$$$

 Tocmai am aflat că băiatul care mă bătea în fiecare zi în școala generală doarme în gara din Cluj.

L-am recunoscut instant. Aceeași figură ascuțită, aceiași ochi albaștri. Stătea pe un carton lângă Sala de Pași Pierduți, cu un rucsac murdar lângă el.

Andrei Mureșan. Coșmarul meu din clasele V-VIII.

Mă trăgea de păr. Îmi rupea caietele. Îmi lua banii de masă. În fiecare zi. Toată lumea râdea. Profesorii nu vedeau nimic. Părinții lui erau doctori - cine să-l creadă pe săracul de mine?

Acum, la 32 de ani, îl vedeam dormind pe beton rece, acoperit cu o pătură subțire.

Am putut să trec mai departe. Ar fi fost simplu. Dar picioarele m-au purtat spre el.

"Andrei?"

S-a trezit brusc. M-a privit speriat, gata să fugă. Apoi m-a recunoscut.

"Cosmin?"

"Da."

S-a ridicat încet. Era murdar. Mirosea a transpirație și alcool ieftin.

"Ce vrei? Ai venit să râzi?"

"Nu. Am venit să întreb... ce dracu s-a întâmplat cu tine?"

A râs amar.

"Viața. Asta s-a întâmplat."

"Părinții tăi erau doctori. Aveai tot."

"Aveam. Până la 18 ani. Apoi tata a aflat că sunt gay. M-a dat afară. Mama nu a zis nimic. A stat în prag și m-a privit plecând cu un rucsac. Atât."

Am înghițit greu.

"Și după?"

"Am încercat. Am lucrat la MC, la Carrefour, pe șantiere. Dar nu aveam unde să stau. Găzduire la prieteni, până se saturau. Apoi strada. Acum sunt aici de doi ani. Spăl parbrizele la semafor. Câteodată iau 30 de lei pe zi. Câteodată nimic."

Am stat în tăcere. Apoi am zis:

"Tu m-ai bătut patru ani. M-ai făcut să urăsc școala. Să plâng singur acasă."

A plecat privirea.

"Știu. Și îmi pare rău. Dacă contează ceva."

"De ce ai făcut-o?"

A ridicat ochii spre mine. Erau plini de lacrimi.

"Pentru că mă bătea tata acasă. În fiecare seară când lua notă mică, când nu eram destul de bun la fotbal, când nu eram destul de bărbat. Și eu... eu îmi descărcam furia pe tine. Pentru că erai mai slab. Pentru că puteam."

"Și asta scuză ceva?"

"Nu. Nimic nu scuză. Dar vrei să știi adevărul? Tu ai fost singurul din clasă care nu mi-a făcut nimic când am ieșit din dulap. Când toată școala râdea de mine, tu ai tăcut. De ce?"

"Pentru că știam cum e să fii batjocorit."

A început să plângă. Acolo, în mijlocul gării, în fața tuturor.

"Îmi pare atât de rău, Cosmin. Atât de rău. Dacă aș putea să revin în timp..."

"Nu poți. Dar poți să-mi răspunzi sincer: când mă bateai, știai că e greșit?"

"Da. În fiecare secundă. Dar eram prea laș să mă opresc."

Am respirat adânc. Apoi am scos portofelul.

"Uite ce o să facem. Ți-am adus 200 de lei. Îți iau o cameră la un hostel pentru o săptămână. Te speli. Te îmbraci curat. Și maine dimineață vii cu mine."

"Unde?"

"La firma mea. Lucrez în construcții. Caut muncitori. Plata e decentă. Dacă vrei."

S-a uitat la mine ca și cum aș fi nebun.

"De ce faci asta? După tot ce ți-am făcut?"

"Pentru că vreau să văd dacă tu poți fi mai bun decât ai fost. Și pentru că eu vreau să fiu mai bun decât mi-ar fi plăcut să fiu - cel care trece pe lângă tine zâmbind."

"Și dacă dezamăgesc? Dacă fur? Dacă plec?"

"Atunci măcar am încercat. Și tu ai avut o șansă. Dar dacă nu încerci deloc, amândoi rămânem blocați în clasele V-VIII pentru totdeauna."

A luat banii cu mâini tremurânde.

"Nu știu ce să zic."

"Spune da sau nu."

"Da. Te rog. Da."

I-am dat adresa hostelului. I-am zis să vină a doua zi la 7 dimineața la poarta șantierului.

Nu am fost sigur că o să apară. Dar a doua zi, la 6:50, era acolo. Spălat. Ras. Îmbrăcat într-un tricou curat pe care-l cumpărase din banii care-i rămăseseră.

L-am prezentat șefului. I-am zis că e prieten vechi. Șeful l-a pus la treabă.

Prima săptămână a fost grea. Andrei era slab, neobișnuit cu efortul fizic. Dar nu s-a plâns. A muncit. În fiecare zi.

După trei luni, l-au trecut pe carte. Salariu decent. I-am găsit o cameră de închiriat ieftină în Mănăștur.

Ieri m-a invitat la o cafea. Ne-am așezat la o terasă în Piața Unirii.

"Vreau să-ți spun ceva," a început el. "Am sunat-o pe mama. După 14 ani. I-am spus că am job, că am casă, că sunt ok. A plâns. Mi-a zis că tata a murit acum doi ani. Cancer. Și că în ultimele lui zile vorbea despre mine. Că regretă."

"Și tu cum te simți?"

"Trist. Furios. Ușurat. Tot deodată. Dar mama vrea să ne vedem. Și eu... eu cred că sunt gata."

Am zâmbit.

"Sunt fericit pentru tine."

"Cosmin, tu mi-ai salvat viața. Și nici măcar nu eram prieten cu tine. Eram dușmanul tău."

"Nu mai ești. Acum ești doar Andrei. Omul care a avut curajul să accepte o a doua șansă."

A început să plângă din nou.

"Cum pot să-ți mulțumesc vreodată?"

"Fiind mai bun. Pentru altcineva. Într-o zi o să vezi pe cineva jos. Și o să ai de ales: să treci pe lângă el sau să întinzi mâna. Alege al doilea."

"Promit."

Când ne-am despărțit, m-am gândit: răzbunarea cea mai dulce nu e să-l vezi pe dușmanul tău căzut. E să-l ajuți să se ridice - și să descoperi că nu mai e dușmanul tău.

$$$

 Doctorul care îmi operează mama mâine tocmai a leșinat în fața mea la spital.

Spitalul Floreasca. Ora 14:00. Aștept rezultatele ultimelor analize. Mama e internată de o săptămână. Tumoră. Operație programată pentru mâine dimineață.

Doctorul Andrei Popescu. Cel mai bun chirurg. Toată lumea îl recomandă. Mâini de aur, spun asistentele.

Îl văd venind pe hol. Pas nesigur. Transpirație pe frunte. Se sprijină de perete.

Apoi cade.

Zgomot puternic. Oameni țipă. Asistente aleargă.

Mă năpustesc și eu.

— Domnule doctor! Domnule doctor!

O asistentă îi verifică pulsul.

— E în regulă. Respiră. Probabil epuizare.

Îl urcă pe un cărucior. Îl duc în camera de gardă. Eu îi urmez.

După zece minute se trezește. Confuz. Speriat.

