marți, 21 octombrie 2025

$$$

 Felicitări scriitorului anonim!!! 👍


,,- Punctul de vedere al maimuțelor asupra teoriei evoluționiste - din folclorul contemporan ...


Odată, o maimuţă din neamul Anecdotic, 

Venind la sfat pe-o creangă de arbore exotic,

 A zis: Atenţiune! Sunt foarte afectată! 

Tot circulă o vorbă, deloc adevărată 

Că omul ar descinde din buna noastră rasă. 

Ba chiar ideea asta îmi pare odioasă! 

Şi, zău, savantul Darwin, tot neamul ni-l jigneşte 

Când spune cum că omul cu noi se înrudeşte! 

Aţi pomenit vreodată divorţuri printre noi? 

Copii lăsaţi pe drumuri sau arme de război? 

Am inventat, noi, cipuri şi alte drăcării?

 Însemne sataniste, otrăvuri, şmecherii? 

Văzut-aţi pe vreunu, retras în jungla deasă, 

Ca să scornească arma distrugerii în masă? 

Tot ce lăsăm în urmă, când mai sărbătorim,

 E biodegradabil. Natura o-ngrijim.

 Iar omul otrăveşte, în fiecare zi, 

Păduri, câmpii şi ape, şi zările-azurii... 

N-avem starlete porno sau dive-travestiţi, 

Şi, orişice s-ar zice, nu suntem troglodiţi! 

Cine-a văzut în hoardă la noi bolnavi mintali,

 Drogaţi, lacomi de sânge sau homosexuali, 

Escroci, bandiţi, gherile sau vreo tutungerie? 

În neamul nostru nobil nu vezi aşa prostie! 

Noi n-avem mafii crude în stirpea noastră-aleasă, 

Nici terorişti, nici dogme, nici luptele de clasă... 

Cât am bătut eu jungla, scuzaţi, n-am observat 

În obştea maimuţească vreun cocotier privat. 

Urmând calea cea bună şi, evident, corectă, 

Adolescenţii noştri părinţii şi-i respectă. 

În ierarhia noastră, cum e firesc şi drept, 

Devine şef acela viteaz, agil, deştept, 

Capabil viaţa obştei s-o ţină, s-o păzească,  

De rele şi primejdii turma să şi-o ferească.. 

Adesea şeful nostru îşi riscă mândra blană, 

Ca turmei să-i găsească loc de dormit şi hrană. 

Pe când, priviţi! La oameni, ferească Domnul sfânt, 

Şefi sunt cei fără suflet şi fără de cuvânt, 

Corupţi, vicleni, jigodii, cu gura cât mai mare, 

Nebuni după putere şi după bunăstare! 

De turma lor n-au grijă nici cât un bob de mei, 

Contează doar averea şi înmulţirea ei. 

Nu veţi vedea vreodată, cât soarele şi luna, 

O minte de maimuţă dospind în ea minciuna. 

La om, tot ce înseamnă minciună, intrigi, ură 

Sunt legi de referinţă, a doua lui natură. 

Chiar dac-aş fi silită de vreun laborator, 

N-aş deveni vreun Iuda ori vreun informator... 

Şi iată înc-un lucru din lumea mea frumos: 

La noi nu se întâmplă război religios, 

Nici sfinte inchiziţii, nici libertăţi în lanţuri,

 Nici chefuri după care să ne culcăm prin şanţuri, 

Nici ordine mondială, şi nici naţionalism, 

Şi nici vreo îndoială ce-aduce ateism... 

E-ADEVĂRAT CĂ OMUL, ACEST BIPED, GUNOI, 

ARATĂ CA MAIMUŢA, DAR N-A DESCINS DIN NOI!” 🤔

$$$

 Bătrânețea e tristă!!


După ce am făcut cumpărăturile era ora 12, am ieșit din centrul comercial și căutam prin buzunare cheile de la mașină.


Nu erau în buzunar...aveam doar actele mașinii...

M-am întors în fuga prin toate magazinele pe unde umblasem, dar nimic, nu erau nici acolo.

Deodată, îmi dau seama că poate le-am lăsat în contact.

Aveam discuții cu soția că le mai uitam în contact câteodată.

M-am speriat, putea oricine să-mi fure mașina din parcare.


