$$$

 

Codul Morse – O revoluție în comunicare

Codul Morse a fost creat în anii 1830 de Samuel Morse pentru transmiterea mesajelor prin telegraf electric. Totuși, există dovezi că Alfred Vail, asistentul lui Morse, a avut un rol esențial în dezvoltarea alfabetului și a tehnologiei telegrafului, deși a rămas aproape uitat.

Împreună cu Joseph Henry, cei trei americani au conceput un sistem ce trimitea impulsuri electrice către un electromagnet, marcând crestături pe o bandă de hârtie. Vail a extins codul inițial, adăugând litere și semne speciale, și a optimizat frecvența simbolurilor: „puncte” (scurte) și „linii” (lungi), în funcție de uzanța literelor în limba engleză.

Pentru interpretare, operatorii vocalizau semnalele ca „dit” și „dah”, iar combinațiile formau litere – de exemplu, „c” era „dah-di-dah-dit”.

Codul Morse a fost adoptat în aviație începând cu anii 1920, devenind obligatoriu pentru piloți în anii 1930, atât pentru comunicare cât și pentru identificarea balizelor.

Deși astăzi este rar folosit, codul Morse rămâne un sistem digital unic, ușor de transmis și interpretat fără tehnologie avansată. Poate fi redat prin impulsuri electrice, tonuri audio, semnale radio sau vizuale – inclusiv prin lanternă sau heliograf.

$$$

 VIAȚA SECRETĂ A LUI GEORGE CĂLINESCU

George Călinescu a fost fiul servitoarei Mariţia şi a avut un tată care nu l-a recunoscut. A fost adoptat şi a avut parte de o copilărie plină de frustrări şi complexe. Criticul de la maturitate a fost un adult izolat, măcinat de lipsurile din trecut.

George Călinescu a fost fiul servitoarei Mariţa, un copil crescut fără tatăl adevărat, rămas în grija unei familii adoptive. Copilăria plină de lipsuri materiale şi sufleteşti şi-a pus amprenta asupra personalităţii adultului, criticul literar de mai târziu. Maria Vişan, mama lui George Călinescu a ajuns în casa ceferisitului Constantin Călinescu din Bucureşti, după ce a fugit de fratele ei gelos şi violent. Servitoarea Mariţa s-a adăpostit în casa ceferistului bucureştean şi a făcut un copil din flori cu fratele soţiei lui Constantin Călinescu. George Călinescu s-a născut pe 19 iunie 1899 la Spitalul Filantropia, ca fiu natural al Mariei Vişan. Pentru că familia nu l-a lăsat, Tache Căpitănescu nu şi-a recunoscut niciodată copilul. Fiul Mariei Vişan a fost adoptat pe 17 martie 1907 de familia Constantin şi Maria Călinescu. Tatăl adevărat al criticului s-a sinucis câţiva ani mai târziu.

Elev mediocru

Anii plin de frustrări şi complexe din copilăria au influenţat activitatea de şcolar a elevului George Călinescu. La vârsta claselor primare, când majoritatea colegilor aveau note mari, rezultatele lui George Călinescu au fost mediocre. Pe primul trimestru al clasei I, a avut numai note de 8. A fost nevoit să întrerupă cursurile din cauza unei bronşite şi a rămas în urmă cu materia.

În ciclul primar, elevul Călinescu a avut media 5 la Matematică. Singurele materii la care a reuşit să obţină 9 au fost Citire, Scriere, Gramatică şi Religie. Singurul premiu pe care l-a luat George Călinescu în şcoala primară a fost premiul trei.

Un soţ dificil

Un adult izolat, depresiv, superstiţios care suferea de mania persecuţiei. Aşa este descris criticul de soţia sa Alice şi de istoricii care s-au aplecat asupra personalităţii sale. Căsnicia criticului a stat sub semnul izolării şi al intimităţii. S-a căsătorit cu Alice Vera în 1929 şi deşi socrii aveau o situaţie materială bună, criticul a preferat să-şi întemeieze un cămin în chirie. În viaţa conjugală, criticul s-a ţinut departe de petreceri şi prieteni. Se spune că atunci când soţia a primit vizita unei prietene din provincie, criticul deranjat de tulburarea intimităţii a reacţionat astfel: ”Da’ nu mai pleacă aia odată?”.

„Viaţa noastră a fost totdeauna modestă. Trăiam retraşi. Mergeam o dată, de două ori pe săptămână la cinematograf, la teatru. Spectacolele le alegea soţul meu. În ultimii ani mergeam la concertele simfonice de la Ateneu. Vizite? Rar primeam. Una, două pe an. Şi de făcut nu făceam mai niciodată împreună. Ne vizitau îndeosebi scriitorii, cunoscuţi ce se anunţau dinainte”. „Iniţiativele îi aparţineau lui. Eu nu aveam voinţa mea. Şi gospodăria noastră s-a despărţit în două. Eu aveam grijă de tot ce privea latura materială: piaţa, mâncarea, cumpărăturile curente; lemne eu aduceam. El era foarte comod. În afară de scris, nu avea grijă de altele”, scrie Alice Vera în jurnal.

