$$$

 S-a întâmplat în 7 decembrie1905: În această zi, s-a născut astronomul american de origine olandeză Gerard Peter Kuiper (născut Gerrit Pieter Kuiper la Tuitjenhorn (Harenkarspel), Olanda – decedat 24 decembrie 1973, Mexico City); autor a numeroase lucrări de astronomie stelară, fizica planetelor şi a Lunii; a lucrat pentru programul spaţial american. 

În 1935 el a plecat să lucreze la Harvard College Observatory unde a cunoscut-o pe Sarah Parker Fuller, cu care s-a căsătorit pe 20 iunie 1936. Kuiper și-a petrecut cea mai mare a carierei sale la Universitatea Chicago, dar s-a mutat la Tucson, Arizona în 1960, în cadrul Laboratorului Lunar și Planetar (LPL) de la Universitatea Arizona. Kuiper a fost director al laboratorului până la moartea sa în 1973, care s-a petrecut în timp ce se afla în vacanță cu soția sa în Mexic. Una din cele trei clădiri ale Laboratorului Lunar și Planetar din Arizona este numită în onoarea lui.

Kuiper a descoperit doi sateliţi naturali ai planetelor din sistemul solar: Miranda, satelitul lui Uranus şi Nereid, satelitul lui Neptun.A descoperit că atmosfera marţiană este formată şi din dioxid de carbon. În 1994 a descoperit existenţa în atmosfera satelitului planetei Saturn, Titan, a metanului îngheţat (1.4% CH4). În anii 1960, Kuiper a ajutat la identificarea a mai multor situri lunare în cadrul programului Apollo. Kuiper a descoperit câteva sisteme binare solare, care au fost denumite cu numărul lui Kuiper, identificator ca steaua KUI 79. În 1947, Kuiper a fost decorat cu Medalia Janssen a Societății Astronomice Franceze. În 1959, Kuiper a câștigat premiul Henry Norris Russell Lectureship acordat de Societatea Astronomică Americană.În 1971, Kuiper a primit Medalia Kepler Gold a Asociației Americane de Știință Avansată și Institutul Franklin.Pe lângă planeta minoră 1776 Kuiper, craterul Kuiper de pe Lună, cratere de pe Marte și Mercur au fost, de asemenea, numite după el.

Cei mai mulți astronomi se referă la o regiune de planete mici, dincolo de Neptun, ca fiind centura Kuiper, deoarece Kuiper a sugerat că astfel de planete mici sau comete s-au format acolo. Cu toate acestea, el a crezut că astfel de obiecte ar fi fost măturate definitiv de perturbațiile planetare gravitaționale astfel încât nici unul sau puține obiecte astronomice mici ar exista acolo astăzi. Premiul Kuiper, numit astfel în cinstea lui, este cel mai distins premiu oferit de Divizia pentru științe planetare a Societății Astronomice Americane (American Astronomical Society), o societate internațională de oameni de știință experți în domeniul planetar. Premiul recunoaște contribuția deosebită la știința planetară și este acordat anual în timpul vieții oamenilor de știință a căror realizări au ajutat la avansarea științei despre sisteme planetare. Printre câștigătorii acestui premiu se numără Carl Sagan, James Van Allen și Eugene Shoemaker.

Surse:

http://www.nasonline.org/publications/biographical-memoirs/memoir-pdfs/kuiper-gerard.pdf

http://www.nasonline.org/publications/biographical-memoirs/memoir-pdfs/kuiper-gerard.pdf

https://www.encyclopedia.com/people/science-and-technology/astronomy-biographies/gerard-peter-kuiper

https://www.newnetherlandinstitute.org/history-and-heritage/dutch_americans/gerard-peter-kuiper/

$$$

 S-a întâmplat în 7 decembrie1941: În timpul celui de-al doilea război mondial, avea loc atacul masiv al aviaţiei japoneze asupra flotei SUA de la Pearl Harbor. Atacul de la Pearl Harbor (sau „Operaţia Hawaii”, cum a fost numită de către Statul Major Imperial japonez) a fost efectuat prin surprindere, de către marina imperială japoneză împotriva bazei navale americane de la Pearl Harbor, Hawaii, în dimineaţa zilei de duminică, 7 decembrie, 1941. Ca rezultat, Statele Unite ale Americii au intrat în al doilea război mondial. 

Pearl Harbor, un golf din Hawaii, unde se afla intreaga flotă americană, se află în apropiere de capitala Honolulu. Intenţia acestui atac preventiv a fost să nu permită flotei americane din Pacific să influenţeze războiul din sud-estul Asiei pe care Japonia intenţiona să-l poarte împotriva Marii Britanii, a Olandei şi a Statelor Unite ale Americii. Operaţia a constat din două valuri de atac aerian, la care au participat 353 de avioane, lansate de pe 6 nave portavion. Ca rezultat al atacului, patru cuirasate au fost scufundate (două fiind ulterior ridicate, reparate şi trimise în luptă spre sfârşitul războiului), iar alte patru au fost avariate. Japonezii au distrus şi trei crucişătoare, trei distrugătoare, un puitor de mine, 188 de avioane, au omorât 2.402 persoane şi au rănit 1.282 de persoane. Pierderile suferite de partea japoneză au fost minimale: 29 de avioane doborâte, patru mini-submarine scufundate, 65 de persoane ucise sau rănite. Atacul a avut loc fără o declaraţie de război formală, şi înainte ca ultima din cele 14 părţi ale unui mesaj trimis de către partea japoneză Ministerului de Externe american să fi ajuns la destinaţie. Ambasada japoneză din Washington, DC, fusese instruită să trimită mesajul imediat înainte de ora planificată a atacului. Atacul, şi în special natura surprinzătoare a acestuia, a fost un factor important care a contribuit la schimbarea opiniei publice americane de la izolaţionismul care caracterizase politica externă a ţării privind participarea directă în război.