Am fugit în parcare și...NU ERA MAȘINA!!!!

Am sunat imediat la poliție. Le-am dat localizarea, descrierea mașinii, matrícula, le-am spus unde era staționată etc.

 Am mărturisit că am lăsat cheile în contact și că de-aia mi-a fost furată.


Și... de-abia atunci mi-am făcut curaj să o sun pe soția mea.

 

- Iubireee...(m-am balbait; întotdeauna-i zic “Iubire" în astfel de momente); 

- mi-am lăsat iar cheile in contact...și mi-au furat mașina...

Dintr-o dată s-a făcut liniște... atât de liniște că am crezut că s-a întrerupt apelul.


Dar, apoi, dintr-o dată o aud strigând la mine:


- Eu te-am dus la centru comercial azi dimineață și te-am lăsat acolo!


Iar s-a făcut liniște!!!

Rușinat dar fericit în același timp, îi zic:

 - Ce bine!, atunci vino să mă iei.


La care ea strigă și mai tare la mine: 

- NU POT!

- De ce?

- Nu pot să vin acum! O să vin dupa ce îl conving pe polițistul ăsta că eu nu am furat nicio mașină!!!! 

Sunt arestată!


(Autor necunoscut)

- —————————-

$$$

 ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️La vârsta de doar 5 ani, un copil a urcat pe scenă pentru a-și înlocui mama, care îşi pierduse vocea..... Se numea CHARLIE CHAPLIN....

    . Publicul râdea, aplauda, iar micuțul, emoționat și desculț, cânta cu toată inima, încercând să aducă bucurie acolo unde era tristețe. Nu știa atunci că acel moment avea să-i schimbe viața pentru totdeauna. Era anul 1894, într-o LONDRĂ plină de fum, foame și visuri frânte.

      CHARLIE provenea dintr-o familie de artiști săraci. Tatăl său, CHARLES CHAPLIN Sr., era cântăreț, dar viciul lui l-a ruinat. Mama lui, HANNAH CHAPLIN, fusese o femeie delicată și talentată, dar boala și sărăcia au doborât-o. După ce ea s-a îmbolnăvit, CHARLIE și fratele său mai mare, SYDNEY, au fost duși în orfelinate și case pentru săraci. „Am cunoscut foamea ca pe un vechi prieten”, avea să spună mai târziu. Dar chiar și în acea lume cenușie, băiatul visa la luminile scenei.

     -Pe străzile LONDREI, CHAPLIN imita trecători, vindea ziare și cânta pentru câțiva bănuți. Avea un talent natural de a face oamenii să râdă. La 8 ani, s-a alăturat unei trupe de copii actori, The Eight Lancashire Lads, unde a învățat disciplina scenei, ritmul și gesturile comediei mute. În spatele fiecărui zâmbet se ascundea însă o copilărie furată — o luptă continuă între supraviețuire și vis.

    -În 1910, la doar 21 de ani, CHAPLIN a plecat în Statele Unite cu o trupă de teatru britanică, Fred Karno Company. Era o lume nouă, plină de posibilități. În America, umorul lui vizual și expresivitatea l-au făcut remarcat imediat. Acolo avea să fie descoperit de studiourile Keystone, iar în scurt timp, destinul lui s-a transformat complet — din băiatul flămând de pe străzile LONDREI, devenea o stea a comediei mondiale.

   -În 1914, CHAPLIN a creat personajul care i-a adus nemurirea: Vagabondul (The Tramp) — cu joben, baston și mersul săltăreț. Era o combinație de eleganță și tristețe, un simbol al omului simplu, care cade, se ridică și zâmbește din nou. În filmele sale mute — The Kid, City Lights, Modern Times — a transformat suferința în artă. Publicul râdea, dar în adâncul fiecărui hohot se afla o lacrimă.

    -Deși faimos pentru tăcerea sa comică, CHAPLIN a rostit în 1940, în filmul "THE GREAT DICTATOR", unul dintre cele mai puternice discursuri din istorie:

„Mai mult decât mașini, avem nevoie de umanitate. Mai mult decât inteligență, avem nevoie de bunătate.”

