„Mulțumesc pentru cele patruzeci și cinci de ani de fericire” — ultimele cuvinte ale celei mai frumoase Cenușărese din lume.
În 9 iunie 2021, la Praga, s-a stins din viață femeia cunoscută în întreaga lume drept cea mai frumoasă Cenușăreasă din istoria cinematografiei. Libuše Šafránková a plecat lin, în brațele soțului care, timp de patruzeci și cinci de ani, i-a fost un adevărat prinț — nu unul de pe ecran, ci din viața însăși.
Povestea lor a început ca un basm și s-a sfârșit ca un basm. Doar că, spre deosebire de filme, acesta a fost unul adevărat. Fetița de cinci ani Libuše stă în fața oglinzii din dormitorul părinților, cu o cuvertură a mamei aruncată peste umeri:
— Sunt prințesă! Sunt prințesă! — se rotește ea, iar țesătura se înalță precum o mantie regală.
— Libuše, încetează cu prostiile! — strigă mama din bucătărie. — Vino la masă!
Dar fetița nu aude. Ea e deja în lumea ei, unde există castele, prinți și fericire fără sfârșit.
Părinții ei — profesorul de muzică Miroslav Šafránek și instructoarea de croitorie Libuše Grubanová — erau oameni practici. Când fiica lor, la zece ani, a declarat că va deveni actriță, au zâmbit neîncrezători. Când, la unsprezece ani, s-a înscris la un cerc de teatru, au ridicat din umeri.
Dar când eleva de clasa a cincea a dispărut de acasă și s-a întors abia seara, povestind că a fost la studiourile „Barrandov” din Praga, părinții au înțeles că e ceva serios.
— Libuše, ai înnebunit! — tatăl era furios. — Cum ai putut pleca fără permisiune?
— Tată, — i-a răspuns ea, privindu-l cu ochii ei mari și cenușii, — trebuia să încerc. Știu că voi fi actriță. Știu!
În vocea ei era o asemenea certitudine, încât Miroslav Šafránek a oftat și s-a resemnat. Dacă e destin, atunci să fie destin.
La școala de teatru din Brno, Libuše era cea mai bună elevă. Profesorii nu remarcau doar frumusețea ei — în Cehoslovacia frumusețea nu era o raritate — ci și sinceritatea cu care trăia fiecare rol.
— Ea nu joacă, — spunea pedagogul ei, — ea trăiește pe scenă. Este un dar.
Primul ei rol important a fost Julieta, pe scena Teatrului Mahen. Avea doar optsprezece ani când a pășit în lumina reflectoarelor, iar sala a amuțit. Era atât de firească în pielea eroinei shakespeariene, încât părea că pentru asta se născuse.
După spectacol, un critic în vârstă s-a apropiat de ea:
— Domnișoară, sunteți îndrăgostită?
— Nu, — a răspuns sincer Libuše.
— Păcat. Când veți iubi cu adevărat, veți deveni o mare actriță.
Și a avut dreptate. Dar până la întâlnirea cu dragostea adevărată mai erau câțiva ani.
Toamna anului 1972. Regizorul Václav Vorlíček căuta deja de o lună actrița pentru rolul principal din filmul „Trei alune pentru Cenușăreasă”. Văzuse sute de fete, dar niciuna nu se potrivea.
— Trebuie să fie specială, — îi spunea el asistentului. — Nu doar frumoasă. Trebuie să radieze bunătate, dar să aibă și caracter. Trebuie să fie autentică.
Și atunci, la ușa castingului, a bătut cu sfială o tânără de nouăsprezece ani de la teatrul praghez „Clubul Dramatic”. Libuše Šafránková venise aproape din întâmplare — convinsă de o prietenă.
— Intrați, — spuse Vorlíček, fără să-și ridice privirea din hârtii.
Libuše păși înăuntru, iar regizorul ridică ochii. Timpul se opri.
— Doamne Dumnezeule, — șopti el. — Ea este. Cenușăreasa mea.
Mai rămăsese însă o probă — cea mai importantă. Eroina trebuia să știe să călărească.
— Știți să vă țineți în șa? — întrebă Vorlíček.
— Desigur, — răspunse Libuše cu încredere, deși încălecase un cal doar de câteva ori în viață.
A doua zi, în grajd, a arătat o grație și un curaj atât de firești, încât orice îndoială s-a risipit. Libuše Šafránková era Cenușăreasa.
„Trei alune pentru Cenușăreasă” a devenit un basm de iarnă — nu doar prin poveste, ci și prin destin. Și astăzi, în Cehia, Germania și multe alte țări, filmul este difuzat neapărat de Crăciun.
