$$$

 S-a întâmplat în 6 decembrie1835: În această zi, s-a născut medicul Nicolae Kalinderu; a iniţiat, împreună cu Victor Babeş, studii morfopatologice, bacteriologice şi clinice asupra leprei; a înfiinţat primele laboratoare permanente de investigaţii clinice din România; colaborator apropiat al lui Victor Babeş şi al lui Gheorghe Marinescu, cu care a editat o serie de reviste medicale; cunoscut colecţionar de artă; membru corespondent al Academiei Române; frate cu juristul Ioan Kalinderu.

Medicul Nicolae Kalinderu s-a născut la Bucureşti. A făcut studii medicale la Paris, unde şi-a susţinut şi teza de doctorat intitulată „De la cephalotripsie intracranienne", devenind doctor în medicină şi chirurgie în anul 1870.A fost medic extern (1858) şi medic intern (1863) la unele spitale pariziene, unde, pentru activitatea depusă, a fost distins cu „Medaille des hopitaux". Reîntors în ţară, a fost medic la spitalele Colentina (1874-1878) şi Brâncovenesc (1878-1902). Între anii 1887 şi 1902, el a fost profesor de Clinică medicală la Facultatea de Medicină din Bucureşti. A participat la Războiul de Independenţă ca director general al Ambulanţelor din Turnu Măgurele. A făcut însemnate cercetări asupra pleureziei purulente, intoxicaţiilor cu cosmetice pe bază de plumb, variaţiilor cantitative ale globulelor roşii în paludism, meningitei tuberculoase la adulţi, leziunilor tuberculoase cu porţi de intrare pentru diverse afecţiuni etc. Dintre lucrările sale cele mai influente merită amintite în special „Despre pleurezia purulentă şi în particular despre tratamentul ei" (1874) şi „Despre meningita tuberculoasă la adulţi" (1884).

Împreună cu Victor Babeş, a iniţiat studii morfopatologice, bacteriologice şi clinice de mare răsunet, cum au fost cele privind histologia, microbiologia, diagnosticul şi epidemiologia leprei, utilizarea tuberculinei pentru tratamentul leprei etc. Preocupările sale ştiinţifice şi umanitare l-au făcut să înfiinţeze Azilul pentru leproşi de la Răchitoasa. Pe această temă a scris, în 1880, „Memoriu asupra leprei în România".A fost un colaborator apropiat al lui Victor Babeş şi al lui Gheorghe Marinescu, cu care a editat reviste medicale precum: „Archives des sciences medicales", „România medicală" etc.

A colaborat şi la publicaţiile de profil ale vremii: „Analele Institutului de Patologie şi Bacteriologie din Bucureşti", „Buletinul Societăţii de Medicină din Bucureşti", „Progresul medical român". A fost membru al Societăţii dermatologice din Paris.Din 20 martie 1890, a fost membru corespondent al Academiei Române.Considerat unul dintre cei mai importanţi internişti şi primul clinician cercetător din ţară, Nicolae Kalinderu s-a stins din viaţă la 16 aprilie 1902.

Surse:

Dicţionarul „Membrii Academiei Române (1866-2003)" (Ed. Enciclopedică/Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2003

https://medicaacademica.ro/nicolae-kalinderu-%E2%80%A8autorul-primului-tratat-de-medicina-interna-din-romania/

https://adevarul.ro/locale/pitesti/cine-fost-medicul-fondator-partid-ascris-tratat-medicina-interna-romania-1_5d7a0a65892c0bb0c6867e6c/index.html

https://jurnaluldearges.ro/nicolae-kalinderu-autorul-primului-tratat-medicina-interna-romania/

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2019/10/24/romani-celebri-medicul-si-academicianul-nicolae-kalinderu--390757

$$$

 S-a întâmplat în 6 decembrie1912: În această zi, a murit arhitectul Ion Mincu, întemeietor al şcolii naţionale de arhitectură; a valorificat elemente de construcţie şi decoraţie ale arhitecturii feudale şi populare româneşti; printre lucrările sale se numără Casa Lahovari (azi Spitalul dr. I. Cantacuzino), Casa Vernescu, Şcoala Centrală, toate din Bucureşti.      

Ion Mincu (n. 20 decembrie 1852, Focşani - d.Bucureşti) a fost un arhitect, inginer, profesor şi deputat român. Promotor al unui stil românesc în arhitectură, cunoscută şi ca arhitectură neo-românească, Mincu a integrat în operele sale specificul arhitecturii tradiţionale din România. Ca o recunoaştere a importanţei sale în evoluţia şcolii româneşti de arhitectură, începând cu anul 1953, Universitatea de Arhitectură şi Urbanism din Bucureşti îi poartă numele. Ion Mincu s-a născut la Focşani, unde a efectuat studiile elementare, pentru a urma apoi liceul şi studiile superioare la Bucureşti. În anul 1875, a absolvit Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele, obtinând diploma de inginer. In paralel, urmase şi studii la Şcoala de belle-arte, precum şi unele studii de pictură. În anul 1877, pleacă la Paris, pentru a urma cursurile Şcolii de Arte Frumoase, pe care a absolvit-o cu titlul de arhitect în anul 1884. Intors în România, are atât o activitate culturală şi didactică, cât şi una politică. Astfel, devine profesor al Şcolii Superioare de Arhitectură din Bucureşti, între anii 1903-1912 este preşedintele Societăţii Arhitecţilor Români, iar între anii 1895-1899 a fost deputat în Parlamentul României.