   -Era vocea omului care cunoscuse foamea, umilința și războiul — un apel la compasiune venit de la cel care făcuse lumea să râdă fără cuvinte.

    -CHARLIE CHAPLIN a murit în 1977, la 88 de ani, în ELVEȚIAl, lăsând în urmă peste 80 de filme și o moștenire uriașă. A primit OSCARURI, distincții și admirația lumii întregi, dar cel mai important dar al lui a fost altul: puterea de a aduce speranță prin râs. El a dovedit că un copil care a urcat pe scenă din nevoie poate ajunge să urce în inimile oamenilor din întreaga lume.

    sursa:Dan Seu

preluare:Alexandru Cazan

     CONSIDERATIE,RESPECT!

$$$

 Fiica în vâstã de 16 ani îsi invitã tatãl și mama sã se aseze pe canapeaua din sufragerie pentru a le spune ceva:


– Mamã, tatã,….sunt însãrcinatã !


– Cine a putut fi porcul ordinar, nesimțitul, nenorocitul, animalul care și-a bãtut joc de tine? Dacã pun mâna pe el în clipa asta, îl omor !!!!! explodeazã mama fetei.


Foarte calmã, tânãra ia un celular și formeazã un numãr.


În mai puțin de 15 minute în fața casei frâneazã energic un „Ferrarri Scaglieti 612″ argintiu și, în mai puțin de 2 minute, în cadrul ușii apare un bãrbat elegant cu pãrul ușor grizonat, îmbrãcat într-un costum „Armani” impecabil, cu un imens


buchet de trandafiri în brațe :


– Iubitã doamnã, stimate domn, vã rog…


– Ce sã ne mai rogi mãgarule, pedofil nenorocit….Începe mama….


– ….sã mã ascultați….


– …care ți-ai bãtut joc de fructul tinereții copilului nostru….!!!


Condiția si poziția mea socialã nu-mi permit sã o iau de soție pe fiica dumneavoastrã. Dar, dacã copilul nãscut de aceasta va fi bãiat, va primi cadou de botez o fabricã de piese auto, un supermarket, un restaurant de lux, un apartament de 300 mp în centrul București-ului, o vilã pe litoral și o vilã la munte. Dacã va fi fatã, va primi la botez o fabricã de confecții, o casã de modã „haute couture”, un supermarket și deasemeni un apartament și câte o vilã la mare și la munte. Dacã vor fi gemeni, vor primi câte o fabricã de procesare a cãrnii, câte o fabricã de produse lactate, câte un apartament și câte un pachet de acțiuni „Gazprom” fiecare în valoare de 5 milioane €.


Dacã va pierde sarcina…


– I-o mai tragi odatã! Interveni tatãl…

$$$

 „Mulțumesc pentru cele patruzeci și cinci de ani de fericire” — ultimele cuvinte ale celei mai frumoase Cenușărese din lume.


În 9 iunie 2021, la Praga, s-a stins din viață femeia cunoscută în întreaga lume drept cea mai frumoasă Cenușăreasă din istoria cinematografiei. Libuše Šafránková a plecat lin, în brațele soțului care, timp de patruzeci și cinci de ani, i-a fost un adevărat prinț — nu unul de pe ecran, ci din viața însăși.


Povestea lor a început ca un basm și s-a sfârșit ca un basm. Doar că, spre deosebire de filme, acesta a fost unul adevărat. Fetița de cinci ani Libuše stă în fața oglinzii din dormitorul părinților, cu o cuvertură a mamei aruncată peste umeri:


— Sunt prințesă! Sunt prințesă! — se rotește ea, iar țesătura se înalță precum o mantie regală.

— Libuše, încetează cu prostiile! — strigă mama din bucătărie. — Vino la masă!


Dar fetița nu aude. Ea e deja în lumea ei, unde există castele, prinți și fericire fără sfârșit.


Părinții ei — profesorul de muzică Miroslav Šafránek și instructoarea de croitorie Libuše Grubanová — erau oameni practici. Când fiica lor, la zece ani, a declarat că va deveni actriță, au zâmbit neîncrezători. Când, la unsprezece ani, s-a înscris la un cerc de teatru, au ridicat din umeri.


Dar când eleva de clasa a cincea a dispărut de acasă și s-a întors abia seara, povestind că a fost la studiourile „Barrandov” din Praga, părinții au înțeles că e ceva serios.


