$$$

 

HARTA SECRETĂ A ROMÂNIEI VIE: CELE 7 CHAKRE ALE NEAMULUI ȘI NODURILE ASCUNSE PE CARE ACUM LE DISTRUG INTENȚIONAT

Hai să-ți explic clar, simplu și ordonat ce înseamnă, din perspectivă mistică, spirituală și geo-energetică, „punctele energetice” ale României. Nu e teorie New-Age inventată ieri, ci o hartă foarte veche, transmisă de bătrânii noștri, de preoții daci și de bioenergeticienii serioși care au măsurat efectiv cu instrumente și cu corpul lor aceste locuri.

România este considerată de tradițiile ezoterice una dintre cele mai puternice „chakre majore” ale planetei. Se spune că Pământul are 7 chakre principale (ca și omul) + câteva secundare, iar România deține 7 din cele mai importante noduri energetice ale Europei și chiar ale lumii. Ele formează o spirală perfectă care începe în Retezat și se termină în Delta Dunării.

Iată harta clară, punct cu punct:

1. Chakra 1 – Rădăcină (Muladhara)  

   Loc: Polovragi – Peștera Polovragi + Masivul Parâng–Retezat  

   Rol: Supraviețuire, forță brută, legătura cu strămoșii daci. Aici simți pământul pulsând sub picioare ca o inimă vie.

2. Chakra 2 – Sacră (Svadhisthana)  

   Loc: Lacul Bucura (Retezat) + Lacul Gura Apelor  

   Rol: Creativitate, sexualitate sacră, fertilitate națională. De aici vine „rodul” poporului român – copii mulți și puternici.

3. Chakra 3 – Plex solar (Manipura)  

   Loc: Sarmizegetusa Regia + Grădiștea Muncelului  

   Rol: Putere personală, voință, centrul de comandă al neamului. Zalmoxe însuși a lucrat aici cu energia focului interior.

4. Chakra 4 – Inimă (Anahata)  

   Loc: Masivul Ceahlău + Duruitoarea + Piatra Secuiului (Rimetea)  

   Rol: Iubire necondiționată, compasiune, unitate națională. Când Ceahlăul „ardea” la Răsărit de 6 august, era semnalul că inima neamului încă bate.

5. Chakra 5 – Gât (Vishuddha)  

   Loc: Coloanele de la Trovanti (Costești) + Râpa Roșie + Munții Buză Buzăului (Țara Luanei)  

   Rol: Adevăr, exprimare, limbă strămoșească. Aici se purifică minciuna și se naște graiul curat românesc.

6. Chakra 6 – Al treilea ochi (Ajna)  

   Loc: Sfinxul și Babele din Bucegi + Platoul Bucegi  

   Rol: Viziune, clarviziune, legătura cu cosmosul. Aici vin mesaje directe de la Cer. Radarele NATO nu sunt întâmplător acolo – ei știu ce energie e.

7. Chakra 7 – Coronară (Sahasrara)  

   Loc: Delta Dunării + Pădurea Letea + Canalul Sulina  

   Rol: Conexiune directă cu Divinitatea. Aici sufletul neamului se ridică spre Cer și primește binecuvântare.

Pe lângă astea 7 majore mai există noduri secundare extrem de puternice:

- Muntele Gugu (Godeanu) – poarta de intrare în Țara de Dincolo (Hyperborea dacică)  

- Peștera Muierilor + Peștera Ialelor – uterul pământului  

- Lacul Vidraru + Barajul Vidraru – nod de apă vie (acum golit intenționat)  

- Lacul Paltinu + Doftana – nod de apă vie (și el golit)  

- Salina Praid + Salina Cacica – purificare prin sare (cristale vii)  

- Mănăstirea Tismana – poarta de aur a Ardealului  

- Vulcanii Noroioși – respirația vie a pământului

De ce sunt importante?  

Pentru că atunci când aceste puncte sunt curate, puternice, vizitate, rugate, poporul român are:

- imunitate spirituală ridicată  

- claritate în decizii  

- unitate sufletească  

- protecție divină în timp de război sau criză

Când aceste puncte sunt poluate, golite, închise, vândute, blocate (exact ce se întâmplă acum cu Vidraru, Paltinu, Praid), poporul devine:

- confuz  

- dezbinat  

- bolnav psihic  

- ușor de manipulat  

- fără putere de reacție

Exact starea în care suntem astăzi.

De asta spun că ce trăim acum nu e doar incompetență. E un atac țintit la sistemul energetic al neamului, făcut prin mâna sobolanilor noștri interni, dar coordonat din afară.

Soluția?  

Mergem noi înșine acolo. Ne rugăm. Aprindem candele. Cântăm pricesne. Dormim o noapte pe locurile respective. Și luăm înapoi ce ne aparține.

Când 10.000 -50.000 de români conștienți vor face asta în același an, energia se va trezi singură și va mătura tot ce e putred.

Ți-am spus harta. Acum depinde de noi dacă o folosim sau nu.

Capul sus,  

Tamaduitorul

Doru Parv

$$$

 Poloneza obișnuită Irena Sendler (1910–2008) a salvat de la o moarte sigură peste 2.500 de copii evrei. Pe cei foarte mici îi ascundea într-o geantă de scule, iar pe cei mai măricei îi adăpostea în bena camionului, sub prelată. În mașină ținea mereu un câine, dresat să latre ascuțit la gardieni ori de câte ori vehiculul intra sau ieșea din ghetou — lătratul lui acoperea plânsul copiilor.

În timpul războiului, Irena Sendler, angajată a direcției sanitare din Varșovia, vizita ghetoul pentru a îngriji copiii bolnavi. Micuții mureau zilnic de foame și boală. Irenei îi reușea uneori să strecoare hrană și medicamente. Situația s-a complicat când germanii au interzis accesul „neevreilor” în ghetou, însă teama unei epidemii de tifos a creat o breșă legală: era nevoie de vaccinări și distribuire de medicamente. Astfel a putut continua să intre în ghetou ca infirmieră — oportunitate de care a profitat imediat. Era membră a organizației poloneze de rezistență „Consiliul de Ajutor pentru Evrei” (Żegota), care coordona transferul clandestin al copiilor evrei — de la câteva luni până la cincisprezece ani — din ghetoul Varșoviei spre libertate.

