$$$

 Terente, Regele Bălților sau haiducul lipovean care a terorizat Delta.

În anii 1920, Delta Dunării era un ținut sălbatic, o lume a apelor unde legea de la București ajungea cu greu. Un pescar lipovean pe nume Ștefan Vasali a devenit o legendă vie, cunoscut sub numele de Terente. Timp de mai mulți ani, el a fost stăpânul absolut al canalelor și stufărișului, câștigându-și porecla de „Regele Bălților”. Povestea lui este un amestec fascinant de mit și realitate brutală, care a captivat imaginația întregii Europe la acea vreme.

Pentru mulți localnici săraci, Terente era un fel de Robin Hood modern. El ataca noaptea, cu barca sa rapidă, vapoarele luxoase ale negustorilor bogați care navigau pe Dunăre. Legenda spune că împărțea o parte din prada sa pescarilor nevoiași din satele izolate, câștigându-le astfel protecția și tăcerea. Cunoștea labirintul Deltei mai bine decât oricine, iar miile de jandarmi trimiși pe urmele lui s-au rătăcit ani de zile prin stuf, neputând să-l prindă. Era o fantomă care lovea și dispărea în ceață.

Însă Terente avea și o latură întunecată, departe de imaginea romantică de haiduc. Era un criminal feroce, care și-a ucis propria soție și mai mulți jandarmi. Devenise celebru pentru că răpea femei frumoase, uneori chiar doamne din înalta societate, pe care le ducea în ascunzătorile sale din inima Deltei. Faima lui trecuse granițele țării. Ziarele din Paris scriau articole senzaționale despre „Banditul romantic de la Dunăre” și aventurile sale amoroase.

Sfârșitul „Regelui” a venit în 1927, nu prin abilitatea poliției, ci prin trădare. Autoritățile au pus o recompensă uriașă pe capul lui. Un preot din satul Carcaliu, în care Terente avea încredere, l-a vândut jandarmilor. Terente a fost încolțit și ucis într-un schimb de focuri violent.

Povestea lui Terente nu s-a încheiat odată cu moartea sa. Pentru a demonstra populației că temutul bandit a fost într-adevăr anihilat, autoritățile au luat o decizie șocantă. Capul lui Terente a fost trimis la București.

Timp de aproape 80 de ani, capul „Regelui Bălților” a fost expus în muzeul Institutului de Medicină Legală „Mina Minovici”, devenind o atracție morbidă pentru generații întregi de studenți la medicină, înainte de a fi, în cele din urmă, îngropat creștinește.

$$$

 Inițial, stelele Michelin oferite restaurantelor nu aveau legătură cu gastronomia fină, ci cu o strategie de marketing genială, menită să rezolve o problemă comercială a anului 1900. În acea perioadă, în toată Franța existau mai puțin de 3.000 de automobile. Mașina era o curiozitate pentru cei bogați, drumurile erau proaste, iar benzinăriile inexistente, combustibilul se cumpăra de la farmacie.

Frații Andre și Edouard Michelin, care dețineau o fabrică de anvelope, se confruntau cu o piață minusculă. Anvelopele lor erau durabile, iar clienții nu aveau motive să le schimbe des pentru că pur și simplu nu conduceau suficient de mult. Cei doi frați au realizat că, pentru a-și crește vânzările, nu trebuie să vândă doar cauciuc, ci să vândă ideea de călătorie. Trebuiau să scoată oamenii din case și să-i pună pe drumuri, să-i facă să parcurgă distanțe lungi pentru a uza banda de rulare a anvelopelor.

Așa a apărut prima ediție a „Ghidului Michelin”, o cărticică roșie oferită gratuit șoferilor. Conținutul era pur utilitar: hărți rutiere, instrucțiuni despre cum să schimbi o roată, locații ale mecanicilor și ale farmaciilor care vindeau benzină. Pentru a încuraja turismul auto, au adăugat o listă cu hoteluri și locuri unde se putea mânca bine în provincie. Logica era că, dacă șoferul știe că la 200 de kilometri distanță există o mâncare delicioasă și un pat curat, va fi tentat să facă drumul. Mai mulți kilometri parcurși însemnau anvelope tocite mai repede, deci profit pentru companie.