Prima sa lucrare o constituie Casa Lahovari din Bucureşti, realizată în anul 1886. Aceasta reprezintă o prelucrare inovatoare a unor elemente specifice vechii arhitecturi româneşti. Faţada este asimetrică, şi este dominată de un pridvor acoperit, care funcţionează drept un peron de acces în interiorul casei, inspirat de pridvoarele vechilor case boiereşti. Alte elemente ale arhitecturii populare româneşti prezente în faţada acestei construcţii sunt coloanele din lemn, arcadele în formă de acoladă, decoraţiile realizate din ceramică smălţuită, colorată, precum şi butonii smălţuiţi, caracteristici arhitecturii neo-româneşti. Ce-a de-a doua lucrare importantă a lui Ion Mincu, este reprezentată de Bufetul de la Şoseaua Kiseleff, realizată în anul 1892. Faţada construcţiei este asimetrică, din punctul de vedere al volumetriei, o parte a clădirii fiind formată din subsol, parter şi etaj, iar cealaltă doar din parter; şi oarecum asemănătoare cu cea a Casei Lahovari, fiind compusă din elemente tradiţionale ale caselor populare şi ale locuinţelor boiereşti. Faţada este dominată de foişorul de la etaj, spre care este realizat accesul printr-o scară monumentală. Elementul dominant al părţii opuse celei cu foişorul este reprezentat de o loggie. Faţada este bogat decorată, cu elemente din ceramică colorată cu motive florale, arcade în acoladă şi coloane din lemn, în formă de funie răsucită. 

Cea mai amplă lucrare a lui Mincu este reprezentată de Şcoala Centrală de fete din Bucureşti, construcţie realizată în anul 1890. Această construcţie aminteşte de vechile ansambluri mănăstireşti, prin concepţia sa regulată şi simetrică. Planul clădirii este rectangular, dispus în jurul unei curţi interioare asemănătoare vechilor incinte mănăstireşti, înconjurată de o suită de arcade trilobate în formă de acoladă, sprijinite de un şir de colonete din piatră. Clădirea este constituită din parter şi etaj. Faţada este împărţită în două registre, între care trecerea este realizată de un brâu plasat între parter şi etaj. In mod orizontal, faţada este împărţită în trei registre, constituite dintr-un corp central, şi două pavilioane laterale, de colţ. Şi aici, decoraţia este realizată din motive de inspiraţie populară, precum butonii smălţuiţi, brâul din ceramică policromă, colonada în formă de spirală. 

Ion Mincu a mai realizat pe lângă aceste trei lucrări principale, Palatul administrativ din Galaţi, Casa Vernescu, Banca Comerţului din Craiova, Vila Robescu din Sinaia, numeroase clădiri private şi cavouri, precum şi restaurarea Bisericii Stavropoleos din Bucureşti. Arhitectura neo-românească sau arhitectura neobrâncovenească s-a concretizat în România în contextul istorismului european de la sfârşitul secolului al 19-lea şi a continuat până către cel de-al doilea război mondial. Reprezentanţii de seamă ai acestei mişcări, precum Ion Mincu, au receptat formele stilului brâncovenesc, pe care l-au folosit în operele lor. Stilul neobrâncovenesc reprezintă un amestec de elemente răsăritene bizantine (de exemplu, arcada scurtă, coloanele mici şi groase etc.) şi motive arhitecturale şi etnografice ţărăneşti locale, precum şi de anumite modele de artă otomană, la care se adaugă şi teme de renaştere italiană târzie, preluate din arhitectura palatelor construite pentru domnitorul Constantin Brâncoveanu (1688-1714) de către arhitecţi - italieni, într-o manieră care a împrumutat mult din vilele de Renaştere târzie din nordul Italiei.

A realizat proiectele pentru Palatul Primăriei şi pentru Şcoala de Război din Bucureşti, proiectul de restaurare a Casei Monteoru (1887-1888), a decorat interiorul Palatului de Justiţie din Bucureşti (1890-1895). Către sfârşitul vieţii s-a dedicat restaurării Bisericii Stavropoleos din Bucureşti şi completări ansamblului cu un mic muzeu-lapidarium, cu o casă parohială şi clopotniţă (1904-1910).Arhitectul Ion Mincu a murit la 6 decembrie 1912. Majoritatea tinerilor arhitecţi români de valoare din generaţiile ce s-au afirmat la începutul secolului al XX-lea îi sunt direct sau indirect discipoli: P. Antonescu, N. Ghica-Budeşti, Şt. Iotzu, C. Cerchez, A. Culina.