Cei foarte mici erau scoși în geanta de scule, ceilalți se ascundeau în camion sub prelată. În mașină se afla mereu câinele dresat, al cărui lătrat masca suspinele copiilor. Voluntarele-infirmiere administrau micuților o doză de somnifer, iar împreună cu trupurile celor morți erau scoși afară. Copiii erau transportați în saci de gunoi, în baloturi cu resturi și bandaje însângerate destinate rampelelor de deșeuri. Așa și-a scos și Irena, în iulie 1942, fiica adoptivă, Elżbieta Ficowska — într-un coș de gunoi. Fetița nu împlinise nici șase luni; părinții ei fuseseră uciși de naziști. Copiii mai erau evacuați și prin canale de canalizare. Sendler ascundea uneori bebelușii sub fustă și palton, iar pe cei mai mari îi conduceau prin pasaje secrete ale clădirilor din jurul ghetoului.

Operațiunile erau cronometrare la secundă. Un băiat salvat povestea cum aștepta ascuns după colț până trecea patrula germană, apoi, numărând până la treizeci, fugea spre un capac de canal care era ridicat de dedesubt chiar în acea clipă. S-a aruncat înăuntru și, prin conductele de canalizare, a fost scos în afara ghetoului. Copiii erau ascunși în cele mai neașteptate locuri — unul dintre acestea a fost Grădina Zoologică din Varșovia, unde au fost protejați patruzeci de micuți.

Irena Sendler își amintea de alegerea cumplită la care erau împinse mamele evreice, cărora le propunea să-și lase copiii pentru a fi salvați. „Vor supraviețui?”, o întrebau de fiecare dată. Cum ar fi putut răspunde, când nici ea însăși nu știa dacă va scăpa cu viață? Nimeni nu putea garanta că va ieși viu din ghetou. „Am asistat la scene sfâșietoare. Tatăl era de acord să-și dea copilul, dar mama nu. Bunica îl strângea la piept și plângea amar: «Nu-mi voi da nepotul pentru nimic în lume…». Uneori trebuia să lăsăm aceste familii în pace. Veneam a doua zi și adesea găseam casa pustie — toți fuseseră deportați în lagărele morții”, rememora Sendler după război.

Pentru fiecare copil salvat întocmea un dosar, notând numele lui și ale părinților, în speranța că, într-o zi, acești copii își vor putea regăsi familia. Păstra însemnările în borcane de sticlă îngropate sub un măr, în grădină. Zi de zi, odată cu lăsarea serii, se strecura până acolo. O făcuse atât de des, încât ar fi putut găsi locul și cu ochii închiși. Veșnic atentă să nu fie urmărită, scotea borcanul, introducea noile bilețele și îl îngropa din nou. Știa că, dacă ar fi fost prinsă, ar fi fost executată pe loc. În acele borcane zăcea o comoară neprețuită pentru mii de oameni.

În 1943, Sendler a fost arestată la ordinul Gestapoului. A fost torturată, iar ambele picioare și brațe i-au fost rupte, însă nu a divulgat nimic. „Noi, cei care am salvat copii, nu suntem nicidecum eroi. Nu-mi place această afirmație. Dimpotrivă, mă urmăresc mustrările de conștiință, pentru că am făcut atât de puțin”, spunea ea. A fost condamnată la moarte, însă membrii Żegota au reușit să mituiască un gardian, care i-a trecut numele pe lista celor deja executați. A trăit până la sfârșitul războiului sub identitate falsă; în acte fusese declarată moartă în 1944. După torturile Gestapoului, a rămas toată viața dependentă de cârje.

Irena Sendler s-a stins din viață în 2008, la vârsta de 98 de ani. Pentru faptele ei a fost recunoscută drept Dreaptă între Popoare, a primit Ordinul Vulturului Alb și a fost propusă la Premiul Nobel pentru Pace.

$$$

 

Barajul Vidraru, județul Argeș, Romania

Știai că? 

     Un baraj golit de apă iarna poate fi, paradoxal, mai expus pericolului decât unul plin ochi? 🤔

      Deși instinctul ne spune că „fără apă” înseamnă „fără presiune” și deci mai multă relaxare pentru structură, realitatea fizică spune o altă poveste.

  

      Apa nu este doar o forță care apasă pe baraj; ea funcționează ca o pătură termică uriașă.

     Chiar și când afară este ger năprasnic, apa de pe fundul lacului rămâne constantă la aproximativ 4°C, protejând betonul de șocul termic al iernii.

       Când golim lacul, îi „furăm” barajului această protecție și expunem peretele direct la aerul înghețat.

     Aici începe o luptă internă fascinantă: exteriorul betonului se răcește brusc și vrea „să se strângă” (să se contracte), în timp ce inima masivă a barajului rămâne încă caldă, păstrând căldura acumulată vara.

      Această tensiune dintre exteriorul care se contractă și interiorul care stă pe loc poate duce la apariția fisurilor majore.

      Practic, barajul se rupe singur din cauza diferenței de temperatură.

       În plus, orice picătură de apă infiltrată în porii betonului îngheață noaptea, acționând ca o pană care lărgește fisurile (fenomenul de gelu-dezgheț).

        Așadar, în inginerie, siguranța nu înseamnă întotdeauna eliminarea greutății. Uneori, tocmai presiunea apei este cea care ține „gigantul” de beton întreg, fericit și... la căldurică.

$$$

 ...Maria Callas...

Biografie:

Cântăreața de operă Maria Callas s-a născut la 

2 decembrie 1923, in New York. Numele la naștere a fost Anna Maria Sofia Cecilia Kalogeropoulou si era fiica unor greci emigrați in Statele Unite. Mai târziu, părinții au divorțat si tatăl ei i-a schimbat numele in Callas..

A luat lecții de pian in copilărie, in 1938 era admisă la Conservatorul din Atena. Prima apariție pe scenă a avut loc in 1939, cu rolul Santuzzei din opera Cavalleria Rusticana de Pietro Mascagni, la un concert studențesc. Dupa absolvire a cântat pe scena Teatrului Regal de Operă din Atena.  

S-a intors in Statele Unite in 1945, fără sa reușească sa obțină contracte. 

A revenit în Europa și a debutat in 1947 la Verona, în Italia. L-a întâlnit pe dirijorul italian Tullio Serafin care a luat-o la Veneția și a cântat in Gioconda de Ponchielli, apoi in Die Walküre, Traviata, Aida, Răpirea din Serai. In 1949 ajungea sa cânte pe scena La Scala din Milano, s-a căsătorit în 1949 cu Giovanni Battista Meneghini, un industriaș bogat și pasionat de operă. Până in 1951 devenea una dintre cele mai apreciate cântărețe de pe scena de la Scala..