Pe măsură ce ghidul a câștigat popularitate, secțiunea de restaurante a devenit cea mai citită. Frații Michelin au angajat „clienți falși” pentru a evalua localurile. În 1926 au introdus sistemul de stele, iar în 1931 au definitivat clasificarea de 1, 2 și 3 stele. Semnificația lor originală era strict legată de șofat, nu de artă culinară.

O stea însemna că e „un restaurant foarte bun în categoria sa și merită să te oprești dacă ești deja pe acel drum”.

Două stele: „bucătărie excelentă, merită o abatere de la drum”, merită să consumi benzină și să te abați de la traseu.

Trei stele însemnau că este o „bucătărie excepțională, merită o călătorie specială”, un drum lung, exclusiv pentru a mânca acolo, uzând anvelopele la maximum.

Cea mai înaltă distincție din lumea gastronomiei a fost creată inițial ca un instrument pentru a-i face pe oameni să ardă combustibil și să tocească cauciucurile, transformând șofatul dintr-o necesitate într-o aventură culinară. Deși astăzi ghidul este o instituție independentă, el rămâne fidel misiunii fondatorilor: să pună oamenii în mișcare.

$$$

 În anii 1970, Jean Paul Getty era, oficial, cel mai bogat om de pe planetă. Magnatul petrolului acumulase o avere colosală, estimată la miliarde de dolari, dar era cunoscut în cercurile intime pentru o zgârcenie absurdă. De exemplu, pentru a face economie, avea instalat un telefon cu fise în holul conacului său de lux din Anglia, Sutton Place.

Getty le cerea oaspeților săi, oricât de importanți ar fi fost, să folosească monede dacă voiau să dea un telefon, pentru a nu-i încărca factura personală. Însă această atitudine față de bani a trecut granița dintre excentricitate și cruzime în vara anului 1973, când familia sa a fost lovită de o tragedie.

Pe 10 iulie, la Roma, nepotul său preferat, John Paul Getty al III-lea, în vârstă de 16 ani, a dispărut. Tânărul, care ducea o viață boemă și rebelă în Italia, a fost răpit de mafia calabreză. Răpitorii au trimis o cerere de răscumpărare tatălui băiatului, cerând suma de 17 milioane de dolari în schimbul eliberării acestuia în siguranță. Familia, neavând banii necesari, a cerut ajutorul bunicului.

Răspunsul lui J. Paul Getty a șocat o lume întreagă. El a refuzat categoric să plătească vreun cent, declarând presei: „Am 14 nepoți. Dacă plătesc un ban acum, voi avea 14 nepoți răpiți”.

Timp de patru luni, bătrânul a rămas impasibil, crezând inițial că este vorba despre o înscenare pusă la cale chiar de nepotul său pentru a stoarce bani. Situația s-a schimbat dramatic în luna noiembrie, când un plic a ajuns la redacția unui ziar din Roma. Pachetul conținea o șuviță de păr roșcat și urechea tăiată a adolescentului. Mesajul mafioților era clar: dacă nu primesc banii în 10 zile, nepotul va fi trimis familiei „în bucăți”.

Pus în fața dovezii fizice, J. Paul Getty a acceptat să negocieze, dar a făcut-o cu aceeași duritate cu care cumpăra companii petroliere. A reușit să scadă suma de răscumpărare de la 17 milioane la aproximativ 3 milioane de dolari. Însă detaliul care a rămas în istorie este modul în care a structurat plata. Avocații și contabilii săi l-au informat că suma maximă pe care o poate deduce din impozite ca „pierdere prin furt” este de 2,2 milioane de dolari. Prin urmare, Getty a fost de acord să plătească exact 2,2 milioane din banii săi.

Restul sumei, necesară pentru a ajunge la prețul cerut de răpitori (aproximativ 800.000 de dolari), i-a oferit-o propriului său fiu sub formă de împrumut, cu o dobândă de 4%, pe care fiul trebuia să o returneze treptat. Nepotul a fost eliberat în cele din urmă, fiind găsit tremurând pe o autostradă din sudul Italiei.

