#$$

 6 decembrie 1897: S-a născut scriitorul Oscar Walter Cisek.

Oscar Walter Cisek (6 decembrie 1897, București – 30 mai 1966, București) a fost un scriitor român de etnie germană, diplomat și critic de artă, autor de nuvele, povestiri, poeme și eseuri în limbile română și germană.

BIOGRAFIE

Oscar Walter Cisek s-a născut la București. Tatăl său era un comerciant originar din Boemia, iar mama sa originară dintr-un mic orășel german, Crossen an der Oder. A urmat mai întâi Școala Evanghelică din București, apoi a absolvit studiile în germanistică și istoria artei la Universitatea din München.

S-a remarcat cu o serie de articole și eseuri publicate în revista literară Gândirea (deși în volumul de cronici plastice, se evită numele publicației de unde a fost preluat textul), fiind un important critic de artă în perioada interbelică. A contribuit la popularizarea curentelor modernist și avangardist din România anilor 1920. După 1930 a intrat în corpul diplomatic al Regatului României, fiind numit atașat cultural și de presă în Austria, Cehoslovacia și Germania, apoi consilier de presă cl. II la Ministerul Propagandei. Între anii 1946-1947, de la începutul ocupației sovietice și până la instalarea regimului comunist din România, Cisek a fost consul general al României la Berna, în Elveția. A colaborat și la publicațiile brașovene de limbă germană Kronstäder Zeitung și Klingsor, dar și la Ideea europeană, Contimporanul, Prager Presse, Adeverul, Revista Fundațiilor Regale, Bukarester Lloyd, Cugetul Românesc. A tradus din și în limba română creații literare.

A fost închis de regimul comunist, iar după ce a fost eliberat, s-a stabilit la București și a reînceput să scrie. Mai târziu Cisek a fost reabilitat și i-a fost recunoscută activitatea de scriitor. A devenit membru corespondent al Academiei de Arte din Republica Democrată Germană. Academia Română i-a acordat premiul „Ion Creangă” la scurt timp înainte de a deceda.

DECORAȚII

- Ordinul „Coroana României” în gradul de Comandor (9 mai 1941)

- Ordinul Steaua Republicii Populare Romîne clasa a IV-a (1964) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei”

LUCRĂRI ÎN LIMBA GERMANĂ

- Die Tatarin (povestiri, 1929)

- Entmenschlichung (proză, 1931)

- Unbequeme Liebe (roman, 1932),

- Die andere Stimme (versuri, 1934)

- Der Strom ohne Ende (roman, 1937)

- Vor den Toren (roman, 1950)

- Am neuen Ufer (povestiri, 1956)

- Das Reisigfeuer (ciclu romanesc), vol. I - Crișan (1960), Premiul Academiei, vol. II - Horia (1962), Premiul de Stat.

LUCRĂRI ÎN LIMBA ROMÂNĂ

- Aman, Edition Ramuri, Craiova, 1931.

- Eseuri și cronici plastice, București, Editura Meridiane.

- Pîrjolul (în două părți, partea I - Crișan, partea a doua - Horia, traducerea volumului din 1960, respectiv 1962).

- În fața porții (traducerea volumului din 1950).

TRADUCERI EFECTUATE ÎN VOLUM

- Goethe, Editura Dacia, București, 1932.

PREZENȚA ÎN ANTOLOGII

A fost inclus în antologia bilingvă Scriitori germani din România de după 1945, apărută în 2012 la Editura Curtea Veche.

$$$

 Poveștile despre comori ascunse par de obicei desprinse din romanele de aventuri sau din legendele piraților, dar în anul 2017, un colecționar britanic de vehicule militare a trăit un astfel de scenariu în propriul său garaj.

Nick Mead, proprietarul unei companii numite Tanks-a-Lot din Northamptonshire, care oferă experiențe de condus tancuri pentru civili, a decis să își mărească flota. A găsit un anunț pe internet pentru un tanc rusesc model T-54/69, o copie chinezească a legendarului T-54 sovietic. Vehiculul avea o istorie bogată, fiind folosit anterior de armata irakiană în timpul conflictelor din Orientul Mijlociu. Nick a plătit aproximativ 30.000 de lire sterline pentru această piesă de colecție ruginită, intenționând să o restaureze pentru a o face funcțională.