Surse:

Personalităţi româneşti ale ştiinţelor naturii şi tehnicii, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982

https://www.istorie-pe-scurt.ro/ion-mincu-parintele-arhitecturii-moderne-romane/

http://romaniaistorica.ro/2012/03/01/ion-mincu-arhitect-1852-1912/

https://www.agerpres.ro/documentare/2018/09/13/romani-celebri-arhitectul-ion-mincu-fondatorul-curentului-neoromanesc--175108

https://editiadedimineata.ro/ion-mincu-intemeietorul-arhitecturii-moderne-din-romania/

$$$

 S-a întâmplat în 6 decembrie1944: La această dată, depunea jurământul ultimul guvern dinainte de 1989 în care erau reprezentate partidele burgheze. Premier era Nicolae Rădescu, PNŢ şi PNL deţineau șapte ministere, iar FND, opt ministere. Guvernul General Nicolae Rădescu a fost un consiliu de miniștri care a guvernat România în perioada 6 decembrie 1944 - 28 februarie 1945. La 14 octombrie 1944, generalul Nicolae Rădescu a fost rechemat în cadrele active ale armatei române, fiind numit şef al Marelui Stat Major cu gradul de general de corp de armată. Din cauza ameninţărilor şi presiunilor venite din partea Comisiei Aliate de Control, la 26 octombrie 1944 a semnat Protocolul militar care prevedea ca armata din interiorul ţării să fie redusă la trei divizii a câte trei mii de oameni, cu condiţia ataşării unei note în care se preciza: „Protocolul îl semnez ca fiindu-ne impus de Comisia Aliată de Control şi în scopul de a evita consecinţele dăunătoare operaţiilor comune contra Germaniei şi Ungariei” .

Criza politică generată de Frontul Naţional Democrat, o coaliţie formată de PCR, PSD şi sateliţii lor, a determinat căderea guvernului Constantin Sănătescu. Pe 6 decembrie 1944, regele Mihai îl numeşte preşedinte al Consiliului de miniştri pe generalul Nicolae Rădescu. Din guvern făceau parte PNL, PNŢ şi FND. Încă din prima zi de mandat, generalul şi-a expus programul de guvernare în faţa ziariştilor. Principalele obiective erau: strângerea relaţiilor cu Uniunea Sovietică, îndeplinirea integrală a condiţiilor Armistiţiului, restabilirea ordinii în ţară. FND a continuat să organizeze manifestaţii de stradă sub lozinca „Vrem guvern FND!”. În acea iarnă, Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul comuniştilor, a efectuat o vizită la Moscova, în timpul căreia s-a stabilit programul de acţiune pentru preluarea puterii şi înlăturarea „forţelor reacţionare” în frunte cu Maniu. La Conferinţa de la Ialta din 4 - 11 februarie, Marile Puteri au hotărât intrarea definitivă a României în sfera de influenţă sovietică. Ca urmare, FND a pornit un asalt pentru răsturnarea guvernului. S-a acţionat pentru preluarea prefecturilor şi primăriilor şi s-au organizat manifestaţii şi lupte de stradă. Pentru a avea susţinere publică, FND şi-a atras de partea lui ţăranii, cărora li se promitea înfăptuirea reformei agrare prin împroprietărirea ţăranilor şi confiscarea moşiilor.

Pe 24 februarie 1945, manifestaţia antiguvernamentală organizată de FND în Piaţa Palatului din Bucureşti, prilej cu care s-au tras focuri de armă înspre manifestanţi şi, deşi rapoartele procurorilor arătau limpede că nu armata a făcut acest lucru, ziarele comuniste din zilele următoare au cerut pedepsirea „călăului Rădescu” şi înlocuirea guvernului cu unul „cu adevărat democratic”. România se afla într-o mare criză politică.În ziua de 26 februarie 1945 a sosit la Bucureşti A. I. Vâşinki, adjunctul ministrului de Externe al URSS, Viaceslav Molotov. Într-o audienţă la regele Mihai, Vâşinski i-a impus şefului de stat român demiterea imediată a generalului Rădescu, care era acuzat ca fiind „reacţionar” şi „fascist”, criticând partidele istorice şi pe Iuliu Maniu. 

În faţa acestor atacuri, la 28 februarie 1945, generalul Nicolae Rădescu îşi prezintă demisia regelui, care a fost nevoit să o accepte. Speranţele depuse de ministrul român de Externe, Constantin Vişoianu, în sprijinul Statelor Unite şi al Marii Britanii s-au dovedit iluzorii. Vâşinski a exercitat puternice presiuni asupra regelui, adoptând o atitudine agresivă, izbind cu pumnul în masă, trântind uşa şi declarând: „Ialta sunt eu”!. Pe 2 martie, Mihai l-a însărcinat pe Petru Groza, preşedintele Frontului Plugarilor, să alcătuiască lista noului guvern. În audienţele de la Palat, Maniu şi Brătianu s-au opus categoric, afirmând că aducerea la putere a acestui guvern „ar echivala cu o condamnare la moarte a democraţiei în România”. În cele din urmă, regele a cedat, iar pe 6 martie 1945 a acceptat lista prezentată de Petru Groza. Deşi, din cele 18 portofolii ministeriale, PCR avea doar 5 portofolii, în realitate, comuniştii erau cei care îl conduceau, deoarece fusese dictat de la Moscova.