Partenerul de film al lui Libuše a fost Pavel Trávníček. Tânărul actor s-a îndrăgostit nebunește de Cenușăreasa lui încă din prima zi de filmare.
— Libuše, — mărturisea el mulți ani mai târziu, — era fata visurilor mele. Când filmam scenele de dans de la bal, uitam că era doar un rol. Pentru mine era real.
Dar Libuše nu i-a împărtășit sentimentele.
Când „Trei alune pentru Cenușăreasă” a ajuns pe ecrane, succesul a depășit orice așteptare. Milioane de oameni din zeci de țări au urmărit filmul. Libuše Šafránková s-a trezit celebră.
Scrisorile fanilor soseau cu sacii. Băieți din întreaga lume îi trimiteau declarații de dragoste. Fetițele visau să semene cu ea. Iar Libuše se simțea copleșită de acest vârtej al gloriei.
— Nu înțeleg ce se întâmplă, — i-a mărturisit unei prietene. — Ieri eram doar o actriță obișnuită, iar astăzi mă recunoaște toată lumea...
— Ai devenit un simbol, — i-a explicat prietena. — Ai întruchipat visul a milioane de femei despre iubirea adevărată.
Și câtă dreptate avea.
Josef Abrhám era vedeta teatrului praghez „Clubul Dramatic”. Carismatic, talentat, cu trăsături aristocratice — exact așa trebuia să fie un adevărat prinț. Născut în 1939 într-o familie cu bogate tradiții culturale, bunicul său fiind un celebru dramaturg slovac.
Când în 1972 a sosit în teatru o tânără actriță din Brno, Josef nu i-a acordat la început prea multă atenție. Frumoasele actrițe erau ceva obișnuit. Dar, treptat, a început să observe la Libuše ceva aparte.
— Era altfel decât celelalte, — își amintea Josef. — Sinceră, fără cochetărie actoricească. Când râdea, aveai impresia că lumea întreagă se luminează.
Primele luni au fost doar colegi. Josef o ajuta pe tânăra actriță să se acomodeze în teatru, îi oferea sfaturi, îi dezvăluia tainele meseriei. Libuše îl asculta cu admirație — acest bărbat știa atât de multe!
Momentul de cotitură a venit la repetiția „Pescărușului” de Cehov. Libuše o interpreta pe Nina Zarecinaia, iar Josef — pe Trigorin. În timpul scenei de mărturisire dintre personajele lor, ceva s-a schimbat.
— Libuše, — îi spuse regizorul după repetiție, — astăzi ați jucat ca o femeie îndrăgostită.
— Am jucat-o pe Nina, — protestă actrița.
— Nu, — zâmbi regizorul, — v-ați jucat pe dumneavoastră.
În seara aceea, Josef a însoțit-o pe Libuše până acasă. Mergeau în tăcere prin Praga acoperită de zăpadă. La intrarea în bloc, el se opri brusc:
— Libuše, eu…
— Da? — îl privi ea cu ochii ei imensi.
— Voiam doar să spun că sunteți… că sunteți o actriță foarte talentată.
Nu avu curajul să-și mărturisească sentimentele. Încă.
Între 1973 și 1976, relația lor a rămas una ciudată. Oficial erau colegi și prieteni. Dar toți din teatru vedeau cum Josef o privea pe Libuše, câtă grijă avea de ea.
Apoi a izbucnit succesul filmului „Trei alune pentru Cenușăreasă”. Libuše devenise o celebritate mondială, era invitată la filmări în diverse țări, iar printre admiratorii ei se numărau regizori și actori renumiți.
— Josef era cumplit de gelos, — își amintea o colegă de teatru. — Dar nu lăsa să se vadă. Doar fața i se împietrea când vreun bărbat încerca să o curteze pe Libuše.
Iar ea părea să nu observe pe nimeni altcineva. Pentru ea exista doar Josef. Dar el tăcea în continuare.
Atunci ea a făcut un gest îndrăzneț.
— Josef, — i-a spus după un spectacol, în ianuarie 1976, — trebuie să vorbim.
S-au așezat în sala goală a teatrului. Libuše a tăcut mult timp, apoi a izbucnit deodată:
— Aveți de gând să vă căsătoriți cu mine sau nu?
Josef rămase fără glas în fața acelei francheți.
— Libuše, eu…
— Fiindcă dacă nu, spuneți-o clar. Nu voi mai aștepta.
— Ați așteptat? — întrebă el încet.
— Trei ani, — mărturisi ea.