Atacul a avut menirea de a anihila marina americană, astfel încât să nu împiedice atacul planificat de Japonia asupra Malaeziei şi a Indiilor de Est olandeze, unde Japonia căuta acces la rezervele bogate de petrol şi cauciuc. Atât Japonia cât şi Statele Unite îşi elaboraseră planuri de război în zona pacifică, planuri ce fuseseră reînnoite constant în paralel cu escalarea tensiunilor dintre cele două ţări. Tensiunile începuseră în anii 1930 prin expansiunea japoneză în Manciuria şi în Indochina franceză, acţiuni care au fost întâmpinate cu nivele din ce în ce mai ridicate de embargouri şi sancţiuni din partea SUA şi a altor ţări. În 1940, SUA a interzis exportul în Japonia al avioanelor, al părţilor de avioane, al utilajelor mecanice, al benzinei de avion, al fierului şi al oţelului vechi, lucru pe care japonezii l-au considerat un act „neprietenos". Dar SUA nu a interzis la acea oră exportul de petrol în Japonia, deoarece la Washington se considerase că o astfel de măsură ar fi fost extremă, dat fiind faptul că economia Japoniei depindea de petrolul american şi ar fi fost probabil considerată ca o provocare de către partea japoneză. Exportul de petrol către Japonia a fost oprit în vara anului 1941, ca rezultat al expansiunii japoneze în Indochina franceză.

Planul de atac pentru Pearl Harbor a fost iniţiat la începutul anului 1941 de către amiralul Yamamoto, comandantul de atunci al flotei japoneze. Planul său a fost acceptat de către Sediul general al marinei japoneze după o serie de conflicte printre care şi o ameninţare de a se retrage de la comanda flotei. Concepţia Planului concret de atac a început în primăvara anului 1941 sub comanda căpitanului de marină Minoru Genda. Planul a primit aprobarea neoficială a împăratului Hirohito pe data de 5 noiembrie, după a treia din cele patru conferinţe imperiale care s-au ţinut în legătură cu atacul. Aprobarea oficială a fost dată pe data de 1 decembrie. Pe data de 26 noiembrie, 1941, o flotă compusă din șase portavioane a plecat spre o zonă la nord-vest de Hawaii, de unde avea să iniţieze atacul. Planul era ca 405 avioane să participe: 360 pentru cele două valuri de atac, 48 pentru patrulă aeriană defensivă, inclusiv nouă avioane de atac din primul val. Primul val avea să fie atacul primar, iar al doilea val urma să termine orice acţiune neterminată de primul val.

Primul val avea armele necesare (mai ales torpile) pentru atacarea navelor cele mai importante, iar echipajele fuseseră instruite să atace obiectivele cu cea mai mare valoare, mai ales cuirasate şi portavioane, iar dacă acestea nu puteau fi găsite, să atace crucişătoare şi distrugătoare. Bombardiere în picaj urmau să atace obiectivele la sol, anume avioane pentru ca acestea să nu poată să decoleze şi să treacă la contraatac. Când li se termina combustibilul, planul era ca ele să se întoarcă la portavioane şi apoi să intre din nou în luptă.Înainte de atacul propriu-zis, două avioane de recunoaştere urmau să decoleze de pe crucişătoare, să survoleze insula Oahu (unde se afla Pearl Harbor) şi să relateze compoziţia şi locaţia flotei americane. Alte patru avioane de recunoaştere urmau să patruleze arealul dintre flota japoneză şi Niihau, ca nu cumva grupul operativ să fie obiectul unui contraatac prin surprindere. 

Submarinele japoneze de tip I-18, I-20, I-22 şi I-24, aveau la bord minisubmarine tip A. Cele cinci submarine de tip I au părăsit districtul naval Kure pe data de 25 noiembrie 1941 şi au venit într-o zonă la circa 19 km de gura golfului Pearl Harbor, de unde au lansat minisubmarinele cam la ora 01:00 pe data de 7 decembrie. La 03:42 nava americană vânător de mine „Condor" a observat periscopul unuia dintre minisubmarine în partea de sud-vest al intrării spre Pearl Harbor şi a alertat distrugătorul „Ward". Acel minisubmarin probabil că a reuşit să intre în golf, dar „Ward" a distrus un altul la 06:37, ceea ce a constituit primele focuri trase de americani în al doilea război mondial. Un minisubmarin la nord de insula Ford n-a nimerit vasul „Curtis" cu prima torpilă, n-a nimerit nici vasul „Monaghan" (care l-a atacat) cu a doua dintre cele 2 torpile pe care le avea, apoi fiind scufundat de către „Monaghan" la 08:43. Un al treilea minisubmarin a eşuat de două ori înainte de a fi capturat pe data de 8 decembrie. Unul dintre membrii echipajului, sublocotenetul Kazuo Sakamaki a înotat la mal, unde a fost prins, astfel devenind primul prizonier de război japonez al americanilor în al doilea război mondial. Un al patrulea minisubmarin a fost avariat de către o bombă antisubmarin, fiind abandonat de echipaj înainte de a putea lansa torpilele. 