— Ce s-a întâmplat?

— Ați leșinat, domnule doctor, zice asistenta. Când ați mâncat ultima oară?

— Azi dimineață. Cred. Nu-mi amintesc.

— Când ați dormit ultima oară?

Tace. Apoi:

— Luni seară. Două ore.

— Astăzi e joi!

— Știu. Am avut operații. Urgențe. Nu am avut timp.

Asistenta oftează.

— Nu puteți continua așa. O să muriți.

— Nu am de ales. Am pacienti.

Mă apropii.

— Domnule doctor, eu sunt Alina Dumitrescu. Fiica Marinei Dumitrescu. Dumneavoastră o operați mâine.

Se uită la mine. Recunoaștere în ochi.

— Da. Cazul de la etajul trei. Tumoră la ficat.

— Exact. Și vreau să vă întreb ceva. În starea asta... puteți opera?

Tace. Apoi:

— Nu știu.

Simt cum mi se taie răsuflarea.

— Cum adică nu știți?

— Adică sunt epuizat. Am tremurat de mâini azi dimineață. Am greșit o incizie la o operație. Din fericire am corectat la timp. Dar... nu știu dacă mai pot.

— Atunci de ce continuați?

— Pentru că nu am pe cine să-i las. Suntem doi chirurgi pe secție. Celălalt e plecat în concediu. Eu răspund pentru toți pacienții.

— Dar dacă greșiți? Dacă...

— Dacă greșesc, cineva moare. Știu. De asta nu dorm. De asta nu mănânc. De asta lucrez până leșin.

Mă așez pe scaunul de lângă el.

— Și mama? Ce se întâmplă cu mama?

— Operația ei e complicată. Cinci ore. Șase poate. Trebuie să fiu concentrat 100%. Altfel...

Nu termină. Nu trebuie.

— Atunci ce facem?

Se uită la mine.

— Putem amâna operația. Două săptămâni. Până vine celălalt chirurg.

— În două săptămâni tumora crește. Ați spus asta.

— Da.

— Și dacă crește prea mult?

— Atunci nu mai e operabilă.

Îmi pun capul în mâini. Plâng.

Doctorul se ridică greu. Se așază lângă mine.

— Îmi pare rău. Nu ar trebui să fiu în poziția asta. Nu ar trebui să alegeți între un doctor epuizat și o amânare periculoasă.

— Dar asta e realitatea.

— Da. Asta e spitalul românesc. Subfinanțat. Subdimensionat. Suprasolicitat.

Stăm în tăcere. Apoi întreb:

— Dacă aș putea să vă ajut... aș putea schimba ceva?

— Ce vreți să spuneți?

— Dumneavoastră aveți nevoie să dormiți. Să mâncați. Să vă odihniți. Dar nu aveți timp pentru că trebuie să fiți aici pentru pacienți. Corect?

— Corect.

— Și dacă cineva ar sta aici în locul dumneavoastră? Nu pentru operații. Ci pentru rest. Pentru rondul de vizită. Pentru discuții cu familiile. Pentru hârtii. Ar ajuta?

— Ar ajuta enorm. Dar cine ar face asta?

— Eu.

Se uită la mine șocat.

— Cum adică dumneavoastră?

— Am fost asistentă medicală. Acum zece ani. Am renunțat când m-am căsătorit. Dar încă știu cum funcționează un spital. Încă pot citi fișe. Încă pot vorbi cu pacienții. Pot să vă ajut. Doar câteva ore. Suficient ca dumneavoastră să dormiți.

— Nu pot accepta. E neregulamentar.

— Atunci nu îmi cereți acceptul. Doar lăsați-mă să fiu aici. Să ajut cum pot.

— De ce faceți asta?

— Pentru că vreau ca mama să fie operată de un doctor odihnit. Nu de unul care leșină pe holuri.

Zâmbește pentru prima oară.

— Sunteți nebună.

— Poate. Dar sunt nebuna care vă salvează astăzi ca dumneavoastră să o salvați pe mama mâine.

El acceptă.

Următoarele 24 de ore sunt un coșmar. Îl ajut cu rondul. Vorbesc cu familiile. Completez fișe. Aduc mâncare. Îl trimit acasă la ora 18:00.

— Dormiți șase ore. Vă rog. Eu răspund aici.

— Și dacă e urgență?

— Vă sun. Dar șase ore. Promiți?

— Promit.

Se întoarce la 1 noaptea. Odihnit. Mâncat. Ochii limpezi.

— Cum vă simțiți? întreb.

— Ca un om. Pentru prima oară în trei săptămâni.

— Bine. Atunci mama e pregătită pentru mâine.

— Da. E pregătită. Și eu sunt pregătit.

Operația începe la 8 dimineața. Cinci ore și douăzeci de minute. Stau în sala de așteptare. Rog. Plâng. Sper.

La 13:20 iese. Obosit. Dar zâmbitor.

— A reușit. Am scos tumora. Totul a mers perfect. Mama dumneavoastră o să fie bine.

Mă prăbușesc în brațele lui. Plâng. El mă ține.

— Mulțumesc. Mulțumesc. Mulțumesc.

— Nu. Mulțumesc dumneavoastră. Fără ajutorul de ieri, nu aș fi avut concentrarea de azi.

— Cum vă simțiți acum?

— Epuizat. Dar bine. Pentru că știu că am salvat o viață. Și că cineva m-a salvat pe mine ca să pot face asta.

Mama se vindecă frumos. După două luni iese din spital. Sănătoasă. Fericită.

Dar povestea nu se termină aici.

Acum trei săptămâni am primit un telefon de la doctorul Popescu.

— Alina, vrei să vii la spital? Am ceva să-ți arăt.

Merg. În secția lui e un panou nou. Mare. Pe perete.

Scrie: "Programul Înger de Gardă - Voluntari care ajută medicii epuizați să salveze vieți."

— Ce e asta?

— E ideea ta. După ce m-ai ajutat, am vorbit cu conducerea. Am propus un program. Voluntari cu experiență medicală care vin să ajute. Nu pentru operații. Ci pentru tot restul. Ca doctorii să poată dormi. Să poată mânca. Să poată fi oameni.

— Și au acceptat?

— Da. Avem șapte voluntari deja. Tu ești prima. Vrei să fii coordonatorul programului?

Îl privesc.

— Serios?

— Absolut serios. Plătit. Cu normă întreagă. Pentru că tu ai demonstrat ceva: cel mai bun mod de a salva vieți nu e întotdeauna să operezi. E să-l ajuți pe cel care operează.

Accept.

Azi coordonez programul. Avem douăzeci de voluntari. Am salvat indirect peste o sută de vieți în șase luni.

Mama vine la spital o dată pe lună. Nu pentru control. Ci pentru a aduce plăcinte voluntarilor.

— Dacă fiica mea și-a salvat mama ajutând un doctor, eu vreau să ajut și eu. Cu ce pot.

Uneori salvarea nu vine direct. Vine din lanțul invizibil al oamenilor care se ajută unul pe altul - până când toți sunt salvați.

$¢$

 Cel mai urât profesor din liceu tocmai mi-a cerut să-l angajez.

Cafeneaua Gradina din Cluj. Ora 16:00. Vin pentru o întâlnire de afaceri. Firma mea de IT caută un contabil.

