$$$

 S-a întâmplat în 4 decembrie1855, 4/16: La această dată, avea loc inaugurarea Şcolii de Mică Chirurgie de pe lângă Spitalul Oştirii de la Mihai Vodă din Bucureşti; fondator, dr. Carol Davila. În anul 1831, lua ființă Spitalul Oștirii „Mihai Vodă” din București, actualul „Spitalul Clinic de Urgență Militar Central Doctor Carol Davila”. El devine rapid cel mai important for medical al armatei române și o instituție de frunte a medicinii și științei românești. Problema cea mai importantă era crearea de cadre medicale, în special medici. Lipsa de personal medical autohton a determinat conducerea armatei să angajeze în cadrul acestui spital mai ales medici străini, dar, pe lângă acești medici se vor forma cadre medicale medii – avem aici germenii învățământului medico militar românesc. Astfel în acest spital a funcționat – la început fără vreo reglementare anume, o „Școală de felceri” – subchirurgi, frecventată de tineri aparținând „Strajei Pământești” (armata) și care ulterior constituiau personalul mediu al lazaretelor. 

Din anul1842, la propunerea medicului Nicolae Cretzulescu se instituționalizează această „Școală de felceri” sub conducerea doctorului Gheorghe Polizu. Și în cealaltă capitală, la Iași, în vara lui 1831 se pun bazele unui spital militar (numit azi, „Iacob Czihak”). În jurul anului 1830 se înființează școală de felceri și de subfarmaciști și la Craiova. Aceste școli aveau ca profesori medici militari și pregăteau tineri trimiși din armată ce puteau dobândi grade de subofițeri și specialitatea militară medicală medie – sanitari, felceri, subfarmaciști. Programul din aceste școli era mai ales unul practic. Personalul medical superior era adus sau școlarizat în continuare din străinătate, deci nu existau medici-ofițeri români, școlarizați în țară, maximul pentru un pământean fiind gradul de subofițer și pregătirea medicală medie. Dar foarte important de subliniat este că unii dintre fii boierilor români au început să se orienteze în efectuarea de studii medicale la Paris, Berlin, Viena ori Roma.

Desigur, cea mai bună „achiziție” dintre medicii aduși vreodată din străinătate de către domnitorii români a fost Carol Davila. Acest străin va ajuta ca nimeni altul la „românizarea” medicinii noastre prin instituționalizarea ei la standarde (aproape) occidentale și prin înființarea primei școli pentru medici în România. Între anii 1853 – 1884, cât a activat la noi, se vorbește pe bună dreptate de „epoca lui Davila”, atât în medicina civilă cât și în cea militară. Una dintre realizările sale cele mai importante a fost dezvoltarea învățământului medical, construind din aproape în aproape, un sistem de învățământ medical militar și civil performant. A început cu ceea ce deja exista: a reorganizat „Școala Ostășească de Chirurgie” de la „Spitalul Oștirii” din București împreună cu Nicolae Kretzulescu – reținem ca reper data de 4 decembrie 1855; trei luni mai târziu aceasta se transformă în „Școala Secundară de Chirurgie” cu program teoretic-liceal și sanitar-militar, dotată cu bibliotecă și muzeu anatomic. În epocă era mai cunoscută sub numele de „Școala lui Davila”. Școlarizarea era de patru ani și organizarea după model francez. Acum existau în incinta spitalului și câteva încăperi special destinate predării. Cifra de școlarizare era de cincizeci de elevi sanitari, dintre care jumătate erau destinați anume armatei, ceilalți pentru medicina civilă.

În anul 1857, când adversarii filo-ruși ai lui Davila fac demersuri pentru închiderea școlii motivând probleme financiare, acesta se adresează guvernului francez, care se obligă să mențină școala pe cheltuiala sa. Atunci caimacamul Alexandru Dimitrie Ghica dă un „Opis domnesc” pentru menținerea tinerei instituții. Profitând de acest moment, Davila nu se mărginește la continuarea școlii secundare ci o transformă pe 16 august 1857 în facultate, numită „Școala Națională de Medicină și Farmacie”. Așadar „Școala Națională de Medicină și Farmacie” de pe lângă „Spitalul Oștirii Mihai Vodă” este prima formă de învățământ superior medical românesc ce pregătea ofițeri – medici, farmaciști și veterinari – ca și personal medical superior pentru spitalele civile. Școala avea o durată de opt ani, din care cinci de studii și trei de practică. Se obține echivalarea diplomelor școlii cu cele eliberate de facultățile din Franța sau Italia, absolvenții putând fi trimiși la doctorate în aceste țări, ulterior și în altele. În scurt timp „Școala Națională de Medicină și Farmacie” devine cea mai importantă instituție de învățământ superior de profil din zonă, ea fiind frecventată și de elevi din Moldova, Transilvania sau de la sud de Dunăre. În sfârșit exista o școală superioară de medicină românească și important pentru istoria medicinii militare românești este că ea a fost una militară!

La 1 septembrie 1859, se împlinea un vis: cu ocazia festivității de închidere a manevrelor militate din Tabăra de la Florești-Prahova zece elevi ai „Școlii Naționale de Medicină și Farmacie” ce se aflau încartiruiți aici sunt ridicați la rangul de medic de batalion clasa II – asimilat gradului de sublocotenent. Erau primii medici militari români – născuți și școlarizați în România. În 1859 școala își schimbă reședința, urmând spitalul militar. Din anul 1860 se începe trimiterea absolvenților „Școlii Naționale de Medicină și Farmacie” în străinătate (Franța, Italia), cu bursă, pentru a-și continua studiile. Ca urmare a dezvoltărilor din medicina militară, la 21 august 1862, prin Înaltul Decret Domnesc numărul 4629” a luat ființă „Corpul Ofițerilor Sanitari din Armată”, atestându-se astfel medicina militară ca element specializat pentru asigurarea sănătății efectivelor militare. Se recunoștea o situație de fapt și se crea cadrul dezvoltării în continuare a medicinii militare. Data de 21 august este Ziua Medicinii Militare din România.

Medicina militară era „locomotiva” medicinii civile în acea perioadă. În 22 noiembrie 1869 se face un nou pas înainte: se înființează „Facultatea de Medicină din București” ca dezvoltare a mai vechii „Școli Naționale de Medicină și Farmacie”. Așadar învățământul medical românesc de la București a avut începuturile strâns legate de medicina militară. Construcția clădirii „Facultății de Medicină din București” a fost complet terminată abia în 1903 când s-a facut și inaugurarea statuii medicului inspector general Carol Davila, așezată în fața facultății ce poartă numele maestrului (statuia este opera valoroasă a lui Carol Storck). În octombrie 1872, împăratul Franz Iosif a creat (în condiții specifice Imperiului Austro-Ungar) „Universitatea din Cluj”, din care făcea parte și „Facultatea de Medicină”. Din „Facultatea de Medicină Cluj” se va înființa în 1945 „Facultatea de Medicină Târgu Mureș”, numită azi „Universitatea de Medicină și Farmacie Târgu Mureș”. În 1879 se înființează „ Facultatea de Medicină de la Iași”.

Odată cu restructurările din 1869 prilejuite de înființarea „Facultății de Medicină din București”, armata nu mai controla ca înainte această instituție și au apărut probleme în școlarizarea medicilor militari.Din 1871 se obține aprobarea ca la „Facultatea de Medicină din București” să se școlarizeze în fiecare an de studii câte doisprezece „stipendiști” ai Ministerului de Război, dar metoda este curând abandonată. Urmează alte două încercări nereușite, în 1884 și 1892 (între timp, la 1882, se promulgase o „Lege a Serviciului Sanitar al Armatei”) de a școlariza medici pentru armată. Totuși anul 1884 este considerat în mod tradițional anul întemeierii „Institutului Medico Militar” – „Decret Regal numărul 2824” din decembrie 1883 publicat in „Monitorul Oficial numărul 2” din 23.01.1884. În 1884 se întocmește și un „Regulament de Ordine Interioară al Institutului”, iar comanda este dată generalului medic academician Zaharia Petrescu.Modelul de funcțioanare era o adaptare a institutelor medico militare prusace și austriece. Pentru un timp instituția a purtat denumirea de „Internat Medico Militar” și școlarizează doar subofițeri (elevi „interni”).

