$$$

 Carol I este cel care ne-a dus:

- de la 4 la 7 milioane de locuitori

- de la stat vasal la stat independent

- de la țară agrară la țara cu cele mai performante rafinării din Europa

- de la stat fără monedă națională la țară cu leu-aur

- de la zero la 3.100 de km de cai ferate

- de la 1.000 km de drumuri la 26.500 km.

"Când Carol I s-a apucat să construiască castelul Peleș la Sinaia, a fost întrebat de ce face o reședință regală la doi pași de graniță, care era, pe atunci, la Predeal. Carol I a răspuns: "nu știu pe ce hărți vă uitați voi, dar pe harta mea, care include toate teritoriile locuite de români, Peleșul este în mijlocugl țării".

$$$

 

"Capul uman are greutatea de aproximativ 5 kg. Când greutatea capului este transportată într-o postură înaintea umerilor, greutatea capului plasează o mare încarcătură pe partea cervicală a coloanei vertebrale.

De exemplu:

👉Când capul este înclinat înainte într-un unghi de 15 grade, această greutate este în jur de 12 kg👉la 30 de grade are în jur de 18 kg 👉la 60 de grade este de 27 kg.

Aceasta sarcină asupra gâtului poate provoca dureri cervicale grave, dureri de cap, tensiune musculară și degenerare severă în timp.

Ai grijă de Coloana ta Vertebrală"

                           Sursa: Escu Marin Ela

$$$

 Într-o după-amiază tulbure din anul 1869, pe Fifth Avenue, o femeie de patruzeci și trei de ani, cu fusta ridicată într-un gest neașteptat pentru epocă și cu o geantă de piele strâns lipită de piept, alerga printre trecători care, uimiți, îi făceau loc, convinși că prezența ei nu avea cum să schimbe nimic din tragedia ce se desfășura în fața lor, deoarece pe caldarâm zăcea un bărbat lovit de o trăsură, inert, privit cu neputință de cei adunați împrejur, până în clipa în care femeia, Marie Zakrzewska, medic german și pionier deja încercat în lupte pentru recunoaștere, s-a aplecat lângă el, a cerut cu o voce calmă să se dea lumea la o parte, a sfidat ezitarea polițistului care o admonestase și, cu o siguranță care nu admitea replică, i-a explicat că, dacă ea nu intervine, omul va muri, apoi i-a verificat pulsul, i-a desfăcut cămașa, i-a evaluat respirația și a cerut o trăsură goală și o pătură, atenționându-i pe cei care o ajutau să nu-l miște greșit, pentru a nu-i agrava posibila leziune a coloanei, în timp ce polițistul, descumpănit, o întreba cine este, iar ea îi răspundea că este femeia care face ceea ce ar trebui să facă el.

În noaptea aceea, în biroul ei modest, imaginea bărbatului prăbușit pe stradă nu îi dădea pace, iar reflecția că un oraș atât de populat putea asista neputincios la accidente mortale o înfiora, determinând-o să conchidă că ignoranța este o barbarie și că, dacă nimeni nu inițiază schimbarea, viețile vor continua să se piardă fără sens, astfel încât, peste două săptămâni, adună doi medici și o asistentă într-o sală mică de pe East Side, prezentându-le ideea unui corp de intervenție rapidă, cu oameni instruiți, vehicule adaptate și provizii esențiale, capabil să ajungă în câteva minute în orice colț al orașului.

Deși la început a întâmpinat scepticism, ironii și previziuni de eșec, Marie a înfruntat opoziția cu fermitatea celui care înțelege urgența unui ideal, pledând pentru inițierea proiectului chiar și fără finanțare, pe bază de voluntariat, până în momentul în care rezultatele i-ar fi convins pe toți, iar tăcerea ce a urmat a fost ruptă de hotărârea celor trei care au ales, pe rând, să îi fie alături.

Astfel s-a născut primul „vehicul de urgență”, o trăsură întărită, dotată cu o targă rudimentară și o cutie de lemn plină cu bandaje, alcool și câteva pense, în jurul căreia Marie și echipa ei au exersat zile în șir cum să transporte un rănit, cum să oprească hemoragii, cum să imobilizeze fracturi și cum să rămână lucizi în mijlocul panicii, deși cel mai dificil nu a fost antrenamentul, ci reacțiile batjocoritoare ale trecătorilor care priveau echipa ca pe o ciudățenie, până când realitatea avea să-i contrazică.

Prima chemare a venit într-o sâmbătă, când un copil căzuse de la etajul al doilea al unei case, iar strada era plină de țipete, moment în care trăsura medicală a sosit în câteva minute, Marie a coborât hotărâtă, a cerut spațiu, l-a examinat pe băiat, constatând că respiră și are puls, a improvizat o imobilizare cu scânduri și i-a dirijat pe ceilalți spre spital, unde copilul a fost salvat, iar orașul a înțeles, în sfârșit, valoarea unei idei pe care o considerase până atunci o nebunie.

Ceea ce debutase ca un experiment disprețuit a devenit primul serviciu urban modern de ambulanță, adoptat întâi de New York, apoi de Boston și, ulterior, de întreaga țară, în timp ce Marie Zakrzewska rămânea fidelă scopului ei, refuzând gloria și declarând peste ani că tot ce își dorise fusese ca niciun om să nu mai moară înconjurat de spectatori neștiutori, deoarece, după cum spunea, orice viață poate fi salvată dacă există cineva care îndrăznește să înceapă.

Morală: curajul celui care vede mai departe decât limitele prezentului poate schimba destine, deoarece progresul nu se naște din siguranță, ci din îndrăzneala de a acționa acolo unde ceilalți se tem sau ezită.

$$$

 S-a întâmplat în 7 decembrie1861: În această zi, s-a născut generalul francez Henri Mathias Berthelot. Henri Mathias Berthelot s-a născut în Feur, Franţa. Familia sa a locuit multă vreme la Nervieux, tatăl său fiind jandarm. Henri urmează liceul la Lyon. Se spune că a fost un elev strălucit. După ce a absolvit Academia Militară Saint-Cyr, în 1883, Berthelot a fost repartizat, pe rând, în Algeria, la Tonkin și la Annam. Începând cu anul 1907 și-a început activitatea pe lângă Statul Major General, inclusiv în perioada premergătoare izbucnirii primului război mondial. În această perioadă, a participat, în subordinea generalului Joffre, la întocmirea planului de război, cunoscut sub denumirea de Planul XVII.