CV-ul pare decent. Experiență solidă. Nume familiar: Gabriel Muntean.

Îl văd intrând. Inima îmi îngheață.

Domnul Muntean. Profesorul de matematică din liceu. Cel care m-a umilit în fața clasei timp de doi ani.

Mă recunoaște instant. Pălește.

— Cristian? Tu ești Cristian Popescu?

— Da. Ia loc, domnule Muntean.

Se așează tremurând.

— Nu știam că... că tu ești...

— Patronul firmei? Da. Surpriză.

Stăm în tăcere incomodă. Ospătarul vine.

— Două cafele, zic eu.

După ce pleacă, îl privesc.

— Deci aveți nevoie de job.

— Da. Dacă... dacă mai e disponibil.

— De ce ați plecat de la ultimul loc de muncă?

— Am fost concediat. Restructurare.

— Și înainte?

— Pensionat ca profesor acum doi ani. Pensia e 1.800 de lei. Nu-mi ajunge. Am încercat diferite joburi. Niciunul nu a mers.

— De ce nu a mers?

Oftează.

— Pentru că am 58 de ani. Nimeni nu vrea să angajeze un om la vârsta asta.

— Dar la mine ați aplicat.

— Pentru că eram disperat. Nu mă așteptam să fiu chemat. Cu atât mai puțin să fiu chemat de un fost elev.

Beau din cafea. Apoi întreb:

— Vă amintiți de mine? Din liceu?

Pleacă privirea.

— Da. Din păcate da.

— Și ce vă amintiți?

— Cristian, te rog. Nu vreau să...

— Vreau să aud. Ce vă amintiți?

Respiră adânc.

— Îmi amintesc că am fost un profesor îngrozitor cu tine. Te-am umilit. Te-am făcut să urăști matematica. Te-am distrus încrederea. Și îmi pare profund rău.

— De ce ați făcut-o?

— Pentru că eram amărât. Frustrat. Căsătoria mea se destrăma. Beam. Uram meseria. Și tu... tu erai elevul care-mi amintea cât de mult am eșuat în viață.

— Cum adică?

— Erai inteligent. Curios. Pasionat. Exact cum eram eu la vârsta ta. Dar tu aveai șansa de a reuși. Eu deja eșuasem. Și în loc să te încurajez, te-am tras în jos. Pentru că așa fac oamenii mici.

Stăm în tăcere.

— După ce ai plecat din liceu, a continuat el, am aflat că ai luat Politehnica. Că ai început o firmă. Că ai reușit. Și m-am gândit: am fost ultimul obstacol între el și succesul lui. Și el l-a depășit.

— Nu datorită dumneavoastră. În ciuda dumneavoastră.

— Știu. Și nu mă scuză cu nimic.

Beau din nou. Apoi întreb:

— De ce aveți nevoie de banii ăștia?

— Am o datorie. 30.000 de lei. La bancă. Pentru tratamentul fostei soții. Cancer. Am plătit tot. Dar ne-am îndatorat. Ea a murit acum doi ani. Datoria a rămas.

— Aveți copii?

— O fată. Nu mai vorbim. I-am distrus copilăria cu alcoolul meu. A plecat la 18 ani. Nu a mai sunat niciodată.

Îl privesc. Acest om frânt. Acest profesor căzut. Acest om care m-a rănit profund.

— Știți ce ar vrea toată lumea să fac acum? întreb.

— Să mă refuzi. Să-mi spui că merit să sufăr. Și ai avea dreptate.

— Dar nu asta o să fac.

Ridică privirea.

— Ce vrei să spui?

— O să vă angajez. Trei luni probă. Salariu 4.500 de lei. Dacă vă descurcați, rămâneți.

Începe să plângă.

— De ce? După tot ce ți-am făcut...

— Pentru că vreau să văd dacă oamenii pot schimba cu adevărat. Dacă regretul poate deveni acțiune. Dacă un om care a fost rău poate deveni bun.

— Și dacă nu pot?

— Atunci v-am dat măcar o șansă. Și eu voi ști că am fost mai bun decât ați fost dumneavoastră cu mine.

Prima lună e grea. Gabriel vine la timp. Lucrează corect. Dar e distant. Rușinat.

A doua lună e mai bine. Începe să vorbească cu colegii. Zâmbește uneori.

A treia lună mă cheamă în birou.

— Cristian, pot să-ți spun ceva?

— Desigur.

— Am plătit prima rată la bancă. Din salariul tău. Prima dată în doi ani când nu întârzii. Și mi-am dat seama de ceva: nu m-ai angajat pentru că aveai nevoie de contabil. M-ai angajat pentru că vroiai să-mi dai o lecție.

— Ce fel de lecție?

— Că binele învinge răul. Că poți alege răzbunarea sau poți alege compasiunea. Și că a doua e mai puternică.

— Nu v-am angajat pentru lecții. V-am angajat pentru că aveam nevoie de cineva competent.

— Mințați. Dar accept minciuna. Pentru că mi-ați salvat viața.

După șase luni Gabriel e angajat permanent. După opt luni îmi cere ceva neașteptat.

— Cristian, pot să-ți cer un sfat?

— Da.

— Vreau să-mi contactez fata. Dar nu știu cum. Nu știu dacă vrea să vorbească cu mine.

— De când nu ați mai vorbit?

— Zece ani.

— Și ce vreți să-i spuneți?

— Că îmi pare rău. Că am fost un tată îngrozitor. Că am pierdut zece ani din viața ei. Și că vreau să încerc. Dacă mai e timp.

— Atunci sunați-o. Acum. De aici.

— Dar dacă refuză?

— Atunci măcar ați încercat. Și asta e mai mult decât ați făcut până acum.

O sună. Pune pe speaker. Telefonul sună. Odată. De două ori. Trei ori.

— Alo? Voce de femeie. Tânără. Suspicioasă.

— Andrada? Sunt... sunt tata.

Tăcere lungă.

— Ce vrei?

— Vreau să vorbim. Dacă vrei. Dacă mai pot.

— După zece ani? Acum?

— Știu că e târziu. Știu că nu merit. Dar vreau să încerc. Te rog.

Aud plâns la capătul celălalt.

— De ce acum, tată? De ce nu acum zece ani când aveam nevoie?

— Pentru că acum zece ani eram un om rău. Acum încerc să fiu unul bun. Și vreau să încep cu tine.

— Nu știu dacă pot să te iert.

— Nu te rog să mă ierți. Te rog doar să-mi dai o șansă să-ți arăt că am schimbat.

Tăcere. Apoi:

— Bine. O cafea. Sâmbătă. La orele 15:00. Cafeneaua Gradina. Dacă întârzii, plec.

— O să fiu acolo cu zece minute mai devreme.

Închide. Gabriel plânge.

— Mulțumesc. Mulțumesc că m-ai împins.

— Nu v-am împins. V-am ținut telefonul. Restul a fost curajul dumneavoastră.

Sâmbătă merge la întâlnire. Stă trei ore cu fiica lui. Plâng. Vorbesc. Încep să se vindece.

Luna trecută Gabriel m-a invitat la cina de logodnă a Andradei.

— Vreau să fii acolo. Pentru că fără tine, eu nu aș fi aici. Nu aș avea relația asta. Nu aș avea viața asta.

— V-ați reconstruitsingur.