Surse:

Stelian Neagoe - „Istoria guvernelor României de la începuturi - 1859 până în zilele noastre - 1995",Ed. Machiavelli, București, 1995

Giurescu, Dinu (1996), Guvernarea Nicolae Rădescu, București: Editura All

Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007

Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003

https://www.rfi.ro/politica-101522-pagina-de-istorie-ultimul-prim-ministru-legitim-romania-antecomunista

http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/ioanitoiu/altepub/docs/ionitoiu_florea_olteanu_1.pdf

$$$

 6 decembrie - Sf. Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei. Nicolae al Mirelor Lichiei, făcătorul de minuni a fost arhiepiscop de Mira, în sudul Asiei Mici (Turcia de azi), în secolul al IV-lea. Deşi este cunoscut şi cinstit nu numai în Biserica Ortodoxă, ci chiar în întreaga lume creştină, sunt cunoscute puţine date istorice despre viaţa sa. Se ştie că a fost arhiepiscop de Mira şi că a participat la Sinodul de la Niceea din anul 325. În afară de cinstirea care i se aduce ca sfânt ocrotitor al multor ţări (în special în Grecia şi Rusia) şi oraşe, el este şi sfântul ocrotitor al celor ce practică diferite meserii, ca de exemplu marinarii. Biserica face prăznuirea Sfântului Nicolae pe 6 decembrie, precum şi la 9 mai (mutarea Moaştelor sale) şi pe 29 iulie (data naşterii sale).Conform tradiţiei, Sfântul Nicolae s-a născut în privincia Licia (Lichia) din sudul Asiei Mici (Turcia de azi), în oraşul Patara. A fost unicul fiu al unei familii foarte înstărite şi evlavioase. Data naşterii sale nu este cunoscută.Copil fiind, a dovedit hărnicie la învăţătură şi o viaţă virtuoasă, ceea ce a făcut ca el să crească duhovniceşte şi în înţelepciune creştină. Nu avea încă vârsta judecăţii, când el s-a deprins cu rugăciunea şi înfrânarea, virtuţi ce mai târziu i-au potolit patimile trupului şi i-au uşurat desăvârşirea sufletului.

A rămas de timpuriu orfan de ambii părinţi. Cel care avea să fie o fală a creştinităţii, n-a făcut precum tânărul risipitor din Sfânta Evanghelie, ci, dimpotrivă, într-una din zile, a strâns în faţa casei sale pe toţi săracii şi oropsitii din acel ţinut şi le-a dăruit toate bogăţiile moştenite, pe care el le socotea a fi deşertăciuni, şi l-a urmat pe Domnul Iisus Hristos. În auzul evlaviosului Nicolae răsunau cuvintele Mântuitorului: „Vinde toate câte ai şi împarte la săraci şi vei avea comoară în ceruri." Şi ca să se apropie şi mai mult de Acesta, el s-a îndreptat spre Ţara Sfântă, dornic să calce pe drumurile sfinţite de paşii Mântuitorului şi ai ucenicilor Lui, astfel să se întărească şi mai mult în credinţă.Tânăr fiind, face mai multe pelerinaje în Palestina şi Egipt. Nu se ştie dacă a fost ales episcop în cetatea Mira, la cererea credincioşilor, care rămăseseră fără pastor, dar conform tradiţiei aceasta s-a întâmplat înainte de a fi închis, în timpul persecuţiilor lui Diocleţian; a fost eliberat după urcarea pe tron a Sfântului Constantin. Sfântul mai este cunoscut şi ca apărător al Ortodoxiei împotriva arienilor. Conform tradiţiei, a fost prezent la Sinodul de la Niceea, deşi numele său nu apare în documentele din acea perioadă. A trecut la Domnul pe 6 decembrie, cândva între anii 342 şi 352.

Multe dintre detaliile cunoscute ale vieţii lui apar abia în surse medievale. Sfântul Metodie, patriarh al Constantinopolului la mijlocul secolului al IX-lea a scris o Viaţă a Sfântului Nicolae în care notează că sfântul era cunoscut majorităţii creştinilor, astfel încât e posibil ca această scriere să se fi bazat pe tradiţia orală şi pe relatările care circulau la acea vreme. Metodie aminteşte că Sf. Nicolae a fost crescut după cuviinţă de părinţi binecredincioşi şi povesteşte cum Sfântul le-a înzestrat pe cele trei fiice ale unui cetăţean din Patra care sărăcise, din moştenirea pe care o avea de la părinţi.Prăznuirea sa se făcea deja în vremea împăratului Iustinian, la două secole după moartea sa. După ce a apărut Viaţa lui, cea scrisă de Metodie, el a fost recunoscut şi cinstit în întreaga Europă şi mai ales în Italia. Când Mira a fost cucerită de sarazini în anul 1034, multe oraşe italiene au început să plănuiască „salvarea" moaştelor sale. În anul 1087, forţe armate din Bari (Italia) au atacat Mira şi au luat cu ei moaştele sfântului de la păstrătorii lor greci legitimi. Moaştele Sfântului au fost duse la Bari şi aşezate într-o biserică închinată Sfântului. Faima sa a crescut. Povestirea conform căreia sfântul salvase nişte marinari din Marea Egee de la înec l-a consacrat ca sfânt. În timp, faima sa în nordul Europei ca sfânt episcop a lăsat locul imaginii celui care făcea cadouri copiilor (după cum a făcut cadou bani celor trei tinere fete ca să le izbăvească de vânzare), în general pe data de 6 decembrie. Când imigranţii din ţările germanice şi nordice au început să se aşeze pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, imaginea Sfântului Nicolae, Sinterklaas cum îl numeau olandezii, s-a schimbat încet, transformându-l în modernul „Santa Claus", Moş Crăciun de la noi, care însă uneori nu mai are decât prea puţin de-a face cu spiritualitatea creştină. Sfântul Nicolae este patronul spiritual in Olanda, Rusia, Grecia, Sicilia, Lorraine (Franţa) şi in multe oraşe din Germania, Austria, Elvetia, Italia si Belgia. Sfantul Nicolae este cunoscut ca prietenul şi protectorul comercianţilor, săracilor, marinarilor, avocaţilor, celibatarilor, călătorilor, fetelor nemăritate, mireselor şi, in special, al copiilor mici şi al şcolarilor. 