Cu toate că atacul a avut loc înainte ca să fi existat o declaraţie de război oficială din partea Japoniei, amiralul Yamamoto a dat ordin ca atacul să aibă loc la 30 de minute după ce notificarea Japoniei că pune sfârşit oricăror negocieri a fost transmisă. În felul acesta Japonia dorea pe de o parte să pară că respectă convențiile internaționale, dar, pe de altă parte, să aibă avantajul surprizei. Notificarea de cinci mii de cuvinte a fost mai întâi trimisă de la Tokio la ambasada japoneză din Washington, dar transcrierea ei i-a luat ambasadei prea mult timp ca să poată fi trimisă înainte de atac. Uneori această notă este numită „declaraţie de război", dar de fapt „nici nu declara război nici nu rupea legăturile diplomatice". Declaraţia de război a apărut pe prima pagină ale ziarelor japoneze pe data de 8 decembrie. 

Japonezii au atacat în două valuri. Primul val a fost detectat de către radarul armatei americane de la Opana Point la 136 de mile marine, care a crezut că sunt 6 bombardiere americane B-17 care se întorceau de pe partea continentală a Statelor Unite. Primul val constând din 180 de avioane a fost lansat de la nord de insula Oahu de către căpitanul de marină militară Mitsuo Fuchida. Șase avioane n-au reuşit să decoleze din cauza unor probleme tehnice. Atacul aerian asupra portului Pearl Harbor a început la ora 7:48 AM ora locală cu atacul de la Kaneohe. La început erau avioane torpiloare, avioane greoaie, vulnerabile, care s-au folosit de avantajul surprizei să atace aerodromurile militare Hickham Field, cel mai mare, şi Wheeler Field.Cele 171 de avioane din al doilea val au atacat Bellows Field de lângă Kaneohe, şi Ford Island. Americanii erau nepregătiţi pentru un astfel de atac: dulapurile cu muniţie erau încuiate, avioanele erau parcate aripă lângă aripă în aer liber (împotriva sabotajului), tunurile erau neechipate etc.

Al doilea val a constat din 171 de avioane: 54 B5N-uri, 81 de D3A-uri şi 36 de A6M-uri, toate sub comanda locotenent-comandorului Shigekazu Shimazaki. 4 avioane nu au putut decola din cauza unor defecţiuni tehnice.Valul al doilea a fost împărţit în trei: un grup a atacat Kaneohe, iar celelalte două Pearl Harbor. Au ajuns simultan la obiective din diferite direcţii.Cele două valuri au durat în total 90 de minute. 2.386 americani au murit (55 civili, majoritatea datorită proiectilelor antiaeriene americane neexplodate care au căzut în zone populate) şi 1.139 răniţi. 18 vase au fost scufundate sau au eşuat, printre care cinci cuirasate. Dintre cei morţi, aproape jumătate erau din cauza exploziei magaziilor de muniţii de pe cuirasatul USS Arizona, când a fost lovit de un obuz de 400 mm. Amiralul Isaac C. Kidd şi căpitanul Franklin Van Valkenburgh au murit pe punte. Din cele 402 avioane americane prezente la acea oră în Hawaii, 188 au fost distruse şi 159 avariate, 155 dintre ele la sol. 55 de aviatori japonezi şi nouă membri ai echipajelor minisubmarinelor japoneze au fost omorâţi, iar unul a fost capturat. Din cele 414 avioane japoneze, 29 au fost doborâte în luptă (nouă în primul val şi 20 în al doilea val), iar 74 avariate.

Președintele american Franklin D. Roosevelt a numit această zi „ziua ce va rămâne a infamiei”, societatea americană s-a unit, iar toți cei care susțineau neutralitatea au fost reduși la tăcere. În aceeași zi, a fost convocat într-o sesiune extraordinară Congresul american, care a votat cu majoritate de voturi declarația de război împotriva Japoniei. În replică, la 11 decembrie 1941 Germania și Italia au declarat război SUA. În scurt timp, armata japoneză a ocupat o mare parte a Asiei de Sud-Est, inclusiv zone strategice precum Singapore, Hong Kong sau Indiile Olandeze. Ofensiva japoneză a fost oprită în Insulele Solomon, la Guadalcanal, militarii americani, aflați sub comanda generalului Douglas MacArthur, luptând cu succes din mai 1942 până în februarie 1943 pentru cucerirea acestui punct strategic.

Surse:

https://www.britannica.com/event/Pearl-Harbor-attack

https://www.atomicheritage.org/history/attack-pearl-harbor-1941

https://www.historyextra.com/period/second-world-war/pearl-harbor-facts-date-live-infamy-franklin-roosevelt-japan-surprise-attack-americans/

https://www.rfi.ro/politica-99800-pagina-de-istorie-ziua-apa-foc-pearl-harbor

https://radioromaniacultural.ro/documentar-75-de-ani-de-la-atacul-aviatiei-japoneze-de-la-pearl-harbor/

https://intelligence.sri.ro/momente-tensionate-activitatea-de-intelligence-surpriza-de-la-pearl-harbour/

https://www.newspapers.com/topics/world-war2/pearl-harbor-attack/

$$_

 ALEXANDRE ISTRATI

Cine a fost Alexandre Istrati?

Pictorul avangardist s-a născut la Dorohoi, în anul 1915 și a murit la Paris, în Franța, oraș în care a ajuns la vârsta de 32 de ani, imediat după Război. A studiat iniția Dreptul (licența fiind obținută în 1937), dar nu și-a mai dat niciodată examenele pentru intrarea în Barou. Vechea și puternica lui dragoste - pictura - l-a luat „în stăpânire”, astfel că, încă din anii studenției, alege să urmeze și cursurile Academiei de Arte Frumoase, maestru fiindu-i Camil Ressu. 