Începând cu anul universitar 1897-1898, a început să funcționeze fără întrerupere „Institutul Medico Militar” din București ca instituție de pregătire a ofițerilor medici, într-o clădire nouă – cea actuală, cu medicul general academician Zaharia Petrescu ca și comandant, succedat în 1899 de generalul medic Athanasie Demosthen.Institutul funcționa tot pe lângă „Spitalul Militar Central București” (numit așa din 1859), iar din 1910 este subordonat direct Ministerului de Război – un nou pas înainte. Studenții militari făceau pregătirea medicală la „Facultatea de Medicină” iar cea medico-militară în acest „Institut Sanitar Militar”. Disciplinele specifice de pregătire medico-militară erau: „Legi și regulamente medico-militare”, „Igienă militară”, „Medicină operatorie și anatomie topografică”, „Bolile armatelor”, „Epidemiologie clinică și oftalmologică”, „Bandaje și aparate de fractură”. Studenții militari aveau o uniformă de culoare neagră și chipiul de culoare roșie.Între 1892-1897 a funcționat un „Institut Medico-Militar” și la Iași pe lângă spitalul militar de acolo. Până la 1914 institutul a dat armatei 322 medici și chirurgi, 20 farmaciști, 29 veterinari. Din 1916 „Institutul Medico-Militar” și-a încetat activitatea timp de doi ani iar studenții au fost încadrați în diferite funcții pe front.

Pentru subofițeri (ca și în întreaga armată română) nu exista încă o ierarhie a gradelor militare în accepțiunea de azi. Nu exista nici o școală specială pentru ei. Subofițerii erau sanitari, subchirurgi, subfarmaciști, veterinari și proveneau din militarii care rămâneau în armată după satisfacerea stagiului militar și care se școleau practic pe lângă medici. Soldații și gradații din formațiunile medicale erau infirmieri, brancardieri, îngrijitori de cai, auxiliari.În perioada interbelică „Institutul Sanitar Militar” cunoaște o creștere a numărului de studenți datorită avantajelor ce le oferea, avantaje oferite pentru sporirea numărului de medici militari care se dovedise neîndestulăror în primul război mondial. 

În noiembrie 1920 se înființează secțiile din Cluj și Iași ale „Institutului Medico Militar București”, care însă nu vor funcționa decât trei ani. Așadar în acești trei ani funcționa câte o formă de învățământ medico-militar pe lângă toate facultățile de medicină din România Mare: București, Iași și Cluj. Prin Legea publicată în Monitorul Oficial numărul 83 din 1921 se adoptă denumirea de „Institutul Sanitar Militar”. În 1926 se produce o reorganizare a institutului, iar în 1929 institutul primește drapelul de luptă. În institut se făceau acum și cursuri de perfecționare pentru ofițerii sanitari. Din donațiile personalului se ridică în curtea instituției o statuie ce comemorează eroii institutului căzuți în Războiul de Reîntregire.Ca în toată armata, în perioada interbelică, se renunță la filiera de provenire a subofițerilor și maiștrilor din gradați și se crează o „Școală de Subofițeri Sanitari”, o „Școală de veterinari militari” și o „coală de Maiștri în Aparate Ortopedice și Instrumente pentru Serviciul Sanitar”, toate la București.

Surse:

https://arhiva.bibmet.ro/Uploads/Biblioteca_Bucurestilor_1998_nr7(1).pdf

http://www.ramnic.ro/articole/chirurgia-romaneasca-35991/2011-04-27

https://institutul-medico-militar.mapn.ro/pages/view/84

https://www.medijobs.ro/blog/intr-un-bucuresti-cand-ospitalier-cand-ostil-carol-davila-nu-s-a-plans-niciodata

http://www.monstriisacri.ro/carol-davila/

$$$

 S-a întâmplat în 4 decembrie1987: În această zi, a trecut în eternitate, la Păltiniş, în judeţul Sibiu, Constantin Noica, filosof şi eseist, mentor spiritual în cadrul aşa-numitei „Şcoli de la Păltiniş", deţinut politic între anii 1958 şi 1964, membru post-mortem al Academiei Române din 1990 (n. 12 iulie 1909, Vităneşti în judeţul Teleorman).

Constantin Noica s-a născut în casa familiei de aromâni Grigore şi Clementa Noica din satul Vităneşti, reşedinţa comunei omonime din judeţul Teleorman. A urmat gimnaziul la liceul „Dimitrie Cantemir”, iar clasele liceale la liceul „Spiru Haret” din Bucureşti. În timpul studiilor a locuit la casa din Capitală a familiei. A debutat în 1927 în revista liceului, Vlăstarul, cu eseuri care au fost publicate în 1934 în volumul Mathesis sau bucuriile simple. În timpul anilor de liceu l-a avut ca profesor de matematică pe poetul Ion Barbu, o autoritate certă în domeniul literar. După terminarea liceului, Constantin Noica s-a înscris la Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1931 cu teza de licenţă „Problema lucrului în sine la Kant”. La facultate l-a întâlnit pe profesorul Nae Ionescu care a adunat în jurul său şi a elevat o pleiadă de membri ai tinerei generaţii interbelice a literaturii şi gândirii româneşti ca Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran. După facultate, între 1931 şi 1932, s-a înrolat şi a satisfăcut stagiul militar la Batalionul de Vânători de Munte din Sinaia, apoi s-a angajat ca bibliotecar şi a înfiinţat societatea culturală „Criterion”, la ale cărei întruniri a participat timp de aproape doi ani. A urmat timp de un an cursurile Facultăţii de Matematică pe care mai apoi le-a întrerupt la sugestia profesorului său de matematică din liceu, Ion Barbu, care i-a spus că nu este construit pentru asta.

În 1934 s-a căsătorit cu Wendy Muston, o englezoaică pe care a cunoscut-o întâmplător într-o excursie, dând astfel peste cap planurile tatălui său, care dorea să-l însoare cu tânăra Cesianu, care provenea dintr-o familie bună. S-a mutat la Sinaia unde a început să traducă romanele poliţiste ale lui Edgar Wallace pentru editura Hertz. În anul următor s-a îmbolnăvit de tuberculoză, a fost operat şi a rămas cu un singur rinichi. În primăvara anului 1938 a plecat la Paris cu o bursă pe un an din partea statului francez. Printr-o scrisoare trimisă de la Paris, Noica şi-a anunţat adeziunea la mişcarea legionară, determinat fiind de asasinatul lui Corneliu Zelea Codreanu. În 1940 şi-a susţinut la Bucureşti lucrarea de doctorat şi a participat şi la alte acţiuni legionare, în presă prin revista „Adsum”, pe care a scris-o toată singur şi a publicat-o din bani proprii. Tot în acest an, Noica s-a dezis de mişcarea legionară ca urmare a asasinatului lui Nicolae Iorga şi a plecat la Berlin în calitate de referent de filosofie la Institutul Româno-German, unde i s-a cerut să scrie o istorie a filosofiei româneşti. Rămâne aici până în 1944, timp în care participă de mai multe ori la seminarul de filosofie a renumitului profesor Martin Heidegger. În perioada 1949 - 1958, are domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel, iar în 1958 Constantin Noica este arestat, anchetat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică cu confiscarea întregii averi. Execută la Jilava 6 din cei 25 de ani de închisoare, fiind eliberat în august 1964.

Din 1965 se stabileşte în Bucureşti, unde va lucra ca cercetător la Centrul de Logică. Din această perioadă, Constantin Noica începe să organizeze seminarii private de filosofie la care participă o serie de colegi cercetători mai tineri, precum Sorin Vieru, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu. Din 1975, se retrage la Păltiniş, în judeţul Sibiu, unde continuă dezbaterile în cercuri filosofice atrăgându-şi o serie de discipoli cunoscuţi sub denumirea de „Şcoala de la Păltiniş”. Se stinge din viaţă la 4 decembrie 1987, la vârsta de 78 de ani. Constantin Noica a fost înmormântat două zile mai târziu la Schitul Păltiniş, după dorinţa sa, slujba fiind oficiată de un sobor de preoţi în frunte cu Î.P.S. Mitropolitul Antonie al Ardealului.

