$$$

 6 decembrie 1864: S-a născut Nicodim Munteanu, patriarhul României (1939–1948), membru de onoare al Academiei Române.

Nicodim Munteanu, născut Nicolae Munteanu, (6 decembrie 1864, Pipirig, județul Neamț – 27 februarie 1948, București) a fost al doilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1939-1948), călugăr și membru de onoare al Academiei Române.

El a susținut Familia Regală a României și a fost un important anti-comunist, refuzând să sprijine regimul comunist sprijinit de sovietici în procesul de instalare în România în 1945-1947. Patriarhul Nicodim a decedat de pneumonie. Faptul că a susținut mișcarea legionară a fost un fapt destul de controversat.

BIOGRAFIE

STUDII

- 1882-1890 - Seminarul „Veniamin” din Iași

- 1890-1895 - Academia duhovnicească din Kiev (licența în 1895)

- 1894 - tuns în monahism la mănăstirea Neamț, sub numele de Nicodim

- 1894 - hirotonit ierodiacon la Iași

- 1886 - ieromonah

- 1895 - predicator la catedrala mitropolitană din Iași

- 1898-1902 - hirotesit arhimandrit și numit vicar al mitropoliei Moldovei

- 1902-1909 - vicar al Episcopiei Dunării de Jos

- 1908-1909 - director al Seminarului "Sf. Andrei" din Galați

- 1909 - arhiereu-vicar al Mitropoliei Moldovei, cu titlul, "Băcăuanul"

- 1912, 18 februarie - ales episcop la Huși (înscăunat la 3 martie 1912)

- 1918, iunie - 1919, decembrie - locțiitor de arhiepiscop al Chișinăului și Hotinului

- 1923, 31 decembrie - retras din scaunul de la Huși

- 1924-1935 - starețul mănăstirii Neamț.

- 1918, 5 octombrie - Membru de onoare al Academiei Române

- 1920 - „doctor honoris causa” al Facultății de Teologie din Cernăuți

- La 23 ianuarie 1935 a fost ales mitropolit al Moldovei (înscăunat 4 februarie 1935).

- La 30 iunie 1939 a fost ales patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (înscăunat 5 iulie), păstorind până la moarte.

$$$

 6 decembrie 1885 – S-a născut actrița Tina Barbu.

Aretina Rușavețeanu (6 decembrie 1885, Mârșa/Avrig, Sibiu – 21 martie 1949, București) a fost o actriță de teatru. La 16 ani era slujnică la un conac, fiind descoperită de omul politic liberal Vasile Morțun care i-a facilitat intrarea la Conservator; ulterior acesta a susținut-o pentru a-și continua studiile teatrale la Paris. 

A fost angajată de Al. Davila la Teatrul Național din București, având o carieră scurtă (1908–1913). După căsătoria cu moșierul și omul politic liberal Constantin Rușavețeanu, a abandonat cariera teatrală și s-a retras la conacul moșiei de la Rușavățu, Buzău. A fost una dintre cele 8.528 de victime ale decretului 83 pentru „lichidarea moșierimii ca clasă” și „îngrădirea” țăranilor mijlocași, considerați „agenți ai capitalismului”, care trebuiau anihilați cu instrumentele „luptei de clasă”. Toți aceștia au fost ridicați de organele de Securitate în noaptea de 2/3 martie 1949, deportați în locuri dinainte stabilite, pe termen nedeterminat. Ridicată de la moșia sa din Rușavățu și neasigurându-i-se asistența medicală necesară pe timpul transportului, a intrat în comă diabetică.

$$$

 6 decembrie 1890: S-a stins din viață ofițerul Anton Mocioni.

Anton Mocioni (16 ianuarie 1816 – 6 decembrie 1890) a fost un ofițer, politician, deputat în Parlamentul de la Budapesta și fondator al băncii „Albina” din Sibiu.

S-a născut pe 16 ianuarie 1816, în ramura de Foeni a familiei Mocioni, fiind al treilea dintre cei nouă copii ai lui Ioan Mocioni și Iuliana Panaiot. A urmat studii superioare la Budapesta, apoi a intrat în armată. În 1841, s-a căsătorit cu văduva Iosefina Sztáray (născută baroneasă Brudern) și a renunțat la cariera militară, dedicându-se administrării moșiilor de la Prisaca și Verpelet din Ungaria de Nord. În 1858, a achiziționat domeniul de la Bulci și, mai târziu, pe cel de la Curtici, în județul Arad.

