Anda Călugăreanu, nascuta pe 24 octombrie 1946: Amintiri emoționante
“O lume întreagă a aflat că numele adevărat al Andei Călugăreanu era Anca. Putem vorbi despre ea chiar în această relație: Ancuța a reprezentat întotdeauna fața nevăzută a personalității ei, acel om cald din spatele scenei, prieten nemaipomenit care întotdeauna și-a găsit timp pentru un telefon, chiar de la mari depărtări, fără să fie la mijloc vreo aniversare; omul care a insuflat curaj celor din jur prin încrâncenarea cu care a luat întotdeauna lucrurile de la capăt, de la zero, strângând din dinți și spunându-și: Vă arăt eu vouă că tot eu am dreptate! Drumul meu este un drum mai greu, dar este un drum al cinstei și al adevărului!
Și așa a și fost. Aș putea vorbi la nesfârșit despre Ancuța… (…) Anda Călugăreanu a fost binecuvântată de Dumnezeu cu calități atât de mari pentru scenă, încât, în orice grup de omeni s-ar fi aflat, atrăgea imediat atenția supra ei. Dezechilibra orice distribuție, era făcută pentru rolurile principale, era vedetă, pentru că avea aură de vedetă și acest lucrul l-a demonstrat încă de la debut. Debut în muzica de largă popularitate, căreia nu vreau să-i zic ușoară, atâta vreme cât cu talentul ei imens a fost acceptat nu numai de publicul și de compozitorii de muzică ușoară, ci și de toate formțiile pop de la noi din acea perioadă.
Anda Călugăreanu
Anda Călugăreanu, pe picior de eglitate cu cealaltă mare vedetă a anilor ’60, Margareta Pâslaru, a cântat în același timp și cu formațiile “Sincron”, “Olimpic ’64”, „Sfinx”, „Roșu și negru”, acceptată deci de două categorii de public care, inevitabil, sunt în contradicție. Lucrul ăsta nu era la îndemâna oricui.
Și totuși, deși Anda era Anda, Ancuța Călugăreanu n-a intrat la Institutul de teatru. A dat examen în câteva rânduri și n-a fost primită. De ce? Cine știe… Mai normal ar fi să răspundă comisiile de examinare de atunci. Asta n-a însemnt că ea a depus armele. Întotdeuna s-a uitat cu respect, nu cu invidie la actorii din jurul ei, totdeauna i-a iubit, a căscat ochii și a învățat. Până în ultima clipă a vieții ei a învățat.
A fost – inevitabil – distribuită la Televiziune, în filme și, în sfârșit, în spectacole. Și bineînțeles că trecerea ei pe toate aceste scene sau platouri de filmare n-a rămas fără ecou. Și iată că, din nou, la 36 de ani Anda Călugăreanu dă examen la Institutul de Teatru, la seral și, în sfârșit, reușeșete. De ce? Ce nevoie avea? Pentru o hârtie oarecare, pentru un contabil oarecare, pentru o instituție oarecare, pentru un salariu cu câteva sute de lei mai mare? În niciun caz. În continuare a considerat că trebuie să învețe, că are ce să învețe. Când consideri că nu mai ai ce învăța, spunea Liviu Ciulei, asta înseamnă moartea artei. Acestă moarte Ancuța n-a cunoscut-o niciodată.
A cunoscut, în schimb, moartea fizică, spre disperare noastră, a tuturor”, scria Florin Pittiș la dispariția prematură a inegalabilei Anda Călugăranu.
Anca Miranda Călugăreanu era născută pe 24 octombrie 1946 la București, prima sa apariție notabilă pe scenă fiind la doar 19 ani, într-un concert al formației Sincron, la Sala Palatului.
A colaborat mult timp cu Cenaclul Flacăra, apoi s-a îndreptat spre televiziune fiind, alături Dan Tufaru, cu care a și fost căsătorită, și Florian Pittiș, distribuită de regizorul Alexandru Bocăneț, într-un trio de mare succes în anii ’70 – ’80. La fel de cunoscute au fost cupletele Andei cu Toma Caragiu în emisiunile Televiziunii și vocea inegalabilă a personajului Oache din filmele “Maria Mirabela” și “Maria Mirabela în Tranzistoria”, ambele regizate de Ion Popescu-Gopo.
Destinul artistic al Andei Călugăreanu a fost frânt mult prea devreme, la doar 45 de ani, și a însemnat, pe lângă sutele de emisiuni tv (inclusiv dedicate copiilor), spectacole de teatru și apariții în filme, turnee în țară și străinătate, recitaluri de poezie și muzică.
Într-un interviu acordat în toamna anului 1990 doamnei Ileana Popovici pentru revista Teatrul Azi, Anda Călugăreanu a vorbit despre copilăria ei și despre planurile pe care și le făcea, cu mult entuziasm, în acel moment:
“- Mereu de la capăt, mereu altceva … Nu simţiţi nevoia să aveţi un loc al dumneavoastră, într-o echipă, să însumaţi experienţele, să vă construiţi o carieră de actriţă de teatru?