La izbucnirea războiului, în august 1914, Berthelot a fost numit șef de stat major al generalului Joseph Joffre, aceștia colaborând strâns în cadrul primei bătălii de pe Marna. În luna noiembrie a aceluiași an, a primit comanda rezervelor la Soissons, după care a devenit comandant al Diviziei 53, iar în anul următor al Corpului XXXIII Armată. În a doua parte a războiului, La 3/16 octombrie 1916 a sosit în România Misiunea Militară Franceză, condusă de generalul Henri Mathias Berthelot. Misiunea cuprindea 277 de ofiţeri, 88 de medici, farmacişti şi veterinari, 37 de piloţi şi observatori, ofiţeri de marină, ofiţeri de intervenţii, 1.150 de grade inferioare şi soldaţi…şi „un stol de infirmiere”, după cum scrie presa vremii.

Generalul venea să ajute la reorganizarea armatei române, slăbită şi demoralizată, mai ales după înfrângerea de la Turtucaia. De altfel, după sosirea sa şi o scurtă inspecţie va constata că armata noastră era „excelent dezorganizată”. El îi va trimite pe membrii misiunii în toate regimentele să trăiască alături de soldaţii români. El însuşi, petrecându-şi timpul printre ei, va afla câtă foame îndurau şi cât de prost îmbrăcaţi erau, cum îi chinuiau păduchii şi tifosul. Şi mai ales că n-aveau arme. Va fi întristat şi revoltat de ce vede. Va cere arme, carne şi haine pentru armată, el însuşi se va zbate să obţină vagoane întregi de pânză şi vite. Va fi descumpănit de faptul că politicienii români şi negustorii locului erau capabili să-şi vândă avutul şi recoltele oricui dădea un ban bun, fără a se îngriji ce mănâncă sau cum trăiesc soldaţii români.

 Generalul va scrie într-o scrisoare din 16 iunie 1917: „Încerc să atrag atenţia celor de la putere pentru a remedia situaţia prin rechiziţionarea de vite, dar mă lovesc de indiferenţă sau de interese personale. Proprietarii preferă să câştige bani vânzându-şi bunurile celor care le oferă un preţ mai bun. Astfel se ajunge la discrepanţe absolut evidente între, pe de o parte, soldaţii ruşi rotunjori, rumeni, plini de slănină, şi de cealaltă parte, scheletele din armate română. Şi toate astea din pricina indiferenţei unei clici politice, ale cărei interese personale sunt considerate intangibile. În plus, rufăria lipseşte cu desăvârşire. Am găsit totuşi la Odessa în jur de 30 de vagoane cu pânză şi aţă de bumbac şi începe transformarea lor în cămăşi şi izmene”. Berthelot va pune pe picioare armata română, atât cât era posibil, va coordona acţiunile militare în colaborare cu generalii români, iar armata noastră va obţine victorii şi va intra strategic în război, astfel încât să participe la tratativele de pace şi să se reîntregească ţara. Generalul francez se va ataşa de România, o va iubi, va fi un partener de nădejde şi un prieten al familiei regale. Regina Maria îl va preţui mult, iar regele Ferdinad îl va avea drept consilier militar pe toată perioada războiului. Niciunui general român nu i s-a mai spus „taica”, doar lui. „Taica Burtălău” sau „papa Bertălău”, cum îi spuneau mai „franţuzit” moldovenii. Cu atât mai ciudat că i s-a spus unui general străin. Care mai era şi un tip impunător prin statură, vorbea o altă limbă, purta haine de general.

„Vedeţi”, explică Georgeta Filitti, istoric, „generalul, deşi era un tip cu un înalt grad militar, avea de coordonat frontul de Est, discuta cu comandanţii armatei ruse, stătea la masă cu regele şi regina, discuta direct cu premierul Franţei, fiind un personaj de prim rang, el avea şi darul apropierii de oameni. Se simţea responsabil faţă de ei. Era un om educat şi, în ciuda staturii lui impunătoare – avea peste 125 de kilograme -, era şi un ins foarte sensibil. Dacă răsfoiţi memoriile reginei Maria şi alte consemnări ale vremii, dar şi memoriile lui, veţi vedea cu câtă grijă urmărea ce mănâncă soldaţii, câtă carne au în gamele, dacă au sau nu rufărie curată, dacă au doctori sau spitale de campanie. Dacă au sau nu curaj. Înclin să cred şi, să mă ierte Dumnezeu dacă greşesc, că generalul Berthelot, prin comportamentul său i-a ruşinat şi pe câţiva români care au pus umărul la a ajuta şi a face muncă de caritate în timpul acela de război şi mare foamete. El a cutreierat ţara, a făcut turnee prin Banat, Caraş, a fost la Târgu-Jiu, la Timişoara, la Braşov… faptul că se ducea să vadă cu ochii lui ţara asta a fost pentru românii de rând o dovadă că era interesat de viaţa şi de soarta lor. Păi, dacă vedeţi cum scriau ziarele când l-au însoţit la gară, la plecare, cum plângea mulţimea şi cânta Marseillaise, vedeţi ce înseamnă să fii iubit, francez, român sau ce-oi fi. Faptele au vorbit pentru generalul acesta, nu altceva. Poate că a fost popular şi pentru că era gras, părea un bunic mai blând, mai bun. Dar în primul rând, oamenii au văzut la el că-i pasă, aşa cum unui tată îi pasă de familia lui.”De altfel, la parada militară de la Paris, în 1919, când au apărut militarii români la defilare, generalul emoţionat i-a zis colegului său, generalul Foch: „Salută-i, Foch! Sunt familia!”.

Generalul a condus două misiuni în România, în 1916-1918 şi în 1918-1919. Misiunea din timpul războiului i-a adus multă popularitate. O perioadă a stat la Iaşi, unde se retrăsese toată conducerea ţării şi sumedenie de bucureşteni. Acolo era văzut zilnic pe străzile Iaşiului, cu „brişca” lui, o maşină zgomotoasă care urca şi cobora dealul Copoului, cu furie sau mai domol, după cum erau veştile de pe front.„Când aliaţii erau victorioşi, «brişca» mergea liniştită, iar generalul răspundea vesel în dreapta şi-n stânga, făcând semne prietenoase. În zilele cernite, când staţiile T.F.F. (Telegrafie Fără Fir) ale armatei şi ale Legaţiei aduceau veşti triste de pe fronturi, ochii săi nu mai vedeau pe nimeni, iar automobilul fugea ca un zălud. Nopţile tulburate de nelinişte, griji şi insuccesele militare şi le petrecea aplecat deasupra biroului cu hărţi, crochiuri şi comunicate sau în faţa pianului. Atunci, pe ferestrele locuinţei doctorului George Bogdan, din strada 40 de Sfinţi în care-şi avea reşedinţa, zburau peste oraş, ca nişte suspine, notele grave şi acordurile îndurerate”, consemnau ziarele din amintirile ieşenilor.

