$$$

 S-a întâmplat în 5 decembrie1791: În această zi a trecut în eternitate compozitorul austriac Wolfgang Amadeus Mozart, unul dintre cei mai prodigioşi şi talentaţi creatori în domeniul muzicii clasice. Wolfgang Amadeus Mozart (n. 27 ianuarie 1756, Salzburg, d. Viena) a fost un compozitor austriac, unul din cei mai prodigioşi şi talentaţi creatori în domeniul muzicii clasice. Anul 2006, cu ocazia jubileului a 250 de ani de la naşterea compozitorului, în Austria şi Germania a fost cunoscut ca „Anul Muzical Mozart”.

Încă de mic copil, Mozart dă dovada geniului său muzical. La vârsta de cinci ani, înainte de a ști să scrie, compune câteva piese pentru pian, transcrise imediat de tatăl său. În ianuarie 1762, Leopold Mozart obține de la arhiepiscopul Sigismund von Schrattenbach un concediu de trei săptămâni, pentru „a arăta lumii acest miracol”. Turneul a durat în realitate 9 ani. Prima apariție are loc la München, unde Wolfgang cântă la clavecin în fața prințului elector de Bavaria, după care familia Mozart pleacă la Viena, tânărul Wolfgang concertând în fața familiei imperiale. Urmează un lung turneu european: Augsburg, Aachen, Bruxelles, Paris și Versailles. Rămâne un an la Londra, apoi se întoarce în Austria, trecând prin Franța, Elveția și Bavaria. Între decembrie 1769 și martie 1771 întreprinde un lung turneu în Italia: Verona, Milano, Florența, Roma și Napoli au fost principalele stațiuni de concerte. Peste tot, publicul era fascinat de talentul acestui copil precoce, între timp devenit adolescent.

Familia Mozart revine la Salzburg la 15 decembrie 1771. Wolfgang împlinește 16 ani și pleacă pentru câteva luni la Bologna, unde studiază cu Giovanni Battista Martini (1706-1784), un renumit pedagog în arta compoziției. La întoarcere este angajat ca maestru de concert (Konzertmeister) de către noul arhiepiscop din Salzburg, Hieronymus von Colloredo, cu un salariu de 150 de guldeni pe an, ceea ce constituia o sumă apreciabilă. În această funcție rămâne timp de șase ani, deși relațiile cu noul arhiepiscop nu sunt din cele mai bune, acesta tratându-l ca angajat și interzicându-i să părăsească orașul Salzburg. Nemaiputând suporta aceste conveniențe sociale, Wolfgang Amadeus Mozart și-a dat demisia în 1777 și a plecat, însoțit de mama sa, la München, unde a solicitat un angajament la curtea principelui elector Maximilian al III-lea. Acesta însă îl refuză. 

După o altă tentativă nereușită la Mannheim, se hotărăște să-și încerce soarta la Paris, unde - în timpul turneului din 1763 - avusese mult succes. Publicul parizian nu-și mai amintea însă de copilul minune de atunci și Mozart se lovește de multe greutăți. La toate acestea se adaugă moartea mamei, care îl însoțise peste tot. Starea lui morală se ameliorează cu greu, compozițiile sale încep să fie apreciate la curțile domnești. Lipsurile materiale îl constrâng totuși să părăsească Parisul și iată-l la 15 ianuarie 1779 din nou la Salzburg, unde rămâne doi ani. Între timp compune opera Idomeneo, cu care înregistrează un mare succes. Se decide totuși în 1781 să plece la Viena, capitala imperiului. Viena era în acea epocă capitala mondială a muzicii clasice. Mozart se simte în sfârșit independent și își creează un cerc de relații, conștient de faptul de a fi un virtuoz fără egal al pianului. Înregistrează primul mare succes cu opera Răpirea din serai, fiind felicitat de însuși împăratul Iosif al II-lea cu cuvintele: o muzică prea frumoasă pentru urechile noastre. Mozart dă numeroase concerte publice și private, executând din propriile compoziții, improvizează spontan pe teme date, aplauzele nu contenesc, publicul este în extaz. Redescoperă operele lui Bach și Händel, pe care le face cunoscute publicului vienez.

La 4 august 1782 s-a căsătorit cu Constanze Weber. La 1785 a fost vizitat de tatăl său, Leopold, care - până atunci foarte reticent - constată cu satisfacție reușita fiului său. A fost încântat să audă din gura lui Joseph Haydn: „Fiul Dumneavoastră este cel mai mare compozitor pe care l-am cunoscut". La sfârșitul unui concert în Burgtheater, după interpretarea concertului nr. 20 pentru pian, împăratul Iosif al II-lea - prezent în sală - s-a ridicat în picioare agitându-și pălăria și strigând „Bravo Mozart!". În această perioadă Mozart compune într-un ritm neobișnuit, lucrează cu obstinație la cvartete dedicate lui Haydn și la opera Nunta lui Figaro, după o piesă a lui Pierre Beaumarchais, operă revoluționară, ca muzică și conținut istoric, reușind să depășească dificultățile din partea nobilimii.În timp ce Mozart termină compoziția operei Don Giovanni, tatăl său se îmbolnăvește și moare la 28 mai 1787. Leopold a jucat un rol important în educația muzicală a fiului său, instruindu-l încă din copilărie și contribuind astfel la dezvoltarea geniului muzical al lui Mozart.

Între 1784 și 1786, Mozart realizează în medie o compoziție la fiecare două săptămâni, cele mai multe adevărate capodopere. Premiera operei Don Giovanni are loc la Praga și este primită de public cu entuziasm. Urmează opera Così fan tutte, reprezentată cu mai puțin succes. Mozart pierde treptat din popularitate, între timp murise și protectorul său, împăratul Iosif al II-lea, cel care îl numise „compozitor al curții imperiale". În martie 1790 a susținut ultimul său concert public, interpretând concertul pentru pian KV 595. A compus de asemenea opera Flautul fermecat, cu care a obținut un mare succes. Începând din luna noiembrie 1791 sănătatea lui Mozart s-a degradat progresiv. Se pare că suferea de o febră reumatismală recurentă, cu insuficiență renală.Cauza decesului nu este clară. Diagnosticul medicului constatator a fost hitziges Frieselfieber („febră cu eczemă”). Alte cauze asupra cărora s-a speculat au fost febră reumatică, sifilis, trichineloză, Purpura Schönlein-Henoch („hiperemie generalizată”), congestie renală, insuficiență cardiacă. Probabil cauza morții lui Mozart trebuie căutată într-o boală contractată în timpul copilăriei sale. Medicina modernă tinde spre o infecție cu streptococi, care nu a fost tratată în mod adecvat, și ca urmare s-a produs o insuficiență cardiacă și care a antrenat și afectarea altor organe.