Pe 6 decembrie este celebrate şi sărbătoarea populară Moş Nicolae (Sânnicoară); acesta este o divinitate din categoria Sfinţilor Moşi, care a preluat numele şi data de celebrare ale Sf. Nicolae; conform tradiţiei, Moşul aduce cadouri copiilor cuminţi în noaptea de 5 spre 6 decembrie, dar îi pedepseşte pe cei care sunt neascultători, neaducându-le daruri.Moş Nicolae este considerat o personificare la vârsta senectuţii a timpului îmbătrânit care a preluat din Calendarul creştin numele şi data de celebrare ale Sfântului Nicolae (6 decembrie), personaj real (episcop din Myra, mort probabil în anul 342), apărător al dreptei credinţe în Iisus.

Potrivit cercetătorului Ion Ghinoiu,în tradiţiile româneşti Moş Nicolae are atribuţii străine de statutul său ierarhic: apare pe un cal alb, aluzie la prima zăpadă care cade la începutul iernii, păzeşte Soarele care încearcă să se strecoare pe lângă el spre tărâmurile de miazănoapte pentru a lăsa lumea fără lumină şi căldură.Moş Nicolae este iscoada lui Dumnezeu pe lângă Drac, ajută văduvele, orfanii şi fetele sărace la măritat, este stăpânul apelor şi salvează de la înec corăbierii, apără soldaţii pe timp de război, motiv pentru care este invocat în timpul luptelor.În nopţile marilor sărbători, când se deschide cerul pentru o clipă, oamenii pot să-l vadă stând la Masa Împărătească în dreapta lui Dumnezeu. Acesta împarte astăzi, asemănător lui Moş Crăciun, daruri celor mici.Mai veche este însă tradiţia pedepsirii copiilor neascultători cu nuieluşa lăsată în încălţările lor în noaptea de 5/6 decembrie.

Ca sfânt, Moş Nicolae a fost mai darnic cu pedepsele decât cu recompensele, conform tradiţiei creştine, el pedepsind pe cei care se abăteau de la dreapta credinţă lovindu-i cu nuiaua peste mâini.Ziua de 6 decembrie încheie ciclul de sărbători şi practici magice, dedicate în special lupilor şi spiritelor morţilor-strigoi, început la mijlocul lunii noiembrie (Filipii de Toamnă, Filipul cel Şchiop, Ovidenia, Lăsatul Secului de Crăciun, Noaptea Strigoilor şi Sântandrei) şi încheiat la începutul lunii decembrie (Zilele Bubatului, Varvara, Moş Andrei), specific unui străvechi început de an autohton, probabil Anul Nou dacic, spune Ion Ghinoiu. Sânnicoară reproduce un vechi nume propriu, gr. Nikolaos, folosit în Grecia antică cu multe secole înaintea erei noastre. „Nikolaos se încadrează într-o bogată familie de compuse al căror prim element este nik- (verbul nikao - „a învinge", substantivul nike- „victorie"), semnificaţia acestuia explicând în bună măsură favoarea de care se bucură numele şi, implicit, frecvenţa lui în onomastica greacă" (Ionescu c., 1975, p. 219).Tradiţiile populare româneşti par a nu fi străine de semnificaţiile străvechi ale numelui grecesc, sărbătoarea de pe 6 decembrie prefigurând victoria binelui asupra răului, a luminii asupra întunericului: „la Sf. Nicolae se întoarce noaptea la ziuă cu cât se suceşte puiu-n găoace" (Rădulescu-Codin, Mihalache, 1909, p. 91), spune o zicală musceleană.Aceleaşi simboluri optimiste apar şi din legenda ardeleană despre Sânnicoară şi Sântoader, păzitori ai Soarelui, ca şi din tradiţia bucovineană care susţine că Sânnicoară poate fi văzut în noaptea de Anul Nou „în lumina mare, atunci când cerurile se deschid de trei ori" (Pamfile, 1914, p. 157).

Legendele şi tradiţiile dedicate lui Sânnicoară, în esenţa pre-creştine, vorbesc de puterea sa neobişnuită invocată de soldaţii care porneau la luptă, de ajutorul dat, ca stăpân al apelor, corăbierilor; de sprijinul acordat fetelor sărace la măritat, de grija purtată sufletelor etc.Dacă la informaţiile etnografice şi folclorice de mai sus se adaugă contextul favorabil în care este prezentat Sânnicoară în colinde, ca şi poziţia sa privilegiată în Panteonul românesc, se poate afirma că acesta a fost un personaj mitologic al cărui cult se aseamănă cu cel al Sântoaderului, Sângiorzului, Sântiliei şi Samedrului. Ion Ghinoiu afirmă că sunt indicii că unele atribuţii ale lui Sânnicoară au fost preluate, treptat, de sărbătorile vecine: Sântandrei şi de sărbătorile de iarnă.

