$$$

 …Escu și Titanic-Vals, comediile nemuritoare ale lui Tudor Mușatescu

Tudor Mușatescu, poate cel mai îndrăgit dramaturg român, ale cărui piese fac, în continuare, săli arhipline în teatrele românești, s-a născut pe 22 februarie 1903 la Câmpulung-Muscel și a fost fiul unui avocat cunoscut, Alexandru Mușatescu, decanul Baroului din Muscel, deputat în mai multe rânduri și fost primar al orașului, și al profesoarei Elena Mușatescu. “Titanic-Vals” și “…Escu” sunt doar doua dintre cele mai cunoscute piese ale sale, dar la fel de fascinante sunt “Visul unei nopți de iarnă”, “Țara fericirii”, “Madona”, “Profesorul de franceză” sau “Sosesc diseară”.

În Revista Teatrul din martie 1968, jurnalistul și dramaturgul Alecu Popovici publică un interviu-document care surprinde fragmente biografice deosebit de valoroase din viața lui Tudor Mușatescu.

“La poarta de fier a casei cu nr. 33 de pe Strada Luigi Cazzavillan, la semnalul soneriei răspunde un dulău fioros care te face să te dai cu câţiva paşi înapoi. Cârnu, câinele de pază al casei Muşatescu, te avertizează parcă de faptul că drumul spre umor este păzit de câini, greu şi primejdios cel puţin pentru pantaloni. Urci câteva trepte pe sub portice şi coloane şi pătrunzi într-o cameră uriaşă, pe ai cărei pereţi figura maestrului zîmbeşte la fel de ironic în portretele în ulei ca şi în caricaturi. Vrafuri imense de dosare (dând poate apă la moara birocraţilor, care află că şi umorul se află câteodat în dosare), foi, manuscrise, solicitanţi (de la ziare, reviste, radio, televiziune) şi peste tot acest univers zâmbitor domneşte silueta lui Tudor Muşatescu, nelipsit de aureola nedespărţitului său basc albastru. Responsabilă organizatorică peste împărăţia de hârtie şi vorbe se află artista Kitty Muşatescu (soția scriitorului), totodată o secretară plin de energie.

— Am aflat că aţi împlinit 65 de ani. lată o ocazie să încercăm să facem o mică incursiune biografică. Dacă acum 65 de ani v-aţi născut ca stare civilă, fiţi bun şi povestiţi-ne cînd v-aţi născut ca scriitor…

— Deci, toate se află. Şi, neavând nimic de ascuns, voi recunoaşte că în calitate de scriitor sunt cu 8 ani mai tânăr. La noi acasă, adică la Câmpulung-Muscel, trăia pe vremuri cea mai frumoasă femeie din România, poate cea mai frumoas femeie din lume — mi se părea mie. Silueta ei graţioasă trecea pe străzile oraşului într-un tillbury după care se întorceau cu toţii ca fermecaţi. Bineînţeles, frumoasa era logodită cu un frumos sublocotenent. Şi această tragedie — pentru mine — mi-a inspirat prima poezie, care vede lumina tiparului abia acum:

Tudor Mulatescu

„Ochii tăi frumoaso, vioi de drac

Capul sec şi prost mi-l fac.

I-am văzut privind spre mine

M-am făcut roşu ca un mac

Și când au privit spre altul

Am fost trist şi-am fost posac.

Sunt bogat, ştiu carte mult (eram în clasa Il-a)

Dar cu banii ce-o să fac?

Fără ochii tăi iubito

Sunt şi prost, sunt şi sărac”

Mai scosesem şi revista „Ghiocelul”, pe care o scriam şi tipăream singur, cu litere de cauciuc, în patru pagini. Ediţia era de trei numere şi principalul abonat era bunicul. Bineînţeles, revista avea rubrici de umor, satiră acidă, pe care, ca să spun aşa, am păstrat-o până astăzi. Printre primele exerciţii literae figurau epigramele, având concursul aceluiaşi bunic, om de haz. Numele familiei noastre este Muşat, acel “escu” fiind adăugat de Maiorescu numelui tatălui meu, în perioada când i-a fost student la Universitatea din Bucureşti. De altfel, mai târziu m-am răzbunat pentru acest sufix. Am scris comedia „…Escu”.

La noi în casă se adunau aproape săptămînal, sub auspiciile mamei mele, iubitoare a artelor , pictorul N. Grant, I. U. Soricu, D. Nanu, celebrul profesor de istorie G. Şapcaliu, D. Scurei, conşcolarul lui Eminescu, o figură pitorească, Popescu-Pletosu — om de cultură care umbla costumat în straie ţărăneşti, cu plete; aici venea în vacanţe Al. Rosetti…

Tudor Mulatescu

— La Câmpulung v-aţi găsit prototipurile pentru Titanic?

— Emil Procopiu, cel din piesă, exista în realitate în oraş, dar sub chipul unui încântător director de şcoală primară. După primele mele comedii, mi-a reproşat că, spre deosebire de alţii, pe el nu l-am pomenit niciodată. Am reparat greşeala. În ceea ce priveşte evenimentele din piesă, nu toate ţin de aceeaşi familie. Le-am cules, autentice, din mai multe locuri. De pildă, povestea cu înecul şi moştenirea s-a petrecut în familia Bumbulici. Iar soacra a fost într-adevăr o rudă de-a noastră.

— Unde s-a cristalizat sarea umorului dv.?

— În afară de Câmpulung, Iaşii sunt oraşul la care ţin cel mai mult (în afară și de Paris). Aici, în timpul războiului, în 1916, m-am refugiat cu familia, pe strada Sfîntul Teodor nr. 35, la doamna Ghiţescu. Mai târziu ne-am mutat pe str. Hotin 1 (la doamna Rozalia), fiind vecini cu doamna Soroceanu, al cărei fiu colabora permanent la „Missceleanea” de la „Viaţa Românească”. Acesta a fost primul meu mentor literar. Şi primele mele versuri i le citeam numai lui. Și el mi-a făcut cadou prima carte mai importantă, un volum de Lamartine. Iată-l, e aici, în biblioteca mea, datat cu nr. de ordine 54. În umbra vechilor porţi ale laşului, urmam la „Liceul refugiaţilor”, instalat în câteva barăci de lemn în curtea Universităţii ieşene. La română îl aveam profesor pe Valentin Bude, cunoscut şi ca umorist. (…)

Ca elev fruntaș şi cercetaș de război, făceam de serviciu deseori la spital, ca asistent al sorei de ocrotire Maria Ventura şi al doctorului franţuz Sorel. Eram delegat şi cu controlul elevilor la teatru, la „Naţional”. Aici, de aici începe cariera mea de dramaturg. Ţin să spun că n-am reclamat niciodată vreun elev şi am avut norocul să fiu remarcat de Alexandru Kiriţescu, care m-a prezentat lui Tănase, care mi-a purtat o simpatie şi o preţuire caracterizate printr-una din celebrele fraze ce-i erau atât de proprii: „Ai haz, mă urechiatule!” 

Tudor Mulatescu

Cum să nu îndrăgesc laşiul, când tot aici am devenit ziarist profesionist, plătit cu trei lei pe lună, la un ziar condus de Octavian Goga, unde publicam notiţe despre fapte de arme de pe front.

Liceul l-am terminat la Liceul „Sf. Sava”, iar bacalaureatul l-am susţinut la Piteşti. Ca să anticipez, am terminat trei facultăţi: latină, filozofie şi drept. Tata dorea teribil de mult să ajung profesor de limba latină, dar după absolvire n-am practicat niciuna din profesiunile pe care mi le-ar fi conferit terminarea facultăţilor. Am fost doar cândva suplinitor (la română) la Şcoala normală din Câmpulung. În continuare, am făcut… ce-am făcut. Tata a suferit groaznic din pricina meseriei alese, numindu-mă frecvent un „scârţa-scârţa”. Durerea tatei a durat pînă la premiera piesei “Sosesc diseară”, când, în holul teatrului, bătrânul profesor mi-a spus la final: „Tudore, să ştii că mi-a plăcut lucrarea”. A fost cel mai grozav compliment pe care l-am primit vreodată.

Prima mea piesă jucată a fost “Panţarola”. Piesa a fost premiată în anul 1927 de Asociaţia autorilor dramatici şi lirici. Conform statutului premial, orice piesă laureată se juca de drept la Teatru l Naţional din Bucureşti. (înaintea mea fuseseră premiate “Muşcata din fereastră” de V. I. Popa şi “Pavilionul cu umbre” al dragului meu prieten Gib. Mihăescu). Pe atunci funcţiona Teatrul Mic, condus de Sică Alexandrescu, care a avut ideea înfiinţării unui teatru al autorilor dramatici, hotărând să deschidă stagiunea cu piesa mea. Sică Alexandrescu era secondat, din partea autorilor, de Mihai l Sorbul. Din păcate, din lipsă de fonduri, teatrul nu s-a mai deschis, dar Sică Alexandrescu, atunci proaspăt sosit de la Cluj, a deschis stagiunea (la Teatrul Mic) cu “Panţarola”.

Am intrat în dramaturgie singur, prin piesele mele şi numai prin ele, încercând să rezist ostilităţii cu care am fost întâmpinat atunci când am început să am succes. Aveam împotriva mea, deseori, o presă vehementă şi nici un sus-pus nu-mi era amic. Am avut însă un singur sprijin care nu m-a părăsit, orice s-a întâmplat, un prieten credincios: publicul. Fiindcă eu ştiu sigur şi ar fi bine să înveţe şi cei care nu ştiu încă, că teatrul are o destinaţie precisă și numai una: spectatorul, publicul. Cine scrie sau face teatru pentru ambiţii sau viziuni personale greşeşte şi nu va rezista. Atunci poate am făcut şi o ierarhie, socotind că există trei feluri de piese: bune, proaste şi cele care se joacă. Tot de-atunci am ţinut minte că cele mai reuşite intrigi în teatru sunt cele în afara textului.

Referindu-mă la Titanic Vals, ea a fost pusă în scenă la premieră de Vasile Enescu. Iniţial, în rolul soacrei fusese distribuită marea noastră actriţă, admirabila mea asociată de mai târziu la conducerea Teatrului din Sărindar, draga mea prietenă dintotdeauna, Maria Filotti. Eu nu eram de aceeaşi părere. Exista în Teatrul Naţional, la „recuzita” lui, o actriţă cu numele de Sonia Cluceru. 0 văzusem în Efimiţa din “Conu Leonida…” Atunci cînd Mavrodi (directorul Teatrului Național) m-a chemat pentru a face distribuţia, am spus răspicat: „Domnule director, îl joacă Sonia Cluceru, iar pe Maria Filotti o rog să joace în Dacia”.

— Cine e Sonia Cluceru? m-a întrebat Mavrodi. Enice (aşa i se spunea lui Enescu), tu o cunoşti? La răspunsul lui afirmativ, a programat-o rapid într-un matineu cu Conu Leonida… A doua zi de dimineaţă, Mavrodi mi-a declarat: „Va juca Sonia!”

Din păcate, puţin înainte de premieră, Maria Filotti s-a accidentat, aşa că a trebuit să fie înlocuită chiar înainte de premieră cu Gabi Danielopol, care, fiind soţia directorului de scenă, ştia rolul. Pe Spirache l-a jucat Calboreanu, primul lui rol de comedie. Poate că pare curioasă azi această interpretare, dar eu socotesc că hazul personajului izvorăşte din situaţiile în care e pus. Spirache nu e comic ca atare şi Calboreanu a fost, în acest sens, interpretul meu ideal. Mai jucau I. Finteşteanu (Nercea), Niki Atanasiu (Traian), G. Demetru (Ofiţerul), V. Valentineanu, Puia Ionescu, Marietta Sadova şi, bineînţeles, Sonia Cluceru.