Speculațiile nu au lipsit, suspectându-se o otrăvire pusă la cale de rivalii lui, cum ar fi fost Antonio Salieri. Versiunea a devenit celebră și datorită filmului lui Milos Forman, Amadeus, care a câștigat nu mai puțin de 8 Premii Oscar. La 4 decembrie starea lui se ameliorează trecător, mai lucrează la compoziția Requiemului, pe care însă nu va reuși să-l termine. Există mărturii că Requiemul a fost comandat compozitorului de o persoană necunoscută, care i-a venit în vizită fiind îmbrăcată în straie de culoare neagră. Persoana a fost mai târziu identificată. Acesta era un slujitor al unui conte vestit. Contele, pe numele Welsegg, avea intenția de a se interpreta Requiemul compus de Mozart cu ocazia încetării din viață a soției sale, reclamând creația drept o compoziție proprie. Despre această întâmplare Mozart nu a mai aflat. El era convins că muzica și-o scrie pentru propria sa moarte. 

În ziua de 5 decembrie 1791, viața scurtă a lui Wolfgang Amadeus Mozart se stinge pentru totdeauna. Avea numai 35 de ani. După un scurt serviciu divin la Catedrala Sfântul Ștefan din Viena (Stefansdom), trupul neînsuflețit al lui Mozart este dus fără un cortegiu de însoțitori (cu toate că a avut parte de un succes imens în timpul vieții, din cauza vremii nefavorabile, foarte puține persoane ce l-au cunoscut pe Mozart au însoțit cortegiul), la cimitirul Sankt Marx. Mottoul lui a fost: „Mă simt cuprins de muzică. Muzica este în mine".

În scurta sa viaţă, Wolfgang Amadeus Mozart a compus un număr enorm de opere muzicale, cele mai multe neegalate în frumuseţe sau profunzime. În 1862 Ludwig von Köchel a clasificat şi catalogat compoziţiile lui Mozart, fiind numerotate cu menţiunea KV (Köchel-Verzeichnis = catalogul Köchel). Ultima sa creaţie, Requiem-ul, are numărul 626.Mozart a fost autorul a 41 de simfonii, printre care sunt de menţionat Simfonia nr. 35 Haffner, nr. 36 Linz, nr. 40 şi nr. 41 Jupiter.A compus 27 concerte pentru pian şi orchestră, 7 concerte pentru vioară şi orchestră, concerte pentru clarinet, pentru harpă şi flaut, pentru corn şi orchestră, 2 simfonii concertante, divertismente, serenade.

În domeniul muzicii de cameră sunt de menţionat cele șase cvartete pentru coarde dedicate lui Haydn, sonate pentru pian, sonate pentru vioară şi pian, trios pentru vioară, violoncel şi pian, cvartete pentru instrumente de suflat, sextetul O glumă muzicală etc. Pasionat de operă, a compus 17 opere, dintre care cele mai cunoscute, jucate şi astăzi pe scenele tuturor teatrelor de operă din lume, sunt: Răpirea din Serai, Nunta lui Figaro,Don Giovanni, Cosi fan tutte, Flautul fermecat.A mai compus 19 mise, cantate, motete pentru soprană şi orchestră, oratoriul „Die Schuldigkeit des ersten Gebots" şi, în fine, „Requiem"-ul în re minor.

Surse:

https://www.austria.info/ro/activitati/orase-si-cultura/wolfgang-amadeus-mozart

https://www.britannica.com/biography/Wolfgang-Amadeus-Mozart

http://www.roh.org.uk/people/wolfgang-amadeus-mozart

http://www.arkivmusic.com/classical/Name/Wolfgang-Amadeus-Mozart/Composer/8429-1

$$$

 S-a întâmplat în 5 decembrie1901: La această dată, s-a născut Walt Disney, producător, realizator şi autor american de filme de animaţie; creator al parcurilor de distracţii „Disneyland" (California) şi „Disneyworld" (Florida). Walter Elias Disney (d. 15 decembrie, 1966) a fost un regizor, producător, animator, scenarist şi antreprenor american, câştigător de 22 de ori al premiilor Oscar. 

Numele său este unul comun în orice casă americană şi este foarte bine cunoscut chiar şi în rândul copiilor.Walt Disney este cunoscut mai ales ca şi producător de film, precum şi ca un inovator al animaţiei şi al parcurilor tematice. A fost nominalizat la 61 de premii Oscar şi la sapte premii Emmy, deţinând recordul pentru cele mai multe nominalizări la Oscar.Disney şi echipa sa au creat unele din cele mai bune filme din lume (Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici, Cenuşăreasa, 101 Dalmaţieni, Bambi, Doamna şi vagabondul, Alice în Ţara Minunilor, Peter Pan, Frumoasa din pădurea adormită, Mary Poppins, Pinocchio) şi unele din cele mai cunoscute personaje, inclusiv cel pe care majoritatea îl consideră alter-ego-ul său, Mickey Mouse. 

Mickey Mouse este unul dintre cele mai îndrăgite personaje create de către regizorul şi desenatorul american Walt Disney. Debutând în anul 1928 cu filmul de animaţie Plane Crazy, acest şoricel îmbrăcat în pantaloni roşii a devenit unul dintre simbolurile cinematografiei şi culturii americane.Este de asemenea si protagonistul in primul desen animat cu sunet sincronizat cu animaţia „Steamboat Willie", care a avut premiera în noiembrie 1928.În 1932, Disney a primit un premiu special din partea Academiei de Film pentru crearea lui Mickey Mouse, ale cărui seriale au devenit color în 1935. Au început să apară apoi şi alte personaje celebre ale lui Disney, printre care Donald Duck, Pluto şi Goofy. Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici (Snow White and the Seven Dwarfs) este un film de animaţie lansat în 1937, produs de Walt Disney, şi regizat de David Dodd Hand. Este bazat pe povestirea omonimă a Fraţilor Grimm. Este primul film din seria de filme animate Disney şi filmul de animaţie clasică cu cele mai importante încasări din toate timpurile.Bambi este un film de animaţie lansat în 1942 produs de Walt Disney, şi regizat de David Dodd Hand. Este bazat pe povestirea Bambi, A Life in the Woods scrisă de Felix Salten. Cenuşăreasa este alt film produs de Walt Disney Pictures şi lansat în SUA la 15 februarie 1950.