— Nu. Tu mi-ai dat uneltele. Eu doar am construit.

La cină, Andrada vine la mine.

— Mulțumesc că i-ai dat tatălui meu o șansă. Toată lumea îl refuza. Tu l-ai acceptat.

— L-am acceptat pentru mine. Nu pentru el.

— Nu contează. Contează că acum am un tată. Și o să am un tată la nunta mea. Datorită ție.

Plâng.

Pentru că uneori răzbunarea cea mai dulce nu e să-l vezi pe dușmanul tău căzut. Ci să-l ajuți să se ridice - și să descoperi că nu mai e dușmanul tău.

$$$

 Bătrânul care doarme în fața blocului meu de trei nopți tocmai mi-a spus numele mamei mele.

E noiembrie. Frig. Ora 22:00. Vin de la serviciu, obosită, cu gândul la un ceai fierbinte.

Și el e acolo. Pe cartonul lui murdar. Sub scara blocului din Drumul Taberei. Aceeași jachetă subțire. Aceeași pătură ruptă.

De obicei trec repede. Dar azi s-a uitat la mine altfel.

— Dumneata ești fata Mioarei?

Am înghețat.

— Ce ați spus?

— Mioara Stanciu. Dumneata ești fata ei?

Inima îmi bate nebunește.

— Da. Cum... cum o cunoașteți pe mama?

Zâmbește trist. Dinți lipsă. Obrajii scofâlciți.

— Am lucrat cu ea. Acum treizeci de ani. La fabrică. Țesătorie Panduri.

Mama a murit acum cinci ani. Nu a vorbit niciodată despre fabrică. Nu am știut niciodată cu cine lucra.

— Cum vă numiți?

— Petre. Petre Ionescu.

— Vreți să intrăm înăuntru? Să vă dau ceva cald?

Se ridică greu. Îl ajut. Mirosul lui mă lovește — transpirație veche, alcool, mizerie. Dar îl susțin.

Urcăm la etajul trei. Apartamentul meu. Îl așez pe canapea. Fac ceai. Îi dau o pătură curată.

Bea încet. Mâinile îi tremură.

— De când stați afară? întreb.

— De opt ani. De când a murit nevasta. N-am avut cu ce plăti chiria. Am ajuns în stradă.

— Aveți copii?

— Am avut. O fată. Nu mai vorbim. S-a mutat în Italia acum zece ani. Nu a mai sunat niciodată.

Stăm în tăcere. Apoi întreb:

— Cum era mama la fabrică?

Zâmbește. Prima dată văd ceva viu în ochii lui.

— Era puternică. Șefa tuturor. Nu ca funcție. Ca prezență. Când Mioara intra în hală, toată lumea se liniștea. Nu din frică. Din respect. Era dreaptă. Dacă greșeai, îți spunea. Dar te ajuta să te corectezi.

— Nu știam asta despre ea.

— Avea un coleg. Vasile. Băiat tânăr. Prostănac. Bea mult. Făcea prostii. Toată lumea râdea de el. Șeful îl vroia dat afară. Dar Mioara s-a opus.

— De ce?

— A zis: "Dacă îl dăm afară, omorâm ultima lui șansă. Dați-mi trei luni. Eu răspund pentru el." Șeful a acceptat. Mioara l-a luat sub aripă. L-a învățat meserie. L-a dus acasă de câteva ori să mănânce cu familia ei. Tu erai mică. Poate nu-ți amintești.

Nu-mi amintesc nimic.

— Și ce s-a întâmplat cu el?

Petre mă privește lung. Ochii lui se umple de lacrimi.

— Eu sunt Vasile. Mi-am schimbat numele acum douăzeci de ani. Dar sunt el. Băiatul pe care Mioara l-a salvat.

Îmi cade cana din mână. Se sparge pe podea. Nu mă pot mișca.

— Dumneata... dumneata ești Vasile?

— Da. Și îți mulțumesc că m-ai lăsat înăuntru. Pentru că am vrut să-ți spun ceva. Ceva pe care nu l-am spus niciodată nimănui.

— Ce?

Respiră adânc.

— În ziua în care am plecat din fabrică — după ce am lucrat trei ani sub îndrumarea Mioarei — am furat. Am furat o sumă mare din casă. 15.000 de lei. Șeful mă acuza. Dar nu avea probe. Mioara a fost chemată. I-au spus: "Vasile a furat. Tu răspunzi pentru el. Sau îl dăm afară și te dăm și pe tine."

Nu pot să respir.

— Mama știa?

— Nu la început. Dar i-am spus eu. A doua zi după. Am venit la ea acasă. Am plâns. I-am mărturisit. I-am dat banii înapoi. Toți. Fiecare ban. Și i-am cerut iertare.

— Și ea?

— A plâns. Mi-a zis: "Vasile, te-am salvat pentru că am crezut în tine. Și tu m-ai trădat. Dar vreau să știi ceva: te iert. Pentru că toată lumea merită o a doua șansă. Dar de acum înainte, tu o construiești singur. Nu mai pot răspunde pentru tine."

Am început să plâng.

— A dus banii la fabrică. A spus că i-a găsit. Șeful a acceptat. Eu am plecat a doua zi. Am fugit. Din rușine. Din durere. Din vinovăție.

— Și unde ați fost?

— Am încercat să trăiesc normal. M-am căsătorit. Am avut o fată. Dar banii de la nuntă... i-am furat de la socrul meu. Apoi banii pentru apartament... i-am furat de la firma unde lucram. Am fost prins. Închisoare doi ani. Nevasta a divorțat. Fata nu mi-a mai vorbit. Am ieșit fără nimic. Și am ajuns aici.

Îl privesc. Acest om distrus. Acest hoț. Acest om pe care mama l-a salvat și care a trădat-o.

— De ce mi-ați spus asta?

— Pentru că vreau să știi cine a fost mama ta. Nu doar mama ta bună. Ci mama ta înțeleaptă. Care a știut că nu toți oamenii pot fi salvați. Dar care a încercat. Chiar dacă eu nu am meritat.

— Ea v-a mai căutat vreodată?

— Nu. Dar acum doi ani, înainte să moară — nu știam că murise — i-am scris o scrisoare. I-am cerut iertare. Pentru tot. Nu am primit răspuns. Probabil a aruncat-o.

Mă ridic. Merg în dormitor. Din sertarul mesei de noapte scot o cutie. Cutia cu scrisorile mamei.

O deschid. Și acolo, între pozele vechi și biletele de la tata, găsesc o scrisoare. Pecetluită. Niciodată trimisă.

Pe plic scrie: "Pentru Vasile Ionescu / Petre / Oricare i-ar fi numele acum."

O deschid tremurând. O citesc cu voce tare:

"Dragă Vasile,

Am primit scrisoarea ta. Mi-ai cerut iertare. Vreau să știi că te-am iertat acum douăzeci de ani. În ziua în care ai venit la mine și ai plâns.

Nu te-am căutat niciodată pentru că am vrut să-ți respect alegerile. Chiar dacă au fost greșite. Chiar dacă te-au distrus.

Dar vreau să știi: nu regret că te-am ajutat. Pentru că înseamnă că am încercat. Și ăsta e tot ce putem face ca oameni — să încercăm.