Împreună cu ceilalți membri ai familiei sale, s-a implicat activ în viața politică a românilor din regiune. A fost ales deputat în 1865, în circumscripția electorală de la Șiria. Popularitatea sa i-a permis să-și reînnoiască mandatul în 1872, în ciuda manevrelor guvernamentale. La alegerile din 1875, nu a obținut un nou mandat din cauza dificultăților impuse de politica guvernului lui Colomon Tisza, supranumit „zdrobitorul de naționalități”. Acest eșec l-a determinat să adopte o atitudine pasivă, similară cu cea a nepotului său, Alexandru Mocioni.

„Frunză verde de săcară

Aidaţi, fraţi, s’alegem iară

Pe Mocioni din Banat

Să ne fie ablegat.

Nu ne treabă renegat,

Ci român adevărat.”

(Din campania pentru alegerea lui Mocioni ca deputat de Șiria)

A fost deputat timp de 10 ani în Parlamentul de la Budapesta, unde a fost președinte al Clubului parlamentar al naționalităților și a reprezentat doleanțele naționale. Împreună cu Vincențiu Babeș, a dus o campanie pentru restabilirea solidarității naționale între liderii români din Ungaria.

A fost membru al tuturor congreselor naționale bisericești din Banat și, alături de fratele său Andrei Mocioni, a făcut parte din delegația care a susținut despărțirea ierarhică de Biserica sârbească. A fost, de asemenea, director și susținător material al Asociației Naționale din Arad, susținând dezvoltarea culturală și educațională a românilor din Transilvania. A contribuit la înființarea băncii „Albina” din Sibiu, o instituție importantă pentru organizarea economică și financiară a românilor din Ardeal.

Anton Mocioni a avut doi copii: Zeno (1842-1905) și Victor (1845-1904). A decedat pe 6 decembrie 1890.

$$$

 6 decembrie 1893: S-a născut Dan Bădărău, filozof român, membru al Academiei Române.

Dan Bădărău (6 decembrie 1893, Iași – 2 iulie 1968, București) a fost un filozof român, membru corespondent al Academiei Române.

BIOGRAFIE

Dan Bădărău s-a născut la Iași și a urmat studiile liceale la Liceul Saint Louis din Paris obținând bacalaureatul în 1912. Studiile universitare le-a început la Universitatea din Iași, unde a obținut licența în Drept în 1917, și le-a continuat la Universitatea din Paris (Sorbona) unde a obținut licența (1919) și doctoratul (1924) în filosofie.

Revenit la Iași, Dan Bădărău a fost numit, începând cu anul 1926, conferențiar la Catedra de Filosofie a Facultății de Litere și Filozofie a Universității și ulterior profesor. În 1949 se mută la București unde ocupă postul de director al Institutului de Istorie al Academiei Române. În 1963 este ales membru corespondent al Academiei Române și după 1967 activează ca șef de secție la Centrul de Logică al Academiei.

OPERA FILOSOFICĂ

În studiile sale Dan Bădărău a abordat teme vaste și diferite ale filosofiei între care logica, gnoseologia și istoria filosofiei. A publicat:

- Essai sur la pensée (1925),

- L’individuel chez Aristotel (1936),

- De jugement comme acte signifiant (1944),

- Filozofia lui Dimitrie Cantemir (1964),

- G.W. Leibniz (1966).

În paralel cu activitatea publicistică de specialitate, a colaborat la ziarul ieșean Opinia cu diferite studii, articole și recenzii. A fost interesat de istoria Iașului și a scris, împreună cu Ioan Caproșu, cartea Iașul vechilor zidiri.

ORDINE ȘI DECORAȚII

Dan Bădărău a executat serviciul militar între anii 1912-1913 la Școala de artilerie și geniu. A participat la campania din 1913 a Războiului Balcanic precum și la Primul Război Mondial (1916-1918) cu gradul de căpitan-aviator de rezervă și a fost decorat cu următoarele ordine și medalii române și străine:

- Ordinul Virtutea Aeronautică în grad de cavaler;

 - Ordinul Steaua României în grad de ofițer;

- Military Cross⁠ (Marea Britanie) în grad de cavaler;

- Ordinul Leului Alb (Cehoslovacia) în grad de cavaler.