Pentru activitatea sa cinematografică, Walt Disney a primit 59 de nominalizări la Oscar, câștigând 22. A fost nominalizat de trei ori la Globurile de Aur, fără să câștige vreunul. Din patru nominalizări la Premiile Emmy, a câștigat o dată. Câteva dintre filmele sale sunt păstrate în Registrul Național de Film din SUA. A murit la 15 decembrie 1966, din cauza unui cancer la plămâni, urmare a faptului că a fost un fumător înrăit încă din adolescență. Creatorul lui Mickey Mouse și al celebrului parc Disneyland a influențat arta mondială prin imaginație, spirit de inovație și optimism.

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/walt-disney-3556/

https://editiadedimineata.ro/walt-disney-5-lucruri-mai-putin-stiute-despre-parintele-animatiei/

https://radioromaniacultural.ro/documentar-115-ani-de-la-nasterea-lui-walt-disney-geniu-al-filmului-animat/

https://www.europafm.ro/50-de-ani-de-la-moartea-lui-walt-disney-video/

$$$

 S-a întâmplat în 5 decembrie1925: În această zi, a murit scriitorul polonez Wladyslaw Reymont, Premiul Nobel pentru Literatură pe 1924. Władysław Stanisław Reymont (n. 7 mai 1867, Radomsko) a fost un romancier şi novelist polonez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1924. Anul 1893 este hotărâtor pentru viitorul lui Reymont. Atunci revistele „Prawda" şi „Głos" îi publică două nuvele cu tentă naturalistă Căţeaua şi Moartea, ceea ce îl determină să se dedice scrisului. Pleacă la Varşovia şi vreme de un an îndură mari privaţiuni. Abia după publicarea reportajului Pelerinaj la Jasna Góra (1895), dar mai ales după încasarea despăgubirilor de pe urma accidentului de cale ferată suferit în 1899, situaţia materială a lui Reymont se schimbă radical.

Cel mai important roman al său este „Ţăranii" (tetralogie formată din romanele „Toamna", „Iarna", „Primăvara" şi „Vara"), roman care poate fi comparat cu romanul „Ion" de Liviu Rebreanu. Îi apare în perioada 1913 - 1918 trilogia istorică „Anul 1794", alcătuită din romanele „Ultimul seim al Republicii", „Nil desperandum" şi „Insurecţia", ecou al luptelor care au dus la invadarea Poloniei. La 57 de ani, în 1924, Władysław Reymont primeşte Premiul Nobel pentru epopeea „Ţăranii".La 5 decembrie 1925 Reymont moare la Varșovia, se pare în urma unui atac de cord. Osemintele i-au fost înhumate în Catedrala Sf. Ioan.

Romane:

Komediantka (Comedianta) (1895)

Fermenty (Frământări) (1896)

Ziemia obecana (Pământul făgăduinței) (1897 - 1898)

Chłopi - tetralogia Țăranii (Toamna, Iarna, Primăvara, Vara)(1902 - 1908)

Wrazenia (Visătorul) (1909)

Wampir (Vampirul) (1911)

trilogia istorică Rok 1907 (Anul 1794) (Ultimul seim al Republicii, Nil desperandum, Insurecția) (1913 - 1918)

Nuvele:

În ajunul Crăciunului (1892)

Moartea (1893)

Întoarcerea (1921)

Prințesa (1922)

Spovedania (1922)

Surse:

http://www.biographybase.com/biography/Reymont_Wladyslaw.html

https://libermundi.livejournal.com/59582.html

https://www.artline.ro/W--adys--aw-Reymont-30416-1-n.html

https://www.cartepedia.ro/autor/wla dyslaw-reymont-10467

$$$

 S-a întâmplat în 5 decembrie1945: La această dată, cinci bombardiere Avenger americane au dispărut în Triunghiul Bermudelor.Triunghiul Bermudelor („The Bermuda Triangle"), cunoscut şi sub numele de „Triunghiul Diavolului", este o zonă aproximativ triunghiulară ca formă, cu cele trei colţuri localizate de Insulele Bermude, Porto Rico şi Fort Lauderdale, Florida în Oceanul Atlantic. Suprafaţa cuprinsă este de circa 1.2 milioane km². 

Există unele speculaţii cum că în această regiune se întâmplă foarte des fenomene paranormale, cum ar fi: dispariţii ale unui număr mare de nave şi aeronave, activităţi paranormale în care legile fizicii sunt date peste cap, puse inclusiv pe seama fiinţelor extraterestre. În ciuda acestor idei populare, Paza de Coastă a Statelor Unite şi alte agenţii citează statistici care indică faptul că numărul incidentelor de vase şi avioane dispărute sau pierdute nu este mai mare decât în oricare altă zonă des circulată a lumii.

Prima menţiune documentată a dispariţiilor din zonă a fost făcută în 1951 de către E.V.W.Jones într-un comentariu despre pierderi recente de nave, scris pentru agenţia de presă Associated Press. Articolul lui Jones se referea la zonă sub numele „Triunghiul Diavolului" şi sublinia „dispariţiile misterioase" a unui număr de nave, aeronave şi mici ambarcaţiuni din regiune. Acest nume fost din nou pomenit în 1952 într-un articol din revista Fate (Soarta) de George X. Sand, care descria mai multe „dispariţii marine ciudate". În 1964, Vincent Geddis s-a referit la zonă ca „Mortalul triunghi al Bermudelor" („The Deadly Bermuda Triangle") într-un articol din revista Argosy, după care numele „Triunghiul Bermudelor" a devenit cunoscut.