Surse:

https://doxologia.ro/sfantul-ierarh-nicolae-arhiepiscopul-de-mira-lichiei

https://www.trinitas.tv/sfantul-ierarh-nicolae-arhiepiscopul-mirelor-lichiei-facatorul-de-minuni-6-decembrie/

https://ziarullumina.ro/documentar/sfantul-nicolae-intruchiparea-darniciei-lui-dumnezeu-63062.html

https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/ce-mai-iubit-sfant-nicolae-este-sarbatorit-pe-6-decembrie-ce-minuni-a-infaptuit--176733.html

http://www.dozadebine.ro/6-decembrie-sfantul-ierarh-nicolae/

https://www.agerpres.ro/cultura/2012/12/05/mos-nicolae-sau-sannicoara-traditii-si-obiceiuri-20-29-24

$$$

 ALEXANDRU CAZABAN

Alexandru Cazaban (6 octombrie 1872 – 24 mai 1966) a fost un prozator român .

Născut la Iași , fiul său de origine franceză, François Cazaban, a absolvit Colegiul Național al orașului în 1895, după care a intrat într-o școală de arhitectură pe care nu a finalizat-o. A lucrat pe rând ca corector la Românul , învățător rural, desenator, medic veterinar și funcționar public la agenția de poduri și șosele, înainte de a reintra în domeniul ziarelor cu sprijinul lui Alexandru Vlahuță și Barbu Ștefănescu Delavrancea . În 1898, a editat revista Bolta rece la Iași, publicând viniete umoristice. Debutul său editorial a constat în schițe satirice apărute în Moș Teacă de Anton Bacalbașa . 

Cazaban a contribuit cu proză scurtă pentru seria a doua a Moftul român al lui Ion Luca Caragiale , precum și pentru Zeflemeaua , Revista literară , Flacăra , Viața Românească , Luceafărul , Universul și Adevărul . A scris nuvele, schițe și povestiri publicate în volume care au inclus Deștept băiat! (1904), Chipuri și suflete (1908), Oameni cumsecade (1911), Între femeie și pisică (1913), Păcatul sfinției sale (1915), Dureri neînțelese (1917), Între frac și cojoc (1922) și Văzute și o auzite (1922) și Văzute și om auzite (195 ) . Scrierile sale evocau viața provincială și aruncau totodată o lumină oarecum dură asupra mediului rural. Vânător pasionat, Povestiri vânători din 1939 tratează subiectul. În 1937, a câștigat premiul național al României pentru proză. A murit la București în 1966, la vârsta de 93 de ani.

$$$

 CHARLES DROUHET

Charles Drouhet (22 ianuarie 1879 – 8 ianuarie 1940) a fost un istoric literar român .

Născut în Bârlad , părinții săi au fost Pierre Drouhet și soția sa Natalia ( născută Olivari), profesori de liceu. Bunicul său patern, Charles, a fost medic la Blaye , un oraș francez de lângă Bordeaux . Tatăl său s-a născut în Franța și a emigrat în România; în 1869, a devenit profesor de franceză la Liceul Gheorghe Roșca Codreanu din Bârlad . Mama sa, fiica directoarei internatului de fete din zonă, care a devenit ulterior profesoară și directoare acolo, s-a căsătorit cu Drouhet în 1867. 

Drouhet a terminat școala primară în 1889, a mers la Codreanu pentru anul 1889-1890 și ulterior a intrat la Colegiul Național Sfântul Sava din București , absolvind în 1896. A urmat Universitatea din București , obținând o licență în filologie modernă în 1900. În 1909, a luat un doctorat în literatură de la Sorbona. Primul său post a fost ca profesor suplinitor de limba română la Codreanu în 1900; în anul următor, a devenit suplinitor la școala normală locală . Drouhet a devenit profesor la Liceul Dimitrie Cantemir din București în 1904. A fost angajat ca profesor suplinitor la catedra de franceză a facultății de literatură a Universității din Iași în 1909, ajungând profesor titular în anul următor. În 1915, i-a succedat defunctului Pompiliu Eliade ca profesor de limba și literatura franceză la București, deținând funcția până la moartea sa. 

Drouhet a publicat pentru prima dată în 1906: un studiu lingvistic în revista România și altul despre Leconte de Lisle în Convorbiri Literare . Lucrarea sa a apărut și în Viața Românească , Viața Nouă , Revue d'histoire littéraire de la France , Le correspondent , La Minerve française și Mercure de France . Singur sau în colaborare, a fost autorul mai multor manuale de franceză pentru liceeni. 