Procesul de restaurare a început ca o rutină mecanică obișnuită. Împreună cu mecanicul său, Todd Chamberlain, Nick a început să inspecteze tancul pentru a se asigura că nu există muniție uitată sau arme ilegale ascunse în interior, o problemă frecventă la vehiculele aduse din zone de război.

Atenția lor s-a concentrat asupra rezervorului de motorină, care părea neobișnuit de greu și prezenta semne de sudură recentă, nepotrivite cu restul blindajului vechi. Temându-se că ar putea găsi pachete cu droguri sau arme automate care le-ar fi putut aduce probleme legale grave, cei doi au decis să filmeze întreaga operațiune de deschidere a rezervorului, pentru a avea o dovadă în fața poliției în cazul unei descoperiri ilicite.

Când au reușit să desfacă rezervorul, au scos inițial un obiect lung, învelit în cârpe pline de ulei și motorină. Când au desfăcut ambalajul improvizat, au rămas muți de uimire. Nu era o armă, ci un lingou de aur masiv, strălucind sub stratul de mizerie. Au continuat să caute și au mai scos încă patru. În total, rezervorul tancului ascundea cinci lingouri de aur pur, cântărind împreună aproximativ 25 de kilograme. Valoarea totală a descoperirii a fost estimată la acea vreme la 2,5 milioane de dolari sau aproximativ 2 milioane de lire sterline.

Originea aurului a fost rapid dedusă de experți. Tancul participase la invazia Kuweitului în august 1990. În timpul acelui conflict scurt și brutal, soldații irakieni au jefuit pe scară largă, spărgând inclusiv rezervele băncii centrale și magazinele de bijuterii. Se pare că echipajul acestui tanc a reușit să fure lingourile și, neavând unde să le ascundă în siguranță, le-a sudat în interiorul rezervorului de combustibil, plănuind să le recupereze după război. Planul lor a eșuat când tancul a fost capturat, vândut ulterior ca surplus militar și expediat în Marea Britanie, purtând cu el secretul de milioane de dolari timp de aproape trei decenii.

Pus în fața unei averi care i-ar fi schimbat viața, Nick Mead a luat o decizie care a surprins pe mulți. În loc să topească aurul sau să încerce să îl vândă pe piața neagră, a ales calea onestă. A sunat la poliție și a predat întreaga cantitate de aur autorităților britanice.

Lingourile au fost trimise la Londra pentru a fi analizate și, eventual, returnate proprietarilor de drept din Kuweit. Deși a rămas fără aur, Nick a primit o chitanță oficială de la poliție pentru predarea bunurilor și a rămas cu tancul, care a devenit instantaneu cel mai faimos vehicul din colecția sa, atrăgând mii de curioși dornici să vadă locul unde a stat ascunsă o comoară adevărată..

$$$

 În analele istoriei poștale americane, anul 1916 marchează un moment amuzant și ingenios, provocat de ambiția unui om care a decis să testeze limitele sistemului.

William H. Coltharp, un om de afaceri din orașul Vernal, statul Utah, dorea să construiască o clădire impunătoare pentru Banca Vernal, care să reflecte prosperitatea comunității. Problema majoră era geografia. Vernal era o localitate izolată în Bazinul Uintah, înconjurată de munți, iar cea mai apropiată fabrică de cărămidă de calitate se afla în Salt Lake City, la o distanță considerabilă de aproximativ 200 de kilometri în linie dreaptă, dar mult mai mult pe drumurile șerpuite și neasfaltate ale vremii.

Coltharp a făcut calculele pentru transportul materialelor necesare: costul transportului clasic, cu vagoane de marfă trase de cai sau catâri, era exorbitant, ridicându-se la 15 cenți pe livră, o sumă care ar fi dublat sau triplat bugetul construcției. Refuzând să renunțe la proiect sau să folosească materiale de calitate mai slabă, bancherul a început să studieze cu atenție regulamentele Poștei Americane, care tocmai introdusese serviciul de coletărie ieftin pentru a ajuta zonele rurale. A descoperit că tarifele poștale pentru colete erau mult mai mici decât cele ale transportatorilor privați de marfă.