Când a încercat să îl sune pe bunicul său pentru a-i mulțumi că i-a salvat viața, J. Paul Getty a refuzat să vină la telefon. Trauma suferită a distrus viața tânărului, care a căzut în patima drogurilor și a suferit un atac cerebral câțiva ani mai târziu, rămânând paralizat pentru tot restul vieții, o victimă colaterală a principiilor financiare ale bunicului său.

$$$

 În luna mai a anului 1997, la etajul 35 al clădirii Equitable Center din New York, a avut loc un eveniment care a marcat simbolic începutul erei inteligenței artificiale. Garry Kasparov, campionul mondial en-titre și considerat de mulți cel mai bun jucător de șah din istorie, a acceptat revanșa împotriva supercomputerului creat de IBM, Deep Blue.

Cu un an înainte, Kasparov câștigase lejer, demonstrând că intuiția umană este superioară puterii de calcul. De data aceasta însă, inginerii IBM îmbunătățiseră masiv mașinăria, care putea analiza 200 de milioane de poziții pe secundă.

Momentul psihologic decisiv, care a decis soarta întregului meci, nu a avut loc în ultima partidă, ci chiar în prima, pe care Kasparov a câștigat-o. Spre finalul jocului, într-o poziție în care computerul care părea deja învins, a făcut o mutare care l-a șocat pe campionul rus. În loc să aleagă o mutare care să prelungească jocul sau să câștige material pe termen scurt, așa cum fac computerele de obicei, mașina a mutat turnul într-o poziție aparent lipsită de sens, o greșeală strategică bizară.

Kasparov a înghețat. În mintea lui, acea mutare nu putea veni de la un algoritm. A interpretat-o ca pe un semn că Deep Blue poate „vedea” jocul la un nivel de profunzime pe care el nu îl putea înțelege sau, mai grav, că IBM trișează și că un mare maestru uman intervine în deciziile computerului. Această suspiciune l-a aruncat într-o stare de paranoia. Nu a putut dormi toată noaptea, analizând obsesiv acea mutare bizară, încercând să îi descifreze logica superioară.

A doua zi, în partida a doua, Kasparov era o epavă nervoasă. Convins că se luptă cu o inteligență invincibilă, a jucat precaut, pasiv și, într-un moment de orbire psihologică, a cedat partida într-o poziție care era, de fapt, o remiză clară. Moralul său s-a prăbușit complet, iar Deep Blue a câștigat meciul cu scorul de 3½ la 2½. Kasparov a părăsit sala furios, acuzând IBM de fraudă.

Adevărul a ieșit la iveală mult mai târziu. Unul dintre creatorii lui Deep Blue, Murray Campbell, a dezvăluit că acea mutare care l-a speriat pe Kasparov nu a fost o sclipire de geniu, ci o eroare.

Codul lui Deep Blue avea o instrucțiune de siguranță: dacă sistemul nu reușea să calculeze o mutare optimă în timpul alocat și intra în blocaj, trebuia să aleagă o mutare complet aleatorie pentru a nu pierde prin expirarea timpului. Asta s-a întâmplat în prima partidă. Computerul s-a blocat și a mutat la întâmplare. Garry Kasparov, cel mai mare strateg al lumii, nu a fost învins de inteligența artificială superioară, ci de propria sa frică în fața unei erori de software. S-a învins singur, căutând o logică profundă acolo unde era doar hazard.

$$$

 În istoria Bucureștiului de altădată, puține figuri feminine au stârnit atâta admirație, invidie și scandal precum Maria Mihăescu, femeia care a rămas în memoria colectivă sub porecla de Mița Biciclista.

Născută în anul 1885 într-o familie modestă din județul Prahova, ea a reușit să urce pe scara socială până la cele mai înalte niveluri, devenind un simbol al emancipării feminine și al extravaganței în perioada La Belle Époque. Ceea ce a consacrat-o definitiv nu a fost doar frumusețea ei, ci curajul de a sfida normele rigide ale societății.

Într-o vreme în care femeile erau strânse în corsete și purtau rochii lungi până în pământ, Maria Mihăescu a avut îndrăzneala de a apărea pe Calea Victoriei călare pe bicicletă, îmbrăcată în pantaloni de catifea, o ținută considerată la acea vreme scandaloasă și rezervată exclusiv bărbaților.