Cel mai adesea cauzele dispariţiilor unor nave ori aeronave au legătură cu erori umane, defecţiuni tehnice ori vreme proastă. Astfel de cauze sunt printre cele mai probabile şi în „dosarul" Triunghiului Bermudelor. Am mai putea adăuga pentru regiunea Bermudelor şi pirateria.În afara acestora ar mai fi de menţionat cazul special al „valurilor ucigaşe", valuri de dimensiuni mari, documentate ştiinţific abia în 1995 şi care pot apărea în regiunea Triunghiului Bermudelor, care este o zonă caracterizată uneori de manifestări meteo extreme. Aceste valuri ucigaşe apar în zona apelor de mare adâncime, se nasc brusc şi au dimensiuni neobişnuite pentru starea meteo în care se manifestă. „Valurile ucigaşe" sunt periculoase şi pentru vasele de mari dimensiuni, cum sunt transoceanicele. Apariţia acestor valuri este cauzată, cred cercetătorii, de convergenţa mai multor factori, cum ar fi vânturi puternici şi curenţi rapizi.

Triunghiul Bermudelor reprezintă o regiune cu un trafic naval şi aerian foarte dens. Prin urmare, probabilitatea de a avea aici un număr mai mare de accidente decât în alte zone este mai mare. În procente însă, lucrurile nu atrag în nici un fel atenţia. Nici companiile posesoare de nave, nici companiile de asigurări nu au luat vreodată măsuri pentru restricţia accesului în zona Triunghiului Bermudelor a navelor deţinute ori asigurate. Rapoartele Pazei de coastă din Florida arată că zona nu este caracterizată de accidente numeroase, care să ridice semne de întrebare referitoare la cauzele acestora; fenomene bizare nu au fost semnalate în regiunea Triunghiului Bermudelor de către surse credibile.Aşadar, cel mai probabil, misterul Triunghiului Bermudelor este doar unul dintre misterele artificiale create şi întreţinute de inşi cu fantezie, „fabrica de vise" de la Hollywood şi presa aflată în căutare de senzaţional.

Surse:

https://adevarul.ro/locale/piatra-neamt/zece-curiozitati-rastoarna-mitul-triunghiul-bermudelor-cele-mai-periculoase-ape-traficul-naval-1_5ccc9c60445219c57e38676c/index.html

https://playtech.ro/stiri/secretele-triunghiului-bermudelor-dezvaluite-2964

https://www.edusoft.ro/misterul-bermudelor-sfarsit-elucidat/

https://www.scientia.ro/75-homo-humanus/granitele-gandirii/727-misterul-triunghiului-bermudelor.html

$$$

 S-a întâmplat în 5 decembrie1946: În această zi, s-a născut tenorul spaniol José Carreras. José Carreras, pe numele său real Josep Carreras i Coll, s-a născut la Barcelona, fiind cel mai mic dintre cei trei copii ai Antoniei Coll-Saigi şi ai lui Josep Carreras-Soler. Se poate spune că a avut o copilărie chiar fericită, în pofida dificultăţilor financiare pe care familia s-a le-a întâmpinat.În anul 1951, pe perioada războiului civil din Spania, familia sa a emigrat în Argentina, în căutarea unei vieţi mai bune, dar şi fiindcă tatăl său era de partea republicanilor, însă, după numai un an, ei revin la Barcelona, în condiţiile în care cariera de profesor a tatălui său se încheiase, fiind imposibilă în noile condiţii din ţară, după venirea la putere a generalului Franco.În această situaţie, mama sa şi-a deschis un mic salon de coafură, iar José, care începuse lecţiile de canto şi pian cu Magda Prunera, mama unuia dintre prietenii săi din copilărie, a avut ocazia să ofere primele prestaţii artistice pentru clientele salonului mamei sale, obţinând primii săi bani de buzunar.

Părinţii săi au fost cei care i-au descoperit vocaţia artistică şi i-au îndreptat paşii către lumea muzicii şi, deşi nu erau bogaţi, s-au străduit să îi ofere cursurile muzicale pe care şi le dorea. Eforturile părinţilor nu au rămas fără răsplată, astfel că în anul 1954, la vârsta de doar opt ani, a avut prima apariţie în public, când a interpretat, la Radioul Naţional spaniol, celebra arie din „Rigoletto”, de Giuseppe Verdi, „La donna è mobile”, piesa care va rămâne una dintre favoritele repertoriului său. A studiat cu Francisco Puig şi mai târziu cu Juan Ruax, cel care a avut un însemnat rol în evoluţia sa artistică, şi a urmat concomitent şi Conservatorul din Barcelona.În 1957 a apărut pentru prima dată pe scena Operei din Barcelona, iar la vârsta de 18 ani, după modificări ale vocii specifice vârstei, devine tenor. Însă în familia sa exista temerea că Jose nu va avea o carieră muzicală strălucită şi acesta, sfătuit de mama sa şi de unul dintre fraţi, se înscrie şi la Facultatea de Chimie din cadrul Universităţii din Barcelona, la care avea să renunţe după doar doi ani de studii. În anul 1970 a debutat la Opera din Barcelona, în rolul Flavio din „Norma”, de Vincenzo Bellini, alături Montserrat Caballé în rolul principal. A impresionat-o cu talentul său pe celebra soprană, aceasta atrăgând atenţia asupra apariţiei unei „voci a secolului”, astfel că aceasta îl invită să cânte alături de ea şi în „Lucrezia Borgia”, de Gaetano Donizetti, în care a primit primul său rol principal, Gennaro.

A debutat pe scena londoneză, tot alături de Montserrat Caballé, în „Maria Stuarda”, de Gaetano Donizetti, apoi au urmat alte 15 producţii, în care cei doi s-au aflat alături pe scenă. În anul 1972, José şi-a făcut debutul american, la Opera din New York, în rolul Pinkerton din „Madame Butterfly”, fiind ovaţionat de public şi primind cronici excepţionale din partea criticii de peste ocean.La 28 de ani, Carreras avea deja 24 de roluri interpretate pe scene celebre de operă din Europa şi Statele Unite, vocea sa fiind extraordinară, mai ales în partituri ale operelor lui Verdi şi Puccini.În plină glorie artistică, în anul 1987, la doar 41 de ani, vine un diagnostic crunt al medicilor: Carreras suferea de leucemie, având doar 10% şanse de supravieţuire. Urmează povestea luptei pentru viaţă a marelui tenor, dar şi istoria impresionantă a transformaării rivalităţii politice şi artistice, în cea mai profundă relaţie de pretenie pe care viaţa o poate oferi: José Carreras şi Plácido Domingo.