Opere antume

Mathesis sau bucuriile simple (1934)

Concepte deschise în istoria filozofiei la Descartes, Leibniz şi Kant (1936)

De caelo (1937)

Schiţă pentru istoria lui cum e cu putinţă ceva nou (1940)

Două introduceri şi o trecere spre idealism. Cu traducerea primei introduceri kantiene a Criticei Judecării (1943)

Pagini despre sufletul românesc (1944)

Jurnal filosofic (1944)

Fenomenologia spiritului de GWF Hegel istorisită de Constantin Noica (1962)

Douăzeci şi şapte de trepte ale realului (1969)

Platon: Lysis (cu un eseu despre înţelesul grec al dragostei de oameni şi lucruri) (1969)

Rostirea filozofică românească (1970)

Creaţie şi frumos în rostirea românească (1973)

Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti (1975)

Despărţirea de Goethe (1975)

Sentimentul românesc al fiinţei (1978)

Spiritul românesc la cumpătul vremii. Şase maladii ale spiritului contemporan. (1978)

Povestiri despre om, după o carte a lui Hegel: Fenomenologia spiritului (1980)

Devenirea întru fiinţă, vol. I: Încercarea asupra filozofiei tradiţionale; vol. II: Tratat de ontologie (1981)

Trei introduceri la devenirea întru fiinţă (1984)

Scrisori despre logica lui Hermes (1986)

Opere postume

De Dignitate Europae (1988)

Jurnal de idei (1990)

Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru (1990)

Simple introduceri la bunătatea timpului nostru (1992)

Introducere la miracolul eminescian (1992)

Manuscrisele de la Câmpulung (1997)

Echilibrul spiritual. Studii şi eseuri (1929-1947) (1998)

Publicistică

Semnele Minervei, volumul I, ediţie de Marin Bucur (1994)

Între suflet şi spirit, volumul II, ediţie de Marin Bucur (1996)

Moartea omului de mâine, volumul III, ediţie de Marin Bucur (2003)

Despre lăutărism (2007)

Surse:

Rusu, Dorina N. - Membrii Academiei Române, 1866-1999, Editura Academiei Române, Bucureşti

Liiceanu, Gabriel - Jurnalul de la Păltiniş, Humanitas, 1996

Cornea, Andrei - De la Şcoala din Atena la şcoala de la Păltiniş, Humanitas, 2004

Lavric, Sorin-Ontologia lui Noica. O exegeză, Humanitas, 2005

https://adevarul.ro/cultura/carti/110-ani-nasterea-constantin-noica-spunea-filosoful-despre-foloasele-vacantei-1_5d28cc96892c0bb0c661a999/index.html

https://www.ziarulmetropolis.ro/constantin-noica-si-fericirea-din-camaruta-de-la-paltinis/

https://www.rfi.ro/politica-99881-pagina-de-istorie-arestarea-constantin-noica-uneltire

$$$

 S-a întâmplat în 4 decembrie 2000: În această zi, a murit artistul plastic Horia Bernea. Horia Bernea (n. 14 septembrie 1938, Bucureşti; d. Paris) a fost un pictor român, fiul sociologului şi etnologului Ernest Bernea. El a deţinut între anii 1990-2000 funcţia de director general al Muzeului Ţăranului Român.

Horia Bernea s-a născut la data de 14 septembrie 1938 în Bucureşti, fiind fiul cunoscutului sociolog şi etnolog Ernest Bernea (1905-1990). Între anii 1957 şi 1959 Horia Bernea a urmat cursurile Facultăţii de Matematică şi Fizică a Universităţii Bucureşti, între anii 1959 şi 1965 – Şcoala Tehnică de Arhitectură şi între anii 1962-1965 Institutul Pedagogic (secţia Desen). A debutat public ca pictor în anul 1965 la Cenaclul Tineretului al Uniunii Artiştilor Plastici. A fost membru al grupului de la Poiana Mărului, membru al grupului „Prolog", a lucrat în taberele de creaţie de la Văratec şi Tescani, apoi la Paris şi în sudul Franţei, în Provence.

A avut numeroase expoziţii personale sau de grup la Richard Demarco Gallery (1970-1971), College Gallery al Universităţii din Birmingham, Sigi Krauss Gallery în Covent Garden (1971),Compass Gallery din Glasgow (1971), Richard Demarco Gallery (1976), Generative Art Gallery, Londra (1976) etc. În perioada 1998-1999 a realizat la Roma împreună cu teologul, antropologul şi diplomatul Teodor Baconsky (pe atunci ambasador al României pe lîngă Sf. Scaun), o mărturie ilustrată despre „Roma bizantină": Roma caput mundi. Un ghid subiectiv al Cetăţii Eterne (sprijinit pe dialoguri, note, fotografii, acuarele şi desene) – adevărată „nouă punere în scenă" a miracolului roman.

Pictorul Horia Bernea a fost membru al Comisiei Monumentelor Istorice şi al Grupului de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii. În anul 1997, Muzeul Naţional de Artă al României – Departamentul de Artă Contemporană a editat un album de picturi ale lui Horia Bernea. La data de 5 februarie 1990, noul guvern al României democratice a decretat reînfiinţarea vechiului Muzeu de Artă Populară (practic desfiinţat în anul 1977 prin unirea sa cu Muzeul Satului), în sediul său originar, uzurpat din 1953 de muzee ale partidului comunist cu diferite denumiri. În anul 1990 Andrei Pleşu, ministrul Culturii de atunci, l-a numit pe pictorul Horia Bernea în funcţia de director general al Muzeului Ţăranului Român, funcţie pe care a deţinut-o până la moartea sa. În prealabil, el a fost consultat asupra denumirii muzeului, oprindu-se asupra celei de Muzeu al Ţăranului Român. După o serie de expoziţii temporare, abia în primăvara anului 1993, Muzeul a fost deschis cu o primă parte a expunerii permanente, pusă sub semnul generos al Crucii. A urmat deschiderea sălilor cu icoane în anul 1994, iar în anul 1996 inaugurarea etajului Muzeului, sub titlul semnificativ „Triumf".

Directoratul a reprezentat o mare împlinire a activităţii de maturitate a lui Horia Bernea. El a ctitorit cel mai important aşezământ de cultură tradiţională din România, organizat după toate exigenţele muzeisticii contemporane. În anul 1994, omului de cultură Horia Bernea i s-a decernat, de către Fundaţia Culturală Română, Premiul pentru contribuţia adusă la recuperarea tradiţiilor spirituale ale civilizaţiei ţărăneşti, la care se adaugă Marele Premiu „George Apostu". În anul 1996 muzeul a fost răsplătit cu înalta distincţie „European Museum of the Year", premiul pentru cel mai bun muzeu european al anului pentru prima dată acordat unui muzeu aparţinând unei ţări din estul Europei.

Muzeul Ţăranului Român s-a dezvoltat în condiţii materiale precare, dar cu toate acestea, în anii de după deschidere, colecţiile muzeului au continuat să se îmbogăţească prin achiziţionarea a noi piese valoroase sau prin obţinerea de donaţii. La iniţiativa lui Horia Bernea, au fost achiziţionatee șase biserici de lemn, dintre care două au fost aduse la Bucureşti (cea din Mintia, expusă în interior, şi cea din Bejani, în curtea muzeului – ambele din judeţul Hunedoara), iar alte patru sunt păstrate şi îngrijite in situ (la Lunca Moţilor – jud. Hunedoara; la Groşii Noi, Juliţa şi Troaş – jud. Arad).Pe baza Decretului Regal nr. 2777 din 13 iulie 1906, semnat de Regele Carol I, Mihail Vlădescu, inspiratul ministrul al cultelor din acea vreme, îl numeşte pe Al. Tzigara-Samurcaş director al Muzeului de Etnografie, de Artă Naţională, Artă Decorativă şi Artă Industrială, care a funcţionat pe locul fostei monetării a statului până în 1912, când se pune piatra de temelie a ceea ce avea să devină clădirea “neo-românească” a Muzeului de la Şosea – cum îl vor alinta multă vreme bucureştenii. Dar finalizarea construcţiei va aştepta câteva decenii, având de înfruntat adversităţile vremurilor şi ale oamenilor. 