Porecla i-a fost dată în 1898 de ziaristul George Ranetti, redactor-șef la Furnica, despre care se spune că era îndrăgostit de ea și, fiind respins, a încercat să o ironizeze în presă. Însă efectul a fost exact invers. Porecla a devenit un brand, iar Mița a devenit o legendă urbană. Viața ei a fost un lung șir de cuceriri amoroase la nivel înalt. Se spune că printre admiratorii săi s-au numărat Regele Ferdinand I, pictorul Nicolae Grigorescu și poetul Octavian Goga.

Faima ei a depășit granițele, ajungând să fie curtată chiar de Regele Manuel al Portugaliei. Acesta a cerut-o de soție, oferindu-i bogății și un titlu regal, dar Maria l-a refuzat cu o replică rămasă celebră pentru patriotismul ei local, spunând că preferă apa Dâmboviței în locul fluviului Tajo și că iubește prea mult viața din Micul Paris pentru a pleca în exil.

Averea acumulată de Mița Biciclista a fost colosală. Deținea o trăsură luxoasă, o mașină decapotabilă, care era o raritate pentru o femeie în acea epocă și o casă impunătoare în apropierea Pieței Amzei, o bijuterie arhitecturală în stil neobaroc care există și astăzi, renovată recent. Avea servitori polonezi și bucătari francezi, iar cinele date de ea erau evenimente mondene de prim rang. Însă, odată cu trecerea anilor și schimbarea vremurilor, resursele financiare s-au diminuat. După cel de-Al Doilea Război Mondial și instaurarea regimului comunist, viața de lux a devenit o amintire.

Pentru a-și asigura traiul și pentru a nu pierde totul, Maria a făcut o mișcare pragmatică și s-a căsătorit cu generalul Alexandru Dimitrescu. Nu a fost o căsătorie din dragoste, ci una de conveniență, care i-a asigurat o pensie militară și protecție în fața noilor autorități care vânau burghezia.

Deși a pierdut o mare parte din avere și a fost nevoită să locuiască într-o cameră mică la mansarda propriei case naționalizate, Mița nu a renunțat niciodată la demnitate și stil. Vecinii o vedeau chiar și la 80 de ani ieșind pe stradă îmbrăcată impecabil, cu pălării extravagante și voaletă, refuzând să accepte griul comunismului.

A murit în 1968, la vârsta de 83 de ani, săracă, dar mândră, luând cu ea în mormânt secretele unei vieți trăite la intensitate maximă și rămânând în istorie ca prima femeie din România care a demonstrat că o bicicletă poate fi un instrument de emancipare.

$$$

 

Pentru milioane de copii și adulți din întreaga lume, Shrek este un personaj simpatic de desene animate, un căpcăun verde cu o inimă de aur. Însă puțini știu că trăsăturile fizice distincte ale acestui personaj: capul supradimensionat, maxilarul proeminent, mâinile uriașe și zâmbetul strâmb, nu au fost doar rodul imaginației animatorilor de la DreamWorks, ci au fost inspirate de un om în carne și oase. Numele lui a fost Maurice Tillet, iar viața sa a fost un roman despre suferință, inteligență și triumful spiritului asupra materiei.

Născut în 1903 în Munții Urali, într-o familie de francezi, Maurice a avut o copilărie absolut normală. De fapt, trăsăturile sale erau atât de fine și de delicate încât mama sa și apropiații îl porecliseră „Îngerul”. Totul s-a schimbat dramatic în jurul vârstei de 17 ani. Maurice a început să observe că mâinile, picioarele și capul i se umflă necontrolat. Medicii i-au pus un diagnostic crunt și rar pentru acea vreme: acromegalie. Această afecțiune este cauzată de o tumoare pe glanda pituitară, care determină o secreție excesivă de hormon de creștere. Corpul său a continuat să se dezvolte haotic, oasele feței s-au lățit și s-au îngroșat, transformându-l treptat într-o apariție pe care societatea o cataloga drept „monstruoasă”.