Regulamentul impunea totuși o restricție majoră: greutatea maximă a unui pachet nu trebuia să depășească 50 de livre, adică aproximativ 22,6 kilograme. Coltharp nu a văzut aici un obstacol, ci o provocare logistică.

A plasat o comandă pentru 80.000 de cărămizi roșii la compania Salt Lake Pressed Brick. În loc să le încarce pe toate într-un tren de marfă, muncitorii au început să împacheteze cărămizile în cutii individuale, fiecare cântărind puțin sub limita admisă de poștă. Astfel a început cel mai ciudat transport din istoria Vestului Sălbatic.

Zilnic, tone de cărămizi ambalate ca pachete poștale plecau din Salt Lake City spre Vernal. Traseul era un coșmar pentru lucrătorii poștali. Pachetele mergeau cu trenul până în Mack, Colorado, apoi erau transferate pe o cale ferată cu ecartament îngust până în Watson, Utah, iar de acolo erau încărcate în căruțe și camioane primitive pentru ultimii 100 de kilometri până la Vernal.

Poștașii locali au fost copleșiți. Depozitele erau blocate de mii de cutii grele, iar vehiculele poștei cedau sub greutatea materialelor de construcție. Se spune că întregul sistem poștal din Utah a fost la un pas de colaps din cauza ambiției lui Coltharp.

În total, au fost expediate peste 37 de tone de cărămidă prin poștă. Când vestea a ajuns la Washington, șeful Poștei, Albert Burleson a fost scandalizat de abuzul asupra sistemului. El a emis imediat un ordin de modificare a regulamentului.

Prea târziu, deoarece cărămizile ajunseseră deja la destinație. Banca a fost finalizată cu succes și la un preț mult redus. Clădirea există și astăzi în Vernal, găzduind o sucursală a Zions Bank, și este cunoscută localnicilor drept Banca trimisă prin poștă, un monument al ingeniozității care a învins birocrația.

$$$

 Cel mai inteligent om care a pășit vreodată pe Pământ a fost un american născut în 1898, pe nume William James Sidis. Se estimează că IQ-ul său era cuprins între 250 și 300. Spre comparație, un om cu inteligență medie are un IQ de 100, iar Albert Einstein a fost evaluat la aproximativ 160.

Diferența dintre Sidis și un geniu obișnuit era la fel de mare ca diferența dintre un geniu și un om obișnuit. Însă acest dar intelectual nu i-a adus fericirea, ci o viață marcată de singurătate, hărțuire mediatică și o retragere dureroasă în banalitate.

William nu a fost doar un accident genetic, ci și rezultatul unui experiment educațional extrem. Tatăl său, Boris Sidis, un psiholog proeminent de la Harvard, era convins că educația trebuie să înceapă din primele zile de viață. Metodele sale au dat roade uluitoare, dar cu un cost psihic imens.

La vârsta de 18 luni, William citea deja ziarul The New York Times. Până la vârsta de 8 ani, învățase singur opt limbi străine (latină, greacă, franceză, rusă, germană, ebraică, turcă și armeană) și, nemulțumit de acestea, inventase o limbă proprie numită „Vendergood”, care avea o gramatică complexă și logică. La 9 ani a fost acceptat la Harvard, dar universitatea i-a amânat intrarea până la 11 ani din cauza „imaturității emoționale”.

În 1910, la vârsta de 11 ani, a ținut o prelegere despre corpurile patru-dimensionale în fața Clubului de Matematică de la Harvard. Profesorii au prezis că va deveni cel mai mare matematician al secolului XX. Însă presiunea a fost distrugătoare. Presa îl urmărea peste tot, colegii îl ridiculizau, iar tatăl său îl folosea ca pe un trofeu.

După absolvire, William a suferit o cădere nervoasă. A declarat presei că își dorește să trăiască o viață perfectă, iar singurul mod de a face asta este să trăiască în izolare totală, departe de matematică și de așteptările lumii.

