$$$

 

Silvia Tudor are 79 de ani și stă pe un scaun de bucătărie în apartamentul fiicei sale, Monica. Nu pe fotoliul confortabil din living, cel pe care obișnuia să stea când venea în vizită. Nu pe canapea. Pe un scaun dur, de bucătărie, în colțul din fund al bucătăriei.

Pentru că fotoliul ei - cel pe care Monica îl cumpărase special pentru ea acum trei ani, spunând "Mamă, ăsta e fotoliul tău. Când vii, stai aici. E al tău" - a fost mutat.

Nu în altă cameră. În boxă. La subsol.

Silvia a văzut asta acum o oră, când a coborât la boxă după un borcan de dulceață pe care Monica i-l ceruse. Acolo, între cutii vechi și lucruri inutile, era fotoliul ei. Acoperit cu o pânză. Ascuns. Eliminat.

Doar cei care și-au găsit lucrurile personale în depozite sau gunoaie știu că fiecare obiect aruncat e un mesaj - tu și existența ta aici nu mai sunt dorite.

"Monica," întreabă Silvia când fiica revine în bucătărie, "de ce e fotoliul meu la boxă?"

Monica ezită. "Ah, ăla. L-am mutat săptămâna trecută."

"De ce?"

"Pentru că... pentru că ocupă spațiu. Livingul e mic. Aveam nevoie de loc."

"Dar Monica, tu mi-ai spus că e fotoliul meu. Că e locul meu când vin."

"Știu, mamă. Dar realitatea e că nu vii atât de des. Fotoliul stătea gol 90% din timp. Ocupând spațiu."

"Vin în fiecare lună, Monica."

"O dată pe lună, mamă. Asta înseamnă că fotoliul e nefolosit 29 de zile din 30. Nu puteam să îl țin acolo doar pentru o zi pe lună."

"Deci m-ai mutat la boxă?"

"Nu te-am mutat pe TINE, mamă! Am mutat un fotoliu!"

"Nu, Monica. Ai mutat mesajul. Mesajul că am un loc aici. Acum mesajul e - nu ai loc. Vii prea rar. Nu merită spațiul."

"Mamă, nu dramatiza! E doar un fotoliu!"

"Nu e doar un fotoliu. E singurul lucru din casa ta care era AL MEU. Singurul loc unde mă simțeam că am unde să stau când vin. Și tu l-ai ascuns la subsol, între gunoaie."

Monica oftează. "Mamă, dacă vrei, aduc un scaun din living când vii."

"Un scaun. Nu fotoliul meu. Un scaun împrumutat. Ca pentru un vizitator."

"EȘTI vizitator, mamă! Locuiești în alt loc! Vii o dată pe lună! Nu pot să îți rezerv mobilă permanentă pentru atât de puțin timp!"

Silvia simte cuvintele ca niște cuțite. "Deci sunt vizitator. Nu familie."

"Nu am spus asta!"

"Ba da. Ai spus exact asta. Familia are loc permanent. Vizitatorii primesc scaune împrumutate."

Monica pleacă din bucătărie, enervată.

Silvia stă pe scaunul dur de bucătărie și privește livingul. Acolo, unde era fotoliul ei, acum e un ghiveci mare cu o plantă. O plantă care ocupă exact spațiul pe care îl ocupa fotoliul ei.

O plantă valorează mai mult spațiu decât ea.

După o oră, Monica vine. "Mamă, îmi pare rău că te-am supărat. Dar încearcă să înțelegi - locuim într-un apartament de 60 metri pătrați. Fiecare metru contează. Nu putem să avem mobilă care stă nefolosită."

"Înțeleg. Și acum, când vin, unde stau?"

"Pe canapea! Ca toată lumea!"

"Pe canapea unde stau și Radu, și copiii, și tu. Unde nu am loc propriu. Unde sunt înghesuită."

"Mamă, toată lumea se înghesuie! De ce tu ai avea tratament special?"

"Pentru că sunt mama ta. Pentru că tu mi-ai promis când ai cumpărat fotoliul ăla că e locul meu. 'Mamă, ăsta e fotoliul tău. Mereu.' Ți-aduci aminte?"

Monica nu răspunde.

"Monica, pot să te întreb ceva? De ce l-ai cumpărat dacă știai că o să îl arunci după trei ani?"

"Nu l-am aruncat! E la boxă!"

"E același lucru. Pentru mine, e același lucru."

Silvia pleacă după câteva ore. Nu mai vine luna următoare. Sau următoarea. Monica sună.

"Mamă, de ce nu mai vii? Te-am invitat de două luni!"

"Nu mai am unde să stau, Monica. Fotoliul meu e la boxă. Nu vreau să fiu înghesuită pe canapea ca un vizitator."

"MAMĂ! Vino și stai unde vrei!"

"Nu pot sta unde vreau. Pentru că unde vroiam - fotoliul meu - nu mai există. L-ai înlocuit cu o plantă."