Alexandre Istrati (Alexandru Istrati) (n. 1915, Dorohoi - d. 1991, Paris, Franţa) a fost un pictor român avangardist, stabilit în Franţa din 1947. A fost membru al comitetului Salon des realites nouvelles. Alături de soţia lui, pictoriţa Natalia Dumitresco, a avut grijă de Constantin Brâncuşi, în ultimii ani de viaţă ai acestuia, fiind totodată şi executorii testamentului marelui artist român. La Academia de Arte, la clasa unui alt titan al picturii, Francisc Șirato, avea să o întâlnească pe cea alături de care va păși prin lume toată viața: pictorița Natalia Dumitrescu. Prima expoziție personală a deschis-o în anul 1940. Intenția lui era de a-și aprofunda studiile artistice, dar războiul l-a făcut să amâne acest proiect. În vara lui 1947, însă, șansa îi surâde și pleacă la Paris (însoțit de Natalia), cu o bursă a statului francez. Va urma, deopotrivă, cursurile Academiei Andre Lhote şi ale Academiei Naţionale de Arte Frumoase.

La doar câteva luni după venirea în Franța - țară care îl va adopta, în cele din urmă, pictorului fiindu-i teamă să revină în România intrată sub umbrela Uniunii Sovietice - avea să aibă loc și întâlnirea providențială cu titanul Brâncuși. În 1948, Alexandru și Natalia închiriază un atelier în Impasse Ronsin. Chiar alături de Brâncuși, cu care avea să împărtășească și dorul de România, și bucatele după rețete gorjenești pe care Brâncuși le gătea ca nimeni altul (îi plăceau mâncarea frustă, mămăliga vârtoasă și vinul bun). Prietenia celor doi cu Brâncuși avea să dureze până la moartea sculptorului. În anii ultimi (și grei) i-au stat alături, l-au îngrijit și, în cele din urmă, au devenit executorii testamentari ai artistului. Ceva mai târziu, în 1987, Alexandre Istrati, soția lui, Natalia Dumitresco și Pontus Hulten vor redacta o monografie brâncușiană, tradusă deja în câteva limbi.

Alexandru Istrati și soți a lui - care a decedat în 1997 - sunt îngropați în aceeași criptă cu Constantin Brâncuși, în Cimitirul Montparnasse.

În ce privește cariera lui artisitcă, să marcăm că Alexandre Istrati este o figură notabilă a avangardei pariziene din anii 1950-1980. În 1953, chiar, a obținut Premiul Kandinsky, iar pânzele lui au fost expuse în marile galerii și muzee ale Franței și ale lumii. Natalia Dumitrescu este o demnă reprezentantă a curentului picturii abstracte. Împreună, reprezintă un cuplu bine sudat de artiști români, care, deși departe de țară, nu au încetat să lucreze pentru gloria ei.

Tabloul „fără nume” de la MAEGHT

Pânza care se găsește în colecția Fundației MAEGHT, la Saint Paul de Vence, e relevantă pentru dispoziția liric-abstractă a artistului din anii lui de creație cei mai buni. În anii 70, Istrati a pictat relativ mult, dar puține dintre tablourile sale au fost „botezate”. Artistul lucra cu gesturi largi, care se simt în dinamica liniilor și ale culorii, punând culorile pe pânză direct cu cuțitul, „remodelând” apoi culoarea ce sta să se usuce și să se fixeze pe pânză, trădând astfel intense frământări interioare. Culorile sunt vii, puternice, multe dintre ele prea puțin depărtate de culorile primare - riscând să violenteze privirea dacă tușelor păstoase nu le-ar fi adăugat altele transparente, diluate, conferind echilibru și o liniște intermediară. Chiar dacă e o diferență de material și tehnică între Brâncuși și Istrati, recunosc că, la MAEGHT, m-a ajuns cântecul din zori al Cocoșului din grădina Gianadda.

$$_

 ALEXANDRU BIBESCU

Prințul Alexandru Bibescu (în franceză Alexandre Bibesco; n. 3 iunie 1842, București, Țara Românească – d. 11 august 1911, Aix-les-Bains, Savoie, Franța) a fost un om de litere român, care a activat ca poet, lingvist, eseist și muzician.

Biografie

S-a născut pe 3 iunie 1842 în București, în familia domnitorului muntean Gheorghe Bibescu, care a refuzat să-i recunoască paternitatea. Până la 31 de ani s-a numit Alexandru Mavrocordat, luând numele de familie al mamei sale. A locuit în Franța de tânăr, împreună cu cei 3 frați ai săi. Fiind un om cultivat, a activat în domeniul lingvisticii. Pe lângă limba română, mai cunoștea limbile franceză, greacă, latină, germană, italiană și engleză. Era bibliofil, deținând peste 10 mii de cărți. În 1874 a devenit membru al Societății Lingvistice din Paris, pe care a și prezidat-o în perioada anilor 1893-1894.

A fost căsătorit cu pianista Elena Costache Epureanu, având cu aceasta 3 copii: Antoine, Emmanuel și Hélène.

În 1895 a fost decorat cu Legiunea de onoare. Rămas văduv în 1902 s-a recăsătorit ulterior cu actrița Hélène Reyé. Această căsătorie a fost dezaprobată de copiii lui. A decedat pe 11 august 1911, la 69 de ani, în Aix-les-Bains.

$$$

 ALFONS OSCAR SALIGNY

Alfons Oscar Saligny (n. 3 aprilie 1853, Focșani – d. 4 mai 1903, București) a fost un chimist român, membru corespondent al Academiei Române (1902), fratele lui Anghel Saligny și al Sofiei Saligny, respectiv fiul lui Alfred Saligny.

