămîneau sub conducerea Consiliului Dirigent, în administraţia guvernului României trecând afacerile străine, armata, căile ferate, poşta, telegraful, telefoanele, circulaţia financiară, vămile, împrumuturile publice şi siguranţa generală a statului.Transilvania urma să fie reprezentată, în Guvernul central, de miniştri fără portofoliu.

După Unire, oamenilor politici le revenea răspunderea de a găsi mijloacele adecvate pentru a asigura dezvoltarea României ca stat european. Pe 29 noiembrie/12 decembrie 1918 s-a format un nou Consiliu de miniştri, în care erau reprezentate toate provinciile istorice, prezidat de Ion I. C. Brătianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal. În prima lună de la instalare, pe 15 şi 16 decembrie, cabinetul publică decretul-lege privind exproprierea marilor proprietăţi rurale din Vechiul Regat, fixând şi condiţiile exproprierii. Însă, războiul lăsase răni adânci pe trupul ţării noastre: distrugeri materiale, familii sfâşiate de durere şi dezbinate, scăderea nivelului de trai, scăderea producţiei, ceea ce a generat în perioada imediat următoare nemulţumiri în rândul populaţiei, manifestate prin greve şi lupte de stradă. Se impunea astfel adoptarea unor ample reforme, care să ralieze România la noile realităţi postbelice.

De asemenea, pe 18 ianuarie 1919 au fost deschise lucrările Conferinţei de Pace de la Paris. Aici, Brătianu a purtat o luptă dură diplomatică pentru recunoaşterea internaţională a Unirii, menţinerea integrităţii şi suveranităţii terioriale. Cu toate acestea, Marile Puteri au inclus România în rândul statelor cu interese limitate, fiindu-i impuse unele prevederi dezavantajoase. După mai multe obiecţii, neacceptate de „Consiliul celor patru”, prim-ministrul român a părăsit lucrările Conferinţei pe 2 iulie. Refuzând să semneze Tratatul cu Austria, care cuprindea anumite prevederi de neacceptat pentru ţara noastră, Brătianu şi-a depus mandatul de prim-ministru pe 12 septembrie 1919. Imediat, a fost format un nou cabinet în frunte cu generalul Arthur Văitoianu, care a avut aceeaşi atitudine în privinţa semnării tratatului, acesta fiind ratificat abia de următorul guvern pe 10 decembrie 1919. În cele din urmă, la începutul lunii noiembrie, au avut loc primele alegeri parlmentare pe baza votului universal, iar pe 1 decembrie 1919 s-a format un Consiliu de miniştri din membri ai coaliţiei denumită Blocul Parlamentar, sub preşedinţia lui Alexandru Vaida-Voevod. Noul Parlament a votat pe 29 decembrie legile prin care se ratifica Unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Regatul României, iar pe 31 decembrie au fost promulgate de regele Ferdinand.

Unirea din 1918 a fost recunoscută în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris prin aşa numitul „Sistem Versailles”: Tratatul cu Germania de la Versailles (28 iunie 1919), Tratatul cu Austria de la Saint-Germain (10 septembrie 1919), Tratatul cu Bulgaria de la Neuilly (27 noiembrie 1919), Tratatul cu Ungaria de la Trianon (4 iunie 1920), Tratatul cu Turcia de la Sèvres (10 august 1920), toate acestea reîntregite prin Tratatul de la Paris din 20 octombrie 1920

Surse:

Nicolescu, Nicolae C. - Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003

Neagoe, Stelian - Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007

Scurtu, Ioan - Regele Ferdinand. Activitatea politică, Editura Garamond, Bucureşti, 1995

Stan, Constantin I. - Regele Ferdinand I „Întregitorul” 1914-1927, Editura Padeia, Bucureşti, 2003

https://www.academia.edu/38447546/Ioan_Scurtu-_România_între_anii_1918-1940.pdf

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2018/12/24/100-de-ani-de-cand-regele-ferdinand-i-emitea-decretul-lege-de-unire-a-transilvaniei-cu-vechea-romanie-si-decretul-lege-de-organizare-provizorie-a-transilvaniei/