Josef se ridică, păși spre ea și, chiar acolo, în stalul teatrului, îngenunche:
— Libuše, vrei să fii soția mea?
Nunta lor a fost modestă — așa cum își doriseră. Fără vâlvă, fără jurnaliști. Doar prieteni apropiați și familie.
— Ne-am dorit ca acea zi să ne aparțină doar nouă, — avea să explice mai târziu Libuše. — Destul că restul vieții îl trăim sub ochii publicului.
După nuntă, tinerii soți s-au mutat într-un apartament mic din centrul Pragăi. Josef a insistat ca locuința să fie amenajată după gustul ei:
— Tu ești prințesă, — glumea el, — iar prințesele trebuie să trăiască frumos.
La 23 martie 1977 s-a născut fiul lor, botezat Josef, după tatăl său. Libuše era în culmea fericirii.
— Acum am doi prinți, — spunea ea, legănându-și copilul în brațe.
Încă din primele zile ale mariajului, au stabilit reguli stricte:
— Despre viața noastră privată nu va ști nimeni, — spuse Josef. — Suntem actori, pe scenă dăruim publicului emoțiile noastre. Dar casa — casa este sacră.
Libuše l-a susținut fără rezerve. În interviuri răspundea mereu la fel:
— Despre familie nu vorbesc. Este teritoriul nostru personal.
Când jurnaliștii insistau, ea zâmbea cu acel zâmbet de Cenușăreasă și îndrepta discuția spre artă.
— Care este secretul fericirii voastre conjugale? — au întrebat-o odată.
— Faptul că suntem încă îndrăgostiți unul de celălalt, — a răspuns simplu.
Și era adevărat. Colegii povesteau că, chiar și după decenii, Josef o întâmpina după fiecare spectacol cu un buchet de flori. Iar Libuše îl căuta mereu din priviri în sală — pentru ea conta să știe că el o vede jucând.
Lucrau împreună, dar nu concurau niciodată. Când Libuše primea propuneri pentru roluri importante, se sfătuia negreșit cu soțul:
— Josef, crezi că ar trebui să accept filmul acesta?
— Dacă te atrage, acceptă, — îi răspundea el mereu. — Eu voi ține cu tine.
La începutul anilor ’90, cariera lui Libuše a început să stagneze. Rolurile de prințesă se terminaseră, iar cele dramatice erau rare. Multe actrițe din generația ei au căzut în depresie, unele au părăsit profesia.
— Credeam că totul s-a sfârșit, — avea să mărturisească mai târziu Libuše. — Dar Josef mi-a spus: „Nimic nu s-a sfârșit. Doar urci la un alt nivel. Prințesele devin regine.”
În anii 2000, soții au început să apară tot mai rar în public. Josef a început să aibă probleme de sănătate — tulburări neurologice care îi îngrădeau treptat mișcările. Libuše i-a devenit principalul sprijin și îngrijitor.
— Ne-am jurat credință la bine și la rău, — spunea ea. — Acum este rândul meu să am grijă de el.
În primăvara lui 2009, Libuše a dispărut brusc de pe ecrane și din teatru. Oficial, s-a anunțat „suspendarea temporară a proiectelor din motive de sănătate”.
— Ce se întâmplă cu Libuše? — întrebau fanii.
— Doar e obosită, — răspundeau reprezentanții ei. — Se va întoarce curând.
Dar apropiații știau adevărul: la Libuše fuseseră descoperite probleme grave de sănătate. Ce anume — familia nu a dezvăluit, însă Josef, în acele luni, aproape că nu părăsea locuința.
Libuše a petrecut câteva luni în spital. Josef venea la ea în fiecare zi, în ciuda propriilor dificultăți de deplasare.
— Nu o voi lăsa singură, — le-a spus medicilor când aceștia i-au propus să se odihnească acasă. — Unde este ea, sunt și eu.
La sfârșitul lui 2009, starea lui Libuše a început să se îmbunătățească. S-a întors la lucru, dar a devenit mult mai selectivă în alegerea rolurilor.
— Boala m-a schimbat profund, — mărturisea ea într-unul dintre rarele interviuri. — Am înțeles că timpul e prețios. Trebuie să prețuim fiecare zi.
În decembrie 2013, Libuše a primit o misiune de onoare — să aprindă luminile bradului principal al Pragăi. Treizeci de mii de oameni s-au adunat în Piața Orașului Vechi ca să-și vadă actrița iubită.
— Libuše! Libuše! — scandau mulțimile.
Ea a pășit pe scenă, a zâmbit cu acel zâmbet al Cenușăresei și a apăsat butonul. Bradul s-a aprins în mii de lumini, iar oamenii plângeau de emoție.