De la începutul secolului al XX-lea şi până în prezent, Muzeul de la Şosea a fost însă permanent în actualitate, istoria sa însoţind şi reflectând construcţia naţională şi vicisitudinile sale. Muzeul de la Şosea îşi va continua periplul istoric şi după schimbările fundamentale de după cel de al doilea război mondial. Evitând la limită să devină cazarmă a „armatei eliberatoare”, clădirea se va transforma, începând cu 1953, în Muzeul Lenin-Stalin, apoi al Partidului Comunist Român, a Mişcării Revoluţionare şi Democratice din România, pentru a ajunge tot mai mult, în ultimii ani de regim comunist, un fel de omagiu muzeal al preşedintelui Nicolae Ceauşescu. Colecţiile vor fi alungate din sediul lor, adunate o vreme în clădirea palatului Ştirbey din Calea Victoriei, unde vor alcătui Muzeul de Artă Populară al Republicii Socialiste România sub conducerea lui Tancred Bănăţeanu, iar apoi îngrămădite în depozitele Muzeului Satului. Aici vor aştepta, într-o relativă uitare, vremuri mai bune.Acestea vor veni imediat după 1989. Pe 5 februarie 1990, Andrei Pleşu, face un nou act întemeietor numindu-l – şi la recomandarea insistentă a lui Dan Hăulică – pe pictorul Horia Bernea director al nou (re)înfiinţatului Muzeu al Ţăranului Român.Muzeul Ţăranului Român nu este un „muzeu etnografic” în sensul clasic al cuvântului. Chiar dimpotrivă. „Vom studia satul, omul actual, ţăranul aşa cum este – declara Bernea –, dar vom înţelege ce s-a întîmplat numai dacă avem, bine configurat, în muzeu, ‚modelul’ – satul tradiţional”. 

Deschis la prefaceri şi la „timpul prezent” până la a fi scandalos pentru muzeografii clasici, Muzeul Ţăranului Român ţine deci să păstreze o ancorare fermă şi permanentă în acest „model” arhetipal. Numele muzeului poate induce astfel în eroare: nu este vorba despre un “muzeu de societate”, care să prezinte cu fidelitate viaţa şi creaţia comunităţilor ţărăneşti din anumite zone şi epoci determinate ale ţării, ci despre ceea ce Irina Nicolau numea „omul tradiţional” iar Gabriel Liiceanu consideră ca fiind „universalitatea de tip uman pe care o reprezintă ţăranul”. 

Muzeul Ţăranului Român este astfel muzeul unei spiritualităţi oarecum atemporale, de care iniţiatorii săi au fost în mod evident îndrăgostiţi şi pe care au propus-o ca un reper posibil pentru lumea actuală.Această viziune mai degrabă universalistă decât particular-etnografică a adus, de fapt, marea recunoaştere internaţională din anul 1996: premiul EMYA pentru muzeul european al anului. Pe de altă parte, prin expoziţiile temporare şi colecţiile sale vechi dar şi recente, prin târgurile sale deja tradiţionale şi promovarea „produselor ţăranului român”, prin activităţile sale cu copiii şi cu vârstnicii, prin diversitatea acţiunilor sale culturale (lansări de carte şi dezbateri, concerte şi filme antropologice, colocvii şi seri culturale etc) Muzeul Naţional al Ţăranului Român încearcă să se păstreze permanent în actualitate.

Surse:

https://radioromaniacultural.ro/azi-la-radio-romania-cultural-repere-spirituale-horia-bernea-un-marturisitor-al-traditiei/

https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/cultura/horia-bernea-un-pictor-al-duhului-75001.html

https://dilemaveche.ro/sectiune/dileme-on-line/articol/ce-se-pastreaza-convorbire-cu-horia-bernea

http://www.muzeultaranuluiroman.ro/horia-bernea.html

http://www.eugeniavoda.ro/ro/emisiuni/arte/horia-bernea

https://culturainiasi.ro/horia-bernea/

#$$

 S-a întâmplat în 4 decembrie…

- 1131: A murit Omar Khayyam, poet, persan (n. 1048), cunoscut mai ales pentru catrenele sale: „Rubayyatele lui Omar Khayyam"; a fost şi un filozof, matematician şi astronom celebru care a contribuit la reforma calendarului musulman (n. 18.05.1048)

- 1642: A murit cardinalul Richelieu (Armand Jean du Plessis), prelat şi om politic francez; ca prim-ministru (1624-1642) în timpul domniei lui Ludovic al XIII-lea a fost conducătorul de facto al Franţei. Armand-Jean I. du Plessis de Richelieu, intrat în istorie cu numele de Cardinalul Richelieu, (n. 9 septembrie 1585 în palatul Richelieu, departamentul Indre-et-Loire; d. 4 decembrie 1642 în Paris) a fost un cleric, nobil şi om politic francez.A avut titlurile de Marquis du Chillou, episcop de Luçon (1608), cardinal (1622), prim duce de Richelieu (1631) şi prim duce de Fronsac (1634), abate de Cluny, Cîteaux şi Prémontré. De asemenea numit „Eminenţa roşie", a fost cel mai apropiat consilier al lui Ludovic al XIII-lea, ţelul său fiind schimbarea structurii statului francez într-o monarhie absolută şi slăbirea hegemoniei habsburgice în Europa.

- 1679: A murit filosoful englez Thomas Hobbes, iniţiatorul teoriei contractului social. 

- 1777: S-a născut (Jeanne-Françoise) Julie (Adelaide) Recamier, scriitoare franceză, faimoasă pentru salonul său literar-politic (m. 1849) 

- 1795: S-a născut Thomas Carlyle, eseist, istoric şi filosof englez (m. 1881)

- 1798: A murit Luigi Galvani, medic şi fizician italian, unul dintre fondatorii electricităţii ca ştiinţă (n. 1737).Galvani a studiat la început teologia, ulterior medicina, între anii 1762-1775 fiind profesor de medicină la catedra de anatomie din Bologna. Succesul operei sale „De renibus atque urethris volatilium” l-a determinat să se ocupe cu studiul fiziologiei păsărilor şi a instrumentelor pentru auz. Printr-o întâmplare a descoperit la 6 noiembrie 1780 procedeul de galvanizare, procedeu care îi va purta mai târziu numele.Galvani a observat fenomenul de contracţie a muşchilor scheletici de la piciorul de broască la o excitare cu un curent electric. Prin această descoperire, el a pus bazele pentru cercetările ulterioare ale electrochimismului celular. De asemenea, după Galvani sunt numite elementele galvanice care produc curentul electrostatic din baterii, cercetate de Alessandro Volta.

- 1799: S-a născut Giovenale Vegezzi-Ruscalla, publicist şi om politic italian; în 1830 a întreprins o călătorie de studii în Transilvania şi Banat, după care, la întoarcerea în Italia, a învăţat limba română şi a declanşat o vastă campanie de apărare a drepturilor românilor; membru de onoare străin al Societăţii Academice Române din 1869 (m. 1885)

- 1835: S-a născut Samuel Butler (m.1902), romancier englez. Spirit paradoxal şi satiric, a scris romane (Erewhon, 1872; Şi tu vei fi ţărână, postum, 1903) şi eseuri despre Homer şi Shakespeare etc.

- 1848: A murit preotul romano-catolic si scriitorul austriac Joseph Mohr, autorul versurilor celebrului colind „Stille Nacht, heillige Nacht" („Silent Night") (n.11.XII.1792) 

- 1855, 4/16: Inaugurarea Şcolii de Mică Chirurgie de pe lângă Spitalul Oştirii de la Mihai Vodă din Bucureşti; fondator, dr. Carol Davila 

- 1864: Domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) a promulgat Codul Penal, alcătuit după modelul Codului Penal francez şi al Codului Penal prusac, având la bază şi unele legi penale autohtone  