Dacă citești vreodată asta, vreau să știi: ai meritat șansa. Doar că nu ai luat-o. Dar asta nu înseamnă că nu ai meritat-o.

Cu dragoste și tristețe,

Mioara"

Petre plânge. Plâng și eu.

— Ea... ea mi-a scris?

— Da. Dar nu a trimis-o niciodată. Probabil nu te-a găsit.

— Și acum? Ce fac cu asta?

Mă uit la el. La acest om frânt. La acest om care a pierdut tot. Dar care a venit să-mi spună adevărul.

— Acum stați aici. La mine. Până găsim ceva mai bun. Un adăpost. Un job. Ceva. Pentru că mama ar fi vrut asta. Nu pentru că merităm toți o a doua șansă. Ci pentru că ea credea că toți merităm o a treia.

— Nu pot accepta. Nu merit.

— Poate nu. Dar eu nu fac asta pentru dumneata. O fac pentru mama. Pentru că ea a început ceva acum treizeci de ani. Și eu vreau să termin ce a început ea.

Petre stă acolo o săptămână. Se spală. Mănâncă. Doarme într-un pat. Îl duc la un centru de asistență socială. Găsesc loc pentru el într-un adăpost. Îl ajut să contacteze fata lui din Italia.

Luna trecută ea a venit în România. S-au văzut după zece ani. Au plâns. Au vorbit. Au început să se vindece.

Ieri am primit un mesaj de la Petre:

"Fata mea m-a invitat în Italia. Vrea să încerc. Să fiu bunic pentru copiii ei. Nu știu dacă merit. Dar mama ta m-a învățat ceva: nu trebuie să meriți șansa. Trebuie doar să o iei. Mulțumesc."

Am plâns citind mesajul.

Pentru că mama avea dreptate: nu toți pot fi salvați. Dar toți merită să încercăm.

$$$

 

Telegrama sosește joi după-amiază, adusă de un funcționar al poștei care sună insistent la interfon și când cobor și semnez registrul și văd plicul galben clasic cu scris de mână și ștampilă roșie "URGENT", știu că e vorba de moarte sau de boală pentru că nimeni nu mai trimite telegrame în 2024 decât pentru vești proaste care nu pot aștepta, vești care trebuie să ajungă imediat, brutal, fără pregătire.

Deschid telegrama cu mâini tremurânde. Text scurt, scris cu majuscule de mână de funcționar poștal:

"MAMA TA ELENA SPITALIZATA STOP STARE CRITICA STOP VINO URGENT STOP SPITALUL JUDETEAN PIATRA NEAMT SECTIA TERAPIE INTENSIVA STOP SORA TA MARIA"

Mama. Spital. Stare critică.

Am patruzeci și trei de ani, lucrez ca și inginer la o fabrică din București, și nu am mai fost acasă în Piatra Neamț de șase luni, de când am vizitat-o pe mama de Paști și ea părea bine, sănătoasă pentru vârsta ei de șaptezeci și doi de ani, și acum o telegramă îmi spune că e în terapie intensivă și eu nu știam nimic pentru că nu am sunat-o de două săptămâni pentru că eram ocupat cu munca și cu viața mea și cu toate scuzele pe care le găsesc mereu când nu vreau să recunosc că nu am timp pentru părinți.

Sun pe sora mea, Maria. Nu răspunde. Sun la spital. Centrala. Mă transferă la terapie intensivă. O asistentă răspunde.

"Bună ziua, sun pentru Elena Apostol, internată la dumneavoastră."

"Sunteți rudă?"

"Fiu. Radu Apostol."

"Moment."

Aștept. Muzică de așteptare. Apoi vocea ei înapoi:

"Domnule Apostol, mama dumneavoastră a fost internată ieri cu AVC hemoragic. E în comă indusă. Starea e stabilă dar critică. Ar trebui să veniți cât mai curând."

"Vin acum. Ajung în patru ore."

Închid. Iau o geantă. Arunc haine înăuntru. Iau mașina. Pornesc spre Piatra Neamț.

Patru ore pe autostradă în care mintea mea trece prin tot ce nu am spus mamei mele în ultimii ani, tot ce am amânat, tot ce am considerat că "mai e timp" și acum poate că timpul s-a terminat.

Ajung la spital. Terapie intensivă. Întreb de mama mea. Mă conduc la o cameră. Maria e acolo — sora mea, patruzeci de ani, ochii roșii de plâns.

Ne îmbrățișăm.

"Cum e?" întreb.

"Nu bine. Medicii spun că următoarele douăzeci și patru de ore sunt critice. Dacă trece peste, are șanse. Dacă nu..."

"Pot s-o văd?"

"Doar cinci minute. Regulile de la terapie."

Intru în salon. Mama zace în pat, conectată la aparate, tuburi peste tot, fața palidă, imobilă. Nu pare ea. Pare o versiune ștearsă, fragilă a femeii care m-a crescut.

Mă așez lângă pat. Îi iau mâna. E rece.

"Mamă, sunt eu. Radu. Am venit. Îmi pare rău că nu am venit mai devreme. Îmi pare rău că nu am sunat. Îmi pare rău pentru tot."

Niciun răspuns. Doar sunetul aparatelor.

Asistenta intră. "Scuzați, timpul s-a terminat."

Ies. Maria și cu mine așteptăm în holul terapiei intensive, pe scaune din plastic, bând cafea din automate, așteptând vești.

Ore trec. Șase ore. Zece ore. Miezul nopții.

Un doctor iese. Arată obosit.

"Familia Apostol?"

Ne ridicăm.

"Starea mamei dumneavoastră s-a stabilizat. A trecut peste perioada critică. Încă e în comă, dar semnele vitale sunt bune. E un semn bun."

Respirăm amândoi ușurați.

"Când se va trezi?" întreabă Maria.

"Nu știm. Poate ore. Poate zile. Poate săptămâni. Trebuie să așteptăm."

Așteptăm. Două zile. Trei zile. O săptămână.

Eu iau concediu de la serviciu. Rămân la Piatra Neamț. Stau cu Maria la casa mamei. Mergem la spital în fiecare zi. Așteptăm.

După zece zile, mama deschide ochii.

Suntem chemați urgent. Alergăm la salon. Ea e trează. Confuză. Privește în jur fără să înțeleagă unde e.

"Mamă," spun eu, luându-i mâna. "Suntem aici. Eu și Maria."

Ea mă privește. Recunoaștere lentă în ochi. Apoi ceva șocant:

"Cine ești tu?"

Îngheț. "Sunt Radu. Fiul tău."

Ea se uită confuză. "Nu am fiu. Am doar o fiică. Maria."

Maria privește doctorul panicat. "Ce se întâmplă?"

Doctorul verifică grafica. "AVC-ul a afectat memoria. E posibil să fie temporar. Sau permanent. E prea devreme să spunem."

"Mamă, sunt Radu," repet eu. "M-ai născut. M-ai crescut. Sunt fiul tău."

Ea scuture din cap. "Nu. Nu te cunosc."

Ieșim din salon. Mă prăbușesc pe scaun.

"Și-a uitat propriul fiu," spun eu. "Nu știe cine sunt."

Maria mă ține de mână. "O să-și amintească. Trebuie să aibă răbdare."

Dar nu își amintește. O săptămână trece. Două. Trei.