Începând cu anul 1984, între spanioli şi catalani a început o rivalitate politică dusă la extrem. Situaţia a influenţat şi lumea artistică, astfel că Plácido Domingo, madrilen prin naştere şi José Carreras, catalan, au devenit duşmani politici dar şi adversari totali pe scenă. Rivalitatea lor a ajuns atât de mare, încât fiecare dintre cei doi aveau grijă ca în contractele lor să existe o clauză potrivit căreia avea dreptul să se retragă din concert, dacă va fi invitat şi adversarul. A venit însă anul 1987, care a adus pentru Carreras diagnosticul implacabil, şi lupta sa pentru supravieţuire, anularea concertelor, un chin fără margini, ţintuirea la pat pentru mai bine de un an, tratamente dureroase şi extenuante, un transplant de măduvă, transfuzii de sânge, terapii care îl obligau pe Carreras să meargă în Statele Unite, lunar.Presa a scris că deşi agonisise o avere considerabilă, costurile mari ale acestor călătorii, medicamentele, tratamentele, l-au lăsat pe Carreras cu conturile goale. Când speranţa era pe cale să fie pierdută, marele tenor află că fusese înfiinţată de puţină vreme, la Madrid, o fundaţie – „Hermosa” -, cu un finanţator anonim, al cărei unic scop era să ofere sprijin pentru tratamentul celor care sufereau de leucemie.Cu sprijinul acesteia, Carreras a reuşit să-şi finalizeze tratamentul şi să scape de cumplita maladie.La scurtă vreme, el şi-a reluat cariera muzicală, a început să-şi consolideze statutul financiar, însă nu a uitat de fundaţia care i-a salvat viaţa. Carreras a aflat că Domingo a înfiinţat această fundaţie tocmai pentru a-l sprijini cu tratamentul, dar a ales să rămână anonim, ca să nu îl „umilească” pentru că a acceptat sprijinul „duşmanului” său. A încercat să se alăture acesteia, iar în momentul în care a citit statutul, a descoperit că fondatorul, finanţatorul şi preşedintele fundaţiei era … Plácido Domingo, nimeni altul decât marele său adversar. Curând după aflarea acestei informaţii, Carreras l-a observat în public pe Placido Domingo, la unul din concertele sale. Carreras şi-a întrerupt spectacolul, chiar în mijlocul unei arii pe care o interpreta, a mers în public şi a îngenunchiat la picioarele lui Domingo, cerându-şi scuze, şi mulţumindu-i cu lacrimi în ochi, în faţa a mii de oameni, pentru gestul incredibil prin care Placido i-a redat practic viaţa. Acesta l-a ajutat să se ridice, şi l-a îmbrăţişat puternic, cu o dragoste inimaginabilă.

În anul 1988, Carreras a înfiinţat Fundaţia Internaţională José Carreras pentru lupta împotriva leucemiei, alocând mult timp şi energie pentru strângerea de fonduri, organizând din anul 1995 gale la televiziunea din Leipzig, iar până în prezent se estimează că demersul său a ajutat la strângerea a peste 71 de milioane de euro din donaţii. Însuşi Carreras a donat anual fundaţiei fonduri din aproximativ 40 de concerte pe care le-a susţinut. După încercarea grea prin care a trecut Carreras, între cei trei mari tenori a început o prietenie ce părea aproape imposibilă. Începând cu anul 1990, José Carreras a făcut parte din proiectul „Cei trei tenori”, sau „fenomenul celor trei tenori”, alături de Placido Domingo şi Luciano Pavarotti, cu care a început o serie de concerte extrem de bine primite de public, care au continuat până în anul 2003, atunci când Pavarotti s-a retras din cauza unor probleme medicale. În 1990 cei trei tenori au susţinut primul lor concert caritabil, la Roma, cu ocazia Cupei Mondiale de fotbal din acel an. În anul 1994, au susţinut un altul, la Los Angeles, estimându-se că audienţa difuzării acestuia a fost de peste un miliard de oameni.

În anul 1999 se aprecia că înregistrarea concertului de la Roma – „Carreras-Domingo-Pavarotti: the Three Tenors in Concert” – se vânduse în nu mai puţin de 13 milioane de exemplare, recordul Guinness Book pentru cel mai bine vândut album clasic. Cariera sa cuprinde peste 60 de roluri interpretate pe marile scene muzicale ale lumii, în arii din opere celebre precum „Lucia din Lammermoor”, „Carmen”, „Tosca”, „La Boheme”, „Madame Butterfly” sau „Don Carlo” dar şi înregistrări cu mari artişti care au activat în afara ariei muzicii clasice, precum Diana Ross, Klaus Meine, Charles Aznavour şi Sarah Brightman. În perioada căsătoriei, Carreras a avut o relaţie paralelă şi de lungă durată cu stewardesa austriacă Jutta Maria Jäger, cu 15 ani mai tânără decât el, pe care a cunoscut-o încă din 1985, în timpul unui zbor al Austrian Airlines. Dragostea dintre cei doi a fost atât de mare, încât fiecare din ei a renunţat, fără să-l anunţe pe celălalt, la partenerul de viaţă, cei doi s-au căsătorit în 2006, iar mariajul lor a durat până în decembrie 2011.În plan personal, prima sa soţie a fost spanioloaica Mercedes Perez, cu care a format oficial un cuplu timp de 21 de ani, în perioada 1971 – 1992, aceasta dăruindu-i doi copii, Albert, venit pe lume în 1972, şi Julia, născută în anul 1978.

Pe 26 noiembrie 2015, José Carreras a susţinut spectacolul „The Very Best Of José Carreras”, la Bucureşti, la complexul Romexpo, în cadrul ultimului său turneu mondial. Tenorul a fost acompaniat de soprana Nataliya Kovalova și de Filarmonica George Enescu.Fiind realmente cutremurat de tragedia care a îndoliat ţara noastră, José Carreras a dedicat piesa „Ave Maria” victimelor din clubul Colectiv, interpretarea sa fiind însoţită de fotografiile cu chipurile tinerilor, afişate pe două ecrane imense, impresionând publicul până la lacrimi. La 27 noiembrie 2015, tenorul i-a vizitat pe bolnavii de leucemie internaţi la Institutul Fundeni din Bucureşti, în condiţiile în care, în ultimii zece ani, fundaţia patronată de tenorul spaniol a oferit un ajutor consistent secţiei în care se fac cele mai multe transplanturi de măduvă din România.La 28 noiembrie 2015, Carreras a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, în semn de recunoaştere a activităţii sale artistice la nivel internaţional. În Laudatio, se arată că „tenorul José Carreras este un mare om, un mare iubitor de oameni, un altruist, care poate fi luat ca un model. Toţi tinerii din lume îl vor urma pentru că a reuşit în arta pe care o face”. La 29 noiembrie 2015, tenorul José Carreras a concertat în premieră la Cluj-Napoca, în faţa a 7000 de spectatori, sub titlul „The Very Best Of José Carreras”, la Sala Polivalentă, show-ul său cuprinzând câteva melodii celebre ale perioadei „Belle Époque”, dar şi cunoscute arii de operă, operetă şi musicaluri, precum şi melodii pe care artstul le-a interpretat mai puţin. Tenorul a fost acompaniat de soprana Nataliya Kovalova şi de Orchestra Filarmonicii de Stat Transilvania, dirijată de nepotul celebrului tenor, David Gimenéz.