***

 6 decembrie 1894: S-a născut Henri Catargi (Togo), pictor român.

Henri Catargi (6 decembrie 1894, București – 19 iulie 1976, București) a fost un pictor român.

BIOGRAFIE

FAMILIE

Henri H. Catargi era fiul juristului Henri Catargi (1860–1944), director al Băncii Naționale a României, mareșal al Palatului Regal în anii 1915-1920 și ministru plenipotențiar al României la Bruxelles (1920-1929). Mama sa, Ecaterina Lămotescu, a fost fiica ofițerului Nicolae Lămotescu (1833–1874).

EDUCAȚIE

Henri H. Catargi a urmat liceul la Paris, și, deoarece tatăl său i-a condiționat studiul picturii de absolvirea unei facultăți practice iar astfel și-a luat licența în drept la Sorbona.

ARTA SA ÎN ROMÂNIA MARE

La revenirea în țară, a frecventat Academia Liberă de Pictură, avându-i ca profesori pe Gheorghe Petrașcu și pe Jean Al. Steriadi. În 1920 s-a reîntors la Paris, pentru a studia la Academia Julian. Acolo i-a cunoscut pe pictorii postimpresioniști francezi Édouard Vuillard, Paul Sérusier, pictorii Felix Vallotton, Maurice Denis, dar și pe Theodor Pallady, care a avut o mare influență asupra creației sale.

Prima expoziție personală a pictorului a avut loc la Paris, în 1922, după care artistul a început să își câștige faima atât în Europa, cât și în România, expunând la București, dar și la Moscova, Belgrad, Praga, Berlin, New Delhi, Cairo, Londra și Tokyo.

DUPĂ 23 AUGUST 1944

Arta lui Catargi a evoluat într-un mod destul de puțin obișnuit, lucrările din prima perioadă de creație au fost lucrări care țin mai mult de avangardă decât de modernism. Spre sfârșitul vieții, împins de nevoile materiale, a început să picteze în manieră realistă personaje în costume naționale, cu broboade, bibliotecare, reușind să se adapteze într-un mod superior tuturor condițiilor impuse de ideologie după cum se solicita în perioada regimului comunist.

TITLURI, ORDINE

Prin Decretul nr. 514 din 18 august 1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne, pictorului Henri Catargi i s-a acordat titlul de Artist al Poporului din Republica Populară Română „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii, artelor plastice și cinematografiei”.

A fost distins cu Ordinul Muncii clasa I (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”.

$$$

 6 decembrie 1894 – S-a născut istoricul Ștefan Manciulea.

Ștefan Manciulea (6 decembrie 1894, Straja, Alba – 12 iulie 1985, Blaj, Alba) a fost un istoric, geograf, folclorist, unul din marii dascăli ai Blajului, reprezentant al Școlii Ardelene. A urmat gimnaziul, liceul și Facultatea de Teologie Greco-Catolică la Blaj. Ca elev la Blaj, a luat contact cu Badea Cârțan, trimis cu cărți, clandestin, de Ioan Bianu de la București, la canonicul Ioan Micu Moldovan. Pentru scurt timp a fost învățător și preot în satul natal și în Hăpria. A avut bucuria să-și conducă sătenii, la Adunarea Națională din 1 Decembrie. În 1919, cu o bursă din partea Consiliului Dirigent, s-a înscris la Facultatea de Litere și Filosofie, secția Istorie-Geografie a Universității București, având profesori pe Nicolae Iorga, Dimitrie Onciul, Vasile Pârvan, Simion Mehedinți etc., absolvind în 1921. 