Revenita în Statele Unite, debuta pe continentul american in 1954, la Opera Lirică din Chicago, peste 

2 ani cânta la Opera Metropolitana. Avea deja o excelenta reputație, sălile in care concerta erau arhipline. Talentul și frumusețea grecoaicei cuceriseră publicul. Temperamentală, a avut adesea dispute cu directorii teatrelor. Maria Callas a cantat apoi pe cele mai mari scene ale lumii, la New York, Londra, Paris, Milano, Veneția, Roma..

S-a îndrăgostit in 1959 de magnatul grec Aristotel Onassis, parasindu-si soțul de care va divorța oficial in 1971. In 1966 a renunțat la cetățenia americana fiind convinsă că se va căsători cu Onasis. Acesta s-a căsătorit însă cu Jacqueline Kennedy, văduva președintelui american asasinat John F. Kennedy. Povestea lor de dragoste a fost povestită de Nicholas Gage în cartea The Story Of Maria Callas and Aristotle Onassis..

Maria Callas a jucat in 1969 in filmul Medea, ecranizare după Euripide, lansat în 1971 și regizat de Pier Paolo Pasolini..

In 1973 era convinsă de dirijorul Tullio Serafin să realizeze un turneu internațional care se încheia în 1974 la Sapporo, Japonia. In 1975 a murit Aristotel Onassis si soprana s-a autoizolat in apartamentul său din Paris. A decedat la 16 septembrie 1977.

Celebra cântăreață a fost onorată pentru activitatea sa muzicală cu steaua numărul 1680 situată pe Vine Street la Hollywood...

Sursa: Google...

$$$

 SĂRBĂTORI ŞI TRADIŢII POPULARE – MOŞ NICOLAE

În fiecare an, seara de 5 decembrie este aşteptată cu emoţie de toţi copiii. Ei îşi curăţă cizmele, le aşează aproape de uşă sau de fereastră, în aşteptarea lui Moş Nicolae. Conform tradiţiei, cei cuminţi primesc de la moş dulciuri, iar cei neascultători, o nuieluşă.

Tradiţia sosirii lui Moş Nicolae cu daruri pentru copii, la început de decembrie, are la origini un personaj care a existat cu adevărat - episcopul Nicolae de Myra, care a trăit în Myra-Lichia, în secolul al IV-lea. Lui Nicolae de Myra îi sunt atribuite numeroase fapte bune faţă de cei săraci şi năpăstuiţi, dar şi miracole, numele său traducându-se prin "biruitor de popor". Provenind dintr-o familie înstărită, la moartea părinţilor săi, şi-a dăruit întreaga avuţie celor nevoiaşi.

Una dintre cele mai cunoscute legende despre Moş Nicolae este povestea celor trei fete sărace, care neavând zestre, nu se puteau căsători şi urmau să fie vândute de tatăl lor unor bărbaţi înstăriţi. Legenda spune că Sfântul Nicolae, aflându-le durerea, le-a aruncat fiecăreia pe geam, într-o noapte, câte un săculeţ de bani, care a căzut fie în ciorapii puşi la uscat, fie în ghete. De aici provine obiceiul ca darurile de Moş Nicolae să fie puse în ghete, conform volumului "Cartea de Crăciun" de Sorin Lavric, Editura Humanitas, 1997.

De asemenea, există obiceiul să se pună în casă, într-un vas cu apă, crenguţe de pomi fructiferi, care să înflorească de Anul Nou. Crenguţa pomului care a înflorit anunţă o recoltă bună de fructe a acelui pom în noul an. În anumite zone rurale încă mai există obiceiul ca în ziua de Sfântul Nicolae, feciorii să meargă în cete pentru a-şi alege gazda unde vor merge pentru repetiţiile colindelor de Crăciun şi de Anul Nou.

Legenda lui Moş Nicolae s-a răspândit în toată lumea şi are diferite caracteristici, în funcţie de ţară. În Germania, imaginea lui Moş Nicolae este a unui bătrân ce poartă un sac în spate şi o nuieluşă în mână. Dacă n-au fost cuminţi, copiii primesc nuieluşe, cartofi sau cărbuni. În unele regiuni din Germania, copiii se costumează în Moş Nicolae şi colindă la casele vecine, pentru a primi dulciuri.

Copiii din Franţa lasă pentru Moş Nicolae un pahar cu vin, iar pentru măgăruşul lui, morcovi şi zahăr. În noaptea de 5 spre 6 decembrie, ei primesc ciocolată, turtă dulce, fructe şi trimit scrisori rudelor pentru a le ura sărbători fericite. În regiunile din estul Franţei, copiii ştiu că Moş Nicolae vine călare pe un măgăruş, alături de Pere Fouettard (Moş Nuieluşă), înveşmântat în negru. Moş Nicolae lasă daruri copiilor buni, iar Pere Fouettard este cel care-i ceartă pe copiii care n-au fost cuminţi, dându-le o nuieluşă.

În Olanda, moşul ajunge pe mare, venind din Spania. Dacă n-au fost cuminţi, copiii se tem de însoţitorul moşului, Zwarte Piet (Petru cel Negru). El îl ajută pe Moş Nicolae cu darurile şi dulciurile pentru copiii cuminţi, precizează volumul amintit.

Copiii din Belgia şi Luxemburg îşi aşează ghetele în faţa uşii, pregătesc un pahar de vin pentru moş, morcovi şi zahăr pentru calul lui. Odată cu Moş Nicolae, la fel ca şi în alte ţări europene, copiii îl aşteaptă şi pe însoţitorul său, Hoseker.

Moş Nicolae este foarte iubit de copiii din Austria, care-l ştiu ca pe un bătrân înveşmântat asemenea unui episcop, cu o carte mare în care îngerii au scris toate faptele celor mici şi călătorind alături de Krampus, care ţine în mână o nuia destinată micuţilor care nu au fost cuminţi.

Copiii din Italia aşează pe o farfurie, în seara de 5 decembrie, scrisorile în care-şi notează dorinţele, promiţându-i lui Moş Nicolae că vor fi cuminţi în anul care va veni. A doua zi, în locul scrisorilor, găsesc dulciurile lor preferate.

În Croaţia, Moş Nicolae (Sveti Nikola) aduce cadouri în 6 decembrie, cu ocazia zilei sale consacrate. Cu o seară înainte, copiii îşi lustruiesc încălţămintea şi o aşează pe pervazurile ferestrelor, pentru ca moşul să le aducă dulciuri şi fructe.