— Libuše, ai înnebunit! — tatăl era furios. — Cum ai putut pleca fără permisiune?

— Tată, — i-a răspuns ea, privindu-l cu ochii ei mari și cenușii, — trebuia să încerc. Știu că voi fi actriță. Știu!


În vocea ei era o asemenea certitudine, încât Miroslav Šafránek a oftat și s-a resemnat. Dacă e destin, atunci să fie destin.


La școala de teatru din Brno, Libuše era cea mai bună elevă. Profesorii nu remarcau doar frumusețea ei — în Cehoslovacia frumusețea nu era o raritate — ci și sinceritatea cu care trăia fiecare rol.


— Ea nu joacă, — spunea pedagogul ei, — ea trăiește pe scenă. Este un dar.


Primul ei rol important a fost Julieta, pe scena Teatrului Mahen. Avea doar optsprezece ani când a pășit în lumina reflectoarelor, iar sala a amuțit. Era atât de firească în pielea eroinei shakespeariene, încât părea că pentru asta se născuse.


După spectacol, un critic în vârstă s-a apropiat de ea:


— Domnișoară, sunteți îndrăgostită?

— Nu, — a răspuns sincer Libuše.

— Păcat. Când veți iubi cu adevărat, veți deveni o mare actriță.


Și a avut dreptate. Dar până la întâlnirea cu dragostea adevărată mai erau câțiva ani.


Toamna anului 1972. Regizorul Václav Vorlíček căuta deja de o lună actrița pentru rolul principal din filmul „Trei alune pentru Cenușăreasă”. Văzuse sute de fete, dar niciuna nu se potrivea.


— Trebuie să fie specială, — îi spunea el asistentului. — Nu doar frumoasă. Trebuie să radieze bunătate, dar să aibă și caracter. Trebuie să fie autentică.


Și atunci, la ușa castingului, a bătut cu sfială o tânără de nouăsprezece ani de la teatrul praghez „Clubul Dramatic”. Libuše Šafránková venise aproape din întâmplare — convinsă de o prietenă.


— Intrați, — spuse Vorlíček, fără să-și ridice privirea din hârtii.

Libuše păși înăuntru, iar regizorul ridică ochii. Timpul se opri.


— Doamne Dumnezeule, — șopti el. — Ea este. Cenușăreasa mea.


Mai rămăsese însă o probă — cea mai importantă. Eroina trebuia să știe să călărească.


— Știți să vă țineți în șa? — întrebă Vorlíček.


— Desigur, — răspunse Libuše cu încredere, deși încălecase un cal doar de câteva ori în viață.


A doua zi, în grajd, a arătat o grație și un curaj atât de firești, încât orice îndoială s-a risipit. Libuše Šafránková era Cenușăreasa.


„Trei alune pentru Cenușăreasă” a devenit un basm de iarnă — nu doar prin poveste, ci și prin destin. Și astăzi, în Cehia, Germania și multe alte țări, filmul este difuzat neapărat de Crăciun.


Partenerul de film al lui Libuše a fost Pavel Trávníček. Tânărul actor s-a îndrăgostit nebunește de Cenușăreasa lui încă din prima zi de filmare.


— Libuše, — mărturisea el mulți ani mai târziu, — era fata visurilor mele. Când filmam scenele de dans de la bal, uitam că era doar un rol. Pentru mine era real.


Dar Libuše nu i-a împărtășit sentimentele.


Când „Trei alune pentru Cenușăreasă” a ajuns pe ecrane, succesul a depășit orice așteptare. Milioane de oameni din zeci de țări au urmărit filmul. Libuše Šafránková s-a trezit celebră.


Scrisorile fanilor soseau cu sacii. Băieți din întreaga lume îi trimiteau declarații de dragoste. Fetițele visau să semene cu ea. Iar Libuše se simțea copleșită de acest vârtej al gloriei.


— Nu înțeleg ce se întâmplă, — i-a mărturisit unei prietene. — Ieri eram doar o actriță obișnuită, iar astăzi mă recunoaște toată lumea...


— Ai devenit un simbol, — i-a explicat prietena. — Ai întruchipat visul a milioane de femei despre iubirea adevărată.