Surse:

https://www.fcarreras.org/en/complete-biography-of-josep-carreras_345062

https://jcarreras.homestead.com/CarrerasBio.html

https://www.medici.tv/en/artists/jose-carreras/

https://www.britannica.com/biography/Jose-Carreras

https://okmagazine.ro/povestea-nestiuta-a-rivalitatii-dintre-jose-carreras-si-placido-domingo/a18276244

https://www.deccaclassics.com/en/artist/carreras/biography

http://www.spainisculture.com/en/artistas_creadores/jose_carreras.html

https://radioromaniacultural.ro/portret-jose-carreras-o-voce-de-aur-in-muzica-lumii/

$$$

 S-a întâmplat în 5 decembrie1974: În această zi, a murit Zaharia Stancu, poet, prozator şi ziarist; membru al Academiei Române, distins cu Premiul Herder în anul 1971. A publicat versuri elegiace (Cântec şoptit, 1970), romane cu implicaţii autobiografice (Desculţ, 1948; Ce mult te-am iubit, 1968), despre viaţa orăşelelor în perioada interbelică (Pădurea nebună, 1963), destinul ţiganilor nomazi (Şatra, 1971). A scris şi proză picarescă (Jocul cu moartea, 1960). 

Zaharia Stancu s-a născut în 1902 în localitatea Salcia, judeţul Teleorman, în Câmpia Dunării. Fiul lui Tudor Stancu Mitroi şi al Mariei (născută Delcea Bratu), ţărani. După absolvirea claselor primare (1915), în satul natal, a fost ucenic la o tăbăcărie, argat, vânzător de ziare. Peregrinări prin Balcani (1917), povestite în romanul Jocul cu moartea, ajutor de arhivar la judecătoria din Turnu Măgurele (1918-1920), elev în particular la liceul din Roşiorii de Vede (1920-1922), funcţionar în capitală (1922-1923), unde se şi stabileşte. Bacalaureatei la Piteşti (1928) şi licenţiat în litere şi filosofie, Bucureşti (1933). Debutul publicistic în ziarul „Victoria” din Turnu Măgurele (22 mai 1921) şi în poezie, la „Foaia tinerimii” (15 iunie 1921). În proză, debutează în „Ziarul ştiinţelor şi al călătoriilor” (august 1921), sub pseudonimul literar Ştefan Th. Mitroi. Colaborează asiduu la „Săgetătorul”, „Universul literar” (1920-1921), „Gândirea” (din 1924), pe frontispiciul căreia va figura o vreme ca director, la „Adevărul literar şi artistic” (1922), sub pseudonimul literar Z. Tudor, la „Duminica Universului”, „Viaţa literară”, „Ţara noastră”, „România literară”. Frecventează cenaclurile conduse de Mihail Dragomirescu şi Eugen Lovinescu. În 1925-1926, îşi face stagiul militar. Debut editorial cu volumul Poeme simple(1927), premiat de Societatea Scriitorilor Români. El însuşi un împătimit al publicisticii, scoate revista lunară de critică şi artă „Azi” (1932-1940), ziarul „Credinţa” (1934), şi, împreună cu C. Clonaru, „Lumea românească” (1937-1939); în 1940, conduce „Revista română”.

Volumul de poezii, „tălmăcirile” din Esenin, Antologia poeţilor tineri (1934) fac din Stancu un scriitor de primă linie, angajat total în mişcarea literară a vremii. Pamfletarul virulent nu se dezminte în romanele Taifunul (1937) şi Oameni cu joben (1941), scrieri fără importanţă artistică. Alte plachete de poezii: Albe (1937), Clopotul de aur (1939), Pomul roşu (1940), Iarba fiarelor (1941), Anii de fum(1944). Pentru atitudinea antifascistă este internat în lagărul de la Târgu Jiu (inspirându-i volumul Zile de lagăr, 1945). Succes neaşteptat cu romanul Desculţ (1948), publicat mai întâi sub formă de foileton în „Contemporanul”; în numai două decenii, ciclul epic al lui Darie proliferează într-un număr impresionant de volume, unele ratate, de la Dulăii (1952) la Ce mult te-am iubit (1968).

Premiul de Stat pentru roman în 1952. În toţi aceşti ani, publicistica devine sporadică şi festivă. Mai colaborează la: „Cuvântul literar şi artistic” (1924-1925), „Gazeta literară”, „Luceafărul”, „Igaz Szo”, „Neue Literatur”, „Presa noastră”, „Revue Roumaine”, „Steaua”, „Utunk”, „Viaţa românească”, „Cuvântul”, „România nouă”, „Tempo” (1936), „Ultima oră” (1945) etc. Opera scriitorului, în special a prozatorului, a fost tradusă în toate limbile importante ale globului, iar după unele cărţi ale sale s-au realizat şi filme. Inconformistul aprig de odinioară găseşte resurse de adaptare şi implicare în noile realităţi sociale de după război: director al Teatrului Naţional, director de reviste literare; ales preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români (1947) şi, în 1966, al Uniunii Scriitorilor (reales în 1968 şi 1972); academician din 1955; cunoaşte în scurt timp toate onorurile politice la care putea aspira un scriitor român înrolat, în acea vreme. A mai semnat: Z.S., Z.T.S., Zah. t.s., Zaharia St., Zaharia Th. Stancu, Zaharia Tudor.