Cât timp a lucrat la Istoria literaturii române, Călinescu s-a izolat complet. „Se închide în casă cu săptămânile când e să redacteze; atunci îşi ascunde domiciliul sau îşi dă adrese fictive, terorizat la gândul că ar putea fi întrerupt de la lucru”, scrie Lucian Nasta în ”Intimitatea amfiteatrelor”.

Critic izolat

În perioada creaţiei ”Istoriei Literaturii române”, criticul a trăit ca un ascet. Noaptea citea, dimineaţa şi după-amiază scria. Odihna însemna câteva ore de somn la prânz. Atât de absorbit de munca sa, George Călinesescu uita să mănânce. „Câteodată, absorbit de lucru, nu se ridica pentru masa de prânz. Eu sau servitoarea, dar mai ales eu aşezam pe o măsuţă alăturată, cu cât mai puţin zgomot, tava cu mâncare. Dacă mâncarea se răcea, era reîncălzită, şi dacă şi aşa rămânea neatinsă, era înlocuită cu alte alimente mai uşoare”, mai spune Alice Vera în Jurnal. Potrivit evocărilor soţiei sale, Călinescu era un om superstiţios. Se temea de ziua de vineri şi la maturitate nu ieşea din casă în ziua considerată rea. Nu părăsea niciodată Bucureştiul fără soţie.

Sfaturile lui George Călinescu pentru femei

Autorul ”Istoriei literaturii române” a lăsat în urmă o serie de cugetări şi citate care au în centru femeia. “Poţi fi savanta, poţi fi artistă, dar nu uita că eşti femeie. Nu trece în tabăra bărbaţilor”, sfătuia criticul reprezentantele sexului frumos. “Nu-ţi fortifica în aşa fel caracterul, încât să nu mai poţi plânge. O femeie care nu ştie să plângă şi-a pierdut jumătate din farmecul ei”, mai spunea George Călinescu.

 “Nu te căsători cu un bărbat care declară cinic că nu pricepe arta. Poate ascunde vicii îngrozitoare. Dacă soţul tău va fi un bărbat excepţional, nu te extazia în fata celorlalţi de ceea ce face, nu-l apăra de bârfeli. Îl vei obişnui să se considere intangibil. Nu îndepărta brutal, fiind căsătorită, pe bărbatul pe care-l stimezi şi crezi că te iubeşte cu adevărat. Poţi întuneca astfel o existenţă. O prietenie delicată nu e un adulter”, sfătuia criticul femeile măritate.

Ion Aluneanu

$$$

 O POVESTE DE DRAGOSTE CU VIOLETE DE PARMA 

Redau mai jos povestea de dragostte dintre dr. Carol Davila – fiul natural al lui Franz Liszt – si a iubitei lui Ana Racovita-Golescu, viitorii parinti ai scriitorului Alexandru Davila………….

Intamplarea de mai jos s-a petrecut in iarna anului 1859, deci in cel dintai an de domnie a lui Cuza Voda.

Participau la un bal select: civili din inalta societate, ofiteri distinsi, doamne si domnisoare de o rara eleganta si aleasa frumusete. Dar atentia tuturor tinerilor era indreptata catre una dintre cele mai frumoase ale timpului Ana Racovita-Golescu, care era asaltata indeosebi de cativa indragostiti, cum pretindeau ei, serios. Multi dintre acestia ii cerusera mana, de cateva ori chiar, cu insistenta, fara sa fi primit din partea fetei, nici un raspuns. Ca o domnisoara binecrescuta, se purta amabil cu fiecare, dar nu incuraja pe nimeni mai mult decat s-ar fi cuvenit.

Printre tinerii indragostiti de Ana era si doctorul Carol Davila, barbat cam de vreo 30 de ani, care, desi se gasea in cercul ei de admiratori, sedea sfios deoparte. Timiditatea ii era sporita si de faptul ca, in urma unei boli, ramasese cu un defect la mana stanga, din care pricina si-o tinea ascunsa la spate, ca sa evite, pe cat posibil, sa-i fie vazuta. Ana isi dadea seama de afectiunea puternica a doctorului Davila pentru ea, dar ii acorda aceeasi minima si politicoasa atentie de care se bucurau si ceilalti.