- 1866, 4/16: S-a născut Vasili Kandinski, pictor de origine rusa, unul dintre promotorii picturii abstracte nonfigurative, fondator, împreună cu Franz Marc, al grupării „Der Blaue Reiter” – „Călăreţul albastru”; studiul său „Despre spiritual în artă” (1911) a adus o contribuţie teoretică fundamentală în dezvoltarea artei abstracte.Vasili Kandinski (n. 4 decembrie 1866 (S.N. 16 decembrie), Moscova – d. 13 decembrie 1944, Neuilly-sur-Seine, Franţa) a fost un pictor de origine rusă.În 1871, familia Kandinski părăseşte Moscova şi se mută la Odessa. De la vârsta de 8 ani, Vasili începe să ia lecţii de pian şi violoncel. Frecventează cursurile liceului clasic şi studiază desenul. În anul 1885, se întoarce la Moscova pentru a urma cursurile Facultăţii de Drept şi apoi lucrează ca profesor la facultate. În 1896 ia o decizie irevocabilă: va deveni pictor. Pleacă la München, unde se afla una dintre cele mai renumite Academii de Artă din Europa acelor vremuri.După ce soseşte în Germania, în decembrie 1896, începe să studieze între 1897-1899 la o şcoală celebră condusă de pictorul Anton Azbe (1855-1905). În 1900, este primit în Academia de Arte Frumoase. Dezamăgit, părăseşte şcoala renunţând definitiv la educaţia academică. În primăvara anului 1901, înfiinţează grupul „Phalanx". Această societate, născută în spiritul opoziţiei faţă de academismul omnipotent şi omniprezent în artă, organizează în cursul celor 4 ani de existenţă un număr de 12 expoziţii care luau apărarea curentelor cele mai novatoare. „Phalanx" îşi deschide propria şcoala unde Kandinski devine profesor de desen şi pictură. Din luna ianuarie 1909, Kandinski înfiinţează împreună cu prietenii săi Neue Kunstlervereinigung (Noua Societate Artistică). Ei sunt animaţi de acelaşi nonconformism faţă de arta oficială.Organizează expoziţii care prezintă –pe lângă lucrările membrilor societăţii- operele unora dintre cele mai marcante personalităţi ale lumii artistice: Picasso, Braque, Derain. Aceste manifestări declanşează un scandal de proporţii nu numai în rândul publicului, ci şi în cercul criticilor. Tânărul pictor Franz Marc va fi alături de Kandinski, unul dintre fondatorii noului grup Der Blaue Reiter (Călăreţul Albastru), care apare la München în anul 1911. În mai 1912, vede lumina tiparului ediţia specială a revistei intitulate Almanach. Der Blaue Reiter, care prezintă lucrările câtorva artişti aparţinând unor direcţii şi discipline dintre cele mai variate.După izbucnirea primului război mondial este constrâns să părăsească Munchenul, fiind cetăţean rus, deci persona non grata. Kandinski se întoarce la Moscova. În 1920, devine profesor la Universitatea din Moscova, iar un an mai târziu înfiinţează Academia de Ştiinţă şi Artă. Concepţiile lui Kandinski vor fi în scurtă vreme din ce în ce mai mult criticate.În decembrie 1921, pleacă cu soţia la Berlin. Nu se va mai întoarce niciodata în Rusia.În 1922, la Weimar este numit profesor la Bauhaus. După ce naziştii închid facultatea Bauhaus, în 1933 pleacă la Paris. La sfatul lui Marcel Duchamp se stabileşte împreună cu soţia la periferia de vest a oraşului, la Neuilly-sur-Seine. Duce aici o viaţă liniştită, departe de lume.În martie 1944, este diagnosticat cu arteroscleroză, dar va continua să lucreze până în iulie. Moare la Neuilly-sur-Seine, pe 13 decembrie 1944 ca urmare a unei hemoragii cerebrale.

- 1875: S-a născut, la Praga, poetul austriac Rainer Maria Rilke, unul dintre exponenţii de seamă ai poeziei moderne (m. 1926) prozator, traducător; cele şase volume de corespondenţă cu personalităţile culturale ale vremii aduc mărturii importante asupra vieţii literare contemporane lui („Cartea orelor”, „Sonete către Orfeu”) (d.29.12.1926)

- 1883: S-a născut scriitoarea australiană Katharine Susannah Prichard (m. 1969)

-1883: S-a născut istoricul literar Nicolae Cartojan; a fost primul profesor de literatură română veche al Universităţii din Bucureşti, creatorul acestei specialităţi; membru titular al Academiei Române din 1941 (m. 1944)

- 1888: A apărut la Bucureşti „Fântâna Blanduziei", foaie literară, politică şi săptămânală sub direcţia lui Mihai Eminescu. Motto–ul revistei este versul eminescian „Unde vei găsi cuvântul ce exprimă adevărul"  

- 1890: S-a născut medicul Marius Nasta, unul dintre fondatorii şcolii române de ftiziologie; membru titular al Academiei Române din 1955 (m. 1965)

- 1892: S-a născut Francisco Franco, general şi om politic spaniol; comandant şef al forţelor naţionaliste în timpul războiului civil, s-a proclamat conducător (El Caudillo) al statului şi al armatei (1936-1975) şi a instaurat un regim autoritar, bazat pe un partid unic; şef al guvernului (1938-1973); în 1969, în urma unui referendum, l-a desemnat pe Juan Carlos de Bourbon ca viitor rege al Spaniei, după moartea sa (m. 1975) 

- 1893: S-a născut scriitorul croat August Cesarec (m. 1941)

- 1893: A murit John Tyndall, fizician britanic de origine irlandeză; a descoperit fenomenul de împrăştiere a luminii în mediile disperse („efectul Tyndall") (n. 1820)

- 1895: S-a născut Octav Dessila, prozator şi dramaturg (m. 1976). Dicţionarul cronologic - Literatura română dă ca an al naşterii 1894

- 1898: A murit Pavel M. Tretiakov, critic de artă şi umanist rus; fondatorul renumitei galerii de artă din Moscova care-i poartă numele (1856) (n.15/27.XII.1832)

- 1900: A murit pictorul şi graficianul german Wilhelm Leibl, un reprezentant al realismului în arta germana a sec. XIX

 - 1902: A murit Ioan Raţiu, avocat şi om politic transilvănean, unul dintre întemeietorii Partidului Naţional Român, al cărui preşedinte a fost între anii 1892 şi 1902; militant pentru cauza românilor ardeleni, unul dintre liderii mişcării de emancipare naţională (s-a numărat printre iniţiatorii „Memorandumului" din 1892, adresat Curţii de la Viena în numele naţiunii române din Transilvania; întemniţat de autorităţile maghiare în urma procesului intentat „memorandiştilor") (n. 1828). 

- 1907: S-a născut episcopul greco-catolic Ioan Suciu; renumit predicator şi autor de lucrări pentru tineret; arestat de autorităţile comuniste instalate în România, la sfârşitul anilor '40 ai secolului XX (m. 1953, în închisoarea de la Sighet) 

- 1908: S-a născut Alfred Day Hershey, biolog, laureat al Premiului Nobel pentru Medicină (d. 1997)

- 1910: S-a născut George Togan, istoric (cercetător al valorilor istorico-culturale de pe meleagurile Târnavelor, a probat primele atestări documentare ale unor aşezări: Mediaş, Luduş, Târnăveni, Sighişoara), traducător (a reactualizat opera umanistului sas din secolul al XVI-lea Christian Schesäus), poet (antologator), editor de reviste (m. 2004)

- 1913: S-a născut Vlaicu Bârna, poet şi prozator (autor de romane istorice pentru tineret). Vlaicu Bârna (născut la Vaca, Comitatul Hunedoara, Transilvania, azi Crişan,judeţul Hunedoara – decedat la 11 martie1999) a fost un poet, romancier, memorialist, critic literar şitraducător român.