Mama își recapătă vorbirea. Își recapă mișcarea. E transferată la recuperare. Progresul e bun.

Dar nu mă recunoaște. Pe Maria da. Pe mine nu.

"Cine e bărbatul ăla care vine mereu?" întreabă ea pe Maria într-o zi.

"E Radu, mamă. Fratele meu. Fiul tău."

"Nu am fiu."

Doctorul îmi explică: "AVC-ul a șters selective amintiri. Uneori se întâmplă. Unele amintiri revin. Altele nu."

"De ce pe mine? De ce și-a uitat fiul dar nu fiica?"

"Nu știm. Creierul e complex. Nu putem prezice ce va uita și ce va păstra."

O lună. Două luni. Mama se recuperează fizic. Dar mental, eu nu exist pentru ea.

Încerc totul. Îi arăt fotografii vechi — eu copil, eu la școală, eu la facultate, noi doi împreună. Ea se uită la ele ca la străini.

"E un băiat drăguț," spune ea. "Dar nu-l cunosc."

Îi povestesc amintiri. "Îți amintești când m-ai dus prima zi la școală? Când am căzut și mi-am rupt brațul? Când am luat bacalaureatul?"

Ea scuture din cap la fiecare. "Nu. Îmi pare rău. Nu-mi amintesc."

Realizez în cele din urmă adevărul brutal: pentru mama mea, eu nu mai exist. Nu ca persoană rea. Ci ca persoană care nu a existat niciodată.

Și atunci, într-o zi, în timp ce stau cu ea în camera de spital și ea se uită pe geam, ea spune ceva:

"Știi ce e ciudat? Simt că lipsește ceva. Ca și cum ar trebui să fie cineva aici. Dar nu știu cine."

Mă uit la ea. "Poate că sunt eu."

Ea se uită la mine. Ezitant. "Poate. Dar de ce te-ai duce? De ce ai pleca și ai lăsa-o pe mama ta singură?"

Și în acel moment înțeleg: ea nu și-a uitat fiul pentru că a vrut.

Ea și-a uitat fiul pentru că subconstient, creierul ei a ales să uite pe cineva care a plecat, care nu a mai sunat, care nu a mai venit, care a dispărut din viața ei înainte ca AVC-ul să-l șteargă complet.

Memoria ei nu a șters pe cineva prezent.

A șters pe cineva absent.

Și asta e mai dureros decât orice.

$$$

 

Tocmai am găsit telefonul tatălui meu mort, în podul casei. Era plin cu mesaje nevăzute. Dar nu către cine credeam.

Mama vândea casa din Brașov. M-a chemat să iau ce mai vreau înainte să vină cumpărătorii. Am urcat în pod - scări vechi de lemn, miros de mucegai și amintiri.

Printre cutii cu haine și cărți vechi, am văzut o pungă de plastic. În ea, telefonul lui tata. Un Samsung vechi, cu tastatura fizică. L-am pornit din curiozitate. Bateria încă funcționa, 12%.

Avea 47 de mesaje trimise. Toate către același număr. Toate în ultimele șase luni înainte să moară.

Am deschis conversația. Mâinile îmi tremurau.

"Bună dimineața, Alexandra. Astăzi am văzut o femeie care semăna cu tine. Mi-ai lipsit."

"Alexandra, sper că ești fericită. Oriunde ai fi."

"Astăzi e ziua ta. 28 de ani. Îmi amintesc când te-am ținut prima dată în brațe."

Alexandra. Numele nu-mi spunea absolut nimic.

Am coborât scările în fugă, inima bătându-mi nebunește. Mama era în bucătărie, împachetând farfurii în ziare vechi.

"Mama, cine e Alexandra?"

S-a înțepenit. O farfurie aproape i-a căzut din mână. A privit-o fix, ca și cum ar fi fost cel mai important lucru din lume.

"De unde... de unde știi numele ăsta?"

"Am găsit telefonul lui tata. E plin de mesaje către ea. Cincizeci de mesaje. Cine naiba este Alexandra?"

Mama s-a așezat greu pe scaun. A răsuflat lung. Apoi a început să plângă - un plâns tăcut, obosit, ca și cum îl ținuse înăuntru prea mult timp.

"E sora ta."

Pământul s-a mișcat sub mine.

"CE?!"

"Din prima căsătorie a tatălui tău. S-a căsătorit la 22 de ani cu o femeie din Spania, Elena. Au avut-o pe Alexandra. Dar căsătoria a durat doar trei ani. Când au divorțat, Elena s-a întors în Valencia și a luat-o pe Alexandra cu ea. Tatăl tău a încercat să o vadă. Ani de zile. Dar Elena... ea l-a îndepărtat. I-a spus Alexandrei că tatăl ei nu o vrea. Că a abandonat-o."

"Și tu ai știut? Tot timpul?"

"Da. Mi-a spus când ne-am cunoscut. A fost sincer. Dar am decis împreună... să nu-ți spunem. Pentru că Alexandra nu voia contact cu el. Și nu voiam să-ți complic viața cu o soră care te ura pentru că exiști."

"Mă ura? De ce?"

"Pentru că pentru ea, tu erai copilul din familia nouă. Cea pe care tatăl ei a preferat-o. Nu înțelegea că el nu a plecat de bună voie. Că a fost îndepărtat."

Am privit telefonul. Mesajele lui tata continuau:

"Alexandra, dacă vezi vreodată asta, vreau să știi că nu te-am uitat niciodată. Nici măcar o zi."

"Am cancer. Doctorul mi-a dat șase luni. Aș vrea să te văd o dată înainte. Doar o dată."

"Te rog. Răspunde-mi. Măcar spune-mi că ești vie și sănătoasă. Atât."

Ultimul mesaj era din martie 2019. Cu o lună înainte să moară.

"Plec în pace știind că am încercat. Te iubesc, fetiță. Chiar dacă nu m-ai iubit înapoi."

Am început să plâng.

"Numărul ăsta... mai e activ?" am întrebat.

"Nu știu, Andreea. Au trecut șase ani."

Am apelat. A sunat. Odată. De două ori. Trei ori. Apoi voicemail.

"Mesajul dumneavoastră către numărul solicitat nu poate fi livrat..."

Am încercat din nou. Același lucru.

"E un număr mort," am șoptit. "Probabil l-a schimbat acum ani de zile."

Mama a venit lângă mine.

"Îmi pare rău, iubita mea. Tatăl tău a încercat. A încercat atât de mult..."

"Nu e suficient să încerci dacă mesajele nu ajung niciodată."

Am stat în bucătăria aia rece, cu telefonul mort în mână, simțind greutatea a 47 de mesaje care pluteau în eter către nimeni.

Dar apoi m-am gândit la ceva.

"Mama, tu știi numele mamei ei? Elena cum?"

"Elena Ruiz. De ce?"

Am deschis Facebook. Am căutat. Elena Ruiz, Valencia. Treizeci de rezultate. Am început să trec prin ele. A cincea - o femeie în jur de 60 de ani, cu păr cărunt și zâmbet blând. În poza de profil, lângă ea, o femeie tânără. Brună, ochi verzi, genele lungi.

Sub poză scria: "Con mi hija Alexandra. Mi orgullo."

Am găsit-o.