Moş Nicolae este o personalitate extrem de divinizată şi respectată şi în Polonia. Îmbrăcat în haine episcopale şi purtând bastonul specific, se crede că el coboară din ceruri cu ajutorul unui înger şi colindă întreaga ţară pe jos sau purtat într-o trăsură trasă de un cal alb. Moş Nicolae intră în case şi ascultă rugăminţile copiilor. El îi ceartă sau îi laudă şi le dăruieşte apoi icoane, mere roşii, portocale şi "pierniki" (prăjiturele sfinte, făcute cu miere şi mirodenii). Uneori, el lasă darurile sub pernele copiilor care dorm sau le pune în ghete.

În unele oraşe şi sate din Slovacia, Moş Nicolae (Svaty Mikulas) soseşte într-o trăsură trasă de un cal. Copiii nerăbdători să îl vadă se adună pe străzi, cântă şi dansează. În unele regiuni, moşul vizitează copiii acasă. În ajun, copiii îşi aşează încălţările lustruite în pragul uşii, sperând să le găsească dimineaţa încărcate cu daruri.

În Slovenia, în seara de 5 decembrie, copiii îşi aşează ghetele afară, în faţa uşii, aşteptând să le găsească a doua zi încărcate cu fructe, bomboane, monede şi mici jucării. Cel care îl însoţeşte pe Moş Nicolae, numit Parkel, pune în încălţările copiilor obraznici cărbuni şi cenuşă.

Înaintea zilei de Sfântul Nicolae (Szent Mikulás), copiii din Ungaria îşi lustruiesc pantofii cei mai buni şi îi aşează pe un pervaz pentru a primi daruri de la moş. Dimineaţa, ei găsesc în pantofi bomboane, portocale, nuci, mere, ciocolată. Copiii obraznici primesc nuiele aurii şi linguri de lemn.

$$$

 6 decembrie: Sf. Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei.

Sfântul Nicolae (în mod tradițional 15 martie 270, Patara, provincia Licia, Imperiul Roman – 6 decembrie 343, Myra, Roma Antică), cunoscut și sub numele de Nicolae de Mira, a fost un episcop creștin al orașului maritim antic grecesc Myra din Asia Mică (greacă veche Μύρα, orașul modern Demre, Turcia) în timpul Imperiului roman. Sfântul Nicolae este sfântul patron al marinarilor, negustorilor, arcașilor, hoților care regretă, copiilor și studenților din diverse orașe și țări din Europa. Reputația sa a evoluat în rândul credincioșilor, așa cum era obișnuit pentru sfinții creștini, iar legendarul său obicei de a da daruri secrete a dat naștere modelului tradițional al lui Moș Nicolae, apoi al lui Moș Crăciun.

VIAȚA

Cele mai vechi relatări ale vieții sale au fost scrise la secole după moartea sa și conțin multe elemente legendare. Se spune că s-a născut în portul grecesc din Patara, regiunea Licia din Asia Mică din părinți creștini înstăriți. Într-unul dintre primele incidente atestate și cele mai faimoase din viața sa, se spune că a salvat trei fete de la a fi forțate să se prostitueze, aruncând un sac de monede de aur pe fereastra casei lor în fiecare seară timp de trei nopți, pentru ca tatăl lor să poată plăti o zestre pentru fiecare dintre ele. Alte povești timpurii povestesc despre el calmând o furtună pe mare, salvând trei soldați nevinovați de executarea greșită și tăind un copac stăpânit de un demon. În tinerețe, se spune că a făcut un pelerinaj în Egipt și în zona Palestinei. La scurt timp după întoarcerea sa, a devenit episcop de Myra. Ulterior a fost aruncat în închisoare în timpul persecuției lui Dioclețian, dar a fost eliberat după ascensiunea împăratului Constantin cel Mare. O listă timpurie îl face participant la Primul Conciliu de la Niceea în 325, dar nu este menționat în nicio scriere de către alți participanți. Legendele târzii, nefondate, susțin că el a fost caterisit temporar și a fost întemnițat în timpul conciliului pentru că l-ar fi pălmuit pe ereticul Arie.

PRIMELE MENȚIUNI

Toate elementele biografice sunt târzii și îndoielnice. Sfântul Nicolae de Mira este menționat pentru prima dată în secolul al VI-lea, în Martirologiul roman; nu era vorba de vreo pomenire ca atare a sfântului, ci doar de vedenia când sfântul Nicolae Licianul i s-ar fi arătat în vis lui Constantin cel Mare, cerându-i să-i ierte pe trei ostași osândiți la moarte. De fapt, sărbătoarea de pe 6 decembrie pomenește tocmai această vedenie.

Tot în secolul al VI-lea Nicolae Sionitul, episcop de Pinara, ar fi zidit o biserică în cinstea sfântului Nicolae de Mira Liciei.

Toate celelalte elemente biografice despre sfântul Nicolae provin din Legenda aurea a lui Iacob de Voragina, scrisă în 1264.

Un cult al sfântului Nicolae de Mira își face apariția în Occident, o dată cu Nicolae I († 867), papa Romei, care zidește, în bazilica Santa Maria Maggiore, un altar lateral dedicat patronului său.

În secolul al X-lea cultul sfântului Nicolae s-a răspândit mai departe în Occident: împăratul Otto al III-lea a zidit o biserică de rit bizantin la Burtscheid (lângă Aachen), căreia i-a dat ca ocrotitor pe sfântul Nicolae.

Cultul popular al sfântului Nicolae datează din secolul al XI-lea. Cruciații aduceau moaște din Răsărit, și de obicei marile orașe occidentale care primeau moaștele vreunui sfânt răsăritean, își luau drept patron pe acel sfânt. Astfel, cruciații din Bari (în Italia) au adus cu ei moaștele sfântului Nicolae de Mira. Pe vremea aceea, arhiepiscopul Nicolae al Veneției a zidit două biserici, una în 1036, probabil la Bari, iar cealaltă în 1039 la Veneția, în care să așeze moaștele. Se păstrează două diplome ale acestui episcop, precum și numele celor șaizeci și doi de bărbați care aduseseră moaștele din Răsărit. Cele două biserici au fost târnosite pe 9 mai 1098. Cei doi arhiepiscopi, Ilie de Bari și Nicolae de Veneția au răspândit cultul sfântului Nicolae în Occident. Mai mult, papa Romei, Urban al II-lea, a cunoscut cultul sfântului Nicolae la Bari, unde s-ar fi făcut minuni, lucru pentru care papa l-a distins pe Ilie cu omoforul.