A fost remarcat în special ca istoric literar, dedicând un studiu amplu literaturii franceze. Cursurile universitare ale lui Drouhet au fost publicate ca: Istoria poeziei franceze în sec. al XIX-lea , 1915; Istoria teatrului clasic francez , 1916; Comentarii din clasicii francezi din sec. al XVII-lea , 1919-1920; Curs de literatură franceză. Secolul al XVIII-lea , 1919-1920; Villon Montaigne , 1923-1924; Începuturile romantismului francez , 1927-1928; Literatura franceză în secolul al XVIII-lea , 1934; Poezia lirică în Evul Mediu și comentarii din Charles d'Orléans și François Villon , 1934; Literatura franceză. Boileau și Voltaire, critici literari , 1934-1935; Literatura franceză. Preromantismul francez (1761- 1820) , 1934-1935; Literatura franceză. Romantismul , 1937; Literatura franceză. Umanismul. Renașterea și Rabelais , 1937; Literatura franceză. La Chanson de Roland. Poezia lirică medievală. Trubadurii. François Villon , 1937- 1938; Literatura franceză. teatrul romantic, romanul romantic, ivirea spiritului realist în epoca romantică , București, 1937-1938; Literatura franceză. Poezia franceză în sec. al XVI-lea. Clément Marot. Apărarea și ilustrarea. Ronsard, poet liric și epic , 1938-1939. A fost la fel de interesat de relațiile culturale dintre Franța și România. 

Teza sa de doctorat, care a tratat despre François Maynard , a câștigat Premiul Bordin al Academiei Franceze în 1910. Lucrarea sa din 1924, „Vasile Alecsandri și scriitorii francezi”, rămâne un model de cercetare comparativă, bine documentată și nuanțată, atentă în special la particularitățile autorului studiat . Pentru meritele sale de profesor, Drouhet a fost decorat cu Ordinul Coroanei în 1911 și 1922 și a fost înrolat în Legiunea de Onoare în 1922.

$$$

 MAȘINA LĂSTUN

După o perioadă de relativă deschidere spre Occident, când conducerea politică de la Bucureşti părea a accepta ideea industrializării României prin importul de tehnologie de ultimă oră, regimul comunist din România s-a închistat într-un naţionalism absurd. „Conducerea de partid şi de stat”, din care fuseseră eliminate toate persoanele cu o viziune ceva mai largă, se încăpăţâna să ceară proiectanţilor şi inginerilor români produse care să rivalizeze cu cele fabricate în ţările dezvoltate. Aceste produse trebuiau obţinute pe fondul unor economii drastice de energie, al interdicţiei importurilor de materii prime şi materiale şi răsplătind efortul creativ cu sume derizorii.

Ca în mai toate regimurile dictatoriale, liderul comunist de la Bucureşti nu dorea să abdice de la sloganurile referitoare la „grija faţă de om” şi „asigurarea bunăstării materiale a întregului popor”. Cum unul dintre simbolurile bunăstării în secolul XX a fost considerat automobilul, posibilitatea omului de rând de a deţine o astfel de „minune” a reprezentat o provocare pentru dictatorii secolului trecut (proiectul Volkswagen în Germania nazistă). Nicolae Ceauşescu şi-a propus, spre sfârşitul anilor ’70, să ofere românilor posibilitatea de a avea fiecare un automobil, care să consume cât mai puţin combustibil.

Proiectul automobilului „popular” a fost demarat sub îndemnuri de „hei rup” şi rezultatele s-au văzut în scurtă vreme. Arhiva fostului Comitet Central al P.C.R. păstrează o stenogramă a întâlnirii care a avut loc, la 15 martie 1980, între Nicolae Ceauşescu şi „colectivul de proiectare şi de realizare a modelului funcţional pentru autoturismul de foarte mic litraj”. Acest document reprezintă actul de naştere al autoturismului „Dacia 500-Lăstun”.

Preocupările regimului pentru construirea unui automobil cu un consum redus şi accesibil ca preţ unor largi categorii sociale erau mai vechi. Acest lucru este dovedit, printre altele, şi de prezentarea de către colectivul Întreprinderii Mecanice Braşov la „Expoziţia realizărilor economiei naţionale”, ediţia 1979, a unui automobil de acest gen, denumit „Braşovia”.

La scurtă vreme după încheierea expoziţiei, a fost alcătuit un colectiv de proiectare la nivel naţional. În acest colectiv, totalizând 21 de persoane, erau reprezentate Întreprinderea Mecanică Muscel, producătoarea maşinii ARO, Întreprinderea Mecanică Braşov, Centrul de Cercetare şi Inginerie Tehnologică pentru Autoturisme Colibaşi, Întreprinderea „Autobuzul” Bucureşti, „Electroprecizia” Sacele, Institutul Naţional de Motoare Bucureşti, Catedra de Automobile a Universităţii din Braşov. Colectivul a fost reprezentat la întâlnirea menţionată cu Nicolae Ceauşescu de Ion Teleşcu (Catedra de Automobile), Valentin Coşoroabă (Institutul Naţional de Motoare), Gheorghe Lihaci (Întreprinderea Mecanică Braşov), Simion Săpunaru (director general la Centrala Industrială de Autoturisme Piteşti), Dumitru Gheorghe (director al Întreprinderii „Autobuzul” Bucureşti).