Cu mâinile tremurând, am dat click pe profilul Alexandrei. Privat. Dar avea poze publice. Pictoriță. Expunea în galerii din Valencia. Avea un copil - o fetiță mică cu păr negru.

Am dat click pe "Trimite mesaj".

Am stat zece minute cu degetele pe tastatură. Ce scrii unei surori pe care nu ai știut niciodată că o ai? Cum îi spui că tatăl vostru comun a murit încercând să o contacteze?

În cele din urmă, am scris:

"Bună, Alexandra. Numele meu e Andreea Dumitrescu. Sunt fiica lui Mihai Dumitrescu, tatăl tău. Știu că asta o să sune șocant, dar astăzi am găsit un telefon vechi al lui. E plin de mesaje trimise către tine. Mesaje pe care nu le-ai primit niciodată. A murit acum șase ani. Dar până în ultima zi, a încercat să ia legătura cu tine. Dacă vrei să știi ce ți-a scris... îți pot trimite totul. Fără nicio așteptare. Doar pentru că mi se pare corect să știi."

Am apăsat "Trimite" înainte să-mi pierd curajul.

Mama m-a privit.

"Ce ai făcut?"

"I-am scris. Pe Facebook. Probabil nu o să răspundă niciodată."

Am urcat din nou în pod. Am luat telefonul tatălui meu. L-am pus la încărcat acasă și am făcut capturi de ecran la fiecare mesaj.

Trei zile nu s-a întâmplat nimic.

Apoi, joi seara, la 23:47, telefonul a vibrat.

Mesaj de la Alexandra Ruiz.

"Deschide conversația."

Am deschis-o. Inima îmi bătea atât de tare încât auzeam sângele în urechi.

"Nu pot să cred că mi-ai scris. Am plâns toată noaptea. Mama mi-a spus acum doi ani, pe patul de moarte, adevărul. Că tata nu m-a părăsit. Că ea l-a îndepărtat. Că el a încercat ani de zile să mă vadă și ea l-a blocat mereu. Mi-a cerut iertare. Mi-a dat un număr de telefon vechi - al lui, din anii 2000. Mi-a spus că dacă vreau vreodată să-l caut, acolo să încep. Dar când am încercat... era deconectat. Am crezut că e prea târziu. Că nu o să-l mai găsesc niciodată."

Am citit mesajul de trei ori.

"Nu e prea târziu," am scris înapoi. "Eu sunt aici. Și am toate mesajele lui."

"Poți să mi le trimiți?"

"Toate 47."

"Vreau să le citesc. Pe toate. Te rog."

Am petrecut următoarele două ore trimițindu-i fiecare captură de ecran. Fiecare mesaj. Fiecare "Te iubesc" pe care tata l-a scris în gol, sperând că undeva, cumva, ea îl aude.

La 2 dimineața, Alexandra mi-a răspuns:

"Vin în România. Vreau să văd mormântul lui. Și vreau să te cunosc. Dacă ești de acord."

"Sunt foarte de acord."

"Am o fiică. Are patru ani. Se numește Mihaela. După bunicul ei pe care nu l-a cunoscut niciodată. Mama mi-a spus că acesta era numele tatălui meu - Mihai. Am vrut ca măcar așa să fie legată de el."

Am început să plâng.

"Tata ar fi fost atât de fericit să știe asta."

"Pot să te întreb ceva?"

"Orice."

"Cum era el? Ca tată? Pentru că eu... eu nu am amintiri cu el. Doar poze vechi. Și mesajele astea."

Am stat în întunericul camerei mele și i-am povestit totul. Cum tata mă învăța să joc șah pe masa din bucătărie. Cum râdea cu lacrimi când îi povesteam glume proaste. Cum plângea ascuns în baie când a aflat că are cancer, pentru că nu voia să mă sperie. Cum ultima lui dorință a fost să termin facultatea, chiar dacă nu mai apuca să mă vadă absolventă.

"Sună ca un om bun," a scris ea.

"A fost cel mai bun. Și cel mai trist lucru e că nu ai apucat să îl cunoști."

"Dar măcar acum te cunosc pe tine. E ceva. E mai mult decât aveam acum o săptămână."

Peste trei săptămâni, Alexandra a aterizat pe Otopeni. Am luat-o cu mașina. Era ciudat - ne semănăm. Același nas, aceleași mâini lungi, același mod de a râde.

Am dus-o la mormântul tatălui. A pus flori. Și a citit cu voce tare mesajul 47:

"Plec în pace știind că am încercat. Te iubesc, fetiță. Chiar dacă nu m-ai iubit înapoi."

Apoi a adăugat încet:

"Te-am iubit înapoi, tată. Doar că nu am știut cum să ajung la tine. Îmi pare rău că am ajuns prea târziu."

Ne-am îmbrățișat acolo, în cimitir, două surori care nu și-au petrecut nicio zi împreună, dar care împărțeau aceeași durere.

Uneori mesajele ajung prea târziu. Dar persoanele potrivite le găsesc oricum - exact când era nevoie.

$$$

 

Silvia Tudor are 79 de ani și stă pe un scaun de bucătărie în apartamentul fiicei sale, Monica. Nu pe fotoliul confortabil din living, cel pe care obișnuia să stea când venea în vizită. Nu pe canapea. Pe un scaun dur, de bucătărie, în colțul din fund al bucătăriei.

Pentru că fotoliul ei - cel pe care Monica îl cumpărase special pentru ea acum trei ani, spunând "Mamă, ăsta e fotoliul tău. Când vii, stai aici. E al tău" - a fost mutat.

Nu în altă cameră. În boxă. La subsol.

Silvia a văzut asta acum o oră, când a coborât la boxă după un borcan de dulceață pe care Monica i-l ceruse. Acolo, între cutii vechi și lucruri inutile, era fotoliul ei. Acoperit cu o pânză. Ascuns. Eliminat.

Doar cei care și-au găsit lucrurile personale în depozite sau gunoaie știu că fiecare obiect aruncat e un mesaj - tu și existența ta aici nu mai sunt dorite.

"Monica," întreabă Silvia când fiica revine în bucătărie, "de ce e fotoliul meu la boxă?"

Monica ezită. "Ah, ăla. L-am mutat săptămâna trecută."

"De ce?"

"Pentru că... pentru că ocupă spațiu. Livingul e mic. Aveam nevoie de loc."

"Dar Monica, tu mi-ai spus că e fotoliul meu. Că e locul meu când vin."

"Știu, mamă. Dar realitatea e că nu vii atât de des. Fotoliul stătea gol 90% din timp. Ocupând spațiu."

"Vin în fiecare lună, Monica."

"O dată pe lună, mamă. Asta înseamnă că fotoliul e nefolosit 29 de zile din 30. Nu puteam să îl țin acolo doar pentru o zi pe lună."

"Deci m-ai mutat la boxă?"

"Nu te-am mutat pe TINE, mamă! Am mutat un fotoliu!"

"Nu, Monica. Ai mutat mesajul. Mesajul că am un loc aici. Acum mesajul e - nu ai loc. Vii prea rar. Nu merită spațiul."

"Mamă, nu dramatiza! E doar un fotoliu!"

"Nu e doar un fotoliu. E singurul lucru din casa ta care era AL MEU. Singurul loc unde mă simțeam că am unde să stau când vin. Și tu l-ai ascuns la subsol, între gunoaie."