Revenirea la poezie în ultimii ani de viaţă (Cântec şoptit, 1970; Sabia timpului, 1972; Poeme cu lună,1973) precizează scrisul ciclic al unei opere întinse şi inegale, dar unitare, alimentată de biografia spectaculoasă a autorului şi mai ales de o inepuizabilă energie de a scrie. Laureat al Premiului „Herder” (1971), Stancu rămâne şi după moarte un scriitor controversat. Poate că nici nu mai este citit: o bună parte din scrierile sale s-au perimat, iar altele n-au inspirat încredere nici în timpul vieţii. Talentul şi îndeosebi uşurinţa de a scrie i-au întins capcane pe care n-a ştiut întotdeauna să le evite; s-a lăsat furat de primul impuls, de spontaneitate.Totuşi, opera lui Stancu, oricât de inegală şi plină de inconsecvenţe, impune prin cantitate şi prin originalitatea filonului biografic, care-l singularizează.

Dacă romanele, începând cu Desculţ, i-au adus lui Stancu un solid prestigiu de prozator, întâia şi ultima vocaţie rămâne poezia.Registrul liric poate să fie minor, dar nu culpabilizează câtuşi de puţin. Imagini de un delicat fior bucolic sunt extrase din senzaţiile puternice, aspre, ale copilăriei şi adolescenţei. Deşi presupun o respiraţie abruptă, sacadată, „poemele simple” ne relevă un poet viguros al sevelor amare ale pământului, al dragostei „pom roşu”, al înfrăţirii cu natura şi elementele. Îl inspiră mai ales priveliştile câmpeneşti, adunând în fiecare vers o explozie de lumină şi miresme de ierburi crude, care excită simţurile. În ungherul cel mai ascuns, intim, erotica frustă reînvie gingăşii uitate. Solidar cu lumea din care provine, Stancu ar fi putut spune şi el asemeni lui Esenin: „Sunt ultimul poet al satului”. E mai puţin derutat însă ca acesta, fiind de fapt, structural, un exaltat, iar încrederea în poezie e totală. O consideră o „iarbă a fiarelor”, puterea ei fiind aceea a farmecului. Dar, deşi senine, extatice, versurile sunt în substanţa lor triste. Un sentiment provocator al singurătăţii emană nu din izolare, ci din firea de răzvrătit, de om al contrastelor, deschis cu timpul spre politic şi istorie.

Desculţ e un roman liric, o frescă autobiografică extinsă la medii sociale diverse, cu predilecţie la satul de câmpie de la începutul secolului. Cel care îşi aminteşte este Darie, un alter-ego al autorului. Această scindare nu complică deloc naraţiunea, fiindcă nu se respectă nici o convenţie literară. Prozatorul este la fel de frust ca poetul, n-are vreo preocupare cât de vagă de compoziţie şi mizează totul pe autenticitate, adică pe argumentul vieţii, nu pe artă („literatură”). Lirismul nu face decât să accentueze trăsăturile dure ale tabloului şi atmosfera de coşmar. Îi este propriu lui Stancu un realism al cruzimii, impregnat de exotism rural. Convingător e Darie şi ca picaro al mediului citadin, unde e ucenic tăbăcar, băiat de prăvălie la un magazin de pompe funebre şi vânzător într-o băcănie. Amestecul violent de tragic şi comic, umorul aprig născut din caractere dârze, inflexibile, singularizează şi mai mult această scriere. Totul e zugrăvit în culori tari, până şi peisajul câmpiei; florile de salcâm, de exemplu, nu toropesc simţurile cu mirosul lor extatic, ci astâmpără prozaic foamea.

George Călinescu detecta „un realism de pictor spaniol” şi vedea în acest roman o carte „surprinzător de vie, deşi ea nu urmează regulile obişnuite ale genului”. Darie e mai mult o voce şi mai puţin o conştiinţă. El nu numai că toate le ştie, dar toate i se şi întâmplă. Este uimitor cât de multe i se întâmplă acestui personaj, în fond... prea livresc. Cu adevărat o conştiinţă e autorul, dar una refulată, neputându-se niciodată desubiectiviza în întregime. Chiar confesiunea lui Darie este prea nervoasă ca să n-o atribuim tot autorului. Sunt vădite şarja, umoarea pamfletară şi îndârjirea stilistică. Popa din sat e „boaita neagră”, merge des în crâşmă, are copii tâmpiţi, pe care-i trece clasa cu plocoane, aduce acasă de la biserică colacii cu căruţa şi-i dă la vite, nu la săraci, iar după înfrângerea răscoalei el este acela care face lista vinovaţilor; un personaj de-a dreptul odios. Parcă ne aflăm pe altă lume. Nu mai puţin fabuloasă, în acelaşi registru epic de basm negativ, este şi biografia lui Darie.

De fapt, tot ce se întâmplă în Desculţ contrariază copilăria; pornirea firească spre joc se confruntă neverosimil cu teroarea foamei. În schimb, palide sunt amintirile de şcolar. Cu toate că metoda de investigaţie a tabloului social este formal introspecţia, ce aparţine numai lui Darie se uită cel mai repede. Începutul romanului este un strigăt: „Tudoreee... deschide poarta!...”. Citite însă mai atent, primele capitole sunt în realitate pline de clişee sămănătoriste, pentru a se insinua apoi din ce în ce mai puternic tema foamei. Rezultă, în totul, epopeea unei comunităţi dezumanizate de foame - obsesia naţională a unui popor de ţărani. Totul pare inventat, totul pare rupt din realitate. Este echivocul permanent dintre rememorare şi ficţiune, dintre enorm şi enormitate. Brunea-Fox considera această carte „un document antropometric al vieţii rurale”.

Ciclul lui Darie continuă prin Jocul cu moartea (1962), romanul cel mai curat epic al lui Stancu. Se povesteşte „călătoria silită” a lui Darie prin Balcani, însoţit de un personaj misterios, Diplomatul. Cei doi rătăcesc prin sate macedonene şi bulgare, până ce un român de dincolo îi trece Dunărea şi ajung din nou în Bucureşti. Parcurg deci un itinerar simbolic, în cerc. Numai foamea aminteşte de Desculţ. O peripeţie ruptă parcă din basm e lupta lui Darie cu un şarpe („un şarpe ciudat, ca de pe alt tărâm”). Alături de legătura secretă dintre viciu şi inocenţă (Eugen Simion), jocul atât de periculos cu moartea îl maturizează deplin pe adolescentul Darie. Acesta nu mai e un simplu martor infirm, o mică vietate sălbatică în conflict cu mediul, ci un picaro adevărat, un aventurier al conştiinţei. Ciclul epic început cu Desculţ se încheie cu Ce mult te-am iubit, prilejuit de înmormântarea mamei lui Darie, un amplu monolog cu accente de „bocet metafizic”. Ambiţii exagerate de cronică social-politică manifestă Stancu în Rădăcinile sunt amare (2.100 de pagini şi în jur de 500 de personaje), un memorial invers, apărut ca foileton săptămânal în „Gazeta literară” (1958). Cele cinci volume formează evident un roman fluviu, dar din fericire autorul a renunţat să-l mai continue. Nu mai apare Darie, ci povesteşte direct autorul tot faptele lui Darie. Procedeul, prea ostentativ publicistic, mistifică realitatea, iar pe de altă parte face imposibilă orice mediere simbolică a evenimentului brut.