Viața

După Unirea Principatelor, li s-a cerut străinilor stabiliți în România să declare dacă vor să devină cetățeni români. Pentru că Alfred Saligny a cerut cetățenia română, copiii săi au fost de la început cetățeni români.

Studiile primare le face în familiile și în pensionul de copii, deschis de tatăl său în orașul Focșani, după care urmează gimnaziul din Focșani. Studiile secundare au fost urmate de frații Alfons și Anghel, împreună cu sora lor Sofia, la Potsdam, în Prusia. După studiile secundare, Alfons Saligny urmează studii de chimie la Berlin, cu renumitul profesor Hofmann, și obține titlul de doctor în chimie în baza unei teme de chimie organică. Se întoarce în țară, în anul 1875, și ocupă postul de chimist la laboratorul Eforiei, de la Spitalul Colțea, și pe cel de profesor de mineralogie la Școala de Poduri și Șosele.

La 17 aprilie 1889, prin Decretul nr. 1346, Alfons Saligny este numit profesor la catedra de chimie generală și aplicată a Școlii de Poduri și Șosele, pe care o va conduce până la sfârșitul vieții sale, în anul 1903. Între 1879 și 1899, Alfons Saligny deține, în paralel, funcția de șef al laboratorului Monetăriei Statului, iar între 1899 și 1903 pe cea de sub-șef de serviciu la Căile Ferate Române.

Alfons Saligny a înființat în București primul laborator de încercări pe materialele de construcții din România, a cărui experiență și competență au fost folosite de fratele său, Anghel Saligny, pentru a da girul calității și rezistenței materialelor de construcții și structurilor metalice folosite la ridicarea podului Carol I peste Dunăre și a viaductelor care traversează Lunca Dunării.

3$$

 ALICE COCEA

De la copilul-minune cufundat în mediul artistic, românca Alice Cocea a ajuns o divă, mereu prezentă pe primele pagini ale ziarelor de scandal din Franţa interbelică.

A devenit faimoasă pentru iubirile furtunoase, încheiate tragic, dar şi pentru luxul copleşitor în care se scălda. 

Alice Cocéa, care s-a născut la 28 iulie 1899 la Sinaia, este un nume care a strălucit în perioada interbelică pe marile scene ale teatrului parizian. 

Cufundată într-un mediu artistic, Alice, un autentic copil-minune, a luat lecţii de la celebra tragediană Aristizza Romanescu, apoi a plecat în Franţa, înainte de Primul Război Mondial şi a cucerit publicul parizian interpretând roluri de copil. 

Actriţa a urmat cursurile Conservatorului din Bucureşti, dar studiile dramatice le-a absolvit în Paris, în 1917, unde se şi stabilise. Graţie talentului interpretativ, cariera sa începe să prindă contur, ajungând să-şi facă debutul pe marele ecran în „The delay” (1917), piesa jurnalistului devenit regizor Jacques de Baroncelli.

Dar deşi a debutat în cinematografie în 1917, Alice Cocea a preferat să urmeze o carieră teatrală. 

Conform biografiei actriţei, publicată pe site-ul www.notrecinema.com, în anii ’30, când tabloidele nu erau „en vogue”, Alice Cocea, mondenă absolută a Parisului interbelic, făcea vâlvă cu extravaganţa, poveştile de iubire, scandalurile personale şi preferinţa ei pentru lux copleşitor.

În perioada celui de-al doilea Război Mondial a fost directoarea teatrului „Théâtre des Ambassadeurs” (1940-1944). După retragerea de pe scena pariziană s-a dedicat pasiunii pentru pictură şi a mai avut câteva prezenţe pe marile ecrane, în anii ’60, în roluri minore. Alice este sora avocatului, scriitorului şi temutului pamfletar N.D.Cocea şi mătuşa marii actriţe Dina Cocea. 

Figură-cheie în viaţa pariziană

În anii 1920, Alice Cocéa a devenit o figură-cheie în viaţa pariziană. Ea umplea coloanele ziarelor despre iubirile furtunoase pe care le trăia, fiind iubită la nebunie de un înalt diplomat căsătorit sau pentru că şi-a construit o casă în stil Art Deco. A devenit rapid o stea a scenei şi a marelui ecran la Paris, unde a deţinut roluri principale în mai multe filme: Mon gosse de père (1930), Atout-cœur (1931), Delphine (1931), Marions-nous (1931), Nicole et sa vertu (1931) sau Le greluchon délicat (1934), se arată în enciclopediaromaniei.ro.

Printre parteneri i-a avut pe marii actori Harry Baur şi Pierre Fresnay. A creat rolul fetei din spectacolul „Părinţii teribili“, de Jean Cocteau, care s-a jucat, la Teatrul Maturins, stagiuni în şir. Între 1940 şi 1944, a fost director la «Théâtre des Ambassadeurs», dar, după terminarea războiului, a fost acuzată de colaboraţionism, interzicându-i-se apariţia pe scena pariziană. După câteva apariţii sporadice în filme, se retrage şi se dedică picturii, organizând o expoziţie care s-a bucurat de un real succes.

„O statuetă de Tanagra… era adorată şi totodată detestată. A fost înălţată pe cele mai înalte culmi şi aruncată apoi în cel mai adânc abis al uitării. Dar a ieşit iar la suprafaţă, învingătoare iarăşi, până ce anii, boala au doborât-o definitiv”, mărturisea actriţa Dina Cocea, nepoata divei.