  „Sângele eroilor căzuţi în luptele Marelui Război să fie pentru tine, o frumoasă Românie, sămânţă de noi virtuţi, în aşa fel încât copiii tăi să fie mereu demni de părinţii lor şi gata să-ţi apere pământul sacru”, Generalul Berthelot, discurs la 1 Decembrie 1918.Istoricul Glenn E. Torrey aprecia că, sub conducerea generalului Henri Mathias Berthelot, „divizii întregi au fost rapid aduse înapoi la ordinea de luptă. În timpul lunilor de iarnă şi de primăvară, un inventar enorm de arme a ajuns în România prin intermediul liniilor de cale ferată din Rusia”. Din documentele franceze reiese faptul că, în pofida condiţiilor foarte îngrijorătoare, la jumătatea lunii martie, armata română avea 492.403 militari şi, deşi numărul efectivelor nu era foarte mare, acestea au fost bine instruite şi organizate în două corpuri de armată cu şase respectiv nouă divizii.

Henri M. Berthelot remarca, într-un raport adresat superiorilor săi, progresele armatei române şi faptele de vitejie ale soldatului român. Iată cum scria „soldatul este bun, foarte puternic, foarte rezistent, mărşăluitor, nu se plânge niciodată. Românului nu îi este frică de gloanţe. Atacă plin de vitejie în profida mitralierelor şi salvei de focuri a inamicului, cât despre ofiţeri, cu câteva excepţii, au dat dovadă de curaj şi devotament, mai ales ofiţerii militari”. Munca generalului, de organizare şi instruire a armatei române, s-a văzut în timpul bătăliilor de la Mărăşti şi Mărăşeşti, unul dintre cele mai frumoase capitole ale istoriei ţării noastre. Drept recunoştinţă, românii îi vor ridica la Mărăşeşti un bust generalului şi tot acolo, mult mai târziu, va funcţiona un restaurant cu numele său. Alegerea numelui Berthelot pentru un restaurant fiind destul de potrivită, se ştie că generalului îi plăcea să mănânce bine. Mâncarea era slăbiciunea şi viciul său.

După încheierea primei misiuni, în seara zilei de 10 martie 1918, generalul a trebuit să părăsească România pentru o vreme. Se despărţea cu greu de familia doctorului Bogdan, care lăcrima împreună cu mulţimea ieşenilor, venită să-şi ia „la revedere“. Ziarele aveau să reconstituie din amintirile ieşenilor acele momente: „Urcându-se emoţionat în maşină, ca niciodată, a cerut şoferului să meargă încet spre gara Socola, de unde, la miezul nopţii, misiunea pleca spre patrie, prin sudul Rusiei, privind întristat micile case cu coşurile îngheţate şi ferestrele oarbe prin care pâlpâia ici-colo geana de lumină a unei lumânări sau a unei candele muribunde. Încă de ziuă, când începuse plecarea primelor trenuri cu ostaşii şi ofiţerii deschizători de drumuri, prin teritoriul rus cuprins de flăcările Revoluţiei, şesul Socolei răsuna de imnuri şi urale. Fanfara cânta Marseilleza, iar mulţimile de ostaşi şi ieşeni strigau necontenit:«Au revoir! Au revoir!». Aproape de ora 5, plecase grupul ofiţerilor de legătură italieni, englezi, americani şi vreo 40 de soldaţi sârbi, câţi mai rămăseseră din unităţile sosite în ajutor, pe frontul Dobrogei. După al patrulea transport de la ora 9, în noaptea târzie, pe la 11, au început să sosească miniştrii, ambasadorii şi conducătorii ţării, regele Ferdinand şi regina Maria. Cu torţe în mâini, cu lacrimi în ochi şi cuvintele «Vive la France!» pe buze, mii de tineri şi ostaşi români veniseră să se despartă de generalul Berthelot şi de membrii misiunii care plecau cu ultimul tren, la miezul nopţii.”

Pentru serviciile sale, în 4 iunie 1917, generalul Berthelot a fost declarat cetăţean de onoare al României de către Senat şi Camera Deputaţilor, iar în octombrie 1922, în baza unei legi speciale votate de parlament, guvernul i-a donat 70 de hectare de teren agricol, livadă şi pădure şi un conac în localitatea hunedoreană Fărcădinul de Jos. După un an, locuitorii comunei au decis să dea acesteia numele generalului, în semn de recunoştinţă pentru sprijinul dat României în timpul războiului de reîntregire. Până când s-a stins din viaţă, Henri Berthelot a venit aproape în fiecare an la conacul din localitatea care-i purta numele, aducând întotdeauna cu el daruri sătenilor.Şi-a donat proprietatea prin testament Academiei Române, al cărei membru de onoare devenise la 5 iunie 1926, pentru ca, din veniturile obţinute, să fie oferite burse tinerilor care urmau şcoala militară şi doreau să-şi continue studiile la Academia Militară din Nancy.

Când a murit, la 29 ianuarie 1931, de artrită, a fost înmormântat la Nervieux, iar Nicolae Iorga a mers la înmormântarea lui. În ţară, drapelele au fost coborâte în bernă şi, în prezenţa regelui şi a cavalerilor Ordinului Militar „Mihai Viteazul”, s-a ţinut o slujbă de pomenire. Ministrul instrucţiei publice a hotărât ca, în toate şcolile din România, să se ţină o oră de curs consacrată memoriei regretatului general.Ziarul „Viitorul” a publicat următorul text: „L-am iubit mult. L-am venerat. Era al Franţei, dar era şi al nostru. Icoana sa va rămâne neuitată în cronica românismului, în timp ce memoria sa va trece peste generaţii ca o moştenire glorioasă a naţiunii.”