– Un loc, da, dar nu orice fel de loc. Un loc al meu. Unde să fie nevoie de mine, nu de altcineva. Altminteri, am culoarul meu, pe care merg singură.
– De unde, această înzestrare polivalentă? Veniţi dintr-o familie de artişti?
– Nicidecum! Tata era ofiţer de carieră şi nu prea avea ochi pentru îndeletniciri histrionice. Mama, în schimb, era o fire exuberantă, adora teatrul, avea un cult pentru Marietta Anca (actriță cunoscută în perioadaa interbelică), de altfel mi-a şi ales un nume care s-o evoce, pare cam preţios, Anca Miranda. Botezul pe scenă mi l-a făcut Mircea Crişan, într- un spectacol de varietăţi. A zis: Anca Călugăreanu nu se poate, sună rău, Anda să fie, şi Anda a rămas. Da’ de debutat am debutat în clasa a cincea, la Liceul Cantemir, am fost vedeta revistei “Feerie în iarbă”, atunci am avut prima cronică. De fapt, începusem cu baletul, de la patru ani, eram partenera lui Gigi Căciuleanu. După nouă ani de balet, tata a zis: Gata! Eşti mică şi bondoacă, n-ai cum să ajungi balerină, dăm banii degeaba. În 1964 am dat examen la Institutul de teatru și am picat. Diagnosticul a fost “neconcordanţă între fizic şi glas”.
– Cine era în comisie?
– Doamna Eugenia Popovici, doamna Beate Fredanov… Mari profesoare, de altfel. Pe urmă am avut o filmare cu doamna Beate, m-a luat deoparte (imită perfect pronunţia actriţei!): “Dar ce talentată eşti, dhragăl” Şi totuşi, m-ați respins la examen, i-am spus. “Eu? Nu se poate!”
– Şi n-aţi mai încercat, vreme de 19 ani?! De ce?
– Am făcut foarte multe între timp, şi fiecare dintre încercări era o solicitare la cote maxime, iar timpul a trecut fără să-mi dau seama cum. Esenţial e că am avut şansa unor mari întâlniri. Am făcut un film cu Aleksandr Kaliaghin, “Stop-cadru la masa”, în regia Adei Pistiner, a fost o experienţă extraordinară, filmul a luat premiu în Italia. Un loc special în inima mea îl ocupă show-ul de televiziune cu Toma Caragiu, în regia lui Alexandru Bocăneț, am curajul să afirm că a fost cel mai bun show al Televiziunii Române. Am colaborat şi cu circul în “Muppets la circ”.
– Se spunea că doamna Tamara Buciuceanu deţine recordul diversităţii de genuri, nu cumva o întreceţi? (Râde)
– Tot ce se poate! Doamna Tamara n-a jucat copii, e punctul meu forte… Și totuși occidentalii spun că e de preferat să faci un singur lucru, dar bine. Or, eu am încercat de toate, poate că nu pe calea cea mai potrivită. Asta mi-a inoculat o îndoială, o îngrijorare permanentă. Nu știu exact ce înseamnă ambiția, nici nu cred că sunt o ambițioasă, dar sunt tot timpul obsedată de asta: să fac bine ceea ce fac.
– În această ordine de idei, faptul că ați absolvit în cele din urmă Institutul v-a fost totuşi de folos?
– Imens! Am avut norocul să prind un timp la clasa lui Octavian Cotescu; ne-am încheiat pregătirea sub conducerea lui Mihai Mălaimare, care a preluat clasa, după… De aici s-a născut momentul “Clovnii”… Voiam să spun însă că lucrul cel mai important pe care mi l-a dat Institutul a fost acela că m-a ajutat să mă cunosc. Să știu ce pot. Cât pot. Să-mi cunosc limitele. Altminteri, cine știe, aș fi putut să mă supraevaluez, şi ar fi ieșit rău. Era destul de târziu când m-am hotărât să mă pun în acest fel în ordine cu mine însămi, poate că a intrat în calcul și o doză de îngrijorare pentru viitor, de responsabilitate faţă de copil … Dar am luat şcoala foarte în serios. Am fost şefă de promoţie, cu excepţional. O perioadă grea, minunată.
– Ce-a fost cu “Clovnii”? Nu rămâneţi în trupa lui Mălaimare?