Titanic a ţinut stagiunile 1932 şi 1933, până când a intrat pe scenă “…Escu”, care a durat până în 1934. Mi-aduc aminte de reacţia presei când, într-o singură săptămînă, pe afişul Teatrului Naţional figura de patru ori Titanic şi de trei ori …Escu. În aceasta din urmă, jucau, la premieră, Elvira Godeanu, Kitty Muşatescu, soţia mea, Gr. Mărculescu, Pap-Marţian, Niki Atanasiu, C. Stăncescu, N. Soreanu, Al. Ghibericon, Al. Marius, Eugenia Zaharia, Tanţi Economu, I. Anastasiad.

Între timp, din 1929, am devenit, prin concurs, inspector al artelor, luptând să organizez categoriile cele mai oropsite ale artiştilor ambulanţi, de varieteuri. O problemă a fost modalitatea încadrării piticilor de circ, a înghiţitorilor de flăcări şi sticlă. Pentru ei am creat serviciul „Fenomene”. Împreună cu Grigoraș Dinicu, am organizat Sindicatul instrumentiştilor. M-am reîntors la „genul meu” în 1937, cu “Visul unei nopţi de iarnă” în care jucau George Vraca şi Leny Caler, Iordănescu-Bruno, V. Ronea, Mişu Fotino, Marcel Anghelescu, Ecaterina Ionescu (după mine, unica continuatoar e a Măriei Ciucurescu), Tina Radu. (…)

— Deci, care au fost teatrele dumneavoastă?

— La început, în asociaţie cu Sică Alexandrescu, am deschis Teatrul Vesel (în Pasajul Eforie, vecin cu Cărăbuş). La a doua stagiune a ars până în temelii şi vecinul nostru şi noi… Privind flăcările, i-am spus lui Sică: „Ce zici, Sică, localizăm sau nu incendiul?”

Am renăscut din cenuşă la Teatrul din Sărindar, unde, împreună cu Maria Filotti, am căutat să alcătuim un repertoriu valoros. (…) Am deschis şi teatrul din str. C.A. Rosetti („Boema”), grădina de vară pe care am început-o cărând pămînt de la marginea oraşului. A urmat Teatrul „Tudor Muşatescu”, deschis într-o fostă sală de dans pe str. Lipscani. Echipa era compusă din Dina Cocea, Fory Etterle, Marcel Anghelescu etc. Teatrul „Tudor Muşatescu” nu prea mergea financiarmente. Am angajat un plasator, am cumpărat o bicicletă şi, în serile cînd reţeta nu acoperea gajurile actorilor, plasatorul biciclist gonea acasă, unde soţia mea făcea rost de bani ce proveneau de multe ori din bijuteriile pe care şi le vindea. De altfel, actorii îi spuneau: “Despina-Doamna care-şi vinde podoabele ca să-şi facă Tudorică biserici”.

Aproape toți marii actori ai României interbelice și postbelice au jucat în piesele lui Tudor Mușatescu, iar după venirea comuniștilor la putere dramaturgul și-a continuat cariera artistică, devenind, datorită recunoașterii publicului, unul dintre cei mai îndrăgiți autori români. Mușatescu a murit pe 4 noiembrie 1970 la București, la vârsta de 67 de ani, și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu. Unicul său fiu, Bogdan Mușatescu, actor al Teatrului Național din București, a încetat din viață în anul 2016.

În 1980, la zece ani de la dispariția sa, unul dintre bunii lui prieteni, regretatul actor Mircea Șeptilici, a scris un omagiu plin de sensibilitate în revista “Teatul”:

Oamenii pe care-i iubim nu mor niciodată. Sau mor, odată cu noi. E un gând, un adevăr al meu, în care cred, şi pe care nu mă sfiesc să-l repet. Pentru mine, Tudor Muşatescu e tot atât de viu, la fel de prezent, aşa cum m-a întâmpinat, la începutul drumului în viaţă şi în teatru. Au trecut, de atunci – vai! – foarte mulţi ani, şi totuşi nu-mi vine să vorbesc “la trecut” despre un om a cărui amintire mă urmăreşte, care face parte din mine şi pe care îmi vine să-l citez mereu. Pentru cei ce n-au cunoscut omul şi i-au cetit numai scrierile, portretul, imaginea lui Tudor Muşatescu e incompletă. Câți mai sunt cei care să-şi amintească scăpărătoarele “şuete”, înţepăturile subţiri ale replicilor vii, pentru toate nedreptăţile, pentru toată prostia şi răutatea vremurilor, pe care “Nenea Tudorică” nu le ierta, ci, dimpotrivă, le comenta cu glas tare, cu umor, curajos, bătăios, spadasin neobosit al cuvîntului?

Dar, în ciuda aparenţei de “copil teribil” – poate să pară oarecum subiectivă afirmaţia mea – Tudor Muşatescu era… un poet. De la “Vitrinele toamnei”, primul său volum de versuri – şi până la ultimul “muşatism”, urmăritorul atent al scrierilor lui Tudor Muşatescu îşi va da seama că, sub gluma acidulată, se află – aproape întotdeauna – zâmbetul îngăduitor, uneori dureros, al celui care-şi ascundea sensibilitatea şi sentimentalismul, sub armura hazului. Haz pe care l-a răspândit cu generozitate de nabab. Este imensă – şi, în parte, necunoscută azi – cantitatea de piese – şi de “piesuţe” – teatrul îşi trăia, din plin, “momentul bulevardier” – pe care Tudor Muşatescu le-a tradus, localizat, reconsiderat, de multe ori rescrise, refăcute structural, eliminind, adăugând şi punând, în toate, pigmentul adevărului uman, sarea sprinţară a replicii “de teatru”, scurtă, vie, directă, pe care o stăpânea ca un mare maestru.

Mi-am îngăduit, cândva, când am fost admis ucenic la masa meşterului, să-i spun că e păcat de tot timpul pierdut cu “reparaţiile”, şi că face prea multă “ortopedie dramatică” pentru alţii. Mi-a dat una după ceafă şi mi-a spus, în limbajul lui colorat, că n-o face pentru alţii, ci pentru măgarii noştri, care trebuie să înţeleagă că traducerea unui text de teatru este, ar trebui să fie, o nouă scriere a piesei”.

Nu comentăm, acum, câtă dreptate avea. Termenul de “ortopedie teatrală” l-a adoptat şi a rămas, între noi, peste vreme, un punct comun. Răscolesc, mai departe, prin sacul cu amintiri… Cândva am făcut o expoziţie – desene şi caricaturi teatrale – din care, bineînţeles, nu lipsea Tudor Muşatescu. A reţinut lucrarea şi, la închiderea expoziţiei, i-am trimis-o acasă. Nu fusese vorba de preţ. Mi-a trimis o scrisoare – pe care din nefericire n-o mai am – în care, după mulţumiri şi alte “muşatisme”, mă întreba cât îmi datorează, pentru că, citez, “eu nu ştiu cât fac! Trebuie să-mi spui… cât cost?” l-am răspuns că, pentru mine, “n-are cost”, că e de nepreţuit şi că – deci – “preţul lui e şi preţul meu”. Peste câteva zile ne-am întâlnit pe stradă şi, ameninţându-mă cu bastonul, mi-a spus:

-Eşti prea şmecher, Domnule Mirciule! Adică, dacă tu ştii cât face un­ Tudor Muşatescu, vrei să-ti plătesc, tocmai eu, un asemenea preţ? Ce vrei, să mă laşi sărac?! Sau să-ţi plătesc, în rate, toată viaţa?!

Am râs împreună şi desenul meu a fost încă un reper de prietenie şi preţuire – peste vreme – în casa lui, alături de cei dragi, care – sunt convins – n-au cum să creadă că Tudor Muşatescu nu e lângă ei. Şi câtă exigenţă, câtă dragoste, pentru litera scrisă de el! Amintesc o frază, inedită şi caracteristică, cu care ne-a prezentat, în final, o piesă comandată cândva.

P.S. şi N.B. Cine îşi va permite să schimbe un singur cuvînt din piesă, fără voia autorului, va fi pedepsit cu tăierea capului!” Fie-mi îngăduit să închei aceste rânduri cu un “muşatism” spus altădată, când îi făceam reproşuri că nu se gîndeşte să traducă, cu harul lui unic, comediile lui Moliere:

– Ai dreptate, mi-a răspuns, sunt arhaice şi fără sare traducerile noastre din Moliere. Dar acum n-am timp să-l traduc pe Moliere. Trebuie să-l scriu pe Muşatescu!

Şi l-a scris. Mult. Diferit. Scânteietor. Dar nu cred că l-a scris pe deplin; faţă de tot ce ne-ar mai fi putut dărui, dacă… dacă… dacă…

$$$

 Ion Finteșteanu, “născut pentru evlavia teatrului” - decedat pe 21 octombrie 1984

Ion Finteșteanu s-a născut pe 18 martie 1899 la București și a fost primul dintre cei patru copii ai soților George Finteșteanu și Florica Comșa.

Gaby Michailescu i-a schițat începuturile carierei în câteva cuvinte: “A început în timpul primului război la Iaşi, muzicalmente, „Tenor” în trupa de operă, la 18 ani. O vreme a trebuit să-şi repare vorbirea, sâsâit și rârâit… Muncă aprigă. Reîntors din refugiu, intră la Conservator, clasa Lucia Sturdza-Bulandra. Şi imediat în Compania Bulandra, unde debutează în piesa „Berg-op-Zoom” de Bernard Zimmer. Absolvă strălucit Conservatorul, cu Ion din „Năpasta”. În timpul cât stă la Bulandra, face câteva interesante compoziţii. Adorabilul Nicolae Soreanu, boier sută-n sută, după ce-l ia într-un turneu cu „Raţa sălbatică” de Ibsen, îi înlesneşte intrarea la Naţional, în decembrie 1921”,

Din cartea sa de memorii aflăm că în 1924, în timp ce era în turneu la Piatra Neamț cu trupa Teatrului Național, a fost confundat de niște evrei cu actorul Alexandru Finți, care fusese fluierat de câțiva huligani la București, a încercat să le explice că el e Finteșteanu, nu Finți, dar un jurnalist evreu a spus că Finți sau „Fințișteanu” este totuna…

Actorul a debutat în cinematografie în 1923, în filmul “Tigăncușa de iatac”, a continuat cu “Năbădăile Cleopatrei” și “Datorie și sacrificiu”, în care a jucat fără a primi vreun onorariu, apoi o vreme nu a mai fost invitat pe platourile de filmare. Au urmat, după război, “Bulevardul Fluieră Vântu” (1950), “O scrisoare pierdută” (1954), “Afacerea Protar” (1955), “Citadela sfărâmată” (1957), “Celebrul 702” (1962), “Vacanță la mare” (1963), “Titanic-Vals” (1965), “Runda 6” (1965), “Haiducii” (1966) și “B.D. la munte și la mare” (1971).

Pentru a aniversa 50 de ani de la debutul său, revista Teatrul a publicat în 1968 un interviu realizat de dramaturgul Alecu Popovici cu marele actor:

“Drumul a început acum 50 de ani! Spunând „o jumătate de secol”, ai parcă și mai pregnant imaginea distanţei proiectate în timp. Capătul de început al firului îl regăseşti într-una din încăperile muzeului Teatrului Național din Bucureşti: o fotografie, purtând patina vremii scurse, înfăţişează ansamblul unui spectacol de… operă. În Iaşii „primului” război, în 1917, tânărul, greu de recunoscut, din ultimul rând, este…

Ion Finteșteanu

— Aşa am început, spune Ion Finteşteanu. Cântăreţ de operă, instrumentist la Conservator. Apoi, în apropierea unei mari personalităţi creatoare — elev al Luciei Sturdza Bulandra. La clasa ei mi-am dat producţia cu Ion din Năpasta. Apoi 1921: anul intrării mele la Teatrul Naţional din Bucureşti. Aici trăiam sub mirajul a două stele de prima mărime: N. Soreanu şi Aristide Demetriade. Era perioada unor mari personalităţi, în jurul cărora gravitam, ca la cursurile unei şcoli practice, în condiţii prielnice pentru dezvoltarea tinerelor talente. Fac un asemenea teatru-şcoală cu Demetriade — jucând lacheul din Ruy Blas, apoi Sylvestre din Scapin —, îndrumat pentru întâia dată de Paul Gusty, apoi, în regia lui Nottara, interpretând pe Postumus din Fântâna Blanduziei.