Pe 6 februarie 1931 s-a citit testamentul generalului Henri-Mathias Berthelot, care, spre „a mulţumi naţiei româneşti pentru toate mărturiile de recunoştinţă şi de dragoste ce mi-au fost arătate”, a lăsat Academiei Române domeniul din comuna Fărcădinul de Jos (acum este din nou numită General Berthelot), sumele de la Banca „Marmorosch-Blank” sau în sucursalele ei din România, pentru a fi folosite la întreţinerea unor tineri spre a-şi completa studiile într-o şcoală franceză, civilă sau militară.

Surse:

Stan, Constantin I., Generalul Henri M. Berthelot și românii, Editura Paideia, București, 2008

Kirițescu, Constantin, Istoria războiului pentru întregirea României, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989

***, Marele Cartier General al Armatei României. Documente 1916 – 1920, Editura Machiavelli, București, 1996

***, Istoria militară a poporului român, vol. V, Editura Militară, București, 1989

Berthelot, Henri (General), Memoires et Correspondance. 1916-1919, Edited by Glenn E. Torrey, Columbia University Press, New York, 1987

https://academiaromana.ro/com2018/pag_com18_0719.htm

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/generalul-berthelot-un-francez-cu-suflet-de-roman

http://stiri.tvr.ro/generalul-henri-berthelot--un-francez-cu-suflet-de-roman--expozi--ie-la-lyon-despre-marele-razboi-si-despre-misiunea-franceza-in-romania_836825.html

https://fscro.eu/generalul-berthelot-un-francez-cu-inima-de-roman/

https://romanialibera.ro/social/ioan-aurel-pop-despre-generalul-berthelot-putina-lume-se-mai-gandeste-la-el-735267

$$$

 S-a întâmplat în 7 decembrie1598: În această zi, s-a născut Gian Lorenzo Bernini, arhitect, sculptor şi pictor, reprezentant de seamă al barocului italian (d. 1680). Gian Lorenzo Bernini a fost printre cei mai mari artişti ai barocului, cunoscut mai ales ca sculptor, deşi a avut lucrări semnificative şi în domeniul architecturii, picturii şi poeziei. S-a născut la Napoli, ca fiu al sculptorului toscan Pietro Bernini. În 1605 familia lui s-a mutat la Roma. 

Cariera lui Bernini a început sub tutela tatălui său, Pietro Bernini, un sculptor florentin cu oarecare talent, care se mută, în cele din urmă, la Roma. Talentatul tânăr a lucrat cu atâta sârguinţă încât a câştigat laudele pictorului Annibale Carracci şi patronajul papei Paul V, afirmându-se curând ca sculptor independent. A fost puternic influenţat de studierea amănunţită a statuilor antice de marmură, greceşti şi romane, de la Vatican. De asemenea, avea cunoştinţe temeinice privind pictura din perioada de apogeu a Renaşterii, la începutul sec. XVI. Sfântul Sebastian (San Sebastiano, cca 1617), sculptat pentru cardinalul Maffeo Barberini, devenit mai târziu papa Urban VIII şi cel mai important patron al lui Bernini, trădează studiul aprofundat al manierei de a sculpta a lui Michelangelo.

Creaţiile timpurii ale lui Bernini au atras atenţia cardinalului Scipione Borghese, un membru al familiei papale aflate la putere. Sub patronajul său, Bernini a sculptat primele grupuri statuare importante, de mărime naturală. Seria arată progresul lui Bernini de la aproape întâmplătoarea unică perspectivă a lui Eneas, Anchise şi Ascaniu (Enea, Anchise e Ascanio, 1619; Galeria Borghese, Roma) spre o puternică frontalitate în Răpirea Proserpinei (Ratto di Proserpina, 1621-1622; Galeria Borghese) şi apoi spre viziunea halucinantă din Apollo şi Dafne (Apollo e Dafne, 1622-1624; Galeria Borghese). În David (1623-1624; Galeria Borghese), Bernini înfăţişează eroul aruncând o piatră spre un adversar nevăzut.

Mai multe busturi portret pe care Bernini le-a sculptat în acea perioadă, inclusiv cel al cardinalului Roberto Bellarmino (1542-1624), arată o nouă înţelegere a relaţiei între cap şi corp şi reflectă capacitatea sculptorului de a reda expresii faciale trecătoare cu un realism acut. Aceste opere în marmură reflectă o virtuozitate neîntrecută în modelarea unui material îndărătnic pentru a obţine efectele delicate găsite de obicei la sculpturile în bronz. Percepţia instinctivă a lui Bernini pentru textura de suprafaţă a pielii şi părului, cât şi simţul său inovator de umbrire au marcat depărţirea de tradiţia lui Michelangelo şi începutul unei noi perioade în istoria sculpturii occidentale.

Odată cu pontificatul lui Urban VIII (1623-1644), Bernini a intrat într-o perioadă de enormă productivitate şi de dezvoltare artistică. Urban VIII şi-a îndemnat protejatul să picteze şi să practice arhitectura. Prima sa operă arhitecturală a constat în estetizarea bisericii Sfânta Bibiana din Roma. Totodată, Bernini a fost însărcinat să construiască o structură simbolică peste mormântul Sfântului Petru în bazilica Sfântul Petru din Roma. Rezultatul este faimosul baldachin din bronz aurit realizat între 1624 şi 1633. Coloanele sale răsucite sunt inspirate din coloanele protocreştine care fuseseră folosite la ciboriul care acoperă altarul vechii bazilici. Cea mai originală contribuţie a lui Bernini la această construcţie este cadrul superior constituit din volute încoronate flancate de patru îngeri care susţin sfera şi crucea. Baldachinul este perfect proporţionat în raport cu interiorul bazilicii; cu greu se observă că e la fel de înalt ca o clădire de patru etaje. Conturul său viu urcând viguros spre crucea triumfătoare, culoarea sa întunecată accentuată de aurul sclipitor îi dau impresia unui organism viu. Fuziune fără precedent între sculptură şi arhitectură, baldachinul este primul monument cu adevărat baroc. În cele din urmă, a format nucleul decorării programatice concepute de Bernini pentru interiorul bazilicii Sf. Petru.