Această transformare fizică a fost cu atât mai tragică cu cât contrasta violent cu interiorul său. Maurice Tillet nu era o brută, ci un intelectual rafinat. Visa să devină avocat, dar și-a dat seama că înfățișarea sa și vocea îngroșată de boală nu îi vor permite niciodată să pledeze în instanță fără a fi ridiculizat. Așa că s-a refugiat în educație. Avea un talent lingvistic fenomenal, vorbind fluent nu mai puțin de 14 limbi străine. Era un pasionat jucător de șah, scria poezii și avea un umor fin, fiind descris de prieteni ca un om extrem de blând și de cult.

Nevoit să își găsească o cale de a supraviețui într-o lume care îl judeca după aparențe, Maurice a emigrat în Statele Unite și a decis să își valorifice singurul „atu” pe care i-l dăduse boala: fizicul său intimidant. A intrat în lumea wrestlingului, devenind un superstar în anii 1940. Sub numele de scenă „The French Angel” (Îngerul Francez), a devenit campion mondial la categoria grea, fiind neînvins timp de 19 luni consecutive. Publicul venea să vadă „bestia”, dar pleca impresionat de carisma sa.

Maurice Tillet a murit în 1954, la vârsta de 51 de ani, din cauza problemelor cardiace asociate bolii sale. Deși studiourile DreamWorks nu au confirmat niciodată oficial din motive legale, asemănarea dintre Tillet și Shrek este izbitoare, de la structura feței până la postura corpului. Maurice rămâne în istorie nu doar ca muza unui desen animat, ci ca un om care a refuzat să se ascundă, transformând o condamnare medicală într-o viață de legendă.

$$$

 

Majoritatea oamenilor și-ar dori să aibă o memorie mai bună, să nu uite zilele de naștere sau unde și-au pus cheile, dar cazul lui Jill Price ne arată că uitarea este, de fapt, un dar esențial pentru sănătatea noastră mintală.

În anul 2000, această femeie din California a trimis un e-mail disperat unui specialist în neurobiologie, spunându-i că mintea ei nu îi dă pace și că viața i se derulează în cap ca un film care nu se oprește niciodată. Jill a devenit primul caz confirmat științific de hipertimezie sau memorie autobiografică superioară, o condiție extrem de rară care îi permite să își amintească absolut fiecare zi din viața ei, începând cu vârsta de 14 ani.

Testele la care a fost supusă de cercetători au fost uluitoare. Dacă îi dai o dată calendaristică oarecare din ultimii 25 de ani, Jill poate spune instantaneu în ce zi a săptămânii a căzut, cum a fost vremea, ce a mâncat la prânz, cu cine s-a întâlnit și ce episoade din serialele TV a urmărit în acea seară. Nu are nevoie să se gândească, răspunsul vine automat.

Ea își amintește datele morții vedetelor, accidentele aviatice și titlurile de ziare din orice zi aleatorie, atâta timp cât informația a trecut prin filtrul experienței sale personale. Creierul ei funcționează ca o arhivă infinită, perfect organizată cronologic, din care nimic nu se șterge.

Deși la prima vedere pare o superputere, Jill descrie această abilitate ca pe o povară teribilă, o formă de tortură psihologică. Problema majoră este că ea nu poate selecta ce să țină minte și ce să șteargă. Amintirile dureroase, momentele jenante, certurile sau pierderea celor dragi sunt rememorate cu aceeași intensitate și claritate ca în momentul în care s-au întâmplat. Timpul nu vindecă rănile în cazul ei, pentru că emoția nu se estompează. Dacă își amintește o zi tristă de acum 20 de ani, simte tristețea la fel de puternic ca atunci.

Viața ei este o luptă continuă pentru a rămâne ancorată în prezent, deoarece orice stimul exterior, cum ar fi o melodie sau un miros, poate declanșa o avalanșă de amintiri pe care nu le poate opri. Jill a explicat că nu are liniște nici măcar în somn, iar capacitatea ei de a ierta este afectată, deoarece nu poate uita nicio greșeală făcută de alții. Cazul ei a deschis o nouă ramură în neuroștiință, demonstrând că memoria umană este mult mai complexă decât se credea și că mecanismul uitării este vital pentru fericire.