Era o strălucită pleiadă de vârf a teatrului românesc. Marile roluri se confundau cu marii interpreţi. Spuneai Ştefăniţă, şi te gîndeai la Demetriade, spuneai Luca Arbore, şi-l vedeai pe Nottara. Concentrai O scrisoare pierdută în Iancu Petrescu şi în Brezeanu. Stagiunile alternau, de la deschidere, Răzvan şi Vidra, Apus de soare, Hamlet cu Demetriade, Lear cu Nottara, Tartuffe cu Livescu. Periodic, puteai revedea marii actori în repertoriul lor complet. Aşa se face că imaginea lor a rămas vie în amintire. (O tradiţie care nu s-a păstrat, din păcate.) Şi, pentru tinerii actori, tovărăşia maeştrilor era cea mai desăvârşită şcoală. Jucând Orgon, l-am descoperit pe Tartuffe. Şi, până la urmă, l-am jucat. Actorii îşi aveau, aşadar, un repertoriu al lor — ca marii interpreţi ai muzicii.

Ion Finteșteanu

Am la îndemână câteva mărturii, ca să zic aşa, de epocă: colegi de carieră, cronicari, scriitori de teatru.

Iată, Aura Buzescu: „Personagiile interpretate de dânsul reprezintă o mare şi variată gamă, care îmbrăţişează toate vârstele, toate profunzimile, toate stările sufleteşti.

Victor Eftimiu: „Ion Finteşteanu a jucat teatru cu pasiune, cu tenacitate. Au fost ani în care a apărut seară de seară. În stagiunea 1929—1930, de pildă, a interpretat nu mai puţin de 24 personagii…”

Mircea Ştefanescu: „Iubind teatrul cu pasiune şi urmărindu-l pe linia marilor lui meniri, Finteşteanu — cu toate ispitele care au încercat să-l atragă în diverse companii teatrale — şi-a cheltuit generos talentul aproape numai pe scena Naţionalului, văzând în această instituţie cheia de boltă a propăşirii teatrului românesc.”

Ion Finteșteanu

— E vorba în ele şi de arta dv., dar, mai presus de toate, acest repertoriu de roluri despre care vorbeaţi…

— Da. Dacă nu ţi se pare prezumţios, poate nu strică să-ţi pomenesc, în ordinea amintirii, de câteva din rolurile mele: Shapeskeare mi-a oferit Polonius (Hamlet), Bion dello-Baptista (Femeia îndărătnică), Graţiano (Neguţătorul din Veneţia), Nim şi Hugh Evans (Nevestele vesele), Dromio din Efes (Comedia erorilor), Fabian din Noaptea regilor, Clovnul (Poveste de iarnă), Moliere pe Sylvestre (Scapin), pe Lubin (Georges Dandin), pe Jodelet (Preţioasele ridicole), pe Jupân Simon, pe Jacques La Fleche şi pe Harpagon (Avarul), pe Arnolph (Şcoala femeilor), pe Jourdain (Burghezul gentilom), pe Orgon, pe Tartuffe (Tartuffe). Între Goldoni (Pantalone, Forlipopoli, Todero) şi I. L. Caragiale (Mache Răzăchescu, Pristanda, Farfuridi, Cetăţeanul turmentat), aşez pe Tolstoi şi Cehov: unul pentru Karenin, celălalt, printre altele, pentru Kulîghin (Trei surori) şi Dorn (Pescăruşul), pe Gogol (Dobcinski) şi Gorki (Baronul). Am trecut prin Marivaux (O încercare) şi Kleist (Ulciorul sfărâmat), prin Ibsen (Raţa sălbatică) şi Sacha Guitry. Bernard Shaw (Mezalianţa, Maiorid Barbara, Banul n-are miros) a făcut la mine casă bună cu Alecsandri (de la Fântâna Blanduziei la Chiriţa în voiaj); precum Thornton Wilder (Oraşul nostru) şi S. Roggers (Clovnul) cu Ion Minulescu (Manechinul sentimental), cu Sebastian (Ultima oră) sau Camil Petrescu (Bălcescu), Mircea Ştefăneseu (Matei Millo) şi Tudor Muşatescu (Titanic-vals). Să nu-i uit însă pe Priestley (Inspectorul de poliţie), pe Horia Furtună (Păcală, Făt Frumos), pe Lovinescu (Citadela sfărâmată), pe… dar e şi aşa destul ca să se poată trage o concluzie — o primă lecţie din toate astea. Fiecare personaj, în cariera unui actor, devine o „clasă” promovată, în ansamblu, o „şcoală” în continuă absolvire. Asemenea şcoală se „preda” la Naţional. Ea ar trebui să solicite şi să dezvolte şi azi pe actor, mai ales pe cel tânăr. Un repertoriu bogat, variat, devine pentru el o carte de vizită a calificării şi are preţul unei continue autoconfruntări.

— Pot recunoaşte punctul acesta de vedere şi în practica pedagogică a lui Ion Finteştcanu?

— Atâţia tineri actori — azi nume — trecuţi în ultimii ani pe la catedra mea au fost călăuziţi, prin variatele căi de repertoriu, spre artă. Iar elevii de azi, în cel de al treilea an de actorie şi pe care îi vom putea vedea de la anul în spectacole integrale, trec de la Beaumarchais la Victor Eftimiu, de la Sartre la Albee, de la Shakespeare la V. I. Popa…

Cândva, după o fulgerătoare parcurgere a unui an, urcai pe scenă alături de EI. În rolul lui Postum, aflându-mă deodată în faţa lui Horaţiu-Nottara, mi-am uitat textul, am îngheţat în faţa acestui sacerdot al scenei. Am lucrat în preajma lui Soreanu, ultimul supravieţuitor din trupa lui Millo — verigă de legătură între şcoala veche şi cea nouă. Alături de Soreanu, învăţam pe parcurs, din mers. La o repetiţie generală, în Biondello, lui Gusty i s-a părut că nu ştiu să râd pe scenă. Marele regizor şi-a petrecut câteva după-amiezi învâţând un debutant să râdâ! Scoală! O şcoală şi un stil. Evident, stilul realist al unui Teatru Naţional — dar, înainte de toate, datorată şi amplorii sălii, un determinant profesional, erai obligat la: un glas puternic, la dicţiune perfectă, la condiţie fizică. Vibraţia artistică se cerea mare, ca să ajungă netulburată până la ultimul spectator de dincolo de hăul de întuneric ce se deschidea de la rampă… E greu să discerni „topografic” natura proprie stilului ce te-a format, constaţi însă că aceasta te-a omogenizat, ţi-a compus o personalitate bine definită, stabilă, pregnantă. Anii par a fi diluat ceva din toate acestea. Sălile mici — edificiul teatral de „cameră” — au transformat actorii crescuţi cum am crescut eu. În spectacolele de dramă, mai poţi reconstitui azi fiorul de elevaţie al vechii şcoli. Din păcate, tocmai, şi mai ales în comedie, el s-a cam pierdut… Cum s-a pierdut şi tradiţia prototipului de roluri…”

Actorul a încetat din viață pe 21 octombrie 1984, la vârsta de 85 ani, și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu.

“El s-a născut pentru evlavia teatrului şi a murit pentru ea. Rar slujitor al scenelor noastre, mai ales în timpurile din urmă, pare să fi făcut din crezul reflectoarelor un mai strâns legămînt. S-a pierdut în apele lor adânci, de genune, cu destule îndoieli, care-l onorau, urmând pilda marilor înaintași, pe care-i slăvea. Slăvindu-i pe ei, a făcut să se perpetueze suvenirurile de glorie, care la un loc sunt însăși dăinuirea teatrului. Când pronunţa numele sprijinitorului începuturilor sale, Soreanu, o lacrimă îi încolţea în gene… Chiar în acest an, la o venerabilă vârstă. Nu i-a fost uşor să răzbească, într-o vreme când teatrul nostru era la o ameţitoare altitudine. Nimic frivol nu i-a atins marea capacitate de seriozitate şi punctualitate. Având o plămadă specială, a îmbucat scândurile scenei cu meticulozitate, cu mii de exerciţii de unul singur, cu voită preţiozitate. Unde era nevoie, cu fermecător nobil panaş, cu seniorial aplomb. Şi-a dat mintea şi sufletul superbului adorat meşteşug, gândind fiecare cuvânt şi fiecare, chiar evaziv, gest.

Nu şi-a păstrat mâinile în buzunare, ca să şi le ocupe, ci şi-a făcut din manevrarea lor deschideri spre viaţă, spanioleşti evantaie pentru cucerirea dulcineelor… De mântuială n-a făcut nici o mişcare, căci se născuse cu blestemul lucrului finit în el. A socotit urcarea pe scenă rang de boierie, şi de-aici grija de ţinută, de atitudini, de sacou şi vestă, de crizantema de la butonieră, de mers, de armonioasa-i gestică.Straşnic l-a preocupat respectul textului şi a fugit de vulgaritate ca diavolul de lumină. Cultivat, studios, voind să-şi apropie cât mai mult şi mai divers până la adânci bătrâneţi, a avut un cult pentru bătrânul glorios Naţional bucureştean, pe a cărui scenă şi-a împlinit realizările aproape şase decenii.

Sigur că se îndurera şi clama contra celor care, acolo unde Brezeanu dăltuise „ca la carte“ pe Harpagon, Nottara pe Don Saluste, Demetriade de pe Hamlet, alte multe măreţii ale adevăratului teatru românesc, regizori provocând noul, uitând că Shakespeare e patrimoniu universal, îl schimbau cum îi tăia capul, lăudaţi la gazetă…

O perioadă fiind şi profesor la Conservator, şi-a adus aminte de suplinitorul de la care atâtea învăţase, Alexandru Mihalescu, şi a fost în totul ca acela… Aceeaşi dragoste l-a ghidat în a trece din secretele lui învăţăceilor, secrete deprinse de el de la cei dinainte, cu ochiul aţintit, cu urechi ciulite, şi-n special cu patimă şi veneraţie”, scria, la dispariția lui Finteșteanu, Gaby Michailescu.

Surse:

Revista Teatrul, 1968

Revista Flacăra, 1984

Ion Finteșteanu – De la clovnul citire… 1982

$$$

 CINCINAT PAVELESCU

Cincinat Pavelescu s-a născut pe 2 noiembrie 1872 la București și a fost fiul inginerului Ion Pavelescu și al Paulinei. Absolvent de Drept, cu doctorat la Sorbona, poetul și epigramistul Cincinat, așa cum îi spuneau toți amicii, cunoștea bine moravurile bucureștene și le ironiza în versurile sale. A fost un personaj fascinant al societății românești de la începutul secolului XX, iar amintirile lui sunt pline de farmec. Iată câteva dintre cele povestite în anul 1929, în cadrul interviurilor duminicale ale Revistei „Rampa”:

Eram copii de patru ani. Tatăl meu, mare inginer şi profesor, era director la Tarapana (Monetăria statului). Stăteam lângă Muzeul Geologic. În fiecare zi, pe la ora 4, trecea Marea Regină Carmen Sylva, într-un echipaj luxos, și eu alergam la fereastră s-o văd. Mama îmi spunea la ureche:

— Regina e mare poetessă…

Într-o zi am cules din grădină o sută de trandafiri pe care i-am legat într-un buchet și m-am instalat la fereastră cu ei. Când trecu regina, aruncai buchetul în calea cailor, dar cu buchetul căzui și eu pe trotuar. Regina a oprit echipajul. Madam Mavrogheni, damă de onoare, m-a ridicat în sus, iar mama, care făcea tocmai nişte dulceaţă, a venit disperată, în mână cu farfuria în care încerca de „s-a legat” zeama…

După ce mi-a potolit plânsul, Regina mi-a pus întrebări, eu am răspuns şi la plecare parcă o aud spunându-i mamei: „Sunt convinsă că băiatul are să ajungă ceva în ţara asta”. Prezicerea regală însă nu s-a realizat. După atâţia ani, eu sunt tot jude de ocol la Buftea… Atunci m-a sărutat Augusta Regină întâia oară. Şi m-a mai sărutat odată după războiul de la ‘77, când, la împărţirea premiilor, am recitat Peneş Curcanul.