Viața sa de adult a fost o fugă continuă de propriul geniu. S-a mutat din oraș în oraș, schimbându-și numele și acceptând doar slujbe necalificate, precum cea de funcționar sau contabil junior, unde munca presupunea doar adunări simple. De fiecare dată când colegii descopereau cine este cu adevărat, demisiona imediat și dispărea.

A refuzat să mai rezolve ecuații complexe, canalizându-și intelectul uriaș spre hobby-uri obscure. A scris tratate sub pseudonim despre istoria amerindienilor și a devenit un colecționar obsesiv de bilete de tramvai, scriind chiar o carte de 300 de pagini despre clasificarea acestora, considerată cea mai plictisitoare carte scrisă vreodată.

William James Sidis a murit în 1944, la vârsta de 46 de ani, în urma unei hemoragii cerebrale, singur, într-o cameră închiriată din Boston. Cel care ar fi putut descifra secretele universului a ales să își termine zilele calculând facturi, doar pentru a avea liniște.

$$$

 

În anul 2017, o poveste reală din Liverpool a făcut înconjurul lumii, reamintind tuturor că legătura dintre mamă și copil nu are dată de expirare, indiferent de vârstă. Protagoniștii au fost Tom Keating, în vârstă de 80 de ani, și mama sa, Ada Keating, în vârstă de 98 de ani.

Tom, care nu se căsătorise niciodată și locuise toată viața cu mama sa, a început să aibă nevoie de asistență medicală permanentă și de îngrijire specializată. Cu inima grea, familia a decis mutarea lui la căminul de bătrâni Moss View.

Pentru Ada, separarea de „băiatul ei” a fost insuportabilă. Rămasă singură în casă, simțea că rolul ei nu s-a încheiat. La scurt timp după plecarea lui Tom, Ada a luat o decizie care a surprins pe toată lumea: și-a făcut bagajele și s-a internat voluntar în același azil, cerând să fie cazată cât mai aproape de fiul ei, pentru a putea avea grijă de el în continuare. Reuniunea lor a fost extrem de emoționantă, directorul azilului declarând că nu mai văzuse niciodată o asemenea legătură între doi rezidenți.

Viața lor în cămin a devenit un exemplu de devotament. Cei doi erau nedespărțiți. Își petreceau zilele jucând jocuri de societate, uitându-se la serialul lor preferat, „Emmerdale” și bând ceai împreună. Ada și-a reluat imediat rolul de mamă. Îl aștepta pe Tom dimineața să se trezească pentru a-i spune „bună dimineața”, se asigura că a mâncat tot și îl veghea până adormea seara.

Personalul azilului a relatat cu simpatie cum dinamica mamă-copil a rămas neschimbată, în ciuda vârstelor înaintate. Ada îl certa uneori părintește pe Tom, spunându-i „Să fii cuminte!” sau aranjându-i hainele. Când jurnaliștii au venit să îi ia interviu despre gestul ei, Ada a oferit un răspuns care a devenit viral pe internet: „Nu încetezi niciodată să fii mamă”.

Tom, la rândul său, a declarat fericit: „Sunt foarte bucuros că o văd pe mama locuind aici. Când mă întorc de la activități, ea este acolo și mă așteaptă cu brațele deschise să mă îmbrățișeze”.

Cei doi au rămas împreună până la final, demonstrând că grija unei mame este singura constantă într-o viață de om.

$$$

 

Pe promenada Dunării din Budapesta, la doar câțiva pași de impunătoarea clădire a Parlamentului, vei da peste o scenă neobișnuită și tulburătoare: 60 de perechi de pantofi din fier, de toate mărimile și stilurile, aliniați la marginea apei, ca și cum proprietarii lor tocmai și i-ar fi scos pentru a intra în fluviu. Este unul dintre cele mai puternice memoriale ale Holocaustului din Europa, numit oficial „Pantofii de pe faleza Dunării” (Cipők a Duna-parton).