In seara aceea, frumoasa fata venise imbracata intr-o rochie violeta, de dantela, care o prindea de minune. incepuse tocmai o discutie despre toaleta Anei. Doctorul Davila trecu mai aproape, ca sa auda mai bine ce se vorbea. Discutia o provocase unul dintre tineri, facand aprecieri magulitoare si… lingusitoare cu privire la frumusetea si culoarea rochiei. Toti curtezanii se-ntreceau acum in laude, care de care mai iscusite, cautand sa fie cat mai originali si convingatori. Numai doctorul Davila nu scotea o vorba. Privea emotionat si admira in tacere. in cele din urma, unul dintre adulatorii fetei spuse cu indrazneala, privind buchetul de violete artificiale prins cu o agrafa de aur si topaze la corsajul rochiei:

– Pacat de violetele acelea ca nu sunt naturale! Efectul ar fi fost grozav!

Fata surase ingaduitor si raspunse prompt:

– Desigur ca efectul ar fi fost altul si rochia mea ar fi avut de castigat fiind impodobita cu violete naturale! Apoi adauga, oftand discret: si sunt florile mele preferate… Am cautat in tot orasul, dar n-am gasit la nici o florarie. A trebuit sa renunt cu multa parere de rau. Am auzit ca s-ar gasi violete de Parma la o sera de la marginea Bucurestiului, dar cine sa se aventureze pana acolo pe vifornita aceasta ingrozitoare?

Intr-adevar, era o iarna nemaipomenit de geroasa si viscolea cum de mult nu pomenisera batranii! Tinerii curtezani zambira gratios si se grabira sa o aprobe:

– Da, adevarat, e o vreme pacatoasa! Sa nu dai un caine afara din casa!

Totul s-a terminat aici pentru toata lumea, dar nu si pentru doctorul Davila, care a parasit imediat balul. si-a imbracat mantaua, si-a apasat caciula pe frunte, a incalecat in graba si a pornit catre marginea Bucurestiului, la vestitele sere unde stia el ca se gasesc tot soiul de flori naturale in toiul iernii. A calatorit aproape sufocat de vifornita aceea cumplita, care se-ntetea din ce in ce, si nu s-a lasat pana n-a gasit violetele mult dorite. A trezit gradinarii din somn, a platit cat l-ar fi costat, poate, o florarie intreaga, a facut un buchet enorm, pe care l-a acoperit cu grija, si a pornit inapoi, intr-adevar dus de vant. De-abia a mai avut rabdare sa-si scoata mantaua. A intrat in sala balului, rosu la fata ca un bujor, de gerul naprasnic si de puternica emotie ce-l stapanea in acele clipe, si a cautat cu ochii infrigurati pe fata iubita. Intamplarea, binevoitoare de multe ori cu cei indragostiti, a facut sa fie o pauza de dans si fata sa se gaseasca in acelasi cerc de admiratori si pretendenti. Doctorul Davila a inaintat, adanc tulburat, s-a oprit in fata ei, inclinandu-se ceremonios si, oferindu-i florile cu dreapta, i-a spus cu glas limpede si patrunzator:

– Domnisoara Ana, dati-mi voie, va rog, sa va ofer eu, cu o singura mana…

Dar adanca emotie, ce pusese cu totul stapanire pe el, l-a impiedicat sa continue. Se facuse o liniste desavarsita. Nu se auzea decat respiratia agitata a celor de fata, curiosi la culme sa vada care va fi urmarea. Fata a ramas o clipa infiorata, caci si-a dat seama de ce om are in fata ei, dupa gest, care spunea mai mult decat o mie de cuvinte de dragoste la un loc! Cu ochii in lacrimi, a luat buchetul de violete naturale, l-a prins in corsaj in locul celuilalt si, strangand cu caldura mana uda de zapada a acestui adevarat cavaler, i-a raspuns inspirata, in deplina armonie cu cele spuse de tanarul doctor indragostit:

– Iar mie, domnule Davila, da-mi voie, te rog, sa-ti ofer mana mea!

Acestia au fost parintii marelui dramaturg si om de teatru de mai tarziu Alexandru Davila, creatorul lui “Vlaicu Voda”, cea mai frumoasa drama istorica in versuri din literatura romana. 

Sursa History & Art OLD Stories

$$$

 DRAMA EROTICĂ

ÎN „ CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI”....

   ✍️ Ion Ionescu-Bucovu 

MARIN PREDA, făcând apel la TOLSTOI, spunea undeva că în dormitor pot avea loc uneori tragedii mai teribile ca în istorie.

    -În fond ce este “CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI?” O confesiune, o spovedanie sinceră făcută avocatului său înainte de condamnare pentru o crimă sentimentală.

