$$$

 

Telegrama sosește joi după-amiază, adusă de un funcționar al poștei care sună insistent la interfon și când cobor și semnez registrul și văd plicul galben clasic cu scris de mână și ștampilă roșie "URGENT", știu că e vorba de moarte sau de boală pentru că nimeni nu mai trimite telegrame în 2024 decât pentru vești proaste care nu pot aștepta, vești care trebuie să ajungă imediat, brutal, fără pregătire.

Deschid telegrama cu mâini tremurânde. Text scurt, scris cu majuscule de mână de funcționar poștal:

"MAMA TA ELENA SPITALIZATA STOP STARE CRITICA STOP VINO URGENT STOP SPITALUL JUDETEAN PIATRA NEAMT SECTIA TERAPIE INTENSIVA STOP SORA TA MARIA"

Mama. Spital. Stare critică.

Am patruzeci și trei de ani, lucrez ca și inginer la o fabrică din București, și nu am mai fost acasă în Piatra Neamț de șase luni, de când am vizitat-o pe mama de Paști și ea părea bine, sănătoasă pentru vârsta ei de șaptezeci și doi de ani, și acum o telegramă îmi spune că e în terapie intensivă și eu nu știam nimic pentru că nu am sunat-o de două săptămâni pentru că eram ocupat cu munca și cu viața mea și cu toate scuzele pe care le găsesc mereu când nu vreau să recunosc că nu am timp pentru părinți.

Sun pe sora mea, Maria. Nu răspunde. Sun la spital. Centrala. Mă transferă la terapie intensivă. O asistentă răspunde.

"Bună ziua, sun pentru Elena Apostol, internată la dumneavoastră."

"Sunteți rudă?"

"Fiu. Radu Apostol."

"Moment."

Aștept. Muzică de așteptare. Apoi vocea ei înapoi:

"Domnule Apostol, mama dumneavoastră a fost internată ieri cu AVC hemoragic. E în comă indusă. Starea e stabilă dar critică. Ar trebui să veniți cât mai curând."

"Vin acum. Ajung în patru ore."

Închid. Iau o geantă. Arunc haine înăuntru. Iau mașina. Pornesc spre Piatra Neamț.

Patru ore pe autostradă în care mintea mea trece prin tot ce nu am spus mamei mele în ultimii ani, tot ce am amânat, tot ce am considerat că "mai e timp" și acum poate că timpul s-a terminat.

Ajung la spital. Terapie intensivă. Întreb de mama mea. Mă conduc la o cameră. Maria e acolo — sora mea, patruzeci de ani, ochii roșii de plâns.

Ne îmbrățișăm.

"Cum e?" întreb.

"Nu bine. Medicii spun că următoarele douăzeci și patru de ore sunt critice. Dacă trece peste, are șanse. Dacă nu..."

"Pot s-o văd?"

"Doar cinci minute. Regulile de la terapie."

Intru în salon. Mama zace în pat, conectată la aparate, tuburi peste tot, fața palidă, imobilă. Nu pare ea. Pare o versiune ștearsă, fragilă a femeii care m-a crescut.

Mă așez lângă pat. Îi iau mâna. E rece.

"Mamă, sunt eu. Radu. Am venit. Îmi pare rău că nu am venit mai devreme. Îmi pare rău că nu am sunat. Îmi pare rău pentru tot."

Niciun răspuns. Doar sunetul aparatelor.

Asistenta intră. "Scuzați, timpul s-a terminat."

Ies. Maria și cu mine așteptăm în holul terapiei intensive, pe scaune din plastic, bând cafea din automate, așteptând vești.

Ore trec. Șase ore. Zece ore. Miezul nopții.

Un doctor iese. Arată obosit.

"Familia Apostol?"

Ne ridicăm.

"Starea mamei dumneavoastră s-a stabilizat. A trecut peste perioada critică. Încă e în comă, dar semnele vitale sunt bune. E un semn bun."

Respirăm amândoi ușurați.