Volume

• Cabane albe, 1936 (Poeme)

• Brume, 1940 (Poeme)

• Turnuri, 1945 (Poeme)

• Minerii din satul lui Crişan, 1949 (Poezii)

• Tulnice în munţi, 1950 (Poezii)

• Romanul Caterinei Varga, Editura Tineretului, Bucureşti, 1960 (Roman istoric)

• Când era Horia împărat, 1962 (Roman istoric)

• Ceas de umbră, Editura pentru literatură. Bucureşti, 1966 (Poeme)

• Sandala lui Empedocle, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980

• Între Capşa şi Corso, [ediţia a II-a], Editura Albatros, Bucureşti, 2005, (Memorialistică)

- 1918: S-a născut omul de ştiinţă american Robert Ettinger; supranumit „părintele criogeniei", a publicat volumul „The Prospect of Immortality", lucrare în care este avansată teza potrivit căreia „era posibil (în 1962) să se conserve un corp pe o perioadă infinită" pentru ca într-o bună zi „ştiinţa medicală să poată să repare afecţiunile cauzate de boli şi de criogenie"; corpul neînsufleţit al lui Ettinger a fost imediat congelat după moarte la Institutul de Criogenie din Clintown Township, statul american Michigan, pe care l-a fondat în 1976 (m. 2011)

- 1922: S-a născut actorul francez de film Gérard Philipe; a excelat în interpretarea unor personaje romantice (d. 25.11.1959) 

- 1923: S-a născut lingvistul Iancu Fischer, profesor la Catedra de limbi clasice a Universităţii din Bucureşti; cercetător la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan"; membru fondator şi, ulterior, preşedinte al Societăţii de Studii Clasice (m. 2002)

- 1924: S-a născut Frank Press, geofizician şi seismolog american; a manifestat interes şi pentru problema seismicităţii teritoriului românesc, cu deosebire a regiunii Vrancea; membru de onoare din străinătate al Academiei Române din 1991

- 1929: S-a născut compozitorul şi muzicologul român de naţionalitate germană Wilhelm Georg Berger; membru corespondent al Academiei Române din 1991 (m. 1993)

- 1933: S-a născut fizicianul Eugeniu Ivanov; rezultate ştiinţifice originale în domeniul izomerilor nucleari; contribuţii însemnate în cercetări multidisciplinare; membru corespondent al Academiei Române din 1996

- 1933: S-a născut Horst Bucholz, actor german, supranumit „James Dean al Germaniei” ( „Cei şapte magnifici”) (d.04.03.2003)

- 1935: A murit medicul francez Charles Richet; a avut numeroase contribuţii în domeniul fiziologiei (neurochimie, termoreglare, digestie, respiraţie); a studiat şocul anafilactic; Richet nu s-a ocupat numai de medicină, printre lucrările sale găsindu-se şi cărţi de istorie, sociologie, filosofie, psihologie, dar şi piese de teatru şi poezii; laureat al Premiului Nobel pentru Medicină în anul 1913; membru de onoare străin al Academiei Române din 1926 (n. 1850)

- 1940: Se semnează, la Berlin, un acord româno-german privind „colaborarea economică" pe zece ani, prin care economia României era complet subordonată cerinţelor „noii ordini" economice europene instituite de nazişti

- 1940: S-a născut Richard Robbins, muzician american care a compus coloanele sonore ale unor filme celebre precum „Camera cu privelişte/ A Room with a View", „Înapoi la Howards/ Howards End" şi "Rămăşiţele zilei/ The Remains of the Day" (m. 2012)

- 1942: A murit poetul Artur Enăşescu (pseudonimul lui Artur A. Enăcescu); astăzi un poet uitat, a fost autorul versurilor a numeroase romanţe compuse de Ionel Fernic (n. 12 sau 19.I.1889) 

- 1945: A murit biologul american Thomas Hunt Morgan; unul dintre fondatorii geneticii; a descoperit mecanismul cromozomial de transmitere ereditară, ca şi cel al determinării sexului; Premiul Nobel pentru Medicină în anul 1933 (n. 1866)

- 1949: S-a născut actorul de film american Jeff Bridges

- 1952: A murit Karen Horney, psihanalist american de origine germană; în lucrările sale a evidenţiat rolul pe care îl au factorii culturali şi de ambianţă în geneza bolilor nervoase, fiind considerată unul dintre principalii adepţi ai culturalismului în psihanaliză (n.16.09.1885)

- 1955: A avut loc concertul inaugural al Filarmonicii de Stat din Cluj (Filarmonica a fost înfiinţată la 1.IX.1955) 

- 1959: S-a născut interpretul de muzică uşoară Marcel Pavel

- 1967: A murit pictorul Ştefan Szönyi. Ştefan Szönyi (n. 1913, Banloc, România - d. Bucureşti) a fost un pictor român, reprezentant al realismului socialist.Absolvent al Institutului de Arte Plastice din Timişoara (1937).Pleacă la studii la Paris în 1939, unde se înscrie la Academia Ranson.

- 1970: A murit Antonin Ciolan, pedagog şi dirijor (n. 1883)

- 1976: S-a născut Bobby Stoica, membru, din 1999, al formaţiei de muzică rock „Voltaj"

- 1976: A murit Benjamin Britten, compozitor, dirijor şi pianist englez (n. 1913)

- 1983: A murit criticul şi istoricul literar Alexandru Oprea (n. 1931).A fost membru al Uniunii Scriitorilor (1954) şi apoi membru de onoare în Consiliul de conducere al acestei asociaţii. Redactor la: Tânărul scriitor, Luceafărul, Gazeta literară. Din 1970, când apare revista Manuscriptum (director fondator acad. Perpessicius) este redactor şef, iar din 1971 director al Muzeului Literaturii Române din Bucureşti. Membru al Comitetului internaţional al muzeelor de literatură. În 1964 a publicat monografia Panait Istrati, lucrare distinsă cu Premiul Uniunii Scriitorilor din acel an. Din 1966 îngrijeşte ediţia bilingvă de Opere a aceluiaşi scriitor. În 1967 publică primul volum de articole de critică literară, Mişcarea prozei. În 1977 primeşte Premiul Perpessicius al revistei Manuscriptum şi Diploma de onoare pentru contribuţia adusă la editarea volumului II - Proză literară de Mihai Eminescu. În 1980 primeşte premiile Timotei şi Perpessicius pentru contribuţia adusă la editarea Operelor lui Mihai Eminescu; Publicistica IX (1870-1877). A prefaţat: R. Tagore, Ghirlanda dragostei (1961); P. Istrati, Chira Chiralina; Moş Anghel; Ciulinii Bărăganului (1962); Go Mo-Yo, Ospăţul lui Confucius (1965). 

Opera: Panait Istrati (1964); Mişcarea prozei (1967); 5 prozatori iluştri, 5 procese literare (1971); Panait Istrati. Un chevalier errant moderne (1973; 1976); Mitul faurului aburit(1974); Incidenţe critice (1975); Faţa nevăzută a literaturii. Eseuri (1980); În căutarea lui Eminescu, gazetarul (1983).

- 1984: A murit actorul american Jack Mercer; şi-a împrumutat „vocea" unor cunoscute personaje din desene animate (Popeye marinarul sau motanul Felix); a fost înscris în „Cartea Recordurilor" pentru perioada cea mai lungă în care vocea sa a interpretat personaje din desene animate (n. 1910)

- 1987: A murit Constantin Noica, filosof şi eseist; mentor spiritual în cadrul aşa-numitei „Şcoli de la Păltiniş"; deţinut politic între anii 1958 şi 1964; membru post-mortem al Academiei Române din 1990 (n. 1909). 

- 1987: A murit regizorul american de film Rouben Mamoulian (n. 1898) 

- 1993: A murit Frank Zappa, instrumentist, compozitor şi dirijor american (n. 1940)

- 1995: A murit Robert Parrish, regizor, scenarist şi producător american de film (n. 1916)

- 1998: A murit soprana Elisabeta Neculce-Carţiş (n. 1925)

- 2000: A murit artistul plastic Horia Bernea. Horia Bernea (n. 14 septembrie 1938, Bucureşti; d. Paris) a fost un pictor român, fiul sociologului şi etnologului Ernest Bernea. El a deţinut între anii 1990-2000 funcţia de director general al Muzeului Ţăranului Român.

- 2004: A murit, într-un accident de maşină, basistul trupei Compact, Teo Peter (taxiul în care se afla Teo Peter a fost lovit în intersecţia dintre Strada Polonă şi Bulevardul Dacia de un autoturism aparţinând ambasadei SUA, condus de puşcaşul marin Christopher Van Goethem) (n. 1954)

- 2008: A murit Forrest J. Ackerman, editor american, supranumit „Domnul Science Fiction"; nu a avut un rol important doar în iniţierea, organizarea şi difuzarea comunităţii science-fiction, ci a reprezentat o figură-cheie şi în receptarea culturală a stiinţifico-fantasticului ca gen respectabil în sfera literaturii, a artei şi a cinematografiei (n. 1916)

- 2009: A murit Marin Mincu, poet, prozator, critic şi teoretician literar (n. 1944)

$$$

 ANITA HARTIG

Soprana româncă Anita Hartig este una dintre cele mai căutate vedete de operă din prezent. În timpul studiilor la Academia de Muzică Gheorghe Dima din Cluj Napoca, a câștigat numeroase concursuri vocale naționale și internaționale și a debutat în rolul lui Mimì în La bohème la Opera Națională Română în 2006. Între 2009 și 2014, Anita a fost membră a ansamblului de la Wiener Staatsoper, unde și-a făcut debutul internațional în rolul lui Musetta ( La bohème ). În perioada petrecută la Viena, a interpretat o serie de roluri prestigioase în regia sa, inclusiv Pamina ( Die Zauberflöte ), Despina ( Così fan tutte ), Zerlina ( Don Giovanni ), Mimì, Marzelline ( Fidelio ), Micaëla ( Carmen ) și Susanna ( Le nozze di Figaro ).