Și câtă dreptate avea.


Josef Abrhám era vedeta teatrului praghez „Clubul Dramatic”. Carismatic, talentat, cu trăsături aristocratice — exact așa trebuia să fie un adevărat prinț. Născut în 1939 într-o familie cu bogate tradiții culturale, bunicul său fiind un celebru dramaturg slovac.


Când în 1972 a sosit în teatru o tânără actriță din Brno, Josef nu i-a acordat la început prea multă atenție. Frumoasele actrițe erau ceva obișnuit. Dar, treptat, a început să observe la Libuše ceva aparte.


— Era altfel decât celelalte, — își amintea Josef. — Sinceră, fără cochetărie actoricească. Când râdea, aveai impresia că lumea întreagă se luminează.


Primele luni au fost doar colegi. Josef o ajuta pe tânăra actriță să se acomodeze în teatru, îi oferea sfaturi, îi dezvăluia tainele meseriei. Libuše îl asculta cu admirație — acest bărbat știa atât de multe!


Momentul de cotitură a venit la repetiția „Pescărușului” de Cehov. Libuše o interpreta pe Nina Zarecinaia, iar Josef — pe Trigorin. În timpul scenei de mărturisire dintre personajele lor, ceva s-a schimbat.


— Libuše, — îi spuse regizorul după repetiție, — astăzi ați jucat ca o femeie îndrăgostită.


— Am jucat-o pe Nina, — protestă actrița.


— Nu, — zâmbi regizorul, — v-ați jucat pe dumneavoastră.


În seara aceea, Josef a însoțit-o pe Libuše până acasă. Mergeau în tăcere prin Praga acoperită de zăpadă. La intrarea în bloc, el se opri brusc:


— Libuše, eu…


— Da? — îl privi ea cu ochii ei imensi.


— Voiam doar să spun că sunteți… că sunteți o actriță foarte talentată.


Nu avu curajul să-și mărturisească sentimentele. Încă.


Între 1973 și 1976, relația lor a rămas una ciudată. Oficial erau colegi și prieteni. Dar toți din teatru vedeau cum Josef o privea pe Libuše, câtă grijă avea de ea.


Apoi a izbucnit succesul filmului „Trei alune pentru Cenușăreasă”. Libuše devenise o celebritate mondială, era invitată la filmări în diverse țări, iar printre admiratorii ei se numărau regizori și actori renumiți.


— Josef era cumplit de gelos, — își amintea o colegă de teatru. — Dar nu lăsa să se vadă. Doar fața i se împietrea când vreun bărbat încerca să o curteze pe Libuše.


Iar ea părea să nu observe pe nimeni altcineva. Pentru ea exista doar Josef. Dar el tăcea în continuare.


Atunci ea a făcut un gest îndrăzneț.


— Josef, — i-a spus după un spectacol, în ianuarie 1976, — trebuie să vorbim.


S-au așezat în sala goală a teatrului. Libuše a tăcut mult timp, apoi a izbucnit deodată:


— Aveți de gând să vă căsătoriți cu mine sau nu?


Josef rămase fără glas în fața acelei francheți.


— Libuše, eu…


— Fiindcă dacă nu, spuneți-o clar. Nu voi mai aștepta.


— Ați așteptat? — întrebă el încet.


— Trei ani, — mărturisi ea.


Josef se ridică, păși spre ea și, chiar acolo, în stalul teatrului, îngenunche:


— Libuše, vrei să fii soția mea?


Nunta lor a fost modestă — așa cum își doriseră. Fără vâlvă, fără jurnaliști. Doar prieteni apropiați și familie.


— Ne-am dorit ca acea zi să ne aparțină doar nouă, — avea să explice mai târziu Libuše. — Destul că restul vieții îl trăim sub ochii publicului.


După nuntă, tinerii soți s-au mutat într-un apartament mic din centrul Pragăi. Josef a insistat ca locuința să fie amenajată după gustul ei:


— Tu ești prințesă, — glumea el, — iar prințesele trebuie să trăiască frumos.


La 23 martie 1977 s-a născut fiul lor, botezat Josef, după tatăl său. Libuše era în culmea fericirii.


— Acum am doi prinți, — spunea ea, legănându-și copilul în brațe.