Alice Cocéa a murit pe 2 iulie 1970, în reşedinţa ei din Boulogne-Billancourt, în timp ce nepoata ei Dina Cocea (1912/2008), de asemenea actriţă, a continuat în spatele cortinei de fier să facă să strălucească numele acestei familii de artişti.

Pe lista celor mai cunoscute Femmes fatales

Într-un top realizat de revista „Le Crapouillot“, Alice Cocea este inclusă pe lista celor mai cunoscute „Femmes fatales“ ale secolului al XX-lea. 

Prima ”victimă” a făcut-o la vârsta adolescenţei, pe vremea când activa în trupa de teatru. Un student s-a îndrăgostit nebuneşte de tânăra actriţă care a rămas însă insensibilă la avansurile lui. Se spune că tânărul ar fi încercat prin mai multe mijloace să se apropie de ea, însă Alice Cocea nu a dat curs invitaţiilor lui. Într-o seară a plătit şoferul actriţei pentru a-i lua locul la volan. Actriţa a urcat însă în maşină însoţită de dramaturgul Alexandru Davila, care, se pare, nici el nu rămăsese imun la farmecele ei. Studentul nu a reuşit să-şi mărturisească dragostea în maşină. A returnat maşina şoferului şi a rămas sub ferestrele ei până dimineaţa. A fost găsit îngheţat de frig şi a decedat două zile mai târziu din cauza unei pneumonii.

Un anume locotenent G. a fost a doua victimă a frumoasei actriţe. Precum studentul, locotenentul s-a îndrăgostit nebuneşte de frumoasa actriţă. În eforturile sale de a o atrage pe frumoasa Alice în dormitorul său, locotenentul a sfârşit mort într-un accident de călărie. Ziarele vremii au prezentat accidentul drept o sinucidere pentru frumoasa actriţă româncă.

Divorţul scandalos de contele de La Rochefoucauld

La Paris a reuşit să devină contesă, după ce cu frumuseţea ei l-a vrăjit pe contele Stanislas de La Rochefoucauld care a luat-o de nevastă în 1926. Căsătoria s-a finalizat cu un divorţ scandalos, după doar cinci ani de mariaj. Atât căsătoria, cât şi divorţul, au fost relatate în presa vremii din Franţa şi România. Până la divorţ însă, cei doi au avut o relaţie scandaloasă care a fost subiect de bârfă în lumea pariziană.

“Un svon senzaţional a străbătut mai de mult saloanele parisiene: contele Stanislas de la Rochefoucauld, ale cărui apucături “originale" alimentaseră adesea cronica scandaloasă a Parisului, anunţa căsătoria sa cu o mică artistă de operetă, de origine necunoscută, cu nume oarecum bizar (pentru francezi). Svonul se adeveri. Mica artistă, Alice Cocea, deveni doamna Contesă de la Rochefoucauld. Intrată cu atâta gălăgie pe primul plan al vieţii parisiene, talentul ajutat de noroc al Alicei Cocea se impuse progresiv publicului francez şi nimic nu oglindeşte mai bine personalitatea artistică pe care şi-a creat-o tânăra noastră compatrioată decât titlul sub care marile cotidiene parisiene anunţară, trei ani mai târziu, divorţul soţilor: Doamna Alice Cocea, contesă de la Rochefoucauld, divorţează", scria ”Realitatea ilustrată” din data de 25 august 1932.

Iubitul ei s-a sinucis din gelozie

Alice Cocea a trăit în Franţa o relaţie pasională cu locotenentul francez Victor Point, chiar în perioada divorţului de conte. Amorezul dorea să o ia de nevastă, dar a sfârşit cu revolverul la tâmplă din cauza geloziei. Se spune că locotenentul ar fi urmărit-o pe actriţa care plecase într-o croazieră cu yahtul. Bărbatul a descoperit în cabina acestuia scrisorile unui anume Robert Lefébure, un alt bărbat îndrăgostit de femeia fatală. Când a descoperit că Alice îl înşeală, Victor Point şi-a tras două gloanţe în cap. Scandalul a făcut înconjurul presei care a prezentat-o pe Alice drept ”femeia-vampă” , vinovată de sinuciderea locotenentului.

“Sinuciderea locotenentului Victor Point nu este un simplu fapt banal. Un om tare, stăpân hotărât al simţurilor sale, cum a dat recent dovada în strălucita expediţie întreprinsă în centrul Asiei, omul care a ştiut să înfrunte cu seninătate primejdiile de moarte ce-l pândeau la tot pasul, stârnind admiraţia celor din jur, devine subit o biată jucărie, un om de paie, lipsit de voinţă, în mâinile frumoasei, dar rafinatei femei”, relata „Ilustraţiunea română”, din 7 septembrie 1932.

Despre relaţia cu Victor Point, Alice Cocea avea să mărturisească: ”Am fost ameţită de dragoste şi de violenţa pasiunii”. Sinuciderea lui Victor Point a stârnit un mare scandal în Franţa. Camarazii acestuia au ameninţat-o pe actriţă că o vor împuşca pe scenă , dacă va îndrăzni să apară în reprezentaţii.

Filmografie

Tatăl meu copilăresc (1930)

Hai să ne căsătorim (1931)

Delphine (1931)

Fără inimă (1931)

Nicole și virtutea ei (1932)

Greluchon delicat (1934)

Jucătorul (1962)

Striptease (1963)

La ronde (1964)

$$3

 ANDREI OSTAP

Andrei Ostap (n. 3 noiembrie 1921, Chișinău – d. 5 ianuarie 1995, București) a fost un sculptor și pictor român - moldovean de origine poloneză, autor a sute de sculpturi cu o însemnătate deosebită pentru patrimoniul cultural al României și Republicii Moldova, expuse în locuri din întreaga lume.