După încreștinarea slavilor, cultul sfântului Nicolae l-a înlocuit pe cel al zeului Mikula, zeul agriculturii. Dar de fapt, unii sunt de părere că rușii l-ar fi cunoscut pe sfântul Nicolae datorită diasporei rusești de la Bari. Aici, rușii au dedicat sfântului Nicolae biserica lor, apoi spitalul și ospiciul. Legenda aurea a fost tradusă în slavonă, de unde a intrat în sinaxarul rusesc.

În secolul al XII-lea sfântul Nicolae intră în cărțile de slujbe de la mănăstirea "Sfântul Trudo" (orașul belgian Sint-Truiden). De aici cultul său ajunge la Roskilde (Danemarca), la Vadstena (Suedia) și în vreo patruzeci de sate din Islanda. În secolul al XIII-lea, părticele din moaștele sfântului Nicolae ajung la catedrala din Canterbury, iar cultul sfântului începe să se răspândească, datorită influenței de pe continent.

Cunoscut sub numele de la Nikolaus în Germania, Sinterklaas în Belgia și Țările de Jos și Kleeschen în Luxemburg, este o sărbătoare legată de personajul istoric Nicolae din Mira. Santa Claus din lumea anglofonă (Moș Crăciun în România) a apărut prin deformarea cuvântului neerlandofon Sinterklaas. Sărbătoarea lui Moș Crăciun a înlocuit-o pe cea a Sfântului Nicolae în numeroase țări, devenind un prilej pentru a face cadouri, iar pentru comercianți una de a-și spori vânzările, și a apărut chiar și în țări care nu au o legătură culturală directă cu sfântului Nicolae, precum China.

Sfântul Nicolae este patronul spiritual al Țărilor de Jos, Rusiei, al provinciei franțuzești Lorena, precum și al mai multor orașe vest-europene, între care Bari etc. Sfântul Nicolae este cunoscut ca protector al celor acuzați pe nedrept, al comercianților, călătorilor, fetelor nemăritate, mireselor și, în special, al copiilor mici.

LĂCAȘE DE CULT

La mai puțin de 200 de ani de la moartea lui Nicolae, Biserica "Sf. Nicolae" a fost construită în Mira sub ordinele lui Teodosie al II-lea peste locul bisericii în care a servit ca episcop, iar rămășițele lui Nicolae au fost mutate într-un sarcofag din acea biserică. În 1087, în timp ce locuitorii greci creștini din regiune erau subjugați de administrația selgiucidă (turco-persană), un grup de negustori din orașul italian Bari a îndepărtat majoritatea osemintelor lui Nicolae din sarcofagul său din biserică, fără autorizație, și le-au adus în orașul natal, unde sunt acum consacrate în Basilica di San Nicola. Fragmentele osoase rămase din sarcofag au fost îndepărtate ulterior de marinari venețieni și duse la Veneția, în timpul Primei cruciade. Se spune că moaștele sale din Bari emană o substanță uleioasă, motiv pentru care Sfântul Nicolae este socotit „izvorâtor de mir”.

ÎN ROMÂNIA

- Biserica "Sf. Nicolae" din Bacău, romano-catolică

- Biserica "Sfântul Nicolae" din Brăila, ortodoxă română

- Biserica Rusă din București, ortodoxă rusă

- Biserica "Sfântul Nicolae" din Constanța, ortodoxă română

- Biserica "Sf. Nicolae" din Cuhea, română unită (greco-catolică)

- Biserica Domnească din Curtea de Argeș, ortodoxă română

- Biserica "Sf. Nicolae" din Densuș, ortodoxă română și română unită

- Catedrala arhiepiscopală din Galați, ortodoxă română

- Biserica "Sf. Nicolae Domnesc" din Iași, ortodoxă română

- Catedrala episcopală din Miercurea Ciuc, ortodoxă română

- Biserica "Sf. Nicolae" din Odorheiu Secuiesc, romano-catolică

- Catedrala "Sf. Nicolae" din Oradea, română unită (greco-catolică)

- Biserica "Sf. Nicolae" din Suceava, ortodoxă română

- Catedrala "Sf. Alexandru și Sf. Nicolae" din Sulina, ortodoxă română

- Biserica "Sf. Nicolae" din Șcheii Brașovului, ortodoxă română

- Biserica "Sfântul Nicolae" din Timișoara, ortodoxă sârbă

- Catedrala episcopală din Tulcea, ortodoxă română

- Catedrala "Sf. Nicolae" din Oltenița, ortodoxă română

- Biserica Sfântul Nicolae din Dorohoi, ortodoxă română

ALTE LEGENDE

Legenda spune că trei surori, fetele unui nobil sărac, nu se puteau mărita datorită situației financiare precare. Se spune ca atunci când fata cea mare a ajuns la vremea măritișului, Nicolae, ajuns deja episcop, a lăsat noaptea, la ușa casei nobilului, un săculeț cu aur.

Povestea s-a repetat întocmai și când a venit vremea măritișului pentru cea de a doua fată. Când i-a venit vremea și celei de a treia fete, nobilul a stat de pază pentru a afla cine era cel care le-a făcut bine fetelor sale. În acea noapte l-a văzut pe episcop lăsând săculețul cu aur. Se spune că Sfântul Nicolae s-a urcat pe acoperiș și a dat drumul săculețului prin hornul casei, într-o șosetă pusă la uscat, motiv pentru care a apărut obiceiul agățării șosetelor de șemineu.

După ce tatăl fetelor a văzut cele întâmplate, Nicolae l-a rugat să păstreze secretul, însă acesta nu a rezistat tentației de a povesti mai departe. De atunci, oricine primea un cadou neașteptat îi mulțumea lui Nicolae pentru el. Cei trei săculeți cu aur făcuți cadou fetelor de nobil au devenit simbolul Sfântului Nicolae sub forma a trei bile de aur (în iconografia apuseană).

Tot potrivit legendei, Nicolae de Mira ar fi fost unul din cei 318 participanți ai Conciliului de la Niceea (astăzi İznik, Turcia).

SĂRBĂTORI

- în calendarul bizantin: 6 decembrie (sărbătorit de facto pe 19 decembrie de bisericile ortodoxe care folosesc calendarul iulian)

- în calendarul latin: 6 decembrie

- în calendarul luteran: 6 decembrie

- în calendarul anglican: 6 decembrie

Biserica Ortodoxă comemorează pe 9 mai/22 mai mutarea moaștelor sfântului Nicolae de la Myra la Bari, în anul 1087, când regiunea Myra a căzut sub ocupația Imperiului Selgiucid.