Apoi Bernini a supervizat decorarea a patru stâlpi ce susţineau domul Sfântului Petru cu statui colosale, deşi doar una din ele, Sfântul Longinus, a fost proiectată de el. De asemenea, a făcut o serie de busturi-portret ale lui Urban VIII, însă primul bust care a atins calitatea portretelor sale mai vechi e cel al marelui său patron, cardinalul Scipione Borghese (1632; Galeria Borghese). Cardinalul este reprezentat vorbind şi mişcându-se, iar acţiunea este surprinsă într-un moment care pare să dezvăluie toate calităţile caracteristice subiectului. Obligaţiile arhitecturale ale lui Bernini au devenit tot mai împovărătoare după moartea lui Carlo Maderno, în 1629, când Bernini a devenit arhitect al bazilicii Sf. Petru şi al palatului Barberini. Nu mai lucra singur, fiind nevoit să apeleze la asistenţi, pentru că numărul comenzilor sporea. Şi-a organizat studioul şi a planificat lucrările de aşa manieră încât sculpturile şi ornamentaţiile produse de echipa lui păreau să fie opera unui singur om.

Pe tot parcursul vieţii, sculptura lui Bernini a fost influenţată de catolicismul său fervent (era, zilnic, prezent la liturghie şi se împărtăşea de două ori pe săptămână). A fost de acord cu hotărârile Conciliului de la Trento (1545-1563) care stabilea că scopul artei religioase era să educe şi să inspire credincioşii şi să servească drept instrument de propagandă pentru Biserica Romano-Catolică. Arta religioasă ar trebui să fie întotdeauna inteligibilă şi realistă şi, mai presus de toate, să stimuleze pietatea. Dezvoltarea artei religioase a fost în mare măsură determinată de eforturile sale conştiente de a se conforma acestor principii. Sub oblăduirea lui Urban VIII, Bernini a început să creeze monumente noi şi diferite de opera sa anterioară, cum ar fi cavouri si fântâni. Mormântul lui Urban VIII (1628-1647; bazilica Sf. Petru, Roma) îl prezintă pe pontif aşezat, dar cu braţul ridicat într-un gest autoritar, având la picioare două chipuri de marmură albă reprezentând Virtuţile. Bernini a mai proiectat o revoluţionară serie de mici monumente comemorative, dintre care cel mai impresionant este cel al Mariei Raggi (1643).

Dar cea mai semnificativă contribuţie la arhitectura Romei o reprezintă fântânile. Fântâna lui Triton (Fontana del Tritone) din Piazza Barberini (1642-1643) constituie o transformare spectaculoasă pentru fântânile arhitecturale ale Romei – bazinele suprapuse ale fântânii de piaţă, cu o geometrie tradiţională, par să prindă viaţă. Patru delfini ridică o cochilie enormă ce îl susţine pe zeul mării, care suflă apă în sus dintr-o scoică.Însă primele proiecte arhitecturale ale lui Bernini nu s-au bucurat mereu de succes. În 1637 a început să ridice campanile (turnuri de clopotniţă), deasupra faţadei bazilicii Sf. Petru. Dar, când clădirea a început să aibă crăpături sub greutatea lor, în 1646, campanilele au fost dărâmate, iar Bernini a intrat temporar în dizgraţie. Bernini a construit cele mai spectaculoase monumente publice de la mijlocul anilor 1640 până şi anii 1660. Fântâna celor Patru Fluvii (Fontana dei Quattro Fiumi) în Piazza Navona din Roma (1648-1651) susţine un antic obelisc egiptean peste o stâncă scobită în interior, deasupra căreia sunt aşezate patru statui de marmură simbolizând patru mari fluvii ale lumii. Această fântână este una dintre cele mai spectaculoase lucrări ale sale.Cel mai edificator exemplu al maturităţii artistice a lui Bernini este capela Cornaro din biserica Santa Maria della Vittoria (Roma), care completează evoluţia începută devreme în cariera sa. Capela, comandată de cardinalul Federigo Cornaro, se află în transeptul îngust al micii biserici. Punctul de interes îl constituie sculptura Extazul Sfintei Tereza (Estasi di Santa Teresa d’Avila, 1645-1652), reprezentând o experienţă mistică a faimoasei reformatoare a carmelitelor, Tereza de Avila. Viziunea Sfintei Tereza, în timpul căreia un înger i-ar fi străpuns inima cu o săgeată arzătoare de iubire divină, este preluată de Bernini din scrierile Terezei. Grupul sculptural arătând-o pe sfânta transfigurată plutind în aer, acoperită cu un veşmânt cu falduri unduitoare, este luminat natural printr-o nişă aflată deasupra altarului, unde elementele arhitecturale şi decorative se întrepătrund şi sunt articulate elegant. La stânga şi la dreapta, în spaţii ce seamănă lojelor de operă, numeroşi membri ai familiei Cornaro sunt reprezentaţi în ipostaze de conversaţie, lectură sau rugăciune. În capela Cornaro idealul lui Bernini despre imaginea tridimensională ajunge la apogeu. Statuile Sfintei Tereza şi a îngerului sunt sculptate în marmură albă, dar privitorul nu poate distinge dacă sunt dăltuite de jur împrejur sau în altorelief. Lumina naturală care pică pe chipuri dintr-o fereastră ascunsă deasupra şi în spatele lor devine o componentă esenţială a grupului statuar, la fel ca razele aurite din spate. Extazul Sfintei Tereza nu este o sculptură în sens convenţional. Este, mai degrabă, o scenă picturală încadrată, compusă din sculptură, pictură şi lumină care îl implică pe credincios într-o dramă religioasă.

Cu trecerea timpului, dorinţa crescândă de a controla mediul în care erau expuse statuile sale l-a determinat pe Bernini să se concentreze progresiv pe arhitectură. Dintre bisericile pe care le-a proiectat după terminarea lucrărilor la capela Cornaro, cea mai impresionantă este Sant’Andrea al Quirinale (1658-1670) în Roma, cu dramaticul său altar înalt, cu o cupolă care se avântă impetuos spre cer şi cu neconvenţionalul său plan oval.Dar cea mai notabilă reuşită arhitecturală a lui Bernini este colonada care împrejmuieşte piaţa din faţa bazilicii Sf. Petru. Principala menire a acestui vast spaţiu era să găzduiască mulţimea care se aduna pentru binecuvântarea papală de Paşti şi pentru alte ocazii speciale. Bernini a proiectat un imens oval ataşat de biserică printr-o curte exterioară trapezoidală – forme pe care le-a comparat cu braţele deschise ale Bisericii-mamă. Coloanele de sine stătătoare au fost o soluţie inovatoare pentru nevoia de a avea o împrejmuire accesibilă, Piaţa îşi conduce vizitatorul spre biserică şi contrabalansează faţada foarte largă a bazilicii. Ovalul lui Bernini încadrează un spaţiu centrat pe obeliscul din Vatican, care a fost mutat în faţa bisericii de către Sixtus V în 1586. Bernini a mutat o mai veche fântână a lui Maderno pe lunga axă a pieţei şi a construit o fântână geamănă în cealaltă parte, pentru a evoca un sentiment de plenitudine scenografică. Analogiile cu planul oval al bisericii SantAndrea al Quirinale sunt fascinante, aşa cum sunt şi diferenţele de semnificaţie şi de funcţie.

