$$$

 Tocmai am aflat că băiatul care mă bătea în fiecare zi în școala generală doarme în gara din Cluj.

L-am recunoscut instant. Aceeași figură ascuțită, aceiași ochi albaștri. Stătea pe un carton lângă Sala de Pași Pierduți, cu un rucsac murdar lângă el.

Andrei Mureșan. Coșmarul meu din clasele V-VIII.

Mă trăgea de păr. Îmi rupea caietele. Îmi lua banii de masă. În fiecare zi. Toată lumea râdea. Profesorii nu vedeau nimic. Părinții lui erau doctori - cine să-l creadă pe săracul de mine?

Acum, la 32 de ani, îl vedeam dormind pe beton rece, acoperit cu o pătură subțire.

Am putut să trec mai departe. Ar fi fost simplu. Dar picioarele m-au purtat spre el.

"Andrei?"

S-a trezit brusc. M-a privit speriat, gata să fugă. Apoi m-a recunoscut.

"Cosmin?"

"Da."

S-a ridicat încet. Era murdar. Mirosea a transpirație și alcool ieftin.

"Ce vrei? Ai venit să râzi?"

"Nu. Am venit să întreb... ce dracu s-a întâmplat cu tine?"

A râs amar.

"Viața. Asta s-a întâmplat."

"Părinții tăi erau doctori. Aveai tot."

"Aveam. Până la 18 ani. Apoi tata a aflat că sunt gay. M-a dat afară. Mama nu a zis nimic. A stat în prag și m-a privit plecând cu un rucsac. Atât."

Am înghițit greu.

"Și după?"

"Am încercat. Am lucrat la MC, la Carrefour, pe șantiere. Dar nu aveam unde să stau. Găzduire la prieteni, până se saturau. Apoi strada. Acum sunt aici de doi ani. Spăl parbrizele la semafor. Câteodată iau 30 de lei pe zi. Câteodată nimic."

Am stat în tăcere. Apoi am zis:

"Tu m-ai bătut patru ani. M-ai făcut să urăsc școala. Să plâng singur acasă."

A plecat privirea.

"Știu. Și îmi pare rău. Dacă contează ceva."

"De ce ai făcut-o?"

A ridicat ochii spre mine. Erau plini de lacrimi.

"Pentru că mă bătea tata acasă. În fiecare seară când lua notă mică, când nu eram destul de bun la fotbal, când nu eram destul de bărbat. Și eu... eu îmi descărcam furia pe tine. Pentru că erai mai slab. Pentru că puteam."

"Și asta scuză ceva?"

"Nu. Nimic nu scuză. Dar vrei să știi adevărul? Tu ai fost singurul din clasă care nu mi-a făcut nimic când am ieșit din dulap. Când toată școala râdea de mine, tu ai tăcut. De ce?"

"Pentru că știam cum e să fii batjocorit."

A început să plângă. Acolo, în mijlocul gării, în fața tuturor.

"Îmi pare atât de rău, Cosmin. Atât de rău. Dacă aș putea să revin în timp..."

"Nu poți. Dar poți să-mi răspunzi sincer: când mă bateai, știai că e greșit?"

"Da. În fiecare secundă. Dar eram prea laș să mă opresc."

Am respirat adânc. Apoi am scos portofelul.

"Uite ce o să facem. Ți-am adus 200 de lei. Îți iau o cameră la un hostel pentru o săptămână. Te speli. Te îmbraci curat. Și maine dimineață vii cu mine."

"Unde?"

"La firma mea. Lucrez în construcții. Caut muncitori. Plata e decentă. Dacă vrei."

S-a uitat la mine ca și cum aș fi nebun.

"De ce faci asta? După tot ce ți-am făcut?"

"Pentru că vreau să văd dacă tu poți fi mai bun decât ai fost. Și pentru că eu vreau să fiu mai bun decât mi-ar fi plăcut să fiu - cel care trece pe lângă tine zâmbind."

"Și dacă dezamăgesc? Dacă fur? Dacă plec?"

"Atunci măcar am încercat. Și tu ai avut o șansă. Dar dacă nu încerci deloc, amândoi rămânem blocați în clasele V-VIII pentru totdeauna."

A luat banii cu mâini tremurânde.

"Nu știu ce să zic."

"Spune da sau nu."

"Da. Te rog. Da."

I-am dat adresa hostelului. I-am zis să vină a doua zi la 7 dimineața la poarta șantierului.

Nu am fost sigur că o să apară. Dar a doua zi, la 6:50, era acolo. Spălat. Ras. Îmbrăcat într-un tricou curat pe care-l cumpărase din banii care-i rămăseseră.

L-am prezentat șefului. I-am zis că e prieten vechi. Șeful l-a pus la treabă.

Prima săptămână a fost grea. Andrei era slab, neobișnuit cu efortul fizic. Dar nu s-a plâns. A muncit. În fiecare zi.

După trei luni, l-au trecut pe carte. Salariu decent. I-am găsit o cameră de închiriat ieftină în Mănăștur.

Ieri m-a invitat la o cafea. Ne-am așezat la o terasă în Piața Unirii.

"Vreau să-ți spun ceva," a început el. "Am sunat-o pe mama. După 14 ani. I-am spus că am job, că am casă, că sunt ok. A plâns. Mi-a zis că tata a murit acum doi ani. Cancer. Și că în ultimele lui zile vorbea despre mine. Că regretă."

"Și tu cum te simți?"

"Trist. Furios. Ușurat. Tot deodată. Dar mama vrea să ne vedem. Și eu... eu cred că sunt gata."

Am zâmbit.

"Sunt fericit pentru tine."

"Cosmin, tu mi-ai salvat viața. Și nici măcar nu eram prieten cu tine. Eram dușmanul tău."

"Nu mai ești. Acum ești doar Andrei. Omul care a avut curajul să accepte o a doua șansă."

A început să plângă din nou.

"Cum pot să-ți mulțumesc vreodată?"

"Fiind mai bun. Pentru altcineva. Într-o zi o să vezi pe cineva jos. Și o să ai de ales: să treci pe lângă el sau să întinzi mâna. Alege al doilea."

"Promit."

Când ne-am despărțit, m-am gândit: răzbunarea cea mai dulce nu e să-l vezi pe dușmanul tău căzut. E să-l ajuți să se ridice - și să descoperi că nu mai e dușmanul tău.