MOAȘTELE

Mâna dreaptă a sfântului, primită de Mihai Viteazul ca răsplată pentru meritele sale militare, chiar de la cardinalul din Bari, a fost donată de acesta Bisericii „Sfântul Gheorghe Nou” din București, în jurul anului 1600.

O părticică din moaștele Sfântului se află și la Biserica "Vatra Luminoasă".

•Imaginea lui Moș Nicolae în universul copiilor

În noaptea dintre 5 spre 6 decembrie, copiii obișnuiesc să își lase ghetele curățate în fața ușii, așteptând în speranța că vor primi cadouri constând, în general, în dulciuri. În unele zone, copiii îi lasă moșului apă sau morcovi pentru calul său. În multe regiuni ale României și R. Moldova, copiii găsesc în dimineața zilei de 6 decembrie, pe lângă dulciuri, bomboane și fructe (sau o jucărie sau câteva monezi) – dacă au fost cuminți, o nuielușă (sau un cartof sau un cărbune) – dacă au fost obraznici.

$$$

 6 decembrie 1852: S-a născut episcopul Roman Ciorogariu.

Roman (Romulus) Ciorogariu (6 decembrie 1852, Pecica, Arad – 21 ianuarie 1936, Oradea) a fost un episcop român, membru de onoare al Academiei Române și deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, organismul legislativ reprezentativ al „tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească”, cel care a adoptat hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918.

BIOGRAFIE

S-a născut la data de 6 decembrie 1852, în comuna Pecica, jud. Arad. La botez a primit numele de Romul Nicolae.

FAMILIA

Familia sa are origini din Ociu, o comună din ținutul Hălmagiului, de pe vremea când corevoluționarii lui Horea au fost aduși pe cale administrativă din munți și colonizați ca iobagi pe câmpia Aradului și Banatului. Bunicul său, Ioan Ciorogariu, s-a născut în Ociu, iar bunica sa era din familia Șiclovan de la Pecica, descendentă din familia Nicoară de la Giulia. Tatăl său, Dimitrie, proprietar mic în Pecica română, a fost pentru o perioadă îndelungată primar al acestei comune. 

EDUCAȚIA

Cursurile ciclului primar le-a făcut la școala din comuna natală, unde l-a avut drept profesor pe Ioan Ardeleanu, iar cele ale ciclului secundar la liceele ungurești din Arad, Pojon (Bratislava și Hódmezővásárhely, aici dând și promovând și examenul de bacalaureat. În anul școlar 1873-1874 se înscrie la Academia de Drept din Oradea, petrece însă timpul mai mult în casa primpretorului David Nicoară din Aletea, ca institutor particular și cancelist.

În toamna anului 1874 își începe serviciul militar și face stagiul de voluntar în faimosul regimentul românesc de infanterie No. 50 din Alba-Iulia. În anul următor este primit ca student la Institutul teologic din Arad. După finalizarea cursurilor teologice la sfârșitul anului școlar 1876-1877, Consistoriul Diecezan din Arad îi oferă oportunitatea de a pleca în străinătate cu bursă pentru a se specializa ca profesor de teologie.

S-a înscris la Universitatea din Lipsca (Leipzig), cu specializarea Pedagogie și Psihologie. Aici audiază cursurile de filosofie ale înemeietorul psiho-fizicei profesorului Wilhelm Wundt, ale lui reprezentantul pedagogiei herbartiane Moritz Wilhelm Drobisch, ale lui reprezentantul școalei protestante-ortodoxe Christoph Ernst Luthardt, și ale lui exeget și ebraist Franz Delitzsch. În anul următor studiază la Bonn Filosofia și Teologia. Aici participă la cursurile profesorilor de filosofie Iurgen, Bonna și Mayer și ale profesorilor de teologie catolică veche Reusch, Langen și Knoth.

ACTIVITATEA SA PÂNĂ LA MAREA UNIRE

După finalizarea cursurilor universitare s-a întors la Arad. Acolo a fost instituit în scurt timp în serviciul Consistoriului Diecezan al Episcopiei Aradului, mai întâi ca practicant de birou, apoi, din 1880, ca arhivar. Tot în 1880 a fost numit și profesor suplinitor la Preparandia Română din Arad. În această perioadă a avut un conflict cu episcopul Ioan Mețianu, ceea ce a dus la demisia sa temporară în anul 1889. Ulterior, este rechemat tot de episcopul Ioan Mețianu în anul 1891 cu titlu definitiv. Însă este din nou suspendat de la plată de două ori de către guvernul maghiar. Prima suspendare are loc cu ocazia participării lui Roman Ciorogariu la Congresul Naționalităților din Budapesta din anul 1895, iar a doua oară împreună cu secretarul consistorial Vasile Goldiș, fiind acuzați de autoritățile maghiare de faptul că purtarea lor era împotriva intereselor statului. 

Pe lângă catedra de profesor la Teologie în 1900 Roman Ciorogariu este însărcinat de către episcopul Iosif Goldiș cu conducerea provizorie a secției școlare de la Consistoriul Eparhial. Tot în același an Adunarea Eparhială îl alege în funcția de consilier referent al acelei secții. Pentru bunele servicii aduse bisericii și școalei în această calitate, Adunarea Eparhială îi exprimă mulțumirea prin conclus din ședință. 

De asemenea, s-a implicat și în multe activități de interes public. Spre exemplu, a participat la sprijinirea inițiativei episcopului Ioan Mețianu de a construi o clădire pentru Institutul Teologic Pedagogic al eparhiei din contribuțiilor parohiilor care făceau parte. Astfel, Roman Ciorogariu a reușit să strângă din comuna natală 1500 florini, în condițiile în care episcopul îi încredințase o listă de subscripție prin care să strângă cel puțin 500 de florini. Dat fiind succesul din Pecica, acesta se ocupă de colecte și în comunele Șiclău și Pil, unde reusește să strângă din fiecare câte 1 000 de florini. În urma tuturor colectelor, care luaseră avânt, episcopul a reușit să strângă 54 000 de florini față de 20 000, suma prevăzută de acesta inițial. S-ar reușindu-se astfel să se adune suficiente fonduri pentru construirea clădirii Institutului pedagogic-teologic din Arad.