Cea mai spectaculoasă decoraţiune religioasă a lui Bernini este Tronul Sfântului Petru, sau Cathedra Petri (1657-1666), un tron medieval de lemn, folosit de papi, peste care artistul a turnat un înveliş de bronz aurit. Sarcina lui Bernini nu a fost doar să facă o simplă husă decorativă pentru scaun, ci să creeze, în faţa acestei abside, un popas simbolic pentru drumul pelerinului prin marea biserică. Scaunul pare sprijinit de patru figuri în bronz reprezentând doctori în teologie ai Bisericii timpurii: Sfinţii Ambrozie, Atanasie, Ioan Gură de Aur şi Augustin. Deasupra, o aurită ceată îngerească pluteşte pe nori, în timp ce raze de lumină emană de la porumbelul Sfântului Duh, pictat pe o fereastră ovală. Cathedra a fost realizată cam în aceeaşi perioadă cu piaţa, contrastul dintre cele două lucrări relevând complexitatea lui Bernini. Ambele au fost făcute pentru un papă din familia Chigi, Alexandru VII (1655-1667), unul dintre cei mai importanţi patroni ai lui Bernini. Mormântul pe care Bernini l-a proiectat pentru Alexandru VII (1671-1678; bazilica Sf. Petru) a fost construit, în mare parte, de elevii săi.

Pe lângă lucrările sale de proporţii, Bernini a continuat să creeze şi busturi-portret. Primul dintre acestea, al lui Francesco I d’Este, duce al Modenei (1650-1651; Galeria şi Muzeul Este, Modena), încununează revoluţia pe care o adusese în portretistică. Mare parte din libertatea şi spontaneitatea bustului cardinalului Scipione Borghese este păstrată, dar se întrepătrunde aici cu o pompă eroică şi o mişcare grandioasă, care portretizează în aceeaşi măsură idealurile perioadei barocului, pe cât de mult surprind firea omului care stătea înaintea lui Bernini. Călătoria în Franţa Bernini s-a dus la Paris în 1665, aceasta fiind singura sa absenţă prelungită de la Roma. Călătoria a urmat invitaţiilor pe care regele Ludovic XIV le adresase de ani, cu scopul de a proiecta o nouă reşedinţă regală franceză. Bernini era atât de cunoscut încât mulţimi de oameni s-au înghesuit să-l privească pe străzile fiecărui oraş prin care a trecut. Iniţial, primirea sa în Paris a fost la fel de triumfătoare, dar curând el şi-a jignit sensibilele gazde prin elogiile la adresa artei şi arhitecturii Italiei în detrimentul celei franceze. Declaraţiile sale l-au făcut nepopular la curtea Franţei şi au cauzat, în parte, respingerea proiectelor sale pentru Luvru. Singura mărturie palpabilă a vizitei lui Bernini în Franţa este bustul făcut lui Ludovic XIV, un portret liniar, vertical şi stabil, în care Regele Soare scrutează privitorul cu autoritate divină. Imaginea a stabilit pe următoarea sută de ani un standard pentru portretiştii regali.

Sculpturile din ultima parte a vieţii sunt inevitabil puse în umbră de grandioasele sale proiecte pentru bazilica Sf. Petru, dar unele dintre ele surit extrem de interesante. Pentru capela Chigi din biserica Santa Maria del Popolo din Roma, a sculptat două grupuri, Daniel în groapa leilor (Daniele e il Leone) şi Habacuc şi îngerul (Abacuc e l’Angelo; 1655-1661). Aceste opere dezvăluie începuturile stilului său târziu: alungirea corpului, gesturi sugestive şi expresii emoţionale simplificate şi totuşi emfatice. Aceleaşi caracteristici se găseau deja în figurile care sprijină tronul Sfântului Petru şi culminează cu îngerii mobili pentru podul Sant’Angelo din Roma, pe care Bernini l-a redecorat cu ajutorul asistenţilor săi între 1667 şi 1671. Papa Clement IX (1667-1669) a preţuit într-atât îngerii sculptaţi de Bernini, încât ei nu au mai ajuns niciodată la pod şi sunt acum în biserica SantAndrea delle Fratte din Roma. Podul redecorat Sant’Angelo care se întinde peste Tibru deschide calea spre Vatican şi spre celelalte creaţii ale lui Bernini – piaţa, Scala Regia, baldachinul şi cathedra din bazilică – şi reprezintă simboluri tot mai intense ale puterii papale în încrederea de a sprijini şi inspira pelerinii catolici în acel loc.

Bernini a mai terminat o decoraţiune la Sf. Petru în ultimii săi ani: altarul capelei Santissimo Sacramento (1673-1674). Adoraţia blândă, umană, a îngerilor contrastează cu arhitectura atemporală a tabernaculului de bronz pe care ei îl flanchează şi exemplifică stilul târziu al lui Bernini. În ultimii săi ani pare să fi găsit consolare în antiteza dintre legile inexorabile ale arhitecturii şi existenţa umană trecătoare.Cea mai impresionantă lucrare târzie a lui Bernini este nepretenţioasa capelă Altieri lângă biserica San Francesco a Ripa (cca 1674) din Roma. Spaţiul relativ adânc de deasupra altarului cuprinde o statuie reprezentând moartea Binecuvântatei Ludovica Albertoni. Bernini a separat în mod conştient arhitectura, sculptura şi pictura şi le-a atribuit scopuri diferite, parcurgând înapoi drumul care a culminat cu capela Cornaro. Astfel, capela Altieri este mai tradiţională, o digresiune de la stilul în care lucrase interioarele de biserici în anii precedenţi. În loc să se încadreze în deschiderea arcuită, silueta sculptată a Ludovicăi zace în fundul unui spaţiu amplu, iluminată de o rază cerească răsfrântă pe draperia adunată peste silueta aşezată. Mâinile care îşi strâng cu sfârşeală pieptul îi ilustrează moartea dureroasă.