"Când se va trezi?" întreabă Maria.

"Nu știm. Poate ore. Poate zile. Poate săptămâni. Trebuie să așteptăm."

Așteptăm. Două zile. Trei zile. O săptămână.

Eu iau concediu de la serviciu. Rămân la Piatra Neamț. Stau cu Maria la casa mamei. Mergem la spital în fiecare zi. Așteptăm.

După zece zile, mama deschide ochii.

Suntem chemați urgent. Alergăm la salon. Ea e trează. Confuză. Privește în jur fără să înțeleagă unde e.

"Mamă," spun eu, luându-i mâna. "Suntem aici. Eu și Maria."

Ea mă privește. Recunoaștere lentă în ochi. Apoi ceva șocant:

"Cine ești tu?"

Îngheț. "Sunt Radu. Fiul tău."

Ea se uită confuză. "Nu am fiu. Am doar o fiică. Maria."

Maria privește doctorul panicat. "Ce se întâmplă?"

Doctorul verifică grafica. "AVC-ul a afectat memoria. E posibil să fie temporar. Sau permanent. E prea devreme să spunem."

"Mamă, sunt Radu," repet eu. "M-ai născut. M-ai crescut. Sunt fiul tău."

Ea scuture din cap. "Nu. Nu te cunosc."

Ieșim din salon. Mă prăbușesc pe scaun.

"Și-a uitat propriul fiu," spun eu. "Nu știe cine sunt."

Maria mă ține de mână. "O să-și amintească. Trebuie să aibă răbdare."

Dar nu își amintește. O săptămână trece. Două. Trei.

Mama își recapătă vorbirea. Își recapă mișcarea. E transferată la recuperare. Progresul e bun.

Dar nu mă recunoaște. Pe Maria da. Pe mine nu.

"Cine e bărbatul ăla care vine mereu?" întreabă ea pe Maria într-o zi.

"E Radu, mamă. Fratele meu. Fiul tău."

"Nu am fiu."

Doctorul îmi explică: "AVC-ul a șters selective amintiri. Uneori se întâmplă. Unele amintiri revin. Altele nu."

"De ce pe mine? De ce și-a uitat fiul dar nu fiica?"

"Nu știm. Creierul e complex. Nu putem prezice ce va uita și ce va păstra."

O lună. Două luni. Mama se recuperează fizic. Dar mental, eu nu exist pentru ea.

Încerc totul. Îi arăt fotografii vechi — eu copil, eu la școală, eu la facultate, noi doi împreună. Ea se uită la ele ca la străini.

"E un băiat drăguț," spune ea. "Dar nu-l cunosc."

Îi povestesc amintiri. "Îți amintești când m-ai dus prima zi la școală? Când am căzut și mi-am rupt brațul? Când am luat bacalaureatul?"

Ea scuture din cap la fiecare. "Nu. Îmi pare rău. Nu-mi amintesc."

Realizez în cele din urmă adevărul brutal: pentru mama mea, eu nu mai exist. Nu ca persoană rea. Ci ca persoană care nu a existat niciodată.

Și atunci, într-o zi, în timp ce stau cu ea în camera de spital și ea se uită pe geam, ea spune ceva:

"Știi ce e ciudat? Simt că lipsește ceva. Ca și cum ar trebui să fie cineva aici. Dar nu știu cine."

Mă uit la ea. "Poate că sunt eu."

Ea se uită la mine. Ezitant. "Poate. Dar de ce te-ai duce? De ce ai pleca și ai lăsa-o pe mama ta singură?"

Și în acel moment înțeleg: ea nu și-a uitat fiul pentru că a vrut.

Ea și-a uitat fiul pentru că subconstient, creierul ei a ales să uite pe cineva care a plecat, care nu a mai sunat, care nu a mai venit, care a dispărut din viața ei înainte ca AVC-ul să-l șteargă complet.

Memoria ei nu a șters pe cineva prezent.

A șters pe cineva absent.

Și asta e mai dureros decât orice.