Nimeni nu știa că acela avea să fie unul dintre ultimele ei apariții publice.
În primăvara lui 2014, după un control de rutină, medicii i-au dat o veste cumplită: cancer pulmonar.
— Cât timp mai am? — a întrebat ea.
— Dacă tratamentul decurge bine, puteți trăi mulți ani, — i-a răspuns oncologul.
— Iar fără tratament?
— Libuše, — interveni Josef, — noi vom lupta.
Prima operație a reușit. Libuše a petrecut o lună în spital, iar Josef nu s-a desprins nicio clipă de lângă ea. Asistentele își aminteau cum dormea pe un scaun, ținându-i mâna.
Până atunci, starea lui Josef se agravase serios. Boala îl țintuise într-un scaun cu rotile. Dar el refuza cu îndârjire orice ajutor din afară:
— Pe Libuše o pot îngriji doar eu, — îi spunea fiului. — Nimeni altcineva nu o înțelege așa cum o înțeleg eu.
Imaginea era deopotrivă tulburătoare și sfâșietoare: o femeie bolnavă îngrijește un bărbat imobilizat, iar el, la rândul său, o sprijină în lupta cu cancerul.
— Erau ca doi soldați răniți, care se sprijină reciproc în ultimul lor război, — povestea medicul lor de familie.
În 2020, i s-a propus lui Libuše rolul Reginei într-un basm intitulat „Puiul de mamut”. A ezitat mult, apoi a refuzat.
— Nu mai pot, — le-a mărturisit ea producătorilor. — Iertați-mă.
A fost un semnal limpede pentru cei apropiați: puterile lui Libuše se topeau. Cancerul avansa în ciuda tuturor tratamentelor.
În ultimele luni abia se mai ridica din pat. Josef, în scaunul său cu rotile, era mereu lângă ea — îi citea, îi spunea povești, sau pur și simplu îi ținea mâna.
Pe 7 iunie 2021, Libuše a împlinit 68 de ani. Ziua de naștere a fost sărbătorită acasă, în cerc restrâns. Fiul a venit cu nepoții, sora, Miroslava, a adus un tort.
Pe 8 iunie, starea ei s-a înrăutățit brusc. Medicul, după ce a consultat-o, i-a spus încet lui Josef:
— Pregătiți-vă. Se poate întâmpla în orice clipă.
Noaptea dintre 8 și 9 iunie, Josef a petrecut-o lângă soția sa. S-a mutat din scaunul cu rotile pe pat și a strâns-o în brațe.
Dimineața zilei de 9 iunie, la ora 6:30, inima marii actrițe s-a oprit. A murit în brațele soțului ei, așa cum trăise — în iubire.
Josef cel tânăr a sosit la o jumătate de oră după telefonul tatălui său. L-a găsit stând în scaunul cu rotile, lângă pat, ținând încă mâna soției fără viață.
— Tată… — a șoptit fiul.
— A plecat, — a murmurat Josef, fără să-i dea drumul. — Prințesa mea a plecat.
Apoi a ridicat privirea spre el:
— Știi ce mi-a spus în ultimele clipe?
— Ce?
— „Îți mulțumesc pentru patruzeci și cinci de ani de fericire.” Și eu n-am mai apucat să-i răspund la fel.
Vestea morții lui Libuše Šafránková a făcut înconjurul lumii în câteva ore. În Cehia a fost declarată zi de doliu. Oamenii au adus flori la teatrul „Clubul Dramatic”, acolo unde îi începuse cariera.
— A murit cea mai frumoasă femeie a țării noastre, — a scris principalul ziar ceh.
— Ne-am pierdut Cenușăreasa, — a anunțat televiziunea națională.
După înmormântarea soției sale, Josef Abrhám parcă s-a frânt. Acest bărbat puternic, care trecuse prin război și își clădise o carieră actoricească strălucită, nu a mai putut suporta pierderea femeii iubite.
— Se stingea pe zi ce trecea, — povestea fiul. — Nu mai mânca, abia dacă vorbea. Privea mereu fotografiile ei.
Prieteni încercau să-l înveselească, îl invitau la teatru, la doctori. Dar Josef clătina doar din cap:
— Pentru ce? De dragul cui? Viața mea era cu ea.
Josef Abrhám a murit în somn, în casa sa din Mělník, la 16 mai 2022. Avea 82 de ani. Fiul l-a găsit dimineața — zăcea în pat cu un zâmbet pe față, strângând la piept fotografia soției.
sursa:Marcus de seara