Încă din primele zile ale mariajului, au stabilit reguli stricte:


— Despre viața noastră privată nu va ști nimeni, — spuse Josef. — Suntem actori, pe scenă dăruim publicului emoțiile noastre. Dar casa — casa este sacră.


Libuše l-a susținut fără rezerve. În interviuri răspundea mereu la fel:


— Despre familie nu vorbesc. Este teritoriul nostru personal.


Când jurnaliștii insistau, ea zâmbea cu acel zâmbet de Cenușăreasă și îndrepta discuția spre artă.


— Care este secretul fericirii voastre conjugale? — au întrebat-o odată.


— Faptul că suntem încă îndrăgostiți unul de celălalt, — a răspuns simplu.


Și era adevărat. Colegii povesteau că, chiar și după decenii, Josef o întâmpina după fiecare spectacol cu un buchet de flori. Iar Libuše îl căuta mereu din priviri în sală — pentru ea conta să știe că el o vede jucând.


Lucrau împreună, dar nu concurau niciodată. Când Libuše primea propuneri pentru roluri importante, se sfătuia negreșit cu soțul:


— Josef, crezi că ar trebui să accept filmul acesta?


— Dacă te atrage, acceptă, — îi răspundea el mereu. — Eu voi ține cu tine.


La începutul anilor ’90, cariera lui Libuše a început să stagneze. Rolurile de prințesă se terminaseră, iar cele dramatice erau rare. Multe actrițe din generația ei au căzut în depresie, unele au părăsit profesia.


— Credeam că totul s-a sfârșit, — avea să mărturisească mai târziu Libuše. — Dar Josef mi-a spus: „Nimic nu s-a sfârșit. Doar urci la un alt nivel. Prințesele devin regine.”


În anii 2000, soții au început să apară tot mai rar în public. Josef a început să aibă probleme de sănătate — tulburări neurologice care îi îngrădeau treptat mișcările. Libuše i-a devenit principalul sprijin și îngrijitor.


— Ne-am jurat credință la bine și la rău, — spunea ea. — Acum este rândul meu să am grijă de el.


În primăvara lui 2009, Libuše a dispărut brusc de pe ecrane și din teatru. Oficial, s-a anunțat „suspendarea temporară a proiectelor din motive de sănătate”.


— Ce se întâmplă cu Libuše? — întrebau fanii.


— Doar e obosită, — răspundeau reprezentanții ei. — Se va întoarce curând.


Dar apropiații știau adevărul: la Libuše fuseseră descoperite probleme grave de sănătate. Ce anume — familia nu a dezvăluit, însă Josef, în acele luni, aproape că nu părăsea locuința.


Libuše a petrecut câteva luni în spital. Josef venea la ea în fiecare zi, în ciuda propriilor dificultăți de deplasare.


— Nu o voi lăsa singură, — le-a spus medicilor când aceștia i-au propus să se odihnească acasă. — Unde este ea, sunt și eu.


La sfârșitul lui 2009, starea lui Libuše a început să se îmbunătățească. S-a întors la lucru, dar a devenit mult mai selectivă în alegerea rolurilor.


— Boala m-a schimbat profund, — mărturisea ea într-unul dintre rarele interviuri. — Am înțeles că timpul e prețios. Trebuie să prețuim fiecare zi.


În decembrie 2013, Libuše a primit o misiune de onoare — să aprindă luminile bradului principal al Pragăi. Treizeci de mii de oameni s-au adunat în Piața Orașului Vechi ca să-și vadă actrița iubită.


— Libuše! Libuše! — scandau mulțimile.


Ea a pășit pe scenă, a zâmbit cu acel zâmbet al Cenușăresei și a apăsat butonul. Bradul s-a aprins în mii de lumini, iar oamenii plângeau de emoție.


Nimeni nu știa că acela avea să fie unul dintre ultimele ei apariții publice.


În primăvara lui 2014, după un control de rutină, medicii i-au dat o veste cumplită: cancer pulmonar.


— Cât timp mai am? — a întrebat ea.


— Dacă tratamentul decurge bine, puteți trăi mulți ani, — i-a răspuns oncologul.


— Iar fără tratament?