     -În “CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI ” avem o tragedie sentimentală sfâşietoare, marcată de legătura lui PATRINI cu cele patru femei din viaţa lui. Ce-i istoriseşte PETRINI avocatului său? Un şir de eşecuri sentimentale repetate. Crezând în “marea iubire”, are mereu impresia că o şi trăieşte. În dragoste cunoaşte cumplite dezamăgiri, dar cade mereu pradă aceloraşi iluzii. În primul rând îşi istoriseşte dragostea cu femeia pe al cărei soţ l-a omorât, apoi experienţele amoroase precedente şi rezultatul lor catastrofal, dar şi eşecurile din viaţa socială.

     -Titlul cărţii, se regăseşte în roman într-o declaraţie de dragoste adresată lui VICTOR PETRINI, la telefon, de SUZY CULALA(“Ce mai faci tu, cel mai iubit dintre pământeni?”) ( să nu uităm că aşa i se adresase lui MARIN PREDA şi iubita lui, AURORA CORNU, citindu-i într-o seară manuscrisele), SUZY, deci, una dintre femeile iubite de către PETRINI care-l acaparase sentimental până la subjugare. După cum afirmă EUGEN SIMION “este desigur ironic. Cel mai iubit dintre pământeni se dovedeşte un om pe care destinul sau hazardul îl privează de iubire”, fiind , de fapt, “cel mai lovit dintre pământeni”. Ideea romanului, este că o societate construită pe abuz, minciună, asasinat politic, ateistă, care promovează bestiile la conducerea societăţii, nu poate exista mult timp şi se autodevorează. Evenimentele se petrec într-un oraş din TRANSILVANIA al cărui nume nu este precizat în roman, dar care , după opinia criticii literare, ar putea fi recunoscut CLUJUL, în perioada de după cel de-al doilea război mondial, mai precis, în anii `50-`60 ai comunismului.

    VICTOR PETRINI este închis de două ori, o dată din motive politice minore şi altădată pentru uciderea din gelozie a soţului femeii iubite. PETRINI este protagonistul şi, în acelaşi timp, personajul-narator al romanului; reprezintă tipul intelectualului lucid; asistent universitar, profesor de filosofie, el îşi analizează cu luciditate şi îşi problematizează existenţa; conform lui NICOLAE MANOLESCU, PETRINI „are ceva din idealismul şi din cavalerismul etic al eroilor lui CAMIL PETRESCU, decât că este ceva mai complex. Dorinţa cea mai mare care-l animă este aceea de a înţelege ce se petrece cu el. Şi e pătruns de credinţa că se poate obţine fericirea prin iubire. Viaţa nu i-a împlinit dorinţele şi PETRINI a eşuat acolo unde ţinea cel mai mult să reuşească. Dar nu pierde credinţa lui dintâi.” ; personajul porneşte prin labirintul social şi primeşte iubirea ca pe un fir al ARIADANEI, alcatuit din patru secvenţe simbolice: NINETA, CĂPRIOARA, MATILDA şi SUZY.

     NINETA reprezintă dragostea adolescenţei; capriciul care rupe cuplul, fiindcă NINETA îi impune voinţa ei, adică să-şi părăsească destinul propriu ca să-l urmeze pe al ei .

     CĂPRIOARA, cea de-a doua iubită îl admiră, fiindcă, devenit asistent la Universitate, crede că poate domina realitatea. CĂPRIOARA a fost sedusă de un medicinist şi a rămas însărcinată. VICTOR PETRINI, orgolios, nu acceptă compromisul. Încercând să scape de sarcină, Căprioara moare.

    MATILDA, reprezintă a treia etapă a drumului prin labirint, când el crede, ca filosof, că poate lua în posesie realitatea prin cunoaştere şi vrea să elaboreze o nouă gnoză. EUGEN SIMION afirmă despre ea: „...este o fiinţă abisală, imprevizibilă, jucăria unei forţe obscure. […] Femeie instruită (este arhitectă), MATILDA cade periodic sub puterea unui rău incontrolabil şi atunci femeia tandră şi atrăgătoare devine de nerecunoscut”. 

     SUZY, a patra experienţă îl dezmăgeşte şi mai rău. După cum EUGEN SIMION spune: „Feminitatea ei se bazează pe o continuă fugă de indentitate. Nu e trufaşă şi n-are crize de demnitate, existenţa ei lunecă la suprafaţa evenimentelor, fără mari traume. SUZY ascunde însă adevăratul ei statut conjugal şi lipsa ei de curaj, explicabilă altfel, provoacă un deznodământ grav”.

La capătul a patru experienţe amoroase catastrofale care l-au implicat existenţial în chipul cel mai adânc amărăciunea ultimei deziluzii de cruzime maximă, fiindcă a luat forma vrăjii , PETRINI ajunge la concluzia că dacă dragoste nu e, nimic nu e!