Primele două volume au fost rescrise în trilogia Vântul şi ploaia (1969), avându-l în centrul acţiunii pe comunistul Licu Oroş, în timpul evenimentelor politice culminând cu alegerile din 1946; un eşec şi acesta, asemeni întregului ciclu al Rădăcinilor..., din care s-a mai desprins Pădurea nebună, roman remarcabil ca şi Jocul cu moartea; un poem de dragoste şi al câmpiei scitice. Ultimul roman, Şatra (1968) este independent de celelalte. Autorul evocă, cu un ochi atent îndeosebi la pitoresc, suferinţele în vreme de război ale unei comunităţi de romi mutate în Transnistria. Un fior tragic autentic însufleţeşte întreaga poveste. Cu toate denivelările sugerate, proza lui Stancu izbuteşte să ne emoţioneze şi astăzi, unele cărţi sunt de neuitat. Puţini prozatori români au mai reuşit ca experienţa lor de viaţă, transpusă epic, să concureze imaginaţia, s-o întreacă chiar. A încetat din viață în 1974, la vârsta de 72 de ani.

Surse:

http://www.autorii.com/scriitori/zaharia-stancu/index.php

https://www.tititudorancea.org/z/biografie_zaharia_stancu.htm

https://serialreaders.com/2469-biografie-zaharia-stancu.html

https://www.ro.biography.name/industriasi/157-scotia-uk/157-zaharia-stancu-1902-1974

https://www.artline.ro/Zaharia-Stancu-29521-1-n.html

http://www.viatasiopera.ro/zaharia-stancu/biografie.html

https://mariromaniailiteraturii.weebly.com/zaharia-stancu.html

$$$

 S-a întâmplat în 6 decembrie1768: La această dată, a fost publicată prima ediţie a „Encyclopaedia Britannica". Encyclopædia Britannica (ortografiat corect cu æ, dar scris frecvent Encyclopedia Britannica) este cea mai veche enciclopedie generală scrisă în limba engleză. Considerată de mulți ca fiind prima autoritate în domeniu, articolele sale sunt de regulă considerate corecte, de încredere și bine scrise.

Prima ediție a fost publicată între anii 1768 și 1771.Ediția a 11-a, Encyclopædia Britannica 1911, publicată între 1910 și 1911, este disponibilă gratuit pe internet într-o formă scanată și transformată în text prin recunoașterea optică a caracterelor, ceea ce implică existența unor erori; totuși, bogăția de informații din cele peste 40.000 de articole scrise de peste 1500 de experți din întreaga lume face ca acest material să fie extrem de util.

Ediții:

Ediția întâi, 3 volume, 1768-1771.

Ediția a doua, 10 volume, 1777-1784.

Ediția a treia, 18 volume, 1788-1797.

Ediția a patra, 20 de volume, 1801-1810.

Ediția a cincea, 20 de volume, 1815-1817.

Ediția a șasea, 20 de volume, 1823-1824.

Ediția a șaptea, 21 de volume, 1830-1842.

Ediția a opta, 22 de volume, 1853-1860.

Ediția a noua, 25 de volume, 1875-1889.

Ediția a zecea, compusă din ediția a noua plus 11 volume suplimentare, 1902-1903.

Ediția a unsprezecea, 29 de volume, 1910-1911.

De la ediția a 3-a, Britannica s-a bucurat de o reputație populară și critică pentru excelența generală. Edițiile a 3-a și a 9-a au fost piratate pentru vânzare în Statele Unite,începând cu Enciclopedia Dobson.La eliberarea ediției a 14-a, revista Time numea Britannica „Patriarhul Bibliotecii". Într-o reclamă înrudită, naturalistul William Beebe a fost citat spunând că Britannica a fost „dincolo de comparație, deoarece nu există niciun concurent". Referințele la Britannica pot fi găsite în întreaga literatură engleză, mai ales într-una dintre povestirile preferate ale lui Sir Arthur Conan Doyle, Sherlock Holmes, „Liga roșcaților". Povestea a fost subliniată de Lord Mayor of London, Gilbert Inglefield, la bicentenarul Britannicii.

Versiunea CD/DVD-ROM a Britannica, Encyclopædia Britannica Ultimate Reference Suite, a primit Premiul Distinguished Achievement din 2004 de la Asociația Editorilor Educaționali.La data de 15 iulie 2009, Encyclopædia Britannica a fost premiată ca fiind unul dintre „Top zece Superbrand-uri în Marea Britanie" de către un grup de peste 2.000 de recenzori independenți, raportate de BBC. După 244 ani de la apariție, editura a decis în anul 2012 să renunțe la varianta pe suport de hârtie a enciclopediei. Ultima ediție publicată a fost cea din 2010, în 32 de volume, care se vinde cu 1395 dolari. Motivul deciziei este Wikipedia, care, fiind gratuită, a dus, practic, la stagnarea aproape totală a vânzărilor. Compania care editează Encyclopaedia Britannica a decis să se reorienteze pe enciclopedii on-line și pe materiale educaționale pentru școli. Actuala variantă a Encyclopaedia Britannica rămâne accesibilă pe Internet, cu imagini și fișiere video, pe baza unui abonament anual cu prețul de 70 dolari.

Surse:

https://www.britannica.com/

https://www.agerpres.ro/stiinta/2018/12/10/o-editie-princeps-a-encyclopaedia-britannica-publicata-online--224942

https://prior.ro/encyclopedia-britannica/

http://www.bewhere.ro/stiri/enciclopedia-britannica-renunta-la-editiile-tiparite-1720/

https://www.dilemaveche.ro/sectiune/dileme-line/articol/sfirsitul-unei-ere