Biografie

Andrei Ostap s-a născut în orașul Chișinău, în familia Mariei și a lui Stanislav Ostap. Deoarece tatăl său era de origine poloneză, în perioada 1928-1934 copilul a urmat atât Școala primară poloneză, cât și, în paralel, pe cea română. În această perioadă, împreună cu sora sa Janina, a participat la activitățile artistice (spectacole de teatru, corală, dans) și la cele sportive organizate de Clubul Polonez.

În anii 1934-1938, Andrei Ostap a urmat Școala de Arte și Meserii, unde a învățat desen ornamental și desen tehnic. A absolvit apoi liceul, în anul 1941, și a obținut diploma de bacalaureat cu note maxime.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost elev la Școala Militară de la Râmnicu Vâlcea, specialitatea geniu, fiind repartizat apoi ca sergent genist la unitatea 3 CFR, alături de care a participat la luptele de pe frontul de apus, contribuind la eliberarea Cehoslovaciei și Austriei. A fost rănit în lupte și decorat. După ce s-a întors de pe front, Andrei Ostap a vrut să se înscrie la Institutul de Arte Plastice din București, dar cum examenul de admitere se susținuse deja, a fost nevoit să se înscrie la Academia de Arte Plastice Guguianu, care era o școală particulară, unde i-a avut ca profesori pe Camil Ressu la desen și pe Corneliu Medrea la modelaj. După primul an de studii, a devenit audient și la Institutul de Stat. Ca student, locuia într-o mansardă unde făcea desene după marii maeștri. A absolvit cei trei ani de studii de la Academia Particulară Guguianu cu premiul întâi și a dat examen de admitere la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, fiind admis de o comisie specială direct în anul IV. Deoarece examenele teoretice nu i-au fost echivalate, a trebuit să le susțină din nou într-un singur an. A absolvit în anul 1951 cursurile de la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” cu premiul I și examenul de stat cu nota 10 (ca șef de promoție). În anul V de facultate a expus bustul lui Pușkin la Sala Dalles, obținând și un premiu.

În anul 1953, după ce a câștigat concursul organizat la Muzeul Theodor Aman cu tema „bustul lui Theodor Aman”, Andrei Ostap a obținut bursa Paciurea.

În 1955 a devenit membru al Uniunii Artiștilor Plastici din București, după care a urmat o perioadă de activitate intensă. Ani la rând a făcut parte din comisia de îndrumare, desfășurând o bogată activitate culturală în cadrul Sindicatului Sanitar județean Brașov, ulterior devenind membru în comitetul de conducere al secției de sculptură al Uniunii Artiștilor Plastici din București.

A fost șef de colectiv la mai multe lucrări de artă monumentală, participând astfel la formarea de tineri artiști, pe care i-a instruit benevol, ajutându-i financiar pe cei mai săraci dintre ei.

A realizat documentări în minele de la Lupeni și Baia Mare, în diferite întreprinderi siderurgice de la Brașov, în gospodăriile agricole de la Hărman etc., pentru a înțelege specificul activității desfășurate acolo și a realiza sculpturi cât mai reușite. El a donat minerilor o treime din suma ce trebuia să i se achite pentru „Monumentul Ostașului Român”, dezvelit în 1960 în Câmpia Tineretului din Baia Mare, în scopul de a li se îmbunătăți condițiile de muncă.

Multe dintre lucrările sale au fost donate pentru cauze umanitare. Artistul Andrei Ostap a murit în 1995 după o grea suferință.

Nepotul-sau Richard Dessart, scrie eseuri în Belgia despre patrimoniul si istorie.

Lucrări de sculptură executate începând din 1945

Portrete monumentale

Nicolae Bălcescu

Ludwig van Beethoven

Frédéric Chopin

Revoluționarul Cloșca

Gala Galaction

Înțelepciunea

Nicolaus Kopernick

Luciditate

Adam Mickiewicz

Aldo Moro

Eftimie Murgu

Oedipe

Suzana Ostap

Tudorel Popa

D-na Sambas (Ambasador al Indoneziei)

Selena

Stanislaw Soliski (Varșovia)

Vlad Țepeș

Tudor Vianu

Portrete

Autoportret

Emil Bartolozi

Nicolae Bălcescu

Dr. Bologa

Cap de copil

Dr. Cărpinișeanu

Dinu Cătuleanu

Spiru Chintilă

Tudor Ciortea

Camelian Dumitrescu

Ion Focșa

Constantin Frunză

Jaroslaw Jwaszkiewicz (Polonia)

Henrik Malinowski (Varșovia)

Adam Mickiewicz

Arhitectul Mohor

Muncitor (Brașov)

Arhitectul Perceag

Artistul Gheorghe Petre

Portret de copil

Portretul soției

Profesor (Brașov)

Portretul unei studente

Dr. Siligeanu

Sofroni

Student la medicină (Ghana)

Im Hac Sum (Coreea)