Curajul scriitorului constă tocmai în a arăta mirajul acestei tenace credinţe şi neputinţa realizării ei. Tragismul răscolitor vine din revelaţia simultană că o astfel de veşnică şi neistovită iluzie îi e proprie naturii umane. Toată partea rezervată cronicii sociale contemporane îşi justifică rostul în roman numai prin raportare la tema fundamental: drama erotică.

     PETRINI mizează totul pe fericirea obţinută prin dragoste, e singura lui şansă de împlinire omenească. Căzut din poziţia lui social de profesor de filozofie în urma pedepsei pentru crimă, Petrini caută scăparea în eros. Dacă primele două femei, NINETA şi CĂPRIOARA nu-l afectează prea mult, cîtă vreme şansele lui de realizare rămân posibile, cu MATILDA începe adevărata tragedie. Femeia acesta voluntară, descurcăreaţă, pătimaşă, nebună şi rece, calculată totodată, profundă şi superficială în aceeaşi măsură, care trăieşte cu o intensitate extraordinară , întruchipează o fantastică energie subjugatoare şi distructivă pentru el. Unii critici literari îi reproşază lui PREDA că a făcut-o prea trivială. Dar trivialitatea animalică, asociată vicleniei, frumuseţii şi deprinderii anumitor comportări ale unei femei de lume îi conferă MATAILDEI o puternică personalitate, o înzestrează cu o fascinaţie tulburătoare, stârnind atracţie şi repulsie, datorită tocmai grosolăniei şi imprevizibilităţii, francheţii şi aerului enigmatic. Ea este o felină care ştie când să iasă la atac şi o pisicuţă blândă când joacă rolul de îndrăgostită.

SUZY nu se compară cu ea. E prea vaporoasă şi corespunde gustului lui PETRINI de femeie amoroasă, femeiea-fee.

      Dramatismul sentimentului este punctual forte al scriitorului, facultatea iubirii de a îmbrăca nebănuite forme, trecând prin efuziune, pândă, cruzime rece şi violenţă paroxistică, spre a ajunge la ură bestială sau dispreţ total. Sub acest aspect romanul conţine scene antologice, fără pereche în literature noastră română. De la războiul rece al privirilor de la masă de la Tasea, la cearta şi bătaia din birou la vizita la spital, toate scenele merg până la un absurd greu de înţeles.

Revelaţia deziluziilor successive cutremurătoare arată cât de cumplit poate fi infernal iubirii.

MARIN PREDA, călcând pe urmele marelui său admirator, DOSTOIEVSKI, vede adâncimi sufelteşti abisale acolo unde omul de rând nici nu le bănuieşte. Bun psiholog, PREDA coboară în infernul sufletului , scoţând la suprafaţă tot mâlul care s-a aşezat în om. Mai ales femeile lui sunt magistral descries în astfel de situaţii. Să nu uităm că multe din scenele acestea sunt scene din viaţa lui, experienţe amorose care l-au dezamăgit şi le-a transferat eroului din roman, dându-le strălucire.

Convingerea lui este că dragostea nu este eternă, durează o perioadă şi apoi intervine animalul din om care o destructurează. Şi cu cât iubeşti mai mult cu atât deziluzia ceste mai mare.

$$$

 ȘTIAȚI CĂ?

-VARZA murată reface flora intestinală?

      Întrucât este un aliment fermantat,este o sursă excelenta de probiotice,substanțe care ajută la refacere florei intestinale. 

   ,,Chiar dacă se spune că legumele își schimbă proprietățile gustative prin acrire sau murare, varza, gogonelele, castraveții murați și pepenele sunt o bombă de sănătate pentru că detoxifică organismul, îl apără de boli și îl face mai rezistent împotriva virușilor..Murăturile se obțin prin fermentarea acidolactică, naturală, cu tulpini de bacterii probiotice sălbatice a legumelor și fructelor proaspete, sănătoase, în saramură. Sub influența microflorei de fermentație acestea capătă valoare nutrițională deosebită, devenind practic alimente funcționale probiotice informează doctorulzilei

    -Specialiștii le recomandă în special, după o masă pe bază de carne și grăsimi. Totodată, castraveții murați sau alte legume sunt bogate în fibre necesare procesului digestiv și luptei împotriva cancerului.

Murăturile reprezintă soluţia pe perioada iernii pentru aportul de vitamine hidrosolubile-A,E,K şi minerale din legume. „Sunt o sursă importantă de fibre pe perioada iernii alături de cereale integrale şi fructe. Sunt utile astfel pentru reglarea tranzitului intestinal. În plus, conţin în urmă fermentaţiei cantităţi crescute de drojdie cu conţinut bogat în vitamine din grupul B”, spune nutriţionistul Ştefan Ionuţ.