Bernini a murit la vârsta de 81 de ani, după ce a fost în serviciul a opt papi. În momentul morţii sale, era considerat nu doar cel mai mare artist al Europei, dar şi unul dintre cei mai de seamă oameni ai ei. A fost ultimul din remarcabila serie de genii universale ale Italiei şi stilul baroc la a cărui apariţie a contribuit decisiv. A fost ultimul stil italian devenit standard internaţional. Moartea lui a marcat sfârşitul hegemoniei artistice a Italiei în Europa. Stilul pe care l-a elaborat a fost continuat pentru încă două generaţii în diverse părţi ale Europei de arhitecţii Mattia de’Rossi şi Carlo Fontana în Roma, J.B. Fischer von Erlach în Austria şi fraţii Cosmas şi Egid Quirin Asam în Bavaria, printre alţii.

Surse:

Enciclopedia Universală Britannica, vol.2, A-B, Bucureşti, Editura Litera, 2010

http://www.orizonturiculturale.ro/ro_studii_George-Dan-Istrate.html

http://www.thegentlemansjournal.ro/barocul-viziunea-lui-gian-lorenzo-bernini/

https://www.europeana.eu/portal/ro/explore/people/60003-gian-lorenzo-bernini.html

https://www.britannica.com/biography/Gian-Lorenzo-Bernini

https://www.theartstory.org/artist/bernini-giovanni-lorenzo/life-and-legacy/

https://www.artble.com/artists/gian_lorenzo_bernini/more_information/biography

http://artindex.ro/2011/06/22/de-la-renastere-la-baroc-gian-lorenzo-bernini/

https://www.scribd.com/doc/258285204/Gian-Lorenzo-Bernini

$$$

 S-a întâmplat în 8 decembrie 65 î. Hr.: La această dată, s-a născut poetul latin Horaţiu. Quintus Horatius Flaccus, în limba română Horaţiu (n. Venosa – d.27 noiembrie 8 î. Hr., Roma) a fost unul din cei mai importanţi poeţi romani din „perioada de aur" a literaturii romane („Secolul lui Augustus") sau „epoca augustană", cuprinsă între 43 î. Hr. (moartea lui Cicero) şi 14 (moartea împăratului Augustus).

Primele sale versuri sunt remarcate de Virgiliu, pe atunci „Poeta laureatus" al Romei, care îl prezintă nobilului şi influentului încurajator al artelor, Gaius Maecenas. Între Horaţiu şi Maecena se dezvoltă o strânsă şi durabilă prietenie. În anul 33 î. Hr., Maecena îi dăruieşte o proprietate în regiunea munţilor Sabinici, nu departe de Roma. Aici are liniştea şi tihna (otium) pe care le consacră creaţiei sale literare. După moartea lui Virgiliu, în anul 19 î. Hr., Horaţiu este acela care primeşte distincţia de „Poeta laureatus". În anul 8 î. Hr., Maecena moare şi în acelaşi an, la 27 noiembrie, moare şi Horaţiu, fiind înmormântat pe colina Esquilina.Cele două cărţi cu Satire (Satirae), numite de Horaţiu Sermones („Convorbiri"), cuprind 18 poezii inspirate din operele satiricului Gaius Lucillius. Sub forma unui dialog cu Maecena, sunt tratate teme etice, criticându-se, pe baza unor exemple, ambiţia nemăsurată, prostia, avariţia, defecte şi vicii care îi fac pe oameni nefericiţi, într-un mod tolerant şi cu umor, fără asprimea predecesorului său. Uneori se referă la slăbiciunile propriei sale persoane. 

Dialogul dintre poet şi interlocutorul său ia sfârşit prin postularea principiului epicurian, al cărui adept a fost Horaţiu, bazat pe echilibru interior şi armonie: „Est modus in rebus, sunt certi denique fines, Quos ultra citraque nequit consistere rectum" „E o măsură-n toate: tu, drumul drept îl ţine Şi nu călca hotarul pus între rău şi bine" (Sermones, I,1: trad. de Al. Hodoş şi Th. Măinescu).Cartea Epodelor (Epodon liber) cuprinde 17 poeme lirico-satirice cu referire la evenimentele şi problemele politice ale epocii, după modelul poetului grec Archilochos din Paros. Horaţiu a scris patru cărţi de ode, intitulate „Carmina", care cuprind 104 poeme pe teme civice, mitologico-religioase, politice, morale, erotice, bacchice, unele consacrate Romei sau lui Augustus, reprezentând o culme a măiestriei sale poetice. 

Primele trei cărţi au fost realizate în anul 23 î. Hr., ultima în anul 13 î. Hr. Ca modele i-au folosit creaţiile din literatura greacă ale lui Alceu, Anakreon, Pindar şi Sappho. Spre deosebire de predecesorii săi greci, odele lui Horaţiu sunt poezii lirice pure şi nu au fost transpuse pe muzică. Meditaţia asupra scurgerii ireversibile a timpului este un motiv major în odele horaţiene, încercarea de a opri trecerea timpului şi apropierea sfârşitului prin rugăminţi şi ofrande aduse zeilor este zadarnică. Carmen saeculare, scrisă cu ocazia sărbătorilor „seculare" (ludi saeculares) organizate de împăratul Augustus (17 î. Hr.), este oda patriotică cea mai avântată închinată gloriei Romei.Epistulae („Scrisori"), două cărţi (20 şi 13 î. Hr.) cu problematică filosofică, morală, literară etc. 

Ca filosof, Horaţiu preferă principiul aristotelian al „căii de mijloc de aur" (aurea mediocritas) şi învăţăturile lui Epicur, conform cărora plăcerea reprezintă bunul unic, iar durerea singurul rău existent. Adevărata plăcere se găseşte în starea de absolută linişte sufletească, în tihnă, într-un mod de viaţă bazat pe virtuţile majore (mores maiorum): modestia, curajul, fidelitatea, statornicia, dreptatea şi respectul. A doua carte de epistole este consacrată problemelor literaturii. Se remarcă printre ele „Epistula ad Pisones" („Scrisoare către Pisoni", Lucius Calpurnius Piso, consul în anul 15 î. Hr., şi cei doi fii ai săi, Lucius şi Gaius, iubitori şi protectori ai literelor), cunoscută mai târziu ca „Ars poetica" („Artă poetică"). 