Aceste două săruturi ale Reginei Elisabeta au hotărât asupra carierei mele. Cred că au fost singurele ei sărutări fatale.

Mai târziu, la Liceul Sfântul Sava, eram tot așa de isteţ. Aveam colegi pe Dimitriu Brătianu, pe Nicolae Racotă, pe J. Th. Florescu, pe Ion Brezeanu, pe Vasile Toneanu, pe Stelian Bonea, pe Costică Dimitriu, fost ministru… Iar profesorii mei erau Anghel Demetrescu, Dobrescu (de istorie, ăsta era faimos!), Giorgian, (de limba latină), Saba Ştefănescu (de ştiinţe naturale, savant, era o somitate). Bacalaureatul l-am dat cu o comisie prezidată de Ureche, având în comisie pe Tocilescu. Am scris atunci cinci teze şi am ieşit cel dintâi la proba scrisă. M-am înscris apoi la Drept.

Când eram student, aveam o mătuşă foarte bogată: mătuşa Smaranda colonel Mateescu, născuta Bucşan. Ea locuia mare parte din an la moşia sa, Parepa, de unde nu ieșea decât câteva luni, când venea la București. Să vezi cum am reuşit să-i scot două mii de lei de care aveam mare nevoie, pentru a pleca la Paris.

Am dat un bacşiş conducătorului dricului comunal, să mă suie în dric şi să mă treacă prin faţa casei mătuşii Smaranda. Ea stătea la geam. lată o modă care a dispărut. Eu, care mă lungisem ca un mort în dric, strig să oprească repede caii, mă ridic și salut pe tușa Smaranda:

— Bună ziua, mătușă!

— Vai, dar ce e cu tine…

— Ce să fac. Mă plimb și eu cu dricul dacă n-am bani să plătesc o trăsură.

Ea, crezându-mă bolnav, n-a știut cum să scoată mai repede banii din bisactea, să plec la Paris „la doftorii cei mari”…

Trăiam atunci un an rău. Cu puţin înainte de a primi banii mătuşii fusese ziua mea şi Anul Nou. Mă durea de moarte o măsea. Nimeni nu-mi trimisese o felicitare. Şi când eram mai deprimat, iată pe Charles Adolphe Cantacuzino venind la mine să mergem amândoi la Şosea.

— Bine, să mergem, zisei eu, bănuind că el trebuie să aibă mulți bani.

—Hai mai iute, să apucăm orchestra, zise el bănuind că eu trebuie să am mulți bani.

Am mers și am consumat cu timiditate două cafele.

— Plătește, Cincinat, şi să ne întoarcem.

— Plătește tu, că eu n-am decât zece bani.

— Eu n-am decât cinci bani. Am strâns cincisprezece bani de la amândoi, i-am dat chelerului drept bacşiş şi cu cafelele am rămas datori. Datori suntem şi astăzi!

La Paris mi-am văzut de carte. Ca magistrat la Plăineşti însă n-am putut rămâne multă vreme.

Intrasem într-un cerc de cucoane care jucau poker și eu, neștiind jocul, pierdeam o mulțime de bani. Dissescu, la cererea mea, m-a mutat la Corabia. Acolo aveam președinte de judecătorie un tip foarte original. În ziua când sosii şi eu în Corabia, mersei să fac o plimbare la Dunăre. Văd acolo în apă un om cu pielea albă, grasă, care-mi surâdea şi-mi striga:

— Ce-i cu tine, mă mititelule… Mă, ăla de pe mal… Cum te cheamă?

Eu, intimidat, îi răspund:

— Cincinat Pavelescu, doctor în drept!

— A, tu ești ajutorul meu la judecătorie?

— Da, azi am sosit. 

----Atunci fă bine şi mă freacă puţin cu săpun pe spinare…

Și iată cum am debutat eu în magistratură!…

O duceam destul de rău Mă plângeam adesea lui Streitmann, bunul meu prieten. Într-o zi, Streitmann mi-a dat o idee genială. Să atac pe Dissescu în epigrame, să mă mute la Sinaia, ceea ce am şi făcut, iar Dissescu mi-a realizat visul.

Prin 1906 eram jude, aşadar, la Sinaia. Aveam într-o zi de făcut o cercetare locală la Teşila şi m-am dus acolo călare, luând cu mine şi puşca. Dar ghinionul meu a fost că în timp ce luam jurământul unui popă, a trecut pe deasupra curţii românului doi vulturi. Am întins puşca şi am tras, i-am doborât cu alice pe amândoi. Dar popa m-a dat în judecată că i-am spart timpanul. Și am plătit cinci sute de lei timpanul popii, care nici măcar nu se spărsese!

A trebuit să plec şi de la Sinaia. Hai, dragă Cincinat, la Constanţa! Acolo e Marea ta… Am rugat de Toma Stelian să mă dăruiască judecător acelui oraş minunat. Ştiam că regina Carmen Sylva stă o lună şi jumătate la mare. Acolo erau invitaţi doamna Al. Racoviţă (născută Cezianu) şi prefectul Pariano, care mi-a editat prima carte. Carmen Sylva avea o pasiune sinceră pentru “Serenada” mea.

— „Asta e epică”, spunea Coşbuc! Era cuvântul lui de admiraţie. Citeam reginei “Serenada”, pe ţărmul mării.

Regina mi-a citit fără întrerupere dintr-un text cu scoarţe roşii, o sută şi cincizeci de strofe în nemţeşte, era o piesă de Schiller. La sfârşitul actului, m-a întrebat:

— Cum ţi se pare caracterul protagonistului?

— E un băiat şarmant!

— Nenorocitule! Il vient de tuer son pere et sa mere… Asta şi-a ucis părinţii. Spune mai bine ca nu pricepi nemţeşte…

— Majestate, eu din limba germană nu ştiu decât două cuvinte: Mutterland şi Vatterland.

— Dintre care primul nu există! a încheiat ea, râzând cu hohote.

Fiind judecător la Sinaia, Principesa Maria, astăzi Regina noastră, îmi telefonează că seara soseşte Alteţa sa Prinţul Nicolae, care, fiind obosit şi trist, ar avea nevoie de distracție. Am luat cu mine o mulţime de arme şi hai cu ele la Castelul Peleş. Asta era acum vreo paisprezece ani … Între arme, aveam şi un pistol foarte mic, un Colibri, care plăcu mult prinţului. Ne jucăm noi de-a „v’aţi ascuns”, tustrei: Nicolae, Otto Lange, preceptorul său, şi eu, până la masa. După masă am tras la ţintă în câteva sertare şi în becurile din curte. Un glonţ s-a rătăcit într-un dulap şi a găurit nişte pantaloni ai Majestăţii Sale — faptă pentru care castelanul palatului, Wilke, mi-a făcut a doua zi aspre remontranţe.

N-am rămas mult. Trebuia sa fiu la postul meu. Era iarnă. Brazii verzi, crăcile albe, ca nişte prelaţi catolici. Cu o sanie, un vizitiu al Palatului, m-a dus acasă. Țin minte că ochii de un verde îndrăcit ai acestui om mi-au dat presimţirea vagă a unei nenorociri. Italienii zic „jettatura”. Rămăsesem înţeleşi să mă aştepte a doua zi în gară când trebuia să viu iar la Peleş.

Aveam o nelinişte confuză şi supărătoare la reîntoarcere. Îmi adusesem aminte că lăsasem toate armele pe biliard la Palat. Într-adevăr, în gară la Sinaia, servitorul mă aştepta: mă aştepta cu un plic negru, pe care nici nu l-am deschis de frică. Îmi era frică să deschid scrisori.

— Ce s-a întâmplat? întreb eu pe servitor.

— Măria Sa Prințul Nicolae s-a împuşcat cu armele dumneavoastră.

Nu fac doi paşi și trece pe lângă mine doctorul Mamulea:

— Cincinat dragă, îmi strigă el, n-aș vrea să fiu în pielea ta…

O iau singur pe jos, pe calea ferată. Mergeam spre locuința mea, îmi iese înainte grefierul, un tânăr respectuos ce tremura înaintea mea. Pe un ton foarte nerespectuos, el de data asta mă oprește, mă bate peste pântec şi-mi spune:

— Dă-mi zece lei că dumitale de aci încolo nu-ţi mai trebuiesc banii!…

„Te pomeneşti că am şi fost destituit”, îmi ziceam lu gând. Trecând pe la Poştă, dau M. Sale Regina Maria o telegramă concepută astfel: „După cele întânplate, ţin capul meu la dispoziţii Dinastiei”.

— Nu-mi rămâne decât să mă împuşc, socoteam.

Intru în casă. Mai aveam de lucrat cinci hotărîri judecătoreşti. După ce le aranjez, îmi scriu testamentul, apoi deschid biroul şi scot două revolvere: unul de argint, cu plăci de aur, altul mare şi greu, de ordonanţă.

Atunci mi-a venit în minte o strofă dintr-un rondel al poetului Alexandru Obedeanu:

“Metal oribil, revolver,

Înspăimântezi întreaga fire

Căci eşti trăsură de unire

Între vecie şi mister”.

Spiritul meu critic începu să se revolte în contra acestei strofe impasibile şi să-i găsesc cusururi. Mai scrisei un codicil la testament, dar strofa mă urmărea:

„Metal oribil, revolver” Mai pusei nițică ordine în manuscrisele mele, dar mă obseda versul: „Metal oribil, revolver”. Disperat, apuc revolverul cel mare, să termin odată cu strofa asta!

Aud atunci o sonerie.

— Cine-i?

— Poşta.

Era o telegramă de la Palat în care mi se scria: „Nicolae e mult mai bine. Nu eşti vinovat. Sosim peste trei zile cu prinţul George al Greciei. Marie”.

Ştii ce se întâmplase? Dintr-o nebăgare de seamă, micul prinț de atunci îşi rănise palma cu glonţul cât boaba de linte al Colibriului.

Regele Carol, în înţelepciunea lui, conchisese la nevinovăţia mea, spunând:

— Poţi să dai unui copil şi un toc de aur, dar să nu doarmă copilul cu el sub pernă, că egal se poate răni cu el, ca şi cu un pistol!

În acest timp, la Bucureşti se luaseră măsuri pentru arestarea mea.

Eu, cel mai credincios Dinastiei, eram calomniat că am atentat la viaţa copilului aceluia care nu mi-a lăsat decât amintiri frumoase. Poporul vorbeşte multe şi de toate. Vorbește și murdărește.

Ultima mea întâlnire cu marele rege Ferdinand a fost la inaugurarea Palatului Justiţiei la Iaşi. Mârzescu era ministru, Berindey, arhitectul Palatului. Observ că toţi aceştia au murit. Regele era forţat să asculte vreo şapte discursuri. Berindey, deşi nu era obligat să vorbească, a ţinut cel mai lung discurs. Şi nu spunea numai fraze goale. Din când în când urca glasul şi striga:

— Majestate, arhitectura este filosofia liniilor.