     -Se spune că broccoli, varza murată şi conopidă sunt alimente excelente care ajută la prevenirea cancerului. Un studiu finlandez a arătat că varza murată are chiar mai multe proprietăţi în lupta împotriva cancerului. S-a constatat că prin intermediul procesului de fermentaţie, izotiocianații joacă un rol important în eliminarea substanţelor cancerigene din organism.

    -S-a dovedit că VARZA este o sursă excelenţă de vitamina U, care poate ajută la vindecare ulcerului peptic. Sucul de varză crudă s-a dovedit a fi un tratament eficient pentru ulcerul peptic, iar varza murată reprezintă o altă sursă de vitamina U.

    -VARZA murată este singurul produs vegetal care conține vitamina B12, care are rolul de a încetini procesul de îmbătrânire, protejează sistemul nervos și împiedică pierderile de memorie.

    -Astfel, varza murată dar și zeama de varză conțin vitamina U, vitamina anti-ulceroasă, care se distruge prin fierbere, de aceea varza murată și zeama se recomandă în tratarea bolilor ulceroase.  

    - Pentru că stimulează arderea grăsimilor și normalizează apetitul, varza și zeama de varză murată se recomandă, crudă, și în curele de slăbire.

Moarea reglează si stabilizează tensiunea. Persoanelor hipotensive li se recomandă zilnic, un pahar de moare de varză. Câteva pahare de moare pe zi, mai multe zile la rând, ajută la normalizarea digestiei, în special previne constipația."

$$$

 30 noiembrie 1934

Moare CINCINAT PAVELESCU 

        Autor al unor nemuritoare epigrame și al versurilor unor romanțe cunoscute în epoca interbelică, printre care și celebra “Intimă”, cântată de Jean Moscopol, pe muzica lui Ionel Fernic, fascinantul poet Cincinati Pavelescu s-a stins din viață pe 30 noiembrie 1934, la vârsta de 62 de ani, la Brașov. Cincinat Pavelescu, „o viață închinată frumosului și binelui” (2 noiembrie 1872-30 noiembrie 1934)

La 30 noiembrie 1934, murea la Brașov Cincinat Pavelescu, îndrăgit epigramist și poet, răpus de un cancer pulmonar. Printr-o ironie a sorții, decesul s-a produs în mod neașteptat, la scurt timp după participarea la înmormântarea prietenului său, gen. Ion B. Florescu, eveniment care-i provocase o puternică tristețe.

Cincinat Pavelescu a rămas în memoria contemporanilor în special pentru inspiratele improvizații în versuri care animau banchetele sau seratele literare, fiind considerat până în prezent unul dintre cei mai străluciți autori de epigrame. În cercul său de prieteni îi era binecunoscut prodigiosul talent, Radu Rosetti afirmând că în serile sale bune, în timpul unei aniversări sau festivități, dacă era bine dispus, se întâmpla să scrie sute de mici înțepături pline de duh, impecabile ca formă și ca spirit. 

   Din păcate, puține au fost publicate, cele mai multe, notate la repezeală pe foi de hârtie, cărți de vizită sau șervețele, au cunoscut o glorie efemeră. Poeziile sale, lieduri, sonete și romanțe s-au bucurat, de asemenea, de succes în perioada interbelică, printre cele mai cunoscute numărându-se „Frumoasa mea cu ochii verzi” și „Îți mai aduci aminte, doamnă?”.

Debutul său literar în revista „Literatorul” (nr. 2/1892) a însemnat începutul unei îndelungate prietenii cu Alexandru Macedonski și apropierea de cercul simboliștilor, experiența acelor ani influențându-i stilul, fără a-l transforma într-un reprezentant al acestui curent care fascina lumea literară la începutul secolului XX. 

Cincinat Pavelescu a fost primul președinte al Societății Scriitorilor din România, ulterior Uniunea Scriitorilor din România, fondată în anul 1908 din inițiativa scriitorilor Emil Gârleanu, Ștefan Octavian Iosif și Dimitrie Anghel. Statutele tinerei societăți românești au fost inspirate de „Statuts de la Société des Gens de Lettres”, aduse de Cincinat Pavelescu de la Paris. 

În contradicție cu spiritul său boem și cu firea blajină a fost profesia de judecător – ulterior procuror – pe care a exercitat-o timp de 32 de ani, în mai multe orașe din țară (Marginea, Brăila, Corabia, Neamț, Râmnicu Sărat, Snagov, Slănic-Prahova, Sinaia, Constanța, Cluj, Oradea, Brașov) și care l-a situat în apropierea unei lumi diferite, aceea a infractorilor ale căror cazuri le judeca. 