Anita a concertat în unele dintre cele mai importante opere din lume, inclusiv Bayerische Staatsoper, Kanagawa Kenmin Hall Tokyo, Megaron Concert Hall Athens, Royal Opera House Covent Garden, La Monnaie Brussels, Deutsche Oper Berlin, Hamburgische Staatsoper, Teatro alla Scala Milan, Opéra national de Paris, Gran Teatre del Liceu Barcelona și Metropolitan Opera New York, și sub conducerea unor dirijori renumiți, printre care Adam Fischer, Franz Welser-Möst, Bertrand de Billy, Daniele Rustioni, Carlo Rizzi, Dan Ettinger, Daniel Oren, Mark Elder, Marco Armiliato și Ivor Bolton. La începutul anului 2013, Anita și-a făcut debutul la Royal Opera House în rolul lui Mimì în renumita producție La Bohème a lui John Copley , sub bagheta lui Alexander Joel. În anul următor, Anita și-a făcut debutul la Metropolitan Opera și Opera Bastille în rolul lui Mimì, înainte de a debuta în rolul Violetta ( La traviata ) la Gran Teatre del Liceu. 

Printre momentele importante ale stagiunilor recente se numără Violetta în noua producție a lui Michael Mayer la Metropolitan Opera, Micaëla la Wiener Staatsoper și San Francisco Opera, Susanna la Metropolitan Opera și Royal Opera House Covent Garden, Amelia Grimaldi ( Simon Boccanegra ) la Metropolitan Opera, Mimì la Metropolitan Opera, Wiener Staatsoper, Teatro Real Madrid și Deutsche Staatsoper Berlin, precum și alte apariții la Metropolitan Opera în rolul lui Lìu Turandot. Alte spectacole remarcabile includ Marguerite ( Faust ) la Wiener Staatsoper și Hamburgische Staatsoper, Antonia/Stella ( Les contes d'Hoffmann ) la Metropolitan Opera și concerte cu Liturghia în Fa minor de Bruckner cu Orchestra Filarmonică Radio din Olanda la Concertgebouw, Amsterdam. De asemenea, a susținut spectacole la Royal Opera House, Muscat, în rolul lui Micaëla și a preluat rolul Marguerite în Faust la Opera din Zurich. Anita Hartig și-a făcut recent debutul în rolul Contesei ( Le nozze di Figaro ) la Metropolitan Opera și a putut fi auzită din nou în acest rol într-o nouă producție a Operei din Zurich.

Printre momentele importante ale sezonului 2023-2024 se numără revenirea sa la Metropolitan Opera New York într-o reluare a operei La Bohème, Donna Elvira ( Don Giovanni ) la Canadian Opera Company din Toronto și debutul său în rolul Rosalinde ( Die Fledermaus ) cu Orquestra et Coro RTVE la Madrid, sub bagheta lui Christoph König. În sezonul 2024-2025, a cântat în concerte din Opera Le Villi de Puccini cu Orchestra Radio din München, sub bagheta lui Ivan Repušić, producând și un CD. La Opera Națională Română Cluj-Napoca a putut fi văzută într-un concert de gală, precum și în reprezentații de gală ale operei La Bohème, urmate de mult așteptatul debut în rolul Tatjanei în Eugen Oneghin de Ceaikovski . Printre altele, va reveni la Met din New York în rolul Donna Elvira în producția lui Ivo van Hove a operei Don Giovanni în stagiunea curentă.

$$$

 BERTOLD BRECHT

Bertolt Brecht (nume de scenă din iulie 1916; și Bert Brecht ), de fapt Eugen Berthold Friedrich Brecht (10 februarie 1898 la Augsburg; 14 august 1956 la Berlinul de Est), a fost un dramaturg, libretist și poet german influent al secolului XX. Operele sale sunt interpretate în întreaga lume. Brecht a fondat și a implementat teatrul epic, cunoscut și sub numele de „teatru dialectic”. Printre cele mai cunoscute piese ale sale se numără Opera de trei pence, Mama Curaj și copiii ei și opera anticapitalistă Sfânta Ioana de la curțile de vite.

Brecht se numără printre cei mai importanți poeți germani ai secolului al XX-lea. Poezia sa cuprinde numeroase genuri și forme. Cu primul său volum de poezii, *Hauspostille* (Breviarul domestic), a revitalizat poezia baladelor prin utilizarea baladelor stradale și a cupletelor. În opera sa de exil, *Svendborger Gedichte* (Poezii Svendborg), a reinterpretat cântecul pentru copii ca un cântec popular și a extins balada într-un poem narativ prin încorporarea de elemente epice. Printre poeziile sale cunoscute se numără numeroase cântece din piesele sale de teatru, precum și poezii ocazionale, cântece de protest și cântece de luptă. Povestirile calendarului, în special *Der Augsburger Kreidekreis* (Cercul de cretă din Augsburg) și *Geschichten vom Herrn Keuner* (Poveștile domnului Keuner), i-au adus, de asemenea, dramaturgului și poetului Brecht o largă recunoaștere ca scriitor de proză scurtă.

Memorialul Brecht-Weigel, deschis pe 10 februarie 1978, pentru a marca cea de-a 80-a aniversare a lui Brecht și care face acum parte din Academia de Arte, este situat în curtea Casei Brecht de pe Chausseestraße 125 (10115 Berlin), chiar lângă Cimitirul Dorotheenstadt, unde sunt înmormântați Bertolt Brecht și soția sa, Helene Weigel. Bertolt Brecht a locuit la Chausseestraße 125 (clădirea din spate, etajul unu) din octombrie 1953 până la moartea sa, pe 14 august 1956. Helene Weigel a locuit la etajul doi în această perioadă și s-a mutat la parter în 1957, unde a rămas până la moartea sa, pe 6 mai 1971. Apartamentele au fost în mare parte păstrate în starea lor originală. Pe lângă averea lui Brecht, acolo se află și Arhiva Helene Weigel.

Locul nașterii lui Brecht din Augsburg găzduiește și memorialul „Casa Brecht” din 1990. Orașul oferă numeroase legături cu biografia și opera lui Brecht; de asemenea, găzduiește în mod regulat Festivalul Brecht (la fiecare trei ani din 1995 și anual din 2006). Reflectând asupra relației ambivalente a Augsburgului cu Brecht, jurnalistul cultural Ralf Hutter vorbește despre o „întoarcere a fiului risipitor”.

Casa din Svendborg, unde Brecht a stat în timpul evadării sale în Danemarca, este pusă la dispoziție de Societatea Brecht locală ca reședință de artist și cercetător sub numele de „Brechts hus”.

Există, de asemenea, un memorial în Buckow, în regiunea Märkische Schweiz, nu departe de Berlin: Brecht-Weigel-Haus este parțial deschis publicului și îl comemorează pe autorul Elegiilor Buckow prin expoziții și evenimente.

Brecht a murit pe 14 august 1956, la ora 23:30, la Chausseestraße 125 din Berlin, clădirea cunoscută acum sub numele de Casa Brecht. Multă vreme s-a presupus că a suferit un atac de cord pe 12 august 1956. Cu toate acestea, Brecht suferise de febră reumatică în copilărie - o boală puțin înțeleasă la acea vreme. Această boală i-a atacat inima, ducând la probleme cardiace cronice. Asociată cu febra reumatică era coreea Sydenham, iar el a avut și probleme urologice.

Surse: 

https://studyflix.de/deutsch/bertolt-brecht-3840

https://de.wikipedia.org/wiki/Bertolt_Brecht

$$$

 BIȘNIȚARUL DIN GALAȚI ȘI CHARLIE CHAPLIN

Istoria e plină de personaje extravagante, ciudate sau magnifice, însă nu toți pot fi Aristotel, Alexandru cel Mare, Napoleon sau Einstein, corect? Vor exista mereu cei care-i influențează, motivează sau, dimpotrivă, încearcă să le fure scena. Câteodată, destinele lor sunt chiar mai interesante decât ale celor care par să schimbe istoria. 