Era evident că regele era obosit. Brătianu îşi freca barba cu subînţeles. Atunci vine la mine d. Kirileanu, bibliotecarul Palatului, şi-mi spune:

— Cincinat dragă, fă o epigramă pisălogului de Berindey să distrăm pe Majestatea Sa.

Eu iau o hârtiuţă şi repede însemnez:

“Între palat şi Creator

Tot parcă opera îmi place

Căci arhitectu-i orator

Dar piatra tace”.

Regele s-a amuzat mult, dar la ieşirea din Palatul Justiţiei, după ce grupul a fost fotografiat, m-a luat de braţ şi mi-a spus:

— M-am convins azi că sunt şi pietre care vorbesc.

Era foarte spiritual marele rege-soldat.

— Dar dintre oamenii politici de altădată cine v-a lăsat o amintire veselă?

— Petrache Carp. În 1911, marele rege Carol venise la Constanţa cu regina, să dea o serată. Am fost invitat şi eu.

Cu monoclu, drept, ceremonios, rezemat cu eleganță de o mobilă aurită, Carp mă privea lung și confuz. La un moment, se aplecă înspre Marghiloman și-l întreabă destul de tare:

— Cine-i chelul cu care ai vorbit și care-și permite să-mi imite chelia?

Marghiloman râdea. Carp, neprimind răspuns, se apropie de mine şi-mi spuse:

— Domnule, dumneata îmi imiţi chelia.

Îl privesc şi-i răspund foarte modest:

— Da, excelenţă, vă imit chelia, dar numai pe dinafară.

— Tu o zici, exclamă bîlbâit Carp.

Apoi convorbim pe un ton cald:

— Domnule Cincinat, eu îmi amintesc de dumneata. N-am fost prea mare admirator al lui Eminescu, dar, ca să-l răzbun pe el, m-am ocupat de poeţii de azi. Şi-mi aduc aminte că într-o zi a venit la mine prietenul nostrum, Pascal Toncescu, şi pe când eu eram în baie mi-a citit câteva bucăţi ale dumitale care mi-au făcut plăcere.

— Excelenţă, o fi fost apa prea caldă! îi spun…

— Nu, că mi le-a citit şi sub duş rece şi tot au rezistat.

*** Articol semnat de Romulus Dianu și apărut în revista Rampa

$$$

 ȘTEFAN ZWEIG DESPRE BALZAC

Balzac s-a născut la Torino, fericita patrie a lui Rabelais, fertilul oraș provincial. Iunie 1799. Această dată merită repetată. Napoleon – lumea, tulburată de faptele sale, îl numea încă Bonaparte – s-a întors din Egipt în acel an, pe jumătate victorios, pe jumătate fugar. Luptase sub constelații ciudate, sub martorul împietrit al piramidelor, își pierduse complet toată puterea de care avea nevoie pentru a termina marea operă pe care o începuse și apoi, într-o corabie foarte mică, se strecurase printre ofițerii prinși în ambuscadă ai lui Nelson și se întorsese în țara sa. La câteva zile după întoarcere, adunase o mână de oameni loiali lui, zdrobise Adunarea care se opunea și, într-o clipă, preluase puterea în Franța.

Anul 1799, în care s-a născut Balzac, a fost și începutul Imperiului. În primii ani ai noului secol, el nu l-a văzut în fața lui pe „micul general”, micul aventurier corsican, ci pe Napoleon, împăratul Franței. În zece sau cincisprezece ani – primii ani ai tinereții lui Balzac – imaginația sa sălbatică se răspândise în întreaga lume, de la est la vest, în timp ce mâinile sale, arzând de o sete sălbatică de putere, cuprinseseră deja ferm jumătate din Europa. Fiind o persoană foarte sensibilă la tot ceea ce îl înconjura, Balzac nu putea ignora faptul că primii șaisprezece ani ai vieții sale și primii șaisprezece ani ai imperiului său – poate cea mai fantastică perioadă din istoria lumii – au coincis complet. Căci nu sunt oare experiențele timpurii și destinul, de fapt, planurile interioare și exterioare ale aceluiași lucru?

Un om, orice om, vine la Paris dintr-una dintre insulele albastrei Mediterane - nu are nici prieteni, nici muncă, nici faimă - și merge și acaparează complet puterea nestăvilită, o spulberă și o ține în frâu cu asprime; un om, un străin, cu mâinile goale ia Parisul, apoi Franța și apoi întreaga lume. Această perioadă aventuroasă a istoriei universale nu este transferată în memoria lui Balzac sub forma unor legende greu de crezut sau a unor povestiri istorice, ci, dimpotrivă, intră în viața sa personală în toate culorile ei, prin organele simțurilor, ale căror valve sunt deschise ca și cum ar fi însetate; cu o mie de amintiri reale colorate care îi acoperă lumea interioară încă neatinsă.

Era inevitabil ca o astfel de experiență să devină un exemplu. Balzac învățase poate să citească din scrieri care vorbeau cu mândrie și asprime despre victorii îndepărtate, aproape cu o pasiune romană; Degetele copilului se mișcaseră stângaci pe hartă, pornind din Franța și străbătând încet Europa ca un râu curgător, urmând marșurile soldaților lui Napoleon, astăzi traversase Sena, mâine traversase Sierra Nevada, traversase râurile în Germania, traversase zăpezile în Rusia și de acolo ajunsese în Strâmtoarea Gibraltar, unde englezii deschiseseră focul asupra flotelor inamice cu ghiulelele lor încinse. Poate că în timpul zilei se jucase cu soldații de pe stradă; cu soldații care aveau pe față urmele de săbii cazacilor. Iar noaptea, cel mai probabil, se trezise la zgomotul furios al carelor de artilerie care treceau în viteză spre Austria pentru a sparge gheața de sub picioarele cavaleriei rusești de la Austerlitz.

Toate visele sale tinerești aveau să se topească într-un nume înflăcărat, un singur gând, un singur vis: Napoleon. În marea grădină care se deschidea din Paris spre lume, se înălța un arc de triumf, acoperind aproape jumătate din lume, inscripționat cu numele orașelor cucerite. Într-o zi, când armatele străine mărșăluiau sub această cupolă mândră cu marșuri și steaguri în mâini, cine știe cât de mult a fost dezamăgit sentimentul de putere al lui Balzac! Ceea ce se întâmpla afară, în lumea clocotitoare, a pătruns în el sub formă de experiențe. A experimentat prăbușirea valorilor foarte devreme în viața sa, în copilărie; atât valorile materiale, cât și cele spirituale erau date peste cap. Balzac a fost martor la bancnotele de 100 sau 1000 de franci purtând sigiliul Republicii fluturând în vânt ca niște hârtii fără valoare. Pe aurul care i-a alunecat din mână, a văzut într-un moment profilul gras al regelui care urma să fie decapitat, în alt moment bereta libertății iacobinilor, în alt moment chipul roman al consulului, în alt moment Napoleon în haină imperială. Balzac trebuie să fi înțeles de la o vârstă fragedă relativitatea valorilor într-o epocă în care aveau loc schimbări atât de mari, când moralitatea, banii, țara, legile, ierarhia, cu alte cuvinte, tot ceea ce fusese înlănțuit între granițe inviolabile timp de secole se scurgea încet sau revărsa.

... Mai mult, îl văzuse pe Napoleon cu ochii săi, împreună cu cei cărora le dăduse permisiunea de a trăi: mamelucul Rustan, Iosif căruia îi dăduse Spania, Murad căruia îi dăduse Sicilia, trădătorul Bernadotte, toți cei cărora le cucerise și încoronase regate și le ridicase din neantul trecutului lor la gloria existenței sale, îl văzuse pe Napoleon călărind printr-o procesiune ceremonială. Într-o secundă, o imagine vie i-a fulgerat în fața ochilor, o viziune mai mare decât orice exemplu din istorie. Văzuse un mare cuceritor al lumii și nu este oare a vedea un cuceritor al lumii același lucru cu dorința oricărui adolescent de a fi ca el? În această ajun, în două locuri diferite, se aflau și doi cuceritori tăcuți ai lumii: un filosof care trăia la Königsberg, încercând să aducă o oarecare ordine și structură în haosul lumii (Kant), și un poet la Weimar, care nu avea în colecția sa mai puțin decât acumulase Napoleon cu armatele sale (Hoete). Dar acestea aveau să rămână mult timp întinderi inaccesibile lui Balzac. El îi datora această dorință arzătoare, acest impuls, de a poseda întotdeauna doar întregul, de a cuceri lumea ca întreg și niciodată părțile ei.

Această voință magnifică de a cuceri lumea nu își găsește imediat drumul. Balzac nu și-a hotărât încă o profesie. Dacă s-ar fi născut cu doi ani mai devreme, acum, la optsprezece ani, s-ar fi alăturat soldaților lui Napoleon, poate luând cu asalt dealurile de la Belle-Alliance, unde mitralierele englezești distrugeau totul în calea lor; dar istoria lumii nu agreează repetițiile. Vremea furtunoasă din epoca napoleonică a fost urmată de zile calde și blânde de vară. Sub Ludovic al XVIII-lea, sabia a devenit un ornament, soldatul un gardian al palatului, politicianul un orator; înaltele funcții de stat nu mai erau distribuite de pumnul activității, acel corn misterios și fertil al întâmplării, ci de mâinile blânde ale femeilor care acordau favoruri și favoruri. Viața publică devenise stagnantă, banală, apele clocotitoare ale evenimentelor se calmaseră și se transformaseră într-un lac calm. Cucerirea lumii prin arme nu mai era posibilă. Napoleon, un exemplu pentru unii, era deja o sperietoare pentru mulți. Astfel, a rămas doar arta.

Balzac a început să scrie. Dar nu pentru a face bani, pentru a se distra, pentru a umple rafturile bibliotecilor, pentru a fi vorbit despre el pe bulevarde, ca alții: ceea ce își ținea ochii în literatură era coroana imperială, mai degrabă decât mareșalul. A început să lucreze la ultimul etaj al unei clădiri. Ca și cum ar fi vrut să-și testeze puterile, și-a scris primele romane sub diverse nume. Aceasta nu era încă o bătălie, ci doar o repetiție, o manevră pentru o bătălie, iar războiul nu începuse încă. Când nu era mulțumit de succesul său, când activitatea sa nu-l mulțumea, a aruncat arta deoparte și, timp de trei sau patru ani, s-a ocupat de alte profesii; a lucrat ca secretar într-un birou notarial, a observat, a privit, a beneficiat, a pătruns lumea cu privirea și a început din nou să scrie. Dar de data aceasta a început să scrie cu acea mare forță motrice care țintea întregul, să cuprindă doar ceea ce se învârtea în cercuri mari, să asculte roata misterioasă a impulsului inițial, partea, imaginea, fenomenul, împrăștiatul, pasiunea imensă, fanatică, care privea printre degete partea, imaginea, fenomenul.

Să extragă elementul pur din amestecul malefic al evenimentelor, suma din haosul numerelor, armonia din zgomot, specialul din diversitatea vieții, să filtreze întreaga lume prin filtrul său, să o recreeze, să o prezinte „en raccourci” (pe scurt) și să insufle viață în ceea ce suprimase cu propria sa respirație, să o conducă cu propriile sale mâini: acesta era scopul său. Nimic din varietate nu trebuia pierdut; există un singur proces pentru a plasa infinitul în interiorul unui finit, inaccesibilul în cadrul posibilului uman: compresia. A încercat din toate puterile să comprime fenomenele la un loc, să le filtreze și astfel să elimine nesemnificativul și să obțină doar formele pure, valoroase, apoi să comprime aceste forme individuale, împrăștiate în jarul mâinilor sale; să reducă magnifica lor varietate într-un sistem clar, inteligibil; la fel ca Linnaeus, care a plasat miliarde de plante în categorii limitate, alchimistul care a redus nenumărate amestecuri la o mână de elemente - aceasta era pasiunea sa.