În Primul Război Mondial s-a refugiat la Iași și apoi, în 1917, a plecat la Paris pentru a promova cauza României, în calitate de consilier juridic. În capitala Franței a tipărit ziarul „Românul” și, câtiva ani mai târziu, în timpul Conferinței de Pace, „Curierul franco-român”. În corespondența din acea perioadă, mărturisește însă că, deși era recunoscut serviciul pe care ziarul îl făcea țării, lipsa subvențiilor din partea guvernului român l-a adus în situația de a amaneta o casă a soției, soprana Alice Viardot-Garcia, și aproape l-a ruinat. Tot atunci s-a apropiat de Elena Văcărescu și Anna de Noailles, cu care a legat strânse prietenii. 

Starea sa de spirit și situația financiară precară sunt descrise într-o scrisoare pe care poetul o trimite unui prieten din Brăila, la 7 aprilie 1921: „Anii au curs, tâmplele mi s-au albit, dar sufletul, ca o pasăre sălbatică bate cu vioiciune încă din aripi obosite și aleni din trecutul care se depărtează. Presentul brutal mă recheamă la realitate: «nu-nvie morții, e-n zadar, poate!». Acolo departe e tinerețea, prietenia, fericirea, amorul, patria, aici maturitatea, egoismul, grijile, munca și străinătatea. Orice s-ar zice: fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n țara ta! Nu sunt vorbe zadarnice! Dar sunt coprins fără voe de o înduioșare care mă face să lăcrimez. Și viața mea a fost ciudată și tristă. Am trăit totdeauna pentru alții. Nu-mi pare rău. Nițel egoism și puțin arrivism m-ar fi purtat departe. Am trăit însă «a la giornata» cum zice consulul italian și nu m-am sinchisit niciodată de ziua de mâine. Acum însă a trecut peste mine războiul și m-a ruinat. Biblioteca mea scumpă, manuscrisele, tot ce-am avut la Sinaia, praf, nicio despăgubire. [...] Am ipotecat o casă a soției mele Alice ca să pot preda acest ziar care face atâtea servicii țării. Iată viața mea întreagă. Bilanțul e trist. La activ nimic. Adică mi-a rămas ceva. Câțiva prieteni ca tine [...] Voi dispare regretând că nu mai am nimic ca să sacrific unei cauze frumoase și naționale. Nu știu ce ai mai putea să faci tu în Brăila pentru amicul Cincinat care se sbate aici cu miseria, tocmai când soarta ar fi trebuit să-l răsplătească pentru o viață întreagă închinată frumosului și binelui. Ca o ironie, voi împlini în mai 30 de ani de literatură [...]” (ANR, Colecția Personalități, dosar 1.3.1.P.2.3)

Conform dorinței sale testamentare, Cincinat Pavelescu a fost înmormântat la Bucureștiul natal, în Cimitirul Bellu, întorcându-se astfel post-mortem în orașul în care și-a dorit, fără succes, să trăiască și să profeseze.

Selecția de documente pe care v-o propunem astăzi cuprinde epigrame, poezii, și scrisori (Colecția Personalități), însoțite de fotografii (Colecția Documente Fotografice), care sunt accesibile celor interesați de subiect prin intermediul Sălii de Studiu a Arhivelor Naționale.

$$$

 Din cartea lui ROMY SCHNEIDER:

"POVESTEA VIEȚII ȘI A IUBIRII.".....

         În anul 1960, ea nu lucra și, ca logodnică a lui ALAIN DELON, îl urma pretutindeni… 

     Mai târziu, ROMY a plecat împreună cu DELON în ITALIA, unde acesta trebuia să joace în filmul "ROCCO ȘI FRAȚII SĂI". VISCONTI a privit cu suspiciune prezența logodnicei protagonistului său… După finalizarea filmărilor, el a semnat un contract cu THÉÂTRE de PARIS pentru montarea piesei "NU POȚI S-O NUMEȘTI DESFRÂNATĂ", a dramaturgului englez din secolul al XVII-lea JOHN FORD. 

     -Acțiunea piesei se petrece la PARMA, în anul 1540. ALAIN DELON urma să interpreteze rolul nobilului GIOVANNI, orbit de o pasiune nelegiuită pentru propria soră, ANNABELLA, pe care, într-un acces de gelozie, ajunge să o ucidă. VISCONTI hotărâse să monteze piesa cu o fidelitate desăvârșită față de cultura materială a epocii. Decorurile erau create cu o minuțiozitate uimitoare, iar costumele, lucrate din țesături prețioase, reproduceau cu exactitate croiul vestimentației renascentiste. Pentru această montare au fost alocate 50 de milioane de franci vechi.