Fără a avea pretenţia de a redacta un tratat de poetică după toate regulile, Horaţiu îşi exprimă clar în 476 de versuri, sub forma unei conversaţii prieteneşti cu Pisonii, ideile sale referitoare la problemele scrierii operelor literare. Această operă a exercitat o deosebită influenţă asupra posterităţii, până în timpurile moderne. Astfel Nicolas Boileau-Despréaux, poet şi critic literar francez, sintetizează în „Art poétique" 1674) principiile clasicismului, fructificând izvoarele antice: Aristotel (poezia este o imitaţie a vieţii -mimesis) şi ideile estetice ale lui Horaţiu.

Surse:

Eugen Cizek: Istoria literaturii latine, Ed. Adevărul S.A., București, 1994, reeditare la editura Corint

Traian Costa și Mihai Nichita (ed.): Horatius: Opera omnia, Ed. Univers, București, 1980

https://literaturapetocuri.ro/horatiu-quintus-horatius-flaccus-creatorul-poeziei-mintii.html

https://www.scribd.com/doc/124786866/Quintus-Horatius-Flaccus

http://literaturapopoarelor.blogspot.com/2011/07/quintus-horatius-flaccus-65-8-i-hr.html

$$$

 S-a întâmplat în 8 decembrie1876: În această zi, s-a născut scriitoarea Hortensia Papadat-Bengescu. Hortensia Papadat-Bengescu (n. comuna Iveşti, judeţul Galaţi - d. 5 martie 1955, Bucureşti) a fost o mare prozatoare, romancieră şi nuvelistă din epoca interbelică. Fiica generalului Dimitrie Bengescu şi a profesoarei Zoe (născută Ştefănescu), nepoata generalului G. Bengescu-Dabija, junimist, studiază, în perioada 1887–1894, la pensionul pentru domnişoare „Bolintineanu” din Bucureşti. Căsătoria, la vârsta de 20 de ani, cu magistratul Nicolae Papadat (pe care îl va urma în numeroase transferuri prin ţară) şi viaţa de familie (avea cinci copii) i-au întârziat cariera literară.

Debutul literar, precedat în 1912 de articole în presa de limbă franceză şi în 1913 de versuri lipsite de valoare şi proză poematică, şi-l va face, practic în 1919, la vârsta de 43 de ani, cu un volum de proze scurte, Ape adânci, salutat de Garabet Ibrăileanu şi Tudor Vianu. În acelaşi an a devenit membru fondator al cenaclului „Sburătorul”, al cărui mentor spiritual a fost Eugen Lovinescu. Foarte mândră de această realizare, Hortensia Papadat-Bengescu afirma: „Aparţin acum unei grupări literare. Acei ce nu cunosc gustul izolării, nu cunosc nici preţul unei ambianţe”. Toate scrierile sale vor fi citite mai întâi în cenaclu şi apoi publicate, cu puternică susţinere din partea criticului literar. Următorul an se dovedeşte a fi unul de bun augur pentru ea: acum publică prozele Sfinxul şi Romanul Adrianei şi este pusă în scenă piesa Bătrânul.

Din 1923, ea devine membră a Societăţii Autorilor Dramatici Români. La îndemnul lui E. Lovinescu, evoluează spre o proză „obiectivă”, fapt vizibil în ciclul familiei Hallipa: Fecioarele despletite (1926), Concert din muzică de Bach (1927), Drumul ascuns (1933), Rădăcini (1938) şi Străina (1948, pierdut), o incisivă cronică a societăţii realizată cu mijloacele narative ale literaturii proustiene. „Romanele ciclului Hallipa […], deşi scrise la intervale mari de timp şi relativ independente unul de altul, alcătuiesc a doua noastră cronică de familie, după aceea a lui Duiliu Zamfirescu, şi trebuie considerate împreună” (Nicolae Manolescu).Din 1933, se stabileşte în Bucureşti. În 1936 primeşte Marele Premiu al Societăţii Scriitorilor Români, iar în 1946, Premiul Naţional pentru proză.

În ultima perioadă a vieţii se îmbolnăveşte grav şi, în afară de nuvela autobiografică Spovedanie, păstrată în manuscris, toate celelalte proiecte literare rămân neterminate. Romanele sale sunt, prin acuitatea observaţiei şi prin complexitatea tehnicilor de analiză, printre primele mostre autentice ale prozei psihologice româneşti. „Scriitoarea care a contribuit cel mai mult la rafinarea literaturii române, dându-i consistenţă şi cerebralitate, urbanitate şi stil, într-o perioadă când literatura română era încă rurală şi inhibată, cvasiprimitivă, a fost Hortensia Papadat-Bengescu” (Simona Popescu). Romanele Hortensiei Papadat-Bengescu sunt, prin acuitatea observaţiei şi prin complexitatea tehnicilor de analiză, printre primele realizări de prestigiu ale prozei psihologice româneşti.

Culegeri de nuvele și schițe, scurte romane:

Ape adânci (1919)

Sfinxul (1920), devenit Lui don Juan în eternitate

Femeia în fața oglinzii (1921)

Balaurul (1923)

Romanță provincială (1925)

Desenuri tragice (1927)

Dramaturgie:

Povârnișul (1915)

Bătrânul (1920)

Teatru ediție de Eugenia Tudor-Anton, (1965),

Bătrânul,

A căzut o stea,

Medievala,

Sora mea, Ana.

Ciclul Hallipilor (romane)

Fecioarele despletite (1925)

Concert din muzică de Bach (1927)

Drumul ascuns (1932)

Rădăcini (1938)

Alte romane:

Logodnicul, 1935

Străina, manuscrisul de 1.000 de pagini a fost descoperit de doamna Gabriela Omăt, care se va ocupa de editarea sa.

Surse:

George Marcu (coord.), Enciclopedia personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2012

http://www.autorii.com/scriitori/hortensia-papadat-bengescu/

https://www.icr.ro/pagini/decembrie-hortensia-papadat-bengescu

https://www.tititudorancea.org/z/biografie_hortensia_papadat_bengescu.htm

https://anaarecarti.ro/main/hortensia-papadat-bengescu-viata-biografia-sot-secretele-unei-casnicii-pline-de-tensiuni/

http://orientromanesc.ro/2018/01/31/hortensia-papadat-bengescu-prozatoare-romanciera-si-nuvelista-din-epoca-interbelica/