– Nu rămân, pentru că nu-mi doresc în mod special să mă consacru teatrului de pantomimă şi de mască, m-aş simţi limitată. Însă spectacolul acela a fost un unicat pentru toată echipa. Trăiam toți un fel de sărbătoare a copilăriei. Să nu mă înțelegeti greşit, clovneria e un gen foarte greu de abordat. Principala condiţie e să ai farmec – cu asta te naşti ori nu. Dar, ce muncă! Vreau foarte tare să deschid o şcoală de clovnerie pentru copii. O să caut o instituţie care să fie interesată s-o sponsorizeze, o să încerc eventual şi la guvern, poate izbutesc să conving pe cineva. Am încă atâtea resurse! Numai să fie cineva dornic… Aș vrea să fac Baba Hârca la Operetă, am vorbit cu doamna Sorana Coroamă
De când am terminat Institutul, nici un regizor n-a apelat la mine. Dar nici n-am stat degeaba. Chiar! De ce mă plâng? N-am stricat nimic din ceea ce am luat în mână. Câteodată mi-a ieşit chiar bine. Nu prea-mi place să mă uit în urmă. Încă n-am făcut tot ce pot.
*** Revista Teatrul, un interviu realizat de Ileana Popovici în toamna anului 1990
Anda Călugăreanu a murit pe 15 august 1992, la scurt timp după ce revenise în țară după un turneu în Israel. Energia nemărginită și vocea plină de bucurie au dispărut pentru totdeauna lăsând în urmă doar amintirile și cântecele ei.
Monica Tripon, una dintre apropiatele artistei, a publicat o mărturie dureroasă și impresionantă în ziarul Adevărul de Cluj, la scurt timp după funeraliile Andei:
“Trebuia să plece la începutul lui aprilie într-un turneu în Israel. Acuza mereu o răceală, o jenă la respirat, nu mai suporta fumul de țigară. Muncea îngrozitor de mult, muncea la teatru, muncea acasă. Gătea, spăla, călca, cârpea și-i plăce să facă ea toate astea pentru că le făcea perfect, cu o dragoste și o dăruire de care numai ea ar fi fost în stare. Dar atunci era obosită și starea ei de indispoziție o punea pe seama oboselii. Îmi spunea de atâtea ori: Doamne, cât aș vrea să nu mai plec în Israel, deși știa ce bucurie îi făcea să vadă lumea. Și totuși a plecat, pentru că Anda nu dădea niciodată înapoi.
Când s-a întors, mi-a dat telefon și mi-a spus că probabil are pneumonie. Mă îmbolnăvisem și eu atunci și, în joacă, am pus pariu că se va face bine înaintea mea. Ce cumplit era când eu mă simțeam tot mai bine, iar ea…
… Ce naivi am fost toți care am crezut că Anda nu știe ce are! Ce senzație cumplită am acum, când îmi dau seama că mila și dragostea față de cei apropiați o făceau să-și ascundă durerea! Încercam să o păcălim (după ce rezultaatele analizelor dovediseră clar că e vorba de cancer) că e ceva trecător și ea se prefăcea că ne crede și glumea cu noi, râdea… Câtă durere putea fi în râsul acela!
Și-a jucat rolul perfect până la capăt deși, cu toată suferința aceea cumplită, credința în Dumnezeu îi mai dădea speranța într-o minune. (…) Și-a chemat soțul (Alexandru Medeleanu, cel de-al doilea soț) și pe fiica ei, Ioana, și cu o putere fantastică le-a comunicat ultimele dorințe. A spus să fie îmbrăcată în costumul ei de scenă cel mai drag, să i se pună la gât șalul alb… și trupul să-i fie așezat la Bellu, printre artiști. A adormit cu lumânarea în mână, în brațele soțului pe care l-a iubit atât de mult, împăcată cu Dumnezeu și cu lumea, și frumoasă, așa cum și-a dorit să fie până în ultimul ceas.
Nu 20.000 de oameni au petrecut trupul Andei Călugăreanu pe ultimul drum. 200.000 de omeni, cel puțin, au venit să-și ia rămas bun de la ea și să-i aducă un ultim omagiu de luni dimineața și până marți la prânz la Biserica Sf. Silvestru. Au venit oameni simpli, copii, tineri și bătrâni în cârje din București și din toată țara, pentru că lor le-a cântat și lor le-a înfrumusețat viața prin râsul și jocul ei. Și ei, oamenii simpli și copiii pe care-i iubea cu o iubire de care numai ea era în stare au venit să-i ofere ultimele flori, ultimele cuvinte de dragoste.
Cine-și poate imagina un cimitir, cât e Bellu de mare, zguduit de hohote de plâns? Pe puțin o sută de mii de oameni i-au presărat calea cu flori… Și fiecare, tânăr sau vârstnic, se întreba de ce tocmai Anda Călugăreanu a trebuit să plece… Dar Dumnezeu își cunoaște Legile mai bine decât noi. Așa a fost să fie. Probabil așa a trebuit. De acolo, de Sus, aprope de Steaua spre care de îndrepta, Anda știa acum totul, iar lacrima care-i picura pe obraz era poate ultimul semn de recunoștință pentru imensa dragoste a oamenilor pentru ea. Sau a milei pentru atâta suferință pe care, fără voia ei, o provocase…”
Surse:
Monica Tripon, Ultimul drum, Adevărul de Cluj, 26 august 1992
Ileana Popovici, Și actorii sunt oameni, Revista Teatrul Azi, 1990