„Întâlnirea de lucru” a decurs după tipicul deja instaurat de Ceauşescu de câţiva ani buni. Gheorghe Lihaci a început prin a explica sarcina colectivului pe care-l reprezenta: executarea elementelor de caroserie şi tapiţerie ale autoturismului; a încheiat angajându-se să „depunem, cu toată hotărârea, toată priceperea pentru a traduce în viaţă indicaţiile date de Dvs. pe această temă, pentru a realiza un produs de calitate superioară şi la termenul stabilit”. Ion Teleşcu are o viziune pur „capitalistă” asupra noului automobil: se prevede realizarea a două modele – unul decapotabil (!) şi unul nedecapotabil. Elemente la fel de surprinzătoare aduce în atenţie şi Valentin Coşoroabă: „Mergem pe ideea realizării unui motor monobloc, care să fie amplasat în faţă, ca să putem beneficia de răcirea cu aer. În etapa a II-a, vom încerca varianta cu un motor Diesel.”

Nicolae Ceauşescu este concis în enunţarea obiectivelor sale: „Se va putea face o asemenea maşină ieftină, uşoară şi cu un consum care să nu depăşească trei litri de benzină la 100 km? Aceasta este temă. De asemenea, maşina pe care o vom realiza să nu coste mai mult de 20.000 lei – mă refer la preţul de vânzare -, iar preţul de cost să fie 15-16.000 lei.”

Ca orice realizare a regimului, şi noua maşină trebuia să fie gata în cinstea unei zile memorabile, în cazul de faţă 23 august. Ceauşescu explică specialiştilor cum poate fi realizat un prototip în timp record. Iritat de obiecţiile inginerilor, care afirmau că până la 23 august de-abia se putea termina motorul, le oferă el soluţia: „Voi aveţi turnătorie în Bucureşti, piesele se pot turna într-o zi, două, la orice fabrică, pentru cinci motoare […] În iunie, cel mai târziu, să fie maşina aici, în fata sediului C.C. al P.C.R. Iniţial, m-am gândit să fixăm termenul în mai, dar am prelungit până în iunie. Primele două-trei bucăţi să fie gata până la 23 august, ca să putem ieşi cu ele la demonstraţie. Adică trebuie început imediat, luat un model de motor mic şi făcut schiţa, nu spun proiect, nici nu vorbesc de proiect. Schiţa să fie făcută din lemn sau din tablă, imediat pregătit şi pe urmă, într-o săptămână să începeţi să turnaţi piesele, fără calcule, fără proiectare. Sigur, şi aceasta presupune un calcul, dar trebuie făcut totuşi direct, nu ca la celelalte maşini. Să vedem din ce facem blocul motor, să găsim un aliaj foarte uşor. Am citit în presă că în unele părţi se folosesc şi masele plastice la blocul motor.”

Ion Teleşcu şi Valentin Coşoroabă au încercat, timid, să explice faptul că fibra de sticlă se foloseşte la caroserie, dar în niciun caz nu pentru turnarea de piese. După discuţii, Nicolae Ceauşescu a conchis: „dacă nu se comportă corespunzător, renunţăm”. Şi adăugă: „Scaunele să fie făcute dintr-o pernă din mase plastice, simplă, cum sunt scaunele de la tramvaie, autobuze sau chiar cele pentru locuinţe realizate din mase plastice şi, eventual, să facem o pernă din poliuretan”. De această dată, propunerea a fost adoptată fără nici un fel de reţinere. Ba mai mult, unii au subliniat avantajul că „avem şi la autobuze ceva asemănător” şi, deci, efortul de „proiectare” era mai mic, iar consumul de materiale redus.

În continuarea şedinţei, rolul de proiectant şef i-a revenit tot lui Nicolae Ceauşescu. După ce a şovăit puţin dacă să doteze noul autoturism şi cu un portbagaj, el a decis să existe şi aşa ceva, iar rotile să aibă „înălţimea normală, ca să se poată merge cu acest autoturism şi pe drumuri de ţară”. Din aceste indicaţii, rezultă că secretarul general al P.C.R. se gândea într-adevăr la un automobil „pentru tot românul”.

Finalul şedinţei i-a aparţinut tot lui. A încheiat cu câteva fraze halucinante: „Maşina să poată purta o sarcină de 250-260 kg […] Trebuie lucrat în paralel la două-trei modele […] chiar dacă ne costă ceva în plus. Schiţa să fie un desen simplu, că dacă începem să facem tot felul de desene, o să ne ia timp mult. Eu am în vedere că pe baza acestei experienţe să tragem nişte concluzii şi pentru activitatea noastră generală, întrucât s-a pierdut, de regulă, mai mult timp pentru proiectare şi calcule, decât pentru realizarea unui produs. Eu am mai spus şi repet: ce se făceau sovieticii în timpul războiului dacă realizau în doi-trei ani un tanc? Pierdeau războiul; dar în câteva luni a trebuit să producă un tanc. Nu proiecte ne trebuie, ci trebuie gândit să lucrăm operativ: să poţi lucra în trei luni ceea ce se lucra înainte în trei ani.”

Proiectul „automobilului de foarte mic litraj” a prins viaţă sub biciul „indicaţiilor preţioase”. şi rezultatul a fost pe măsură: o maşină care a devenit subiectul de glumă al românilor de-a lungul anilor ’80. Proiectul „Lăstun” nu a fost însă un accident, el reflectă un mod de gândire adânc înrădăcinat în mintea liderilor comunişti.