     -Alături de DELON, ROMY asista la toate repetițiile, sorbind fiecare cuvânt al maestrului. Tocmai această atenție l-a determinat pe VISCONTI să o încerce în rolul ANNABELLEI. Astfel, din simplă observatoare, ea s-a transformat într-o participantă a spectacolului care avea să-i schimbe destinul. Iată cum povestea însăși actrița.

     -„Pe atunci purtam părul închis la culoare, despărțit pe mijloc. Cu această coafură păream mai matură decât eram. Probabil că tocmai asta l-a făcut pe VISCONTI să mă ia în considerare pentru piesă. M-a privit cercetător:

— Ei bine, ROMINA, vrei să-i fii parteneră lui ALAIN? Ai fi o interpretă desăvârșită…

— Doamne, eu n-am mai călcat vreodată pe o scenă. Cum ar putea o fată fără cea mai mică experiență teatrală să joace într-o piesă engleză, tradusă în franceză și montată de un regizor italian? Criticii mă vor nimici. Nu știu nici să vorbesc bine franceza, nici să mă mișc pe scenă. Ar fi o sinucidere artistică.

— Așadar, îți lipsește curajul, ROMINA? — a spus el, atingând cel mai sensibil punct al meu.

— Nu e vorba de curaj. Știu doar că nu sunt în stare de așa ceva.

— Te voi trimite la PARIS, ROMINA, ca să înveți limba. Iar când vei stăpâni franceza, începem probele…”

    „Nu voi uita niciodată ziua în care am simțit că am devenit actriță. Scena de la THÉÂTRE de PARIS. 1.350 de scaune goale. Doar unul ocupat, în rândul cinci. La pupitrul regizoral, LUCHINO VISCONTI — rece, exigent, un observator a cărui tăcere putea doborî pe oricine. Nu spunea niciun cuvânt…

     -La prima repetiție am venit în pantaloni, dar VISCONTI a insistat să mă schimb într-o fustă lungă. M-a ajutat să mă simt ANNABELLA. După atâtea filme de epocă, nu aveam dificultăți cu fusta lungă — mereu mă identificam cu personajul al cărui costum îl purtam. Mișcările veneau de la sine. Dar de data aceasta era altceva. Eram stingherită pe scenă. Mi se părea interminabilă. Nu știam ce să fac cu mâinile, atârnau inutil, ca niște liane. Îmi repetam neîncetat: Trebuie să reușești, ești destul de pregătită. Dar ceva mă tulbura.

     -VISCONTI își rănise grav genunchiul și mergea sprijinindu-se într-un baston. Își așeza mâinile pe mâner și mă urmărea cu atenție. Într-o scenă centrală, în locul unui râs nebunesc, n-am scos decât un scâncet jalnic. Nu te aud, mi-a spus el. Era tactica lui: voia să mă întărească, să mă pregătească pentru încercările viitoare. După o tiradă lungă, rostită în italiană, s-a lăsat pe spătarul scaunului și a izbucnit în hohote de râs. Dar nu era decât începutul — ce era mai greu abia urma. Trebuia să cânt un cântec în italiană. Am lucrat mult cu compozitorul. Și într-o zi, VISCONTI a spus doar: Cântecul… M-am pierdut și am cerut să amânăm repetiția. Un minut de tăcere, apoi a izbucnit furtuna. Dacă nu cânți acum, nu vei mai cânta niciodată. Poți să pleci acasă..... Bastonul indica ușa. La revedere, domnișoară! Și am început să cânt — cu un glas subțire, tremurat, ca al unui copil cuprins de spaimă. Iar VISCONTI repeta fără încetare: Mai departe, mai departe! Dintr-odată m-am simțit în formă, fără să mai am nevoie de șampania care mă înviora de obicei.

    -Sentimentul de neputință a dispărut. După prânz, am lucrat cu VISCONTI și asistenții săi, GERRY MCCOM și DANIEL SORANO, repetând cântecul iar și iar. VISCONTI tăcea. De zece, de douăzeci de ori îmi ascultase bâlbâielile. Și deodată, ceva s-a eliberat în mine. Îmi amintesc și acum senzația aceea: un clic în minte, plămânii mi se umplu de aer. Ceva se schimbase. Eram ANNABELLA — numai ANNABELLA! ROMY SCHNEIDER nu mai exista.

    Strig, cânt din toți rărunchii, mă mișc precum ANNABELLA! Vorbesc, reiau întregul dialog, singură în lumea întreagă! Nimeni nu mă mai interesează — nici regizorul, nici partenerul, nici teatrul. Libertate!

    Și apoi, sfârșitul. Mă las pe podea, mă prăbușesc și rămân nemișcată. VISCONTI urcă pe scenă, își așază mâna pe umărul meu. Nu rău, ROMINA. Un compliment imens din partea unui om care nu obișnuia să laude.”

sursa:Marcus de seară