... Asemenea lui Napoleon , el face din Franța lumea însăși, iar din Paris centrul acelei lumi. În cadrul acestei sfere, chiar și la Paris, el trasează o multitudine de cercuri: nobili, călugări, muncitori, poeți, artiști, oameni de știință. Transformă salonul a cincizeci de aristocrați în salonul Ducatului de Cadignan. Preface o sută de bancheri în baronul Nucingen, toți cămătarii în Gobseck, toți medicii în Horace Bianchon. Îi plasează pe acești oameni mai aproape unii de alții decât în realitate, îi aduce într-un contact mai intens unii cu alții, îi implică în conflicte mai violente. Deși viața prezintă o sută de forme de joc, a lui este una singură. Nu admite tipuri hibride. Lumea lui este mai săracă decât în realitate, dar mai intensă. Pentru că oamenii lui sunt ca ei înșiși; pasiunile lor sunt în elemente pure, tragediile lor sunt în formă intensificată.

Asemenea lui Napoleon, începe prin a cuceri Parisul. Apoi ia provinciile una câte una - fiecare provincie, ca să zic așa, trimițându-și reprezentantul în parlamentul lui Balzac - și în final, asemenea consulului victorios Bonaparte, Balzac își răspândește armatele în întreaga lume. Merge în cele mai îndepărtate regiuni, își trimite oamenii în golfurile Norvegiei, în câmpiile nisipoase arse de soare ale Spaniei, sub cerul înflăcărat al Egiptului, până la podul înghețat al Berezinei - peste tot. Voința sa de a domina lumea, asemenea marelui exemplu dinaintea sa, merge și mai departe... De la cele mai adânci mizerii, de la colibele țărănești până la palatele din Saint-Germain, se infiltrează în apartamentele private ale lui Napoleon, peste tot dărâmă al patrulea zid și odată cu el secretele camerelor încuiate, se odihnește alături de soldați în corturile Bretaniei, joacă la bursă, privește în culisele teatrului, supraveghează munca oamenilor de știință; nu există colț de lume care să nu fie luminat de flăcările sale fermecătoare. Armata sa este formată din două până la trei mii de oameni, sau mai degrabă, i-a scos din pământ și i-a crescut în propriile mâini. Ei vin din nimic, din nimic, și i-a îmbrăcat, le-a dat nume și bogății, așa cum a făcut Napoleon cu mareșalii săi; apoi i-a luat înapoi, s-a jucat cu ei și i-a pus unii împotriva altora. 

Varietatea evenimentelor este nenumărată, iar peisajul în care se află este magnific. Cucerirea lumii din Comedia Umană, sub această formă de înțelegere concentrată a întregii vieți în două mâini, este la fel de unică în literatura modernă precum este Napoleon în istoria modernă. Dar cucerirea lumii a fost visul tinereții lui Balzac și nimic nu este mai magnific decât un vis din copilărie realizat. Nu degeaba a scris următoarele cuvinte sub una dintre picturile lui Napoleon: „Ceea ce nu a putut realiza cu sabia, eu voi realiza cu pana” (Ceea ce nu a putut realiza cu sabia, eu voi realiza cu pana).

Eroii lui sunt exact ca el. Toți au dorința de a cuceri lumea. O forță centrală îi trage din provincii, din patriile lor și îi târăște la Paris. Acolo este câmpul lor de luptă. Cincizeci de mii de tineri, o armată, se adună acolo. O forță virgină neatinsă, cu o energie incertă ce vrea să fie eliberată, se izbesc unii de alții ca niște rachete aici, în acest spațiu îngust, se distrug reciproc, se aruncă în aer, se împing în abis. Locul nimănui nu este pregătit. Fiecare trebuie să ia el însuși tribuna, iar acest metal dur, elastic, ca oțelul - care se numește tinerețe - este bătut într-o armă, energia sa se intensifică și se transformă într-o substanță explozivă. Este mândria lui Balzac să fie primul care arată că această luptă din interiorul societății nu este mai puțin dureroasă decât cea de pe câmpurile de luptă: „Romanele mele burgheze sunt mai tragice decât tragediile voastre!” - strigă el romanticilor. Pentru că primul lucru pe care îl învață tinerii din cărțile lui Balzac este legea cruzimii. Știu că sunt depășiți numeric și – această imagine îi aparține eroului său preferat, Vautrin – sunt forțați să se devoreze și să se distrugă reciproc, ca niște păianjeni într-un vas.

Sunt forțați să-și topească tinerețea, armele făurite, în otrava arzătoare a experienței. Doar supraviețuitorul are dreptate. Asemenea rebelilor republicani ai „Marii Armate”, venind din toate direcțiile în care bate vântul, își rup pantofii pe drumul spre Paris; praful drumurilor de țară le absoarbe hainele și le arde în gât cu o sete mare de care se bucură. Când privesc în jurul lor în această atmosferă nouă, încântătoare, de eleganță, bogăție și putere, simt că puținele lucruri pe care le-au adus cu ei sunt complet insuficiente pentru a dobândi aceste palate, aceste femei, aceste puteri. Pentru a-și folosi abilitățile, trebuie mai întâi să le topească și să le transforme în alte forme, transformându-și tinerețea în durabilitate, inteligența în viclenie, fiabilitatea în fraudă, frumusețea în rău, curajul în viclenie. Deoarece eroii lui Balzac sunt pasionați, ei își doresc totul în întregime. Aventura lor este aceeași: o trăsură ușoară cu două locuri trece zburând pe lângă ei, roțile stropind noroi, vizitiul își flutură biciul, dar în trăsură stă o tânără fată, cu bijuterii strălucind în păr. O privire trece repede.

Femeia este fermecătoare și frumoasă, un simbol al plăcerii, iar toți eroii lui Balzac au în acest moment o singură dorință: Această femeie, această trăsură, acest servitor, această bogăție, Parisul, lumea trebuie să-mi aparțină! Exemplul lui Napoleon, exemplul cum toată puterea poate fi cumpărată în acest fel de o persoană din clasa cea mai joasă, i-a distrus. Nu luptă, precum părinții lor în provincii, pentru o vie, pentru un comisariat sau o guvernare, pentru o moștenire, ci dimpotrivă, efortul lor este, da, pentru simboluri, pentru putere, pentru a intra în acel cerc strălucitor unde crinii regali strălucesc și banii curg printre degete ca apa. Astfel, vor putea deveni acei mari oameni ambițioși cărora Balzac le dăruiește mușchi mai puternici, o vorbire mai înflăcărată, impulsuri mai energice, o viață mai rapidă și mai plină de viață decât a altora. Sunt oameni ale căror vise sunt pure, poeți care, în propriile lor cuvinte, scriu poezie în substanța vieții. Metodele de atac sunt de două feluri: o cale duce la geniu, cealaltă la cel deja obișnuit. Pentru a dobândi puterea, o persoană trebuie să-și găsească propria metodă sau să învețe metoda altora, a societății. Trebuie să se arunce, ca pe o ghiulea, într-o mulțime de alții într-un mod mortal, să se interpună între cineva și ținta sa sau să-l otrăvească viclean ca pe o ciumă, spune magnificul, iubitul erou al lui Balzac, anarhistul Vautrin. În Cartierul Latin, unde Balzac însuși și-a început opera într-o cameră mică, apar eroii săi, formele inițiale ale vieții sociale: studentul la medicină Desplayin, pasionatul Rastignac, filosoful Louis Lambert, artistul Brido, jurnalistul Rubampre. Acest mediu, format de acești tineri, elemente neformate, are un caracter pur și elementar.

Astfel, toată viața este adunată în jurul mesei în legendara pensiune a lui Vauquelin. Dar apoi acești oameni, turnați în marea sită a vieții, gătiți în focul pasiunii și răciți din nou în dezamăgiri, solidificați, expuși diverselor influențe ale naturii sociale, fricțiunilor mecanice, atracțiilor magnetice, dizolvărilor chimice, își schimbă forma, își pierd adevărata esență. În timp ce acel acid teribil numit Paris îi topește, îi roade, îi aruncă deoparte și îi distruge pe unii, pe alții îi cristalizează, îi întărește și îi pietrifică. Toate efectele transformării, schimbării culorii și combinării se realizează asupra lor; din elementele combinate se formează noi structuri complexe, iar zece ani mai târziu, cei care rămân, cei care și-au schimbat forma, se salută cu zâmbete pline de înțeles în culmea vieții: faimosul doctor Desplayin, ministrul Rastignac, marele artist Brido. În timp ce Lambert și Rubampre, zdrobiți ca făina, se agață de roata vieții...

... Totul este împletit, toate forțele sunt relative și niciuna nu este liberă. O astfel de relativitate nemărginită neagă orice continuitate, chiar și continuitatea caracterului. Balzac își lasă poporul să fie constant frământat prin procese, să fie modelat precum lutul în mâinile sorții. Chiar și numele poporului său nu conțin o unitate definită, ci schimbare. În douăzeci dintre cărțile lui Balzac, apare numele baronului Rastignac, membru al Adunării Lorzilor Francezi. Se pare că cunoaștem această indiferență disprețuitoare, acest prototip al pasiunii sălbatice, nemiloase pentru avansare la Paris, acest om care, ca o hamsie, a înotat prin lacunele legii și a reprezentat cu abilitate moralitatea unei societăți depravate; se pare că l-am văzut pe stradă, într-un salon sau într-un ziar. Dar există o carte, și în această carte trăiește Rastignac; este un tânăr sărac, nobil, trimis la Paris de părinții săi cu mari speranțe și o mică sumă de bani, cu un caracter blând, ascultător, modest, sensibil.

Această carte povestește cum cade în pensiunea lui Vauquelin, în acest cazan de personaje al vrăjitoarei, în acest rezumat ingenios în care Balzac înghesuie fiecare temperament și caracter între patru pereți acoperiți cu hârtii dezgustătoare; vede aici tragedia Regelui Lear, adică a Părintelui Goriot, pe care nimeni nu-l cunoaște; vede prinții pompoși și vulgari din cartierul Saint-Germain jefuindu-și tații în vârstă cu încântare; vede toată urâțenia societății; toate acestea se transformă într-o tragedie. Aici, în sfârșit, în timp ce urmează sicriul acestui simbol al bunătății, însoțit doar de o servitoare și o fată cu părul închis la culoare, privește misterioasele dealuri Pere Lachaise, care se înalță la picioarele sale ca o tumoare murdară, galbenă și malignă a Parisului; aici vede toată înțelepciunea vieții. În acel moment, vocea lui Vauquelin, acel ocnaș, îi răsună în urechi; îi aude învățătura că oamenii trebuie tratați ca niște cai de poștă, biciuiți când ajung la căruță și lăsați să moară când ajung la destinație. În acest moment, baronul Rastignac, omul lipsit de respect și nemilos din alte cărți, devine brusc acel membru ambițios al Adunării Consiliului Privat.

Iată, toți eroii lui Balzac trăiesc acest moment, care semnifică punctul de cotitură al vieții. Devin soldați în războiul tuturor împotriva tuturor; fiecare se năpustește înainte, calea unuia trece peste corpul altuia. Balzac arată că fiecare are propriul său Rubicon, propriul său Waterloo, că aceeași bătălie continuă în palate, colibe și taverne; în același timp, arată că sub acele haine zdrențuite, călugării, doctorii, soldații și avocații acționează cu aceleași impulsuri. Acest lucru este înțeles de anarhistul Vautrin, eroul care joacă rolul tuturor, care apare în fața noastră în cărțile lui Balzac în zece înfățișări diferite, întotdeauna ca aceeași persoană, în mod deliberat aceeași persoană. Sub suprafața plană a vieții moderne, luptele continuă de jos în sus. Pentru că indiferența externă și pasiunea interioară sunt invers proporționale. Întrucât nimănui nu i se atribuie un anumit loc, așa cum era rezervat 

$$$

 ZHU SIZIN - ÎNAPOIEREA TATĂLUI

Ultima dată când l-am văzut pe tatăl meu a fost acum doi ani. De atunci, înfățișarea și statura lui nu mi-au părăsit ochii. După cum se știe, nenorocirile nu vin singure: în iarna acelui an, tatăl meu a fost concediat de la locul de muncă, iar bunica mea a murit și ea. Și a trebuit să-mi las studiile din Beijing și să mă întorc acasă pentru a-l ajuta pe tatăl meu la înmormântarea bunicii mele.