Gheorghe Trandafirescu

Țărancă din regiunea Herman

Țăran din Maramureș

Compoziții

13 decembrie 1918

Acrobați

Atomul în slujba vieții

Belșugul

Cioban

Cizelori

După baie

Familia

Formarea poporului român

Geneza

Înotătoare

Laminoriști

Liniștea

Maternitate

Mineri

Monadă

Mugurii vieții

Muzică

Oțelari

Pacea

Patinatorii

Pescari

Răscoala 1907

Sărutul

Smerenia

Solidaritate

Sportivi 1

Sportivi 2

Tandrețe

Timpul

Tors

Țăranca cu copil

Țăranca cu flori

Țărancă cu vas pe cap

Viață și rod

Victoria

Lucrări publice de sculptură

Nicolae Bălcescu (bust compozițional în piatră – Târgu-Mureș)

Belșugul (compoziție în bronz – Muzeul din Botoșani)

Beethoven (portret monumental – Teatrul din Târgu-Mureș)

Boleslaw Bierut (bust monumental în bronz - București)

Ion Luca Caragiale (bust monumental în piatră artificială – Galați)

Chopin (bust monumental în piatră – București)

Culesul strugurilor (relief de aramă - Panciu)

Mihai Eminescu (statuie în bronz – București)

George Enescu (bronz – București)

Frontonul Teatrului de la Galați și 14 Metope (piatră artificială)

Gala Galaction (bronz - București)

Nicolaus Kopernik (Ambasada Polonă - București)

Nicolaus Kopernik (Observatorul Astronomic București)

Monumentul Ostașului Român (Baia Mare)

Aldo Moro (portret în bronz - București)

Pescari (statuie în piatră - Brăila)

Anghel Saligny (bronz - București)

Sportivi (relief în aramă – Pitești)

Sportivii (grup statuar în bronz - Pitești)

Solidaritate (relief în aramă – Pitești)

Steme de ceramică și 150 m de ornamente arhitecturale de ceramică (Muzeul Șuțu-București)

Steriadi (bronz - București)

Șarja păcii (relief – București)

Barbu Ștefănescu-Delavrancea (bronz - București)

Timonier (statuie în piatră – Constanța)

Proiecte de monument

1 Mai (concurs la Praga)

13 decembrie 1918

130 de ani de la Revoluția din 1848

Apărătorii Patriei (concurs la București pentru Muzeul Armatei)

Auschwitz (concurs în Polonia pentru Oswiecim)

Nicolae Bălcescu

Eliberare (concurs la Brașov - premiu)

George Enescu

Grivița 1933 (concurs la București - mențiune)

Grivița 1933 (concurs pentru București)

Grup statuar pentru Muzeul Armatei

Independența

Istoria Poporului Român

Înotătoare (concurs pentru București)

Liniștea (concurs pentru Constanța)

Monumentul Armatei (concurs pentru Școala de Război - mențiune)

Monumentul Independenței (concurs pentru Cluj)

Ostașul Român (concurs la Cluj)

Ostașul Român-vânător de munte (concurs la Sfântu Gheorghe)

Pescari (concurs pentru Brăila)

Aleksandr Pușkin (premiat)

Răscoala 1907

Victoria (concurs pentru Manzoleu)

Reliefuri

Colectiviști (aramă - București)

Construcția Operei de Stat (București)

Culesul strugurilor (aramă – Panciu)

Doftana (aramă - Doftana)

Familia (aramă)

Avram Iancu 1

Avram Iancu 2

Înfrățirea (aramă - Pitești)

Muzică (aramă)

Nud (aramă)

Orchestra (aramă)

Pădureanca (aramă)

Sportivi (aramă - Pitești)

Șarja Păcii (aramă - București)

Țărancă cu flori (aramă)

Busturi monumentale

Ady Endre

Theodor Aman

Nikos Beloianis

Caragiale

Chopin

Tudor Ciortea

Adam Mickiewicz

Aleksandr Pușkin

Vasile Roaită

Pictorița Schtork

Filimon Sîrbu

Stanciu

Țepeș Vodă

Țiolkovski

Busturi compoziționale

Nicolae Bălcescu

Dr. Cărpinișeanu

Crescătoare de păsări

Filimon Sîrbu

Viață și rod

Trandafirescu

Medalii

Beethoven (aramă - Brașov)

Cuznețov (aramă – Brașov)

Richard Dessart (bronz - Namur, Belgia)

Kopernik (bronz)

Louis Seillan (aramă – Paris, Franța)

In memoriam

La un an după decesul lui Andrei Ostap, familia sa a dorit să îndeplinească dorința sa din urmă: donarea a peste 300 de desene și lucrări de sculptură Muzeului de Artă din Chișinău - Republica Moldova, practic a peste 50% din opera sa. Din păcate, după 10 ani, când fiica artistului, Wanda Ostap, membră a Academiei Europene de Artă, expert în iconografie (Italia), expert și traducător pe lângă tribunalele din Belgia, a dorit să viziteze expoziția cu lucrările tatălui său, la Muzeul de Artă din Chișinău, a aflat că întreaga donație este încuiată la subsol și nu este expusă pentru public.

În iulie 2009, Institutul Cultural Român (ICR) a organizat expoziția stradală de fotografie "Mari polono-români" care a fost deschisă la Sopot, cea mai atractivă stațiune estivală a Poloniei. Alături de Andrei Ostap, expoziția a prezentat și alte personalități polono-române, și anume compozitorul Ciprian Porumbescu, actorul Colea Răutu, muzicianul Theodor Rogalski, pictorul Octavian Smigelschi, balerinul și coregraful Oleg Danovski, generalul și fostul ministru Henri Cihoski, generalul și fostul primar al Bucureștiului Victor Dombrovski, medicul militar și fondatorul de instituții medicale Gustav Otremba, generalul comandant al Vânătorilor de Munte Leonard Mociulschi și curierul Armatei Naționale clandestine Maria Lesiecka.