Unul dintre aceste personaje a fost Konrad Bercovici. Poate că numele lui nu-ți sună cunoscut, dar tipul a avut o poveste de viață fascinantă: de la geambaș de cai la Galați a emigrat în New York, unde a avut tot felul de joburi până să ajungă un romancier de succes. A trecut prin scandaluri, procese de plagiat, cluburi selecte și cocktail party-uri cu celebrități. Și aparent, el a venit cu ideea scenariului de la The Great Dictator, celebrul film al lui Charlie Chaplin.

Bercovici s-a născut în 1881. Familia lui s-a mutat în repetate rânduri, mai întâi de la Galați la Brăila, apoi, după moartea tatălui, la Bruxelles și ulterior la Paris, unde tânărul Konrad a terminat studiile universității populare din Faubourg Saint-Antoine. Însă drumul întortocheat al vieții nu l-a oprit aici prea multă vreme.

S-a căsătorit cu sculptorița româncă Naomi Librescu și, la 22 de ani, s-a hotărât să traverseze oceanul și să se stabilească în SUA. Visul american nu s-a îndeplinit imediat: ca să-și câștige existența la început a trebuit să schimbe job după job. A fost, printre altele, muncitor într-o fabrică de mobilă, vopsitor, organist în săli de cinema, profesor de pian.

După îndelungi eforturi, Bercovici a reușit să obțină un post de jurnalist la New York World, în timp ce lucra în paralel și la primul său roman, „Crimes of Charity”, pe care l-a publicat în 1917.

Cum a ajuns Bercovici prietenul lui Charlie Chaplin și a făcut cunoscute la New York poveștile romilor din Galați

Criticii și-au manifestat interesul față de romanul lui Bercovici și nici publicul nu a rămas indiferent, așa că peste noapte a fost primit cu brațele deschise de lumea artistică. Așa a ajuns să cunoască tot felul de celebrități și persoane influente din epocă. În 1919 a terminat al doilea roman, „Dust of New York”, iar în 1921 volumul „Ghitza and Other Romances of Gipsy Blood”, care l-a transformat într-un scriitor la modă.

După ce l-a cunoscut la un cocktail party organizat pe 1 aprilie 1915 – ia te uită, chiar de Ziua Păcălelilor –, Charlie Chaplin s-a arătat interesat să lucreze cu el la un scenariu despre viața familiilor de romi nomazi din Europa de Est. Bercovici era fascinat de subiect încă de pe vremea adolescenței sale, când lucra în atelierele fabricii de mașini agricole Staadecker din Brăila. 

Chiar el a susținut în repetate ocazii că prezența lor i-a influențat viața, pentru că se simțea atras ca un magnet de „acel gen de existență liberă și fără respect pentru canoanele impuse de societate, atras de muzica lor, de port, de relațiile de șatră și nu în ultimul rând de poveștile pe care le istoriseau în jurul focurilor aprinse la ceas de noapte”.

„Dictatorul” – filmul care a distrus prietenii

Când Charles Chaplin a lansat The Great Dictator, celebrul film în care-l satirizează pe Hitler, regimul nazist era pe culmile succesului. Acesta a fost interzis în Germania, iar Chaplin a fost avertizat că ar putea să aibă aceeași soartă și-n Marea Britanie sau SUA, pentru că toată lumea tremura de frica tiranului. De altfel, America a intrat în cel de-Al Doilea Război Mondial un an mai târziu.

The Great Dictator a avut un succes comercial imens, odată pentru curajul de a spune lucrurilor pe nume, dar și pentru că a fost primul film vorbit al lui Chaplin. Se pare însă că ideea a aparținut vechiului prieten și colaborator.

După o discuție aprinsă, Bercovici a pretins să i se recunoască contribuția prin includerea numelui pe generic, dar cererea a fost ignorată, ceea ce a distrus definitiv prietenia dintre cei doi. În 1947, după o îndelungată așteptare, gălățeanul i-a intentat un proces lui Chaplin, pe care-l acuza de plagiat și îi solicita o despăgubire exorbitantă de 6 450 000 de dolari, ceea ce în banii de-acum ar însemna peste 80 de milioane de dolari. 

În acest proces, autoritățile nu au fost foarte blânde cu Chaplin, care nici nu era la plină acuzație de plagiat. Au considerat pe deplin fondată nemulțumirea lui Bercovici, care deținea de altfel o mulțime de probe zdrobitoare pentru a-și susține acuzațiile: scenariul în original, schimburi de corespondență și chiar martori care confirmau că-i prezentase în repetate rânduri propunerea de realizare a filmului, dar Chaplin îl respinsese de fiecare dată. Dacă te pasionează dreptul poți găsi întregul proces aici.

Avocații lui Chaplin s-au străduit din răsputeri să-l convingă pe Bercovici să renunțe la proces, dar tensiunile dintre cei doi erau deja mult prea acute după ani și ani de polemici aprinse, așa că n-au putut decât să spere la o negociere.

Bercovici a fost reprezentat de Louis Nizer, un avocat care avea să scrie ulterior, în volumul „My Life în Court”, că a adus la proces un „martor cheie”, în persoana baritonului rus Kushnevitz, a cărui depoziție a avut un rol hotărâtor asupra verdictului. Baritonul a mărturisit că a fost de față când Bercovici i-a înmânat lui Chaplin o schiță a intrigii din The Great Dictator, la nivelul căreia se distingea ideea unei „hilare asemănări între Hitler și un bărbier oarecare”.

Totuși, avocații au reușit să reducă pretențiile lui Bercovici la plata sumei de 500 000 de dolari, pentru că în final să se semneze o înțelegere între cei doi, de pe urma căreia scenaristul a fost despăgubit cu doar 95 000 de dolari, plus 5 000 de dolari pentru cheltuielile de judecată. Cu un avocat bun scapi și de iad, nu? Mă rog, despăgubirea ar echivala acum cu un milion de dolari, deci nu sunt de aruncat nici banii ăștia.

În autobiografia sa, Chaplin a susținut că procesul cu pricina a fost „o farsă”, izvorâtă dintr-un soi de antipatie pe care americanii o manifestau la vremea respectivă față de el.

Viața lui Konrad Bercovici după celebrul proces

Într-adevăr, acest proces a scindat societatea americană în două tabere, iar ecoul lui a stârnit inclusiv interesul presei europene. 

Bercovici era susținut de cei care-l admirau pentru curajul și dârzenia cu care și-a susținut cauza în fața unuia dintre cei mai influenți artiști ai momentului. În tabăra opusă se plasau cei care-l acuzau că e complet nerecunoscător pentru privilegiul de a fi avut drept prieten și colaborator un adevărat geniu al cinematografiei.

Bercovici nu s-a lăsat nici intimidat, nici copleșit de sentimentele contradictorii care răzbăteau până în camera sa de lucru și a continuat să scrie opere de succes.

În 1947, a publicat la New York volumul „The Exodus”, urmat în 1948 de „Savage Prodigai”. Așadar, se poate spune că s-a bucurat pe barba lui de mai mult decât de cele 15 minute de faimă la New York și și și-a reprezentat cu mândrie comunitatea. A murit pe 27 decembrie 1961, la 80 de ani.

E o vorbă care spune că în spatele fiecărui bărbat de succes se află o femeie puternică sau cam așa ceva. Ei bine, Bercovici a reușit să ne demonstreze că în spatele unui geniu cinematografic poate sta mereu un geambaș de cai din Galați care-și poate face un renume chiar și la New York.

Surse:

Bercovici, Konrad – „It’s the Gypsy în Me: The Autobiography of Konrad Bercovici”, 1941

Smith, Geoffrey D. – „American Fiction, 1901-1925: A Bibliography”, 1997

Lynn, Kenneth S. – „Charlie Chaplin and His Times”, 2002

Milton, Joyce – „Tramp: The Life of Charlie Chaplin”, 2014

Solomon, Matthew – „The Gold Rush”, 2019

Fawell, John W. – „Charlie Chaplin: A Reference Guide to His Life and Works”, 2023