Când am ajuns în Suizhou, am văzut că curtea era plină de gunoaie. În acel moment, mi-am amintit de regretata mea bunică și lacrimile au început să-mi curgă din ochi ca un torent. „Toate merg de la sine”, a încercat tatăl meu să mă calmeze. „Nu este treaba noastră să schimbăm regulile și regulamentele. Să nu fim suspicioși, să scăpăm de gândurile rele. La urma urmei, raiul are cel puțin o cale de ieșire pentru cei care se află în situații dificile!”

Mai târziu, tatăl meu, care s-a întors la casa noastră din Yangzhou, a fost nevoit nu numai să vândă casa, ci și să ia împrumuturi suplimentare pentru a-și achita datoriile. Șomajul capului familiei a sărăcit și mai mult tânăra familie.

Încă o dată, a început o viață dificilă și grea într-o țară străină. Am fost nevoiți să ne despărțim pentru a doua oară: tatăl meu a plecat la Nanjing pentru a-și găsi un nou loc de muncă, iar eu a trebuit să-mi continui studiile.

În Nanjing, vechi cunoștințe m-au dus să văd obiectivele turistice ale orașului. A doua zi, a trebuit să iau o barcă de la Yangzhou la Pekou dimineața devreme, iar de acolo la Beijing cu trenul după-amiaza. Tatăl meu spusese inițial că nu va avea timp să mă vadă plecând, dar că o va încredința prietenului său de aici. Totuși, din moment ce nu avea încredere în cunoștința sa, mi-a spus în repetate rânduri să nu-mi pierd rezervele pe drum. Oricum nu era niciun motiv de îngrijorare. Aveam deja douăzeci de ani. Nu era prima mea călătorie cu trenul. De fiecare dată ajungeam în siguranță la apartamentul meu. Însă, în ciuda acestui fapt, tatăl meu, care se simțea neliniștit, a decis personal să mă conducă la tren. Deși am insistat să se întoarcă de mai multe ori pe drum, tatăl meu nu a fost de acord: „Desigur, poate m-aș întoarce, dar văd că tovarășul tău de călătorie este foarte tânăr ca tine, nu am încredere în el”, a spus el.

După ce am traversat râul, am ajuns la gară. M-am dus să cumpăr un bilet de la casa de bilete, iar tatăl meu a rămas cu lucrurile mele. Oricum nu aveam multe lucruri, așa că tatăl meu nu a fost de acord cu nota de plată pe care o dorea portarul. Dar nu am înțeles de ce a refuzat să lucreze ca portar pentru câteva copeici.

După ce am intrat în vagon, tatăl meu mi-a ales un loc lângă ușă și a întins pe scaun haina căptușită cu blană pe care o cumpărase cu ceva timp în urmă. În timp ce plecam, mi-a spus în repetate rânduri să nu fiu prea atent pe drum și să mă feresc de capcanele nopții. De asemenea, l-a rugat pe ghid să mă supravegheze. Acțiunile lui mi s-au părut ridicole. M-am gândit în sinea mea: „Ce fel de copil sunt eu, că tatăl meu mă încredințează oamenilor?” Principala lui preocupare erau banii. În plus, eram de o vârstă atât de mare încât puteam face față pe deplin protejării mele. De aceea nu era absolut nicio nevoie să mă încredințeze unor străini, inclusiv bătrânilor. Acum, după mulți ani, mă reproșez, gândindu-mă: „Ce deștept mă credeam!”...

Nu am mai putut suporta și am spus: „Părinte, e timpul, trebuie să pleci.” S-a uitat pe fereastră și a spus: „Lasă-mă să mă duc să-ți cumpăr niște mandarine pentru drum... Stai, mă întorc la ora asta”, și a coborât scările.

Vânzătorii de citrice aliniați de-a lungul gardului de la marginea peronului își strigau clienții. Tatăl meu trebuia nu doar să se apropie de gard, ci și să se urce peste el. Adevărat, coborârea de pe peron și traversarea drumului nu necesita prea mult efort. Dar traversarea din nou a drumului și apropierea de tren necesita un adevărat curaj pentru un bătrân ca tatăl meu. De aceea am vrut să merg eu însumi după mandarine. Tatăl meu nu a fost deloc de acord cu asta. Nu am avut de ales decât să stau în fața geamului trenului și să privesc împrejurimile. Pentru a urca peste al doilea peron, mai înalt, tatăl meu s-a sprijinit mai întâi pe mâna stângă, apoi s-a urcat, încrucișându-și picioarele la rândul său. De la distanță, părea un copil calm. Urmărirea acestei scene a fost atât interesantă, cât și dureroasă. Nu m-am putut abține să nu plâng. Mi-am ascuns repede fața, m-am adunat, gândindu-mă că tatăl meu ar putea vedea ce mi se întâmplase.

Am luat mandarina și l-am ajutat pe tatăl meu, care trecuse gardul peronului, să urce în vagon. Bărbatul a turnat fructele pe haina de blană de pe scaun și și-a șters praful pe cap și pe umeri. Apoi, întorcându-se spre mine, a spus: „Bine, lasă-mă să plec. Nu uita să-mi scrii o scrisoare din Beijing!” 

Ne-am luat rămas bun de la el. Ca în copilărie, l-am trimis din nou cu privirea. Apoi, nemaiputând suporta, m-am lăsat jos și am început să-l urmez. S-a uitat înapoi și a spus: „Întoarce-te la tine acasă! Nu-ți lăsa lucrurile nesupravegheate!” Dar nu l-am ascultat și am continuat să stau acolo privind până când silueta lui a dispărut. Ochii îmi erau încă plini de lacrimi.

Pe măsură ce anii treceau, situația familiei noastre s-a înrăutățit și mai mult. Deși tatăl meu muncise din greu în tinerețe și obținuse anumite succese, pierduse toate acestea la bătrânețe. Arăta mereu obosit și epuizat, supărându-se din cauza oricărui lucru mărunt și devenind pesimist. Chiar și acum, deși se consideră o persoană nefericită, este mai strâns legat de mine ca niciodată. Nu se satură niciodată să aibă grijă de mine și de fiul meu. Acest lucru îl ajută să uite eșecurile sale, chiar și pentru scurt timp. În ultima sa scrisoare, a scris: „Sunt bine, dar mă doare spatele rău. Am dificultăți în a folosi bețișoarele în timp ce mănânc. În ritmul ăsta, probabil voi muri curând...”.

Citind aceste rânduri, mă înec din nou în lacrimi. Gândul mă duce înapoi în ani îndepărtați - în vremea când tatăl meu mi-a cumpărat mandarine în trenul spre Beijing. Apoi, silueta lui uriașă, umerii lui lați, șapca lui neagră și roba albastră de bumbac pe care o purta mi se topesc sub ochii. O, tată, tată! Mă întreb dacă ne vom mai întâlni vreodată?

Traducere

$$$

 VLADIMIR GERUTZKI

Suntem în Bucureștiul anului 1931. Vom merge împreună să ne petrecem seara pe terasa unui restaurant cu specific rusesc. Restaurantul se numește „La urs” și este „instalat” pe terasa unui uriaș block-house din Piața Senatului. Găsim acolo refugiați ruși dansând, cântând sau plângând, "unii pentru bucurii trecătoare, alții pentru dureri neștiute...”: 

 

„Într’o aripă a restaurantului, lumea dansează. În clar-obscurul sălii perechile urmează tactul unui jazz discret. Până și saxofoanele - de obicei atât de stridente - scot glasuri potolite, armonioase, cu un ciudat timbru omenesc. Este un calcul precis de efecte care poartă toată această lume înfierbântată de șampanie, într’un fel de reverie uluitoare... Ochii febrilitând de patimi și de dorinți neîmplinite se privesc cu înfrigurare și așa cum apar și dispar în timpul dansului, par jocul ochilor de pisică în întunericul nopții...”.

Pare o lume feerică. O lume a pasiunii și a plăcerilor. Aflăm însă curând că am pășit într’o lume plină de oameni care vorbesc despre fericirea pierdută: e lumea refugiaților ruși din Bucureștiul interbelic. A celor care au reușit să scape din infernul roșu.

 

Garderobierul e Costeneţzki e un fost avocat renumit din Kiev. Directorul restaurantului e Vladimir Gerutzki – un fost ofițer al armatei țariste. La o masă doi foști generali din armata rusă discută cu aprindere chestiuni politice. Bătrânul de la masa vecină a fost unul dintre cei mai bogați oameni din Nikolaewski. A trecut într-o noapte Nistrul înot împreună cu cele doua fete ale lui de 5 și de 6 ani. Soția, fratele și cumnații i-au fost uciși într-o noapte de groază. Chelnerul e poate un fost conte rus. Iar cei de aici sunt cei mai fericiți dintre cei evadați din Rusia roșie. 

 

„Câți duci, conți, prinți, profesori, avocați sau moșieri din Rusia de altă dată nu sunt astăzi decât numai niște simpli șofeuri, restauratori, dansatori sau lucrători de uzine? Câte mâini delicate de contese nu spală rufe în foburgurile Parisului, sau la periferiile Berlinului ? Câte figuri glorioase ale vechei Rusii nu cerșesc în trista lor pribegie?”

 

Vom încerca să devoalăm împreună câteva dintre destinele refugiați ruși aduși de soartă în Bucureștiul interbelic. Cel care ne deschide drumul în lumea aceasta a disperării este reporterul Ion Tik pe care îl cunoaștem deja. Să începem cu:

 

VLADIMIR GERUŢZKI – FOST OFIȚER AL ARMATEI RUSE

„Domnul cu părul argintiu, extrem de amabil, de simpatic, care „primește lumea", este directorul restaurantului „La Urs". Se numește Vladimir Geruţzki, fost ofițer în armata rusă. Îl poftesc la masă și-l rog să îmi spună câte ceva despre refugiații ruși...

- Despre refugiați? Alege orice refugiat la întâmplare și viața lui este un roman trăit, plin de peripeții și de „întâmplări extraordinare". Fiecare rus își are romanul pribegiei sale, plămădit din lacrămi și amintiri grozave. Ai doar atâtea de auzit...

- Mi-ai putea spune poate chiar despre d-ta...

Gerutzki, care nu se aștepta la o asemenea propunere, avu un moment de ezitare; apoi, pentru a-mi satisface dorința, începu să-mi povestească. 

- Am fost ofițer activ în armata rusă, la Petrograd. Mi-am petrecut tinerețea în capitala Rusiei, unde mi-am făcut studiile. Trăiam liniștit fără să cunosc alta decât îndatoririle mele ostășești. A venit războiul. Am luptat cum au luptat toți bunii ruși care își iubeau țara. A intervenit revoluția - balaurul care și-a înghițit proprii copii. A venit a doua revoluție, mai profundă și mai grozavă. Cine le-a văzut și le-a trăit pe amândouă își poate da seama de ce'nseamnă schimbare de regim politic... Am luptat în urmă în armata lui Vranghel, ca ofițer, cu conștiința împăcată că îmi fac datoria. Ce am pățit în acest interval și ce am suferit noi cari luptam pentru o idee, nu-ți voi povesti, pentru că ar fi să-ți răpesc o noapte întreagă...

Gerutzki se opri un moment și își trecu mâna pe frunte, ca și când ar fi vrut să-și aducă aminte de lucruri depărtate...”