A fost profesor la liceul „Moise Nicoară” din Arad, în 1927 a fost hirotonisit preot și numit paroh greco-catolic la Straja, apoi profesor de Geografie la Liceul „Sf. Vasile cel Mare” din Blaj, director al Bibliotecii Arhidiecezane, iar din 1938, inspector secundar în Ținutul Mureș. În 1936 a devenit Doctor în Geografie, cu teza Granița de Vest, apreciată cu „summa cum laude” și pentru care a primit Premiul „Năsturel” al Academiei Române, iar în semn de prețuire Nicolae Iorga a tradus cartea și a publicat-o în limba franceză. În perioada interbelică, a fost conferențiar universitar la Cluj și Timișoara. Scos de la catedră, fără drept de semnătură, de la începutul regimului comunist, a fost condamnat la 7 ani de închisoare grea pentru „apartenență la biserica greco-catolică română și pentru publicarea de lucrări științifice ațâțătoare de ură rasială între naționalitățile conlocuitoare din țară”, fiind aruncat în închisorile de la Aiud, Gherla, Jilava, Cavnic, Caransebeș. Eliberat în 1964, a fost nevoit să lucreze ca laborant, om de serviciu, îngrijitor, iar după pensionare, și-a continuat singur, cu modestie și tenacitate o parte din cercetările începute și întrerupte. A publicat zeci de lucrări de geografie, geopolitică și demografie istorică, de istorie modernă a Transilvaniei și de istoria culturii. A colaborat la Revista istorică, Buletinul Societății Regale Române de Geografie, Anuarul Institutului de Istorie Națională din Cluj, Revue de Transylvanie, Transilvania, Cultura Creștină etc.

#$$

 6 decembrie 1897: S-a născut scriitorul Oscar Walter Cisek.

Oscar Walter Cisek (6 decembrie 1897, București – 30 mai 1966, București) a fost un scriitor român de etnie germană, diplomat și critic de artă, autor de nuvele, povestiri, poeme și eseuri în limbile română și germană.

BIOGRAFIE

Oscar Walter Cisek s-a născut la București. Tatăl său era un comerciant originar din Boemia, iar mama sa originară dintr-un mic orășel german, Crossen an der Oder. A urmat mai întâi Școala Evanghelică din București, apoi a absolvit studiile în germanistică și istoria artei la Universitatea din München.

S-a remarcat cu o serie de articole și eseuri publicate în revista literară Gândirea (deși în volumul de cronici plastice, se evită numele publicației de unde a fost preluat textul), fiind un important critic de artă în perioada interbelică. A contribuit la popularizarea curentelor modernist și avangardist din România anilor 1920. După 1930 a intrat în corpul diplomatic al Regatului României, fiind numit atașat cultural și de presă în Austria, Cehoslovacia și Germania, apoi consilier de presă cl. II la Ministerul Propagandei. Între anii 1946-1947, de la începutul ocupației sovietice și până la instalarea regimului comunist din România, Cisek a fost consul general al României la Berna, în Elveția. A colaborat și la publicațiile brașovene de limbă germană Kronstäder Zeitung și Klingsor, dar și la Ideea europeană, Contimporanul, Prager Presse, Adeverul, Revista Fundațiilor Regale, Bukarester Lloyd, Cugetul Românesc. A tradus din și în limba română creații literare.

A fost închis de regimul comunist, iar după ce a fost eliberat, s-a stabilit la București și a reînceput să scrie. Mai târziu Cisek a fost reabilitat și i-a fost recunoscută activitatea de scriitor. A devenit membru corespondent al Academiei de Arte din Republica Democrată Germană. Academia Română i-a acordat premiul „Ion Creangă” la scurt timp înainte de a deceda.

DECORAȚII

- Ordinul „Coroana României” în gradul de Comandor (9 mai 1941)

- Ordinul Steaua Republicii Populare Romîne clasa a IV-a (1964) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei”

LUCRĂRI ÎN LIMBA GERMANĂ

- Die Tatarin (povestiri, 1929)

- Entmenschlichung (proză, 1931)

- Unbequeme Liebe (roman, 1932),

- Die andere Stimme (versuri, 1934)

- Der Strom ohne Ende (roman, 1937)

- Vor den Toren (roman, 1950)

- Am neuen Ufer (povestiri, 1956)

- Das Reisigfeuer (ciclu romanesc), vol. I - Crișan (1960), Premiul Academiei, vol. II - Horia (1962), Premiul de Stat.

LUCRĂRI ÎN LIMBA ROMÂNĂ

- Aman, Edition Ramuri, Craiova, 1931.

- Eseuri și cronici plastice, București, Editura Meridiane.

- Pîrjolul (în două părți, partea I - Crișan, partea a doua - Horia, traducerea volumului din 1960, respectiv 1962).

- În fața porții (traducerea volumului din 1950).

TRADUCERI EFECTUATE ÎN VOLUM

- Goethe, Editura Dacia, București, 1932.

PREZENȚA ÎN ANTOLOGII

A fost inclus în antologia bilingvă Scriitori germani din România de după 1945, apărută în 2012 la Editura Curtea Veche.