“Și cât de mult au iubit România: După ce cei doi teroriști trimiși de Pacepa la ordinul direct al lui Nicolae Ceaușescu să o bată – dar să nu o omoare, ci să o lovească în cap, încât să nu mai poată vorbi, și să o facă acasă la ea, pentru ca toți să știe că ochiul panoptic al dictaturii îi găsește în orice loc pe care îl cred în siguranță și curat – nu reușesc până la final și ea iese din comă, primul lucru pe care îl face, spre îngrijorarea medicilor francezi, e să ajungă la microfon, să spună că poporul român, la fel ca ea, e victima unor criminali.
🎙️Nu a fost în joc curajul, ci iubirea pe care Monica Lovinescu a îngrijit-o săptămână de săptămână, an de an, când dădea voce țării în care mama ei fusese ucisă abominabil, în programul de exterminare pe care regimul comunist îl alimenta cu tot mai multe vieți. Felul în care mama i-a murit, inacceptabil pentru orice ființă umană și mai ales de nepovestit pentru o fiică, ceea ce Monica Lovinescu nici nu a putut să o facă cu vocea ei, ea, care dădea voce suferințelor atâtor și atâtor români, a făcut-o să nu lase din minte și din mâini România, până la finalul vieții.
🎙️Indiferent de marile trădări, cum este cea a lui Ion Caraion, și de amarele dezamăgiri postdecembriste, Monica Lovinescu a făcut astfel încât modul în care mama ei i-a murit, pentru a-i da naștere încă o dată, să aibă un rost. Și-a dus acest destin până la capăt într-un mod deplin, însoțindu-i și pe ceilalți, cei cei care își prezervaseră demn spiritul și mintea în oroarea dictaturii, spre destinul lor. Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu a fost arestată, torturată pentru a o convinge să trimită o scrisoare fiicei ei la Paris, până au crezut că au ucis-o și au dus-o la morgă. S-a trezit noaptea, printre cadavre, urlând. A murit mai târziu și istoria acestui sacrificiu pe care comuniștii l-au urât și de asta le-au călcat viețile în picioare nu a putut fiica să o spună niciodată, a făcut-o Doina Jela, în Această dragoste care ne leagă. Reconstituirea unui asasinat.
🎙️Recitind în continuitatea lor jurnalele Monicăi Lovinescu din perioada comunismului, apoi cele două volume de memorii, intitulate La apa Vavilonului și cele două jurnale de după 2000, apărute la Humanitas, înțelegi nu doar cât de splendid era spiritul acestei femei, construcția intelectuală, cât de onestă și prin asta generoasă era judecata ei morală, cât de vie îi era mintea care nu lăsa în urmă nicio înțelegere în cheia umanității a literaturii,mai ales a celei române, ci și cât de mult a iubit Monica Lovinescu România. Cât de mult au iubit ei, Monicii, cum numeau prietenii cuplul Monica Lovinescu – Virgil Ierunca, țara care le fusese interzisă și care sângera și supura din toate rănile.
🎙️Când a ajuns la Paris în 1947, cu bursă, Monica Lovinescu notează undeva în jurnal că nu a simțit nicio clipă că identitatea românescă e problematică, pentru că, scrie ea, vena din Europa în Europa. Un singur rând în care vezi cu claritate dureroasă ce ni s-a luat: o țară. În acel moment și în anii în care Monica Lovinescu și Virgil Ierunca și-au făcut din prezervarea țării de acasă un destin, ea nu credea asta. Nu credea că România e pierdută, nici măcar când, iarăși, nota într-unul dintre jurnalele de după 1989 că s-ar putea ca numărul oamenilor pe care Virgil voia să îi apere, să îi salveze, să îi ajute să-și recupereze potențialul se împuțina dramatic.
🎙️Noi însă, când citim acum aceste jurnale de o claritate morală formidabilă și prin măsura conștiinței, dar mai ales prin adevărul care nu avea distorsiuni și prin frumusețea scriiturii, vedem cu o limpezime dureroasă ce fel de țară au dus în beciurile Securității, în cimitire, în exil, mafia criminală comunistă, ale cărei brațe s-au întins și după ce mai putea fi reclădit din societate după 1989. Scopul regimului Stănculescu – Iliescu instalat în 1990 a fost și acela de a continua evacuarea intelectualilor din prim-planul politic și societal, prin violența mineriadei și apoi mlăștinirea țării în care Vadim Tudor, Adrian Păunescu și instituții de forță din comunism au primit sarcina de a frânge spriritul civic. Aici e de găsit specificul postcomunismului românesc, față de cel din Polonia, de pildă.
🎙️S-a întâmplat să văd filmul despre viața dirijorului Sergiu Celibidache, Cravata galbenă, în chiar ziua în care am ajuns în jurnalul Monicăi Lovinescu la ziua în care aceasta a murit, cu regretul ei că dirijorul, format intelectual și în școala fenomenologică, nu a lăsat în urmă înregistrări oficiale. Una dintre imaginile clare ale vieții lui Celibidache este aceea a aceleiași iubiri oneste pentru țară. Cât de mult a iubit România, care nu era doar țara tatălui pe care dorea să-l convingă de destinul lui, ci și țara marilor prietenii, de neînlocuit în viață, țara pietrelor sub care furnicile rezistau, țara unde a riscat să revină, pentru a dirija pentru oamenii ei.
🎙️Cei doi au iubit o Românie care fusese posibilă și pe care mintea lor o îngrijise în exil. O Românie care a fost o victimă colosală a răului comunist și care nu a fost lăsată să se facă bine nici după, când restaurația a fost accelerată și procesul e reluat din când în când, până astăzi.
🎙️Când se întoarce pentru prima dată în țară, după Revoluție, Monica Lovinescu e recunoscută, după nume, la aeroport, de către funcționara care administra taxele pentru vize, o tânără care iese din ghișeu plângând, să îmbrățișeze vocea de la radio. Apoi ajunge la casa părintească, apartamentul lui Eugen Lovinescu, în care comuniștii îl instalaseră pe unul de-al lor. Nu poate recunoaște camerele, pentru că era inimaginabil ca în apartamentul acela fără cărți să fi trăit Lovinescu. La plecare însă, vede pe masa de la intrare o fițuică a FSN: proprietarul era tot de-al lor, notează ea în jurnal.
🎙️Ani mai târziu, românii au fost făcuți, din nou, martorii instalării în memoria socială a unui turnător, Bălăceanu Stolnici, omagiat la Academia Română, în vreme ce centenarul nașterii Monicăi Lovinescu a rămas tăcut, îngrijit însă de Gabriel Liiceanu, cu încăpățânarea iubirilor mari pe care, dacă avem norocul în viață, le trăim.
🎙️“ Noi eram căzuți în fundul gropii istoriei și mai degrabă bolboroseam. Cu cât mai îndepărtate și mai clare erau semnalele trimise din această lume, cu atât trebuiau ei să le capteze și să le deslușească mai atent. Cu cât mai aluziv și mai în suferință era limbajul nostru, cu atât mai răspicată și sculpturală trebuia să fie vorbirea lor. Ce cuplu formidabil au alcătuit ei cu noi!”, scrie Gabriel Liiceanu, în Declarație de iubire, acolo unde descrie una dintre cele mai norocoase și colosale forme de iubire, aceea care, spune el, ne face să nu regretăm că suntem și ne ajută să trecem prin viață, să facem față și să nu ne destrămăm, ca și cum nu am fi buni de nimic.
🎙️Așa au iubit ei România, ridicând în jurul oamenilor ei un zid afectiv menit să protejeze caracterele, să le lase să se ridice și să-și împlinească destinul.”