"E o plantă frumoasă! Aduce viață în casă!"

"Și eu? Eu nu aduc viață? Doar ocupă spațiu?"

Monica tace.

După trei luni, Monica apare la Silvia. "Mamă, vorbim?"

"Sigur."

"Mamă, îmi pare rău pentru fotoliu. Am înțeles că te-a rănit. Vreau să îl aduc înapoi în living."

Silvia o privește. "Monica, nu vreau fotoliul înapoi."

"De ce? Voiai fotoliul!"

"Vroiam să simt că am un loc în casa ta. Că sunt dorită acolo. Că există un spațiu rezervat pentru mine. Fotoliul era simbolul. Dar acum, chiar dacă îl aduci înapoi, simbolul e rupt. Știu că l-ai mutat pentru că vin prea rar. Știu că nu valorez spațiul. Și nu pot să mai stau pe un fotoliu care mi-a fost returnat din milă."

"Nu e din milă! E pentru că îmi pasă!"

"Dacă îți păsa, nu l-ai fi mutat niciodată. Monica, am 79 de ani. Am înțeles lecția. Nu sunt suficient de importantă să merit spațiu permanent în viața ta. Vin prea rar. Valorez mai puțin decât o plantă. Și asta e ok. Dar nu pretinde că aducerea fotoliului înapoi schimbă mesajul."

"Ce mesaj?"

"Că nu am loc în casa ta. Că vin prea rar ca să merit spațiu. Că sunt opțională, nu esențială."

Monica plânge. "Nu e adevărat!"

"Ba da. Și dovada e la subsol, acoperită cu pânză, între gunoaie."

Monica pleacă plângând.

O săptămână mai târziu, apare din nou. Cu fotoliul. În mașină.

"Mamă, l-am adus. Ți l-am adus ție. Nu în casa mea. În casa ta. Dacă nu am loc pentru el la mine, tu ai. Și când vii tu la mine, te rog, stai pe canapea. Sau pe scaun. Sau pe jos. Nu îmi pasă. Vreau doar să vii."

Silvia privește fotoliul în mașină. "Monica, nu îl vreau."

"De ce?"

"Pentru că nu vreau amintirea. Amintirea că am avut un loc în casa ta și l-am pierdut. Prefer să nu am deloc decât să am amintirea pierderii."

"Mamă, te rog..."

"Nu. Donează-l. Aruncă-l. Fă ce vrei cu el. Dar nu îl vreau."

Monica stă cu fotoliul în mașină, nedumerită.

În lunile următoare, relația lor e rece. Silvia vine rar. Când vine, stă pe canapea, înghesuită, incomodă. Nu se plânge. Dar nu e aceeași.

Monica simte pierderea. Nu pierderea fotoliului - pierderea mamei. Mama care vine din obligație, nu din plăcere. Care stă incomodă, nu relaxată. Care nu mai simte că are loc acolo.

Într-o zi, Monica cumpără un fotoliu nou. Mai mic. Îl pune în living. Sună la Silvia.

"Mamă, am cumpărat fotoliu nou. Mai mic. Se potrivește în living. E pentru tine. Când vii."

"Monica, mulțumesc. Dar nu."

"De ce?"

"Pentru că nu vreau fotoliu cumpărat din vinovăție. Vreau să simt că am loc pentru că sunt dorită, nu pentru că te simți vinovată."

"TE DORESC!"

"Atunci dovedește. Nu cu fotolii. Cu spațiu în viața ta. Cu timp. Cu dorința reală de a mă avea acolo. Nu cu mobilă compensatorie."

Monica realizează - nu e despre fotoliu. Nu a fost niciodată. E despre mesaj. Mesajul că mama ei nu valorează spațiu. Că vine prea rar. Că e opțională.

Și niciun fotoliu nou nu poate șterge acel mesaj.

Pentru că Silvia a învățat că în casa copilului tău, dacă nu ai loc permanent, nu ai loc deloc. Că fotoliul mutat la subsol nu e despre spațiu - e despre prioritate.

Că poți fi invitată, tolerată, primită - dar dacă nu ai unde să stai, dacă locul tău e înlocuit cu o plantă, atunci mesajul e clar: nu ești suficient de importantă pentru a ocupa spațiu permanent.

Fotoliul acoperit cu pânză la subsol rămâne - nu în casa Monicăi, nu în casa Silviei, ci în amintirea amândurora. Amintirea momentului când o mamă a înțeles că nu mai are loc în casa fiicei sale. Și amintirea fiicei care a învățat prea târziu că unele lucruri, odată mutate, nu pot fi aduse înapoi.

Pentru că unele pierderi nu sunt despre obiecte. Sunt despre mesaje. Și mesajul unui fotoliu ascuns la subsol e: nu mai ești suficient de importantă pentru a avea loc aici.