Din 1880 Roman Ciorogariu participă la lucrările „Asociației Naționale” din Arad, ca notar membru în direcțiune și, din 1909, ca vice-președinte. De asemenea, ajunge membru activ în toate corporațiunile bisericești: în Sinod și Consistoriul eparhial, ulterior în Consistoriul Mitropolitan și Congresul Național Bisericesc, în Delegațiunea Congresuală pentru despărțirea ierarhică, în Comitetul Fundației Elena Ghiba Birta, în Comisia pentru examinarea candidaților la preoție și încă alte câteva funcții onorifice din partea Consistoriului Eparhial și a episcopului diecezan.

În anul 1900 intră în cinul monahal. La tunderea monahală din 10 martie, care s-a oficiat în Mănăstirea Hodoș-Bodrog de către Augustin Hamza, arhimandritul stareț al acesteia, primește numele Roman. La scurt timp este hirotonit ierodiacon, iar în Duminica Tomei din 1901 ieromonah.

Tot în anul 1901 este investit în funcția de director al Institutului Pedagogic-Teologic din Arad, în locul arhimandritului Augustin Hamza, care se retrage la Mănăstirea Hodoș-Bodrog ca egumen. Rămâne în postul de profesor și director al Institutului Pedagogic-Teologic până în 1916. Drept recunoaștere pentru activitatea sa, este distins de către episcopul Ioan Papp în anul 1903 cu brâu roșu și în 1904, cu ocazia sfințirii bisericii din Șimand, este înaintat la demnitatea de protosincel.

Tot în perioada cât a stat la Arad s-a implicat în mișcările naționale-politice, bisericești și culturale. A colaborat activ la ziarul Tribuna din Sibiu, a întemeiat și sprijinit alături de Vasile Mangra și Russu Șirianu, Nicolae Oncu, Aurel Suciu și M. Velici Tribuna poporului, mai apoi devenită Tribuna. Din 1 ianuarie 1900 și până la 1 octombrie 1917 s-a ocupat de redactarea organului oficial al eparhiei Arad, Biserica și Școala, prin care dorea să continue educația elevilor săi din Seminarul Teologic, ajunși acum preoți. 

În anul 1917 a fost ales cu unanimitate de către Adunarea Eparhială în funcția de vicar episcopesc la Oradea. Guvernul Tisza a refuzat însă să aprobe cererea din cauză că a fost singurul dintre demnitarii bisericești greco-catolici și ortodocși care nu a iscălit protestul plănuit de guvernul maghiar împotriva încorporării Transilvaniei în granițele României. În cele din urmă este admis pe poziție interimară de către contele Aponyi în data de 3 octombrie 1917, sub rezerva revenirii la definitivare după limpezirea punctului autonomic al bisericii.

Pe parcursul anilor 1917-1919 întreține o atmosferă de propagandă pro-românească în Bihor. După izbucnirea revoluției din 1919, este ridicat din propria casă de o patrulă de soldați secui și condamnat la moarte, însă scapă nevătămat.

ACTIVITATEA EPISCOPALĂ

Roman Ciorogariu a ajuns în fruntea conducerii Eparhiei de Oradea în 1917, ca vicar episcopesc. Eparhia din Oradea nu mai avusese un episcop încă de la moartea lui Efrem Veniamin în 1695. Aceasta s-a aflat până în secolul al XX-lea sub egida episcopilor de la Arad, ea fiind condusă de către un consistoriu eparhial, al cărui președinte era vicarul episcopesc. Astfel, dată fiind îndelungata absență a unui episcop, ajuns în funcția de vicar, Roman Ciorogariu a luptat de pe această poziție în primul rând pentru restaurarea episcopiei de Oradea. Astfel, chiar cu ocazia sosirii perechii regale în Oradea, în mai 1919, obține promisiunea regelui Ferdinand I în această privință. Acțiunea se concretizează la scurt timp prin decretarea de către Parlament a înființării acesteia. Cel dintâi Sinod Eparhial al noii episcopii s-a întrunit la 16 octombrie 1920, în cadrul acesteia Roman Ciorogariu fiind ales în unanimitate în funcția de Episcop al Oradiei. În același an este ridicat și la rangul de arhimandrit, însă din cauza unui atentat la Senat, ceremonia este amânată. În cadrul acestui atentat este rănit la mâna dreaptă.

Hirotonisirea ca arhiereu-episcop are loc în cele din urmă pe 26 martie 1921, în capela Mitropoliei din București. La 29 martie 1921 primește investitura din mâinile regelui Ferdinand I, iar în 2 octombrie același an este instalat în scaunul episcopal.

Tot în 1921 a fost numit membru de onoare al Academiei Române. 

Roman Ciorogariu s-a implicat activ în reorganizarea noii episcopii, aducându-și drept colaboratori oameni cunoscuți din școală și din viața bisericească. În februarie 1931, cu ajutor din partea Statului, cumpără actualul palat episcopesc și imediat după promulgarea legii pentru reforma agrară, intervine personal pentru împroprietărirea episcopiei și a tuturor parohiilor din eparhie.

În 1923 a militat pentru înființarea Academiei Teologice Ortodoxe orădene pe lângă prim-ministrul I. I. C. Brătianu, dat fiind faptul că în Oradea nu existau decât insituții de învățământ superior dedicate studiului teologiei romano-catolice și greco-catolice. A reușit în cele din urmă să pună bazele acesteia, obținând totodată și un local propriu pentru aceasta, dat fiind faptul că inițial aceasta funcționase în clădirea Academiei de Drept. În 6 decembrie 1924 inaugurează și Internatul Teologic.

Pe lângă episcopie, academie și internat, a mai înființat și sprijinit diverse instituții, așezăminte de cultură, fonduri și asociații, precum:

- o școală de cântăreți bisericești/cantori, înființată între 1920-1930 

- Muzeul Eparhial, în 1921

- Societatea religioasă „Altarul” pentru femei, în 1925

- o tipografie dieceziană în 1925, unde avea să fie tipărit și organul oficial al Episcopiei Oradiei, Legea Românească.

Mănăstirea Izbuc, ridicată la marginea satului Călugări, sființită de către arhiereul Andrei Magieru la 15 august 1932 sub hramul Adormirii Maicii Domnului (Roman Ciorogariu nu a putut fi prezent la ceremonia de sființire din cauza vârstei înaintate, după spusele arhiereului Andrei Magieru).

Fundația Jubiliară Episcopul Roman Ciorogariu, destinată ajutorării văduvelor și orfanilor de preoți, precum și preoții bolnavi, înființată la 6 decembrie 1927 din suma (de 250 mii de lei) primită cu ocazia zilei sale de naștere din partea eparhiei, pe care o completează cu încă 50 mii lei din propriile fonduri etc.