Monumentul comemorează o perioadă neagră din istoria Ungariei, între anii 1944 și 1945, când Partidul Maghiar al Crucilor cu Săgeți a preluat puterea și a instaurat frica în Budapesta. Milițiile partidului au adunat mii de evrei din ghetoul orașului, bărbați, femei și copii, și i-au dus pe malul Dunării. Acolo, victimele au fost obligate să se descalțe. Motivul era că, în timpul războiului, încălțămintea era o marfă valoroasă și rară, care putea fi refolosită sau vândută pe piața neagră. După ce își scoteau pantofii, oamenii erau executați la marginea apei, iar trupurile lor cădeau în fluviul înghețat, care le purta la vale. Dunărea a devenit astfel mormântul lor comun, un loc fără pietre funerare.

Sculptorul Gyula Pauer și regizorul Can Togay au creat acest memorial în anul 2005 pentru a onora memoria celor aproximativ 3.500 de persoane executate în acest mod barbar. Detaliile pantofilor sunt sfâșietoare prin realismul lor. Vei vedea bocanci grei de muncitor, pantofi eleganți de damă cu tocuri tocite, dar și ghetuțe minuscule de copil, toate turnate în fier și lăsate să ruginească în ploaie și vânt, simbolizând trecerea timpului și permanența memoriei.

Vizitatorii pot atinge sculpturile, pun flori sau aprind lumânări în interiorul pantofilor, transformând monumentul într-un spațiu de reflecție personală.

Oameni au fost smulși din viața lor obișnuită, lăsând în urmă doar urmele pașilor lor. Este un loc care te îndeamnă la tăcere și care îți amintește că ororile istoriei nu trebuie uitate niciodată.

$$$

 Terente, Regele Bălților sau haiducul lipovean care a terorizat Delta.

În anii 1920, Delta Dunării era un ținut sălbatic, o lume a apelor unde legea de la București ajungea cu greu. Un pescar lipovean pe nume Ștefan Vasali a devenit o legendă vie, cunoscut sub numele de Terente. Timp de mai mulți ani, el a fost stăpânul absolut al canalelor și stufărișului, câștigându-și porecla de „Regele Bălților”. Povestea lui este un amestec fascinant de mit și realitate brutală, care a captivat imaginația întregii Europe la acea vreme.

Pentru mulți localnici săraci, Terente era un fel de Robin Hood modern. El ataca noaptea, cu barca sa rapidă, vapoarele luxoase ale negustorilor bogați care navigau pe Dunăre. Legenda spune că împărțea o parte din prada sa pescarilor nevoiași din satele izolate, câștigându-le astfel protecția și tăcerea. Cunoștea labirintul Deltei mai bine decât oricine, iar miile de jandarmi trimiși pe urmele lui s-au rătăcit ani de zile prin stuf, neputând să-l prindă. Era o fantomă care lovea și dispărea în ceață.

Însă Terente avea și o latură întunecată, departe de imaginea romantică de haiduc. Era un criminal feroce, care și-a ucis propria soție și mai mulți jandarmi. Devenise celebru pentru că răpea femei frumoase, uneori chiar doamne din înalta societate, pe care le ducea în ascunzătorile sale din inima Deltei. Faima lui trecuse granițele țării. Ziarele din Paris scriau articole senzaționale despre „Banditul romantic de la Dunăre” și aventurile sale amoroase.

Sfârșitul „Regelui” a venit în 1927, nu prin abilitatea poliției, ci prin trădare. Autoritățile au pus o recompensă uriașă pe capul lui. Un preot din satul Carcaliu, în care Terente avea încredere, l-a vândut jandarmilor. Terente a fost încolțit și ucis într-un schimb de focuri violent.

Povestea lui Terente nu s-a încheiat odată cu moartea sa. Pentru a demonstra populației că temutul bandit a fost într-adevăr anihilat, autoritățile au luat o decizie șocantă. Capul lui Terente a fost trimis la București.

Timp de aproape 80 de ani, capul „Regelui Bălților” a fost expus în muzeul Institutului de Medicină Legală „Mina Minovici”, devenind o atracție morbidă pentru generații întregi de studenți la medicină, înainte de a fi, în cele din urmă, îngropat creștinește.