Monica oftează. "Mamă, dacă vrei, aduc un scaun din living când vii."

"Un scaun. Nu fotoliul meu. Un scaun împrumutat. Ca pentru un vizitator."

"EȘTI vizitator, mamă! Locuiești în alt loc! Vii o dată pe lună! Nu pot să îți rezerv mobilă permanentă pentru atât de puțin timp!"

Silvia simte cuvintele ca niște cuțite. "Deci sunt vizitator. Nu familie."

"Nu am spus asta!"

"Ba da. Ai spus exact asta. Familia are loc permanent. Vizitatorii primesc scaune împrumutate."

Monica pleacă din bucătărie, enervată.

Silvia stă pe scaunul dur de bucătărie și privește livingul. Acolo, unde era fotoliul ei, acum e un ghiveci mare cu o plantă. O plantă care ocupă exact spațiul pe care îl ocupa fotoliul ei.

O plantă valorează mai mult spațiu decât ea.

După o oră, Monica vine. "Mamă, îmi pare rău că te-am supărat. Dar încearcă să înțelegi - locuim într-un apartament de 60 metri pătrați. Fiecare metru contează. Nu putem să avem mobilă care stă nefolosită."

"Înțeleg. Și acum, când vin, unde stau?"

"Pe canapea! Ca toată lumea!"

"Pe canapea unde stau și Radu, și copiii, și tu. Unde nu am loc propriu. Unde sunt înghesuită."

"Mamă, toată lumea se înghesuie! De ce tu ai avea tratament special?"

"Pentru că sunt mama ta. Pentru că tu mi-ai promis când ai cumpărat fotoliul ăla că e locul meu. 'Mamă, ăsta e fotoliul tău. Mereu.' Ți-aduci aminte?"

Monica nu răspunde.

"Monica, pot să te întreb ceva? De ce l-ai cumpărat dacă știai că o să îl arunci după trei ani?"

"Nu l-am aruncat! E la boxă!"

"E același lucru. Pentru mine, e același lucru."

Silvia pleacă după câteva ore. Nu mai vine luna următoare. Sau următoarea. Monica sună.

"Mamă, de ce nu mai vii? Te-am invitat de două luni!"

"Nu mai am unde să stau, Monica. Fotoliul meu e la boxă. Nu vreau să fiu înghesuită pe canapea ca un vizitator."

"MAMĂ! Vino și stai unde vrei!"

"Nu pot sta unde vreau. Pentru că unde vroiam - fotoliul meu - nu mai există. L-ai înlocuit cu o plantă."

"E o plantă frumoasă! Aduce viață în casă!"

"Și eu? Eu nu aduc viață? Doar ocupă spațiu?"

Monica tace.

După trei luni, Monica apare la Silvia. "Mamă, vorbim?"

"Sigur."

"Mamă, îmi pare rău pentru fotoliu. Am înțeles că te-a rănit. Vreau să îl aduc înapoi în living."

Silvia o privește. "Monica, nu vreau fotoliul înapoi."

"De ce? Voiai fotoliul!"

"Vroiam să simt că am un loc în casa ta. Că sunt dorită acolo. Că există un spațiu rezervat pentru mine. Fotoliul era simbolul. Dar acum, chiar dacă îl aduci înapoi, simbolul e rupt. Știu că l-ai mutat pentru că vin prea rar. Știu că nu valorez spațiul. Și nu pot să mai stau pe un fotoliu care mi-a fost returnat din milă."

"Nu e din milă! E pentru că îmi pasă!"

"Dacă îți păsa, nu l-ai fi mutat niciodată. Monica, am 79 de ani. Am înțeles lecția. Nu sunt suficient de importantă să merit spațiu permanent în viața ta. Vin prea rar. Valorez mai puțin decât o plantă. Și asta e ok. Dar nu pretinde că aducerea fotoliului înapoi schimbă mesajul."

"Ce mesaj?"

"Că nu am loc în casa ta. Că vin prea rar ca să merit spațiu. Că sunt opțională, nu esențială."

Monica plânge. "Nu e adevărat!"

"Ba da. Și dovada e la subsol, acoperită cu pânză, între gunoaie."

Monica pleacă plângând.

O săptămână mai târziu, apare din nou. Cu fotoliul. În mașină.

"Mamă, l-am adus. Ți l-am adus ție. Nu în casa mea. În casa ta. Dacă nu am loc pentru el la mine, tu ai. Și când vii tu la mine, te rog, stai pe canapea. Sau pe scaun. Sau pe jos. Nu îmi pasă. Vreau doar să vii."

Silvia privește fotoliul în mașină. "Monica, nu îl vreau."

"De ce?"

"Pentru că nu vreau amintirea. Amintirea că am avut un loc în casa ta și l-am pierdut. Prefer să nu am deloc decât să am amintirea pierderii."

"Mamă, te rog..."

"Nu. Donează-l. Aruncă-l. Fă ce vrei cu el. Dar nu îl vreau."

Monica stă cu fotoliul în mașină, nedumerită.

În lunile următoare, relația lor e rece. Silvia vine rar. Când vine, stă pe canapea, înghesuită, incomodă. Nu se plânge. Dar nu e aceeași.

Monica simte pierderea. Nu pierderea fotoliului - pierderea mamei. Mama care vine din obligație, nu din plăcere. Care stă incomodă, nu relaxată. Care nu mai simte că are loc acolo.

Într-o zi, Monica cumpără un fotoliu nou. Mai mic. Îl pune în living. Sună la Silvia.

"Mamă, am cumpărat fotoliu nou. Mai mic. Se potrivește în living. E pentru tine. Când vii."

"Monica, mulțumesc. Dar nu."

"De ce?"

"Pentru că nu vreau fotoliu cumpărat din vinovăție. Vreau să simt că am loc pentru că sunt dorită, nu pentru că te simți vinovată."

"TE DORESC!"

"Atunci dovedește. Nu cu fotolii. Cu spațiu în viața ta. Cu timp. Cu dorința reală de a mă avea acolo. Nu cu mobilă compensatorie."

Monica realizează - nu e despre fotoliu. Nu a fost niciodată. E despre mesaj. Mesajul că mama ei nu valorează spațiu. Că vine prea rar. Că e opțională.

Și niciun fotoliu nou nu poate șterge acel mesaj.

Pentru că Silvia a învățat că în casa copilului tău, dacă nu ai loc permanent, nu ai loc deloc. Că fotoliul mutat la subsol nu e despre spațiu - e despre prioritate.

Că poți fi invitată, tolerată, primită - dar dacă nu ai unde să stai, dacă locul tău e înlocuit cu o plantă, atunci mesajul e clar: nu ești suficient de importantă pentru a ocupa spațiu permanent.

Fotoliul acoperit cu pânză la subsol rămâne - nu în casa Monicăi, nu în casa Silviei, ci în amintirea amândurora. Amintirea momentului când o mamă a înțeles că nu mai are loc în casa fiicei sale. Și amintirea fiicei care a învățat prea târziu că unele lucruri, odată mutate, nu pot fi aduse înapoi.

Pentru că unele pierderi nu sunt despre obiecte. Sunt despre mesaje. Și mesajul unui fotoliu ascuns la subsol e: nu mai ești suficient de importantă pentru a avea loc aici.