A fost membru al unor instituții prestigioase:

- membru de onoare al Academiei Române, numit în iunie 1921 la propunerea lui Ioan Lupaș

- membru de onoare al Institutului de Geografie Regal

- membru de onoare al Societății Academice „România Jună”

- membru de onoare al Societății Studențești a Scriitorilor României 

- membru de onoare al Societății Studențești „Academia Ortodoxă” de la Facultatea de Teologie din Cernăuți 

- gradul de „Ofițer al Academiei Franceze”, pentru răspândirea culturii franceze.

SFÂRȘITUL VIEȚII

Se stinge din viață pe 21 ianuarie 1936 din cauza că era bătrân și bolnav, trupul său fiind depus în firida cavoului din naosul Bisericii cu Lună din Oradea. Înainte de a muri însă a dat câteva dispoziții de înmormântare cu privire la punerea în sicriu și îmbălsămarea sa:

„1. Să fiu înmormântat în odăjdii albe arhierești, inclusiv mitra.

2. Stiharul de pânză alb confecționat de sora mea.

3. Epigonatul de brocat cu iconița brodată a Maicii Domnului.

4. Crucea de lemn adusă de la Ierusalim.

5. Evanghelia mea legată în piele roșie, care se află în capelă.

6. Metaniile negre de la Ierusalim.

7. Liturghierul meu din capelă.

8 Encolpiul de scoică pictat.

9. Basorelieful de Agnes Pastor.

10. Un exemplar din Zile trăite.

11. Biografia scrisă cu mâna.

12. Acoperământ alb pe față.

13. Până la prohodul ce se va face în biserica catedrală, voi fi privegheat în Capelă, după rânduială”.

Înmormântarea are loc pe data de 23 ianuarie 1936, la aceasta participând numeroase personalități: mitropolitul Nicolae al Ardealului, Episcopul Vasile al Caransebeșului, Episcopul Andrei al Aradului, arhimandriți, protopopi, profesori de la Academiile Teologice din Sibiu, Arad, Caransebeș, Oradea, consilieri eparhiali, preoți din parohie, prefectul județului Bihor, I. P. Băncilă, primarul municipiului Oradea, Vasile Bledea, deputatul Nerva Cosma, precum și reprezentantul regelui Carol al II-lea, maiorul Teofil Sidorovici și Avram Imbroane, reprezentantul guvernului și Secretar de Stat de la Ministerul Cultelor. Serviciul religios de înmormântare a fost oficiat de înalte fețe bisericești în sobor de preoți în frunte cu mitropolitul Nicolae Bălan de la Sibiu.

ACTIVITATEA SCRIITORICEASCĂ

Mai întâi a colaborat în calitate de corespondent extern pentru Tribuna din Sibiu, de la apariția ei, în anul 1884, până la încetarea activității sale, în anul 1903. După sistarea activității aceteia, a întemeiat împreună cu Vasile Mangra bisăptămânalul Tribuna Poporului din Arad, sub direcția lui Russu Șirianu. Ulterior, aceasta își ia denumirea de Tribuna din Arad, în jurul căreia s-a grupat gruparea condusă de Octavian Goga. Despre activitatea sa tribunistă vorbește într-o publicație din 1911, intitulată Spre prăpastie, și în Tribuna și Tribuniștii, publicată în 1935.

Din 1900 până în 1917 a redactat revista teologică-pedagogică Biserica și Școala din Arad. În 1919, în timpul revoluției, înființează împreună cu Gheorghe Tulbure Tribuna poporului din Oradea, în care scrie diverse articole contra comuniștilor care vreau să pună stăpânire pe Budapesta. Pentru propaganda sa anticomunistă este internat și apoi surghiunit. Este eliberat de armata română la 20 aprilie 1919.

În 1924 înființează revista culturală Legea Românească din Oradea. Doi ani mai târziu, în 1926, tipărește Zile trăite, care cuprinde memoriile sale împărțite pe patru mari capitole: „Războiul mondial”, „Revoluția”, „Sub imperiul român” și „Pagini din război și pace”. În 1931 publică o broșură pe care o pregătise de mai mult timp despre revoluția lui Horea și Cloșca. De asemenea, a realizat numeroase pastorale și a ținut diverse discursuri către diferite personalități. A mai colaborat și la revista Cele Trei Crișuri, la Anuarele Institutului Teologic-Pedagogic din Arad în perioada cât a fost director, la Speranța-Lumina-Biserica și Școala-Tribuna’’. 

ACTIVITATEA POLITICĂ

Înainte de 1918 a fost membru al Partidului Național Român. Odată cu constituirea Consiliului Național din Bihor sub președinția lui Aurel Lazăr, Roman Ciorogariu este numit în funcția de vicepreședinte. De asemenea, tot în această perioadă a fost și membru al Comitetului executiv al Partidului Național Român. 

La 1 decembrie 1918 participă la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia în calitate de delegat al Vicariatului Ortodox Român de Oradea și este ale în Marele Sfat al Națiunii, ce reprezenta parlamentul ardelenesc până la constituirea parlamentului României Mari.

În primul parlament al României Mari a reprezentat în calitate de senator ales în circumscripția Aleșd din Bihor. Ulterior, a primit calitatea de senator de drept, prin alegerea și înaintarea la funcția de episcop. La 15 martie 1923 ține primul discurs cu privire la dezbaterile asupra Constituției. În 18 noiembrie 1923 participă la discuția Mesajului Regal, unde aduce în dezbatere politica de stat a României, cazuistica în politică, democrația, centralizarea și decentralizarea. La 10 iunie 1924 participă la dezbaterile pentru legea învățământului primar. La 31 octombrie 1927 ține un discurs de dimensiuni ample despre marea criză morală, pentru care a fost foarte apreciat de presă. Un ultim discurs îl are în data de 17 martie 1928, la începutul dezbaterilor despre legea cultelor.

RECUNOAȘTERE

A fost distins cu:

- „Coroana României, Marea cruce cu cordon”, decorații oferite de regele Ferdinand I

- „Răsplata Muncii pentru Biserică, clasa I”, înaintată la Oradea de Alexandru Lepădatu, Ministrul Cultelor

- „Ferdinand I – în grad de mare ofițer” 

- „Cavaler al Însemnului Onorific pentru Merit” 

Medalia Jubiliară „Carol I” 

- Comandor al „Vulturului Românesc” 

- „Steaua României”, înaintată de către Mareșalul Curții Regale la 5 ianuarie 1936