 

PE UN GER CUMPLIT DE - 23°

„– Dacă viața pentru mine nu mai cântărea nimic, soarta familiei mele mă chinuia amarnic. Soția mea născuse un copil și așa cum era fără hrană și fără adăpost, într'o noapte de iarnă a trebuit să fugă pe jos de frica morții, care o amenința la tot pasul... 

 

Închipuește-ți o femeie purtând la sân un prunc de-abea născut, fugind în toiul iernii, pe un ger cumplit de -23°, pe drumurile însângerate din Sfânta Rusie spre granița pe care n'o văzuse niciodată. Înnebunită de groază, soția urma acel drum al morții rămas de pomină, pe care l-au urmat atâtea mii și sute de mii de ruși, alungați de furia luptelor și a măcelurilor fără nume. N'a murit înghețată de frig, nici ea nici pruncul, printr’o minune dumnezeiască. 

 

Într'un târziu, după un lung sir de ani, i-am revăzut pe pământ străin. Îi credeam morți. Îi socoteam adormiți pe câmpia largă a Rusiei însângerate, adormiți pentru totdeauna alături de frații lor care au plătit cu viața evenimentele din ultimii ani. Soția mea mi-a povestit marșul morții, în iarna cumplită a anului 1920, marșul pe care nici o minte omenească nu și-l poate imagina:

 

- Țineam tot timpul copilul la sân pentru a-i da ceva din căldura trupului meu și lihnită de foame cum eram, n'aveam nici pic de lapte. Mergeam zile și săptămâni de-a rândul pe jos, pe jumătate înghețată de frig, printre ruinele Rusiei. Odată, am căzut în nesimțire cu copil cu tot, la marginea unui sat care era în flăcări. M'am pomenit după două zile adăpostită între pereții unei locuințe pe jumătate dărâmată, încălzindu-mă la cărbunii rătăciți în cenușa casei incendiate. O bătrână, „nebuna satului" mă îngrijea veghind la căpătâiul meu. Era singura supraviețuitoare de prin partea locului care mi-a putut da o mână de ajutor... Am ajuns în cele din urma la graniță și de acolo, cu sprijinul oamenilor milostivi am scăpat din marele infern".

 

VAPORUL MORȚII

“Gerutzki îmi povesti apoi cum a luptat în armata lui Vranghel, și cum, în cele din urmă, a trebuit să se refugieze cu ultimul vapor care mai putea pleca din apele sovietice. Lupta celor ce voiau să-și salveze viața agățându-se de vaporul care urma să-i transporte în altă țară a fost groaznică. Vaporul era supraîncărcat și oamenii stăteau claie peste grămadă. Pe mal era un furnicar de oameni intelectuali, nobili, burghezi, funcționari, cari încercau să ia cu asalt vaporul, singura salvare. Femei, copii, bătrâni învinși în lupta de a putea ajunge la vapor, țipau îngrozitor. Mulți s'au înecat în mare, încercând să înoate până la vapor, sau căzând de pe scările lui, în lupta cu cei cari încercau să le ia locul. A fost o luptă pe viață și pe moarte care s'a sfârșit prin plecarea vaporului și printr'un mare număr de oameni înecați... A fost - cum i s'a spus în urmă - vaporul morții care a salvat viața unora distrugând pe a altora.”

UN OFIȚER AJUNS BIRJAR, GRĂDINAR, PORTAR DE HOTEL

„În pribegie, am făcut de toate. Am fost, rând pe rând, birjar, grădinar, portar de hotel, slujbaș la compania de vagon-lits. Ce nu face omul pentru a-și câștiga cinstit bucata de pâine! Ți se pare ciudat ca un om care se bucura de o situațiune destul de bună la Petrograd să fie birjar la București. Dar așa este. Le-am încercat pe toate cu speranța că într'o zi lucrurile se vor schimba sau că voi putea găsi o ocupație corespunzătoare aptitudinilor și cunoștințelor mele. Au trecut ani după ani, și lucrurile nu s'au îndreptat. Am rămas în cele din urmă, în comerț, în acest post unde conduc treburile restaurantului, proprietatea d-lor Iohana și Gilis, de asemeni doi refugiați.

 

Revoluția bolșevică

 

- Totuși, schimbarea de îndeletniciri, în lupta pentru existență, trebuie să fie până la un punct, destul de interesantă.

- Într’adevăr schimbarea de îndeletniciri – spuse Geruţzki - este până la un punct un sport plăcut atunci când ai existența asigurată. Dar, când n'o ai și ești nevoit să muncești orice și oriunde, duci viața de câine pe oare o duc toți pribegii…”

 

Sursa:

 

- articole din seria „Sus pe terasa Ursului – din tragediile refugiaților ruși” – semnata Ion Tik – publicate în „Ilustrațiunea Română” – numerele din 1 și 8 ianuarie 1931 - disponibile în colecția Bibliotecii Digitale a Municipiului București

$$_

 Pe tânără au angajat-o la farmacie printr-o cunoștință. Numele ei era Miller.

După moartea tatălui, familia Miller a început să se confrunte cu mari dificultăți financiare. De aceea, ideea de a trimite fiica cea mică la muncă i-a surâs mamei, epuizată și aproape resemnată în fața nevoilor zilnice.

Fata nu s-a împotrivit. De ce nu? Profesia de farmacistă nu era deloc una rea, iar, oricum, trebuia să învețe o meserie. Se părea că, mai devreme sau mai târziu, va trebui să-și asigure singură existența.

Să se mărite la timp nu izbutise — avea deja douăzeci și cinci de ani, iar perspectivele erau sumbre. Era anul 1915, lumea era în flăcări, iar bărbații dispăruseră aproape cu desăvârșire din oraș. Cei rămași erau asaltați de armate întregi de fete înfierbântate de dorința măritișului.

Ea însă nu voia să se înghesuie printre ele. Și, de altfel, la ce bun? Nu era deloc o frumusețe.

Era… obișnuită. O fată obișnuită, cu un nume obișnuit — Miller.

Așa că, înainte de a deveni o bătrână domnișoară purtând numele Miller, era timpul potrivit să deprindă meseria de farmacistă.

La farmacie a lucrat doi ani, iar locul acela i-a devenit, pentru o vreme, a doua casă. Își petrecea acolo zilele întregi — lucrând și pregătindu-se pentru examenul de farmacologie.

Totul ar fi fost bine, dacă nu ar fi fost… Otrăvurile!

Otrăvurile o urmăreau pe domnișoara Miller.

Doctorul R., un farmacist cu experiență, care le preda duminica, purta mereu în buzunar un flacon cu curare și îl arăta studenților. „O substanță fascinantă, spunea el zâmbind, extrem de fascinantă. Dacă ajunge în gură, nu face niciun rău. Dar dacă pătrunde în sânge — paralizie instantanee și moarte. Știți de ce o port cu mine? Poate fiindcă îmi dă un sentiment de putere.”

Când rostea aceste cuvinte, ochii îi scânteiau de o bucurie copilărească, iar domnișoara Miller se înfiora — doctorul R. i se părea un om primejdios, foarte primejdios.

Meseria de farmacist, atât de plictisitoare la prima vedere, se dovedise de fapt un domeniu cumplit de riscant, iar domnișoara Miller trăia acum cu o teamă constantă: aceea de a otrăvi pe cineva din greșeală.

Și într-o zi, era cât pe ce să se întâmple.

Exersau prepararea supozitoarelor — o temă despre care fetele bine crescute nu obișnuiesc să vorbească. În timp ce domnul R. îi arăta cum se fac din unt de cacao, Miller observă că greșise mutând virgula: pusese nu o sutime de gram, ci o zecime.

„Am verificat calculele de mai multe ori, scria ea mai târziu. Da, greșise. Dar ce putea face o începătoare? Eu abia deprindeam meșteșugul, iar el era cel mai experimentat farmacist din oraș. Nu puteam să-i spun: «Domnule R., ați greșit». El făcea parte dintre acei oameni care, în ochii altora, pur și simplu nu pot greși. Tocmai mă frământam cu acest gând când, trecând pe lângă mine, mi-a spus: — Când se întăresc supozitoarele, împachetează-le și pune-le în dulap. Pot fi de folos.”

Situația devenea tot mai gravă. Nu putea, pur și simplu, să le pună în dulap. Reprezentau un pericol real.

Și atunci îi veni o idee genială.

„Chiar înainte ca supozitoarele să se întărească, am ‘alunecat’, ‘mi-am pierdut echilibrul’, le-am scăpat pe podea și, din toate puterile, am călcat peste ele. — Domnule R., — i-am spus, — vă rog să mă iertați, sunt îngrozitor de vinovată, dar am scăpat supozitoarele și am călcat pe ele. — O, ce neplăcere, ce neplăcere! — se înfuriase el. — Uite, pare că una totuși a scăpat. — A ridicat-o pe cea care supraviețuise tocului meu. — E murdară, — am spus hotărât, am aruncat totul în coșul de gunoi și am repetat: — Iertați-mă, vă rog.”

Examenul l-a trecut strălucit, dar otrăvurile n-au încetat s-o urmărească.

Un nou incident nu s-a lăsat așteptat:

„În ziua aceea preparasem unguente, iar pentru unul dintre ele turnasem puțin fenol într-un capac de borcan. Cu cea mai mare precauție am adăugat fenolul cu pipeta, numărând picăturile, apoi am amestecat totul pe masa de marmură. Când unguentul a fost gata, l-am pus în borcan, am lipit eticheta și m-am apucat de următorul.

La miezul nopții m-am trezit transpirată și cu inima strânsă de groază — nu-mi aminteam ce făcusem cu capacul în care turnasem fenolul. Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât îmi era mai neclar: îl spălasem sau nu? Nu cumva închisesem cu el alt borcan? Și cu cât stăteam pe gânduri, cu atât eram mai convinsă că așa făcusem. Fără îndoială, pusesem fiecare borcan pe raftul său, iar dimineață mesagerul avea să le ducă pacienților. Iar pe unul dintre acele borcane — pe capac — se afla otrava! Cineva avea să-l primească... Înspăimântată de moarte, neputând îndura acea teroare, m-am ridicat din pat, m-am îmbrăcat și am plecat spre spital.”

Acolo, din precauție, a schimbat capacele tuturor borcanelor preparate în ajun și, pentru a se liniști complet, a îndepărtat atent stratul superior al fiecărui unguent.

Teama de a deveni o otrăvitoare din neatenție se transformase, se pare, într-o obsesie.

Și atunci a decis să trateze răul prin rău — să otrăvească pe cineva, dar nu în viața reală, ci pe paginile unei cărți. Avea toate condițiile: la farmacie lucra în ture, iar perioadele de muncă intensă alternau cu după-amieze lungi de singurătate și liniște.

Lucrarea avansa cu spor, dar, pe neașteptate, totul se opri — pe farmacista Miller o distrăgeau treburi mult mai plăcute. Curând, domnișoara Miller s-a măritat și și-a schimbat numele, devenind doamna Christie.

Doamna Agatha Christie — așa se numea acum.

Iar ce a urmat știți, fără îndoială: glorie mondială, un loc de bronz pe piedestalul celor mai vândute cărți din lume — tirajul total al romanelor ei polițiste, traduse în peste o sută de limbi, este depășit doar de Biblie și de operele lui Shakespeare.

Dar perfidele otrăvuri nu le-a uitat și nici nu le-a iertat.

Tocmai ele aveau să devină arma ei preferată — în nu mai puțin de optzeci și trei de crime din romanele sale, moartea vine sub forma otrăvii.

Autor: Vadim Nesterov

În fotografie: Agatha Christie

⚠️ Textul are un caracter exclusiv istorico-literar. Toate referirile la otrăvuri și la preparate medicale se bazează pe fapte biografice din viața Agathei Christie și nu conțin niciun fel de instrucțiuni de utilizare.

      Marcus de seară