— Libuše, — interveni Josef, — noi vom lupta.


Prima operație a reușit. Libuše a petrecut o lună în spital, iar Josef nu s-a desprins nicio clipă de lângă ea. Asistentele își aminteau cum dormea pe un scaun, ținându-i mâna.


Până atunci, starea lui Josef se agravase serios. Boala îl țintuise într-un scaun cu rotile. Dar el refuza cu îndârjire orice ajutor din afară:


— Pe Libuše o pot îngriji doar eu, — îi spunea fiului. — Nimeni altcineva nu o înțelege așa cum o înțeleg eu.


Imaginea era deopotrivă tulburătoare și sfâșietoare: o femeie bolnavă îngrijește un bărbat imobilizat, iar el, la rândul său, o sprijină în lupta cu cancerul.


— Erau ca doi soldați răniți, care se sprijină reciproc în ultimul lor război, — povestea medicul lor de familie.


În 2020, i s-a propus lui Libuše rolul Reginei într-un basm intitulat „Puiul de mamut”. A ezitat mult, apoi a refuzat.


— Nu mai pot, — le-a mărturisit ea producătorilor. — Iertați-mă.


A fost un semnal limpede pentru cei apropiați: puterile lui Libuše se topeau. Cancerul avansa în ciuda tuturor tratamentelor.


În ultimele luni abia se mai ridica din pat. Josef, în scaunul său cu rotile, era mereu lângă ea — îi citea, îi spunea povești, sau pur și simplu îi ținea mâna.


Pe 7 iunie 2021, Libuše a împlinit 68 de ani. Ziua de naștere a fost sărbătorită acasă, în cerc restrâns. Fiul a venit cu nepoții, sora, Miroslava, a adus un tort.


Pe 8 iunie, starea ei s-a înrăutățit brusc. Medicul, după ce a consultat-o, i-a spus încet lui Josef:


— Pregătiți-vă. Se poate întâmpla în orice clipă.


Noaptea dintre 8 și 9 iunie, Josef a petrecut-o lângă soția sa. S-a mutat din scaunul cu rotile pe pat și a strâns-o în brațe.


Dimineața zilei de 9 iunie, la ora 6:30, inima marii actrițe s-a oprit. A murit în brațele soțului ei, așa cum trăise — în iubire.


Josef cel tânăr a sosit la o jumătate de oră după telefonul tatălui său. L-a găsit stând în scaunul cu rotile, lângă pat, ținând încă mâna soției fără viață.


— Tată… — a șoptit fiul.


— A plecat, — a murmurat Josef, fără să-i dea drumul. — Prințesa mea a plecat.


Apoi a ridicat privirea spre el:


— Știi ce mi-a spus în ultimele clipe?


— Ce?


— „Îți mulțumesc pentru patruzeci și cinci de ani de fericire.” Și eu n-am mai apucat să-i răspund la fel.


Vestea morții lui Libuše Šafránková a făcut înconjurul lumii în câteva ore. În Cehia a fost declarată zi de doliu. Oamenii au adus flori la teatrul „Clubul Dramatic”, acolo unde îi începuse cariera.


— A murit cea mai frumoasă femeie a țării noastre, — a scris principalul ziar ceh.


— Ne-am pierdut Cenușăreasa, — a anunțat televiziunea națională.


După înmormântarea soției sale, Josef Abrhám parcă s-a frânt. Acest bărbat puternic, care trecuse prin război și își clădise o carieră actoricească strălucită, nu a mai putut suporta pierderea femeii iubite.


— Se stingea pe zi ce trecea, — povestea fiul. — Nu mai mânca, abia dacă vorbea. Privea mereu fotografiile ei.


Prieteni încercau să-l înveselească, îl invitau la teatru, la doctori. Dar Josef clătina doar din cap:


— Pentru ce? De dragul cui? Viața mea era cu ea.


Josef Abrhám a murit în somn, în casa sa din Mělník, la 16 mai 2022. Avea 82 de ani. Fiul l-a găsit dimineața — zăcea în pat cu un zâmbet pe față, strângând la piept fotografia soției.

sursa:Marcus de seara

$$$

 Dr. Daniel Danielopolu, medicul care a 

ascultat viața din spatele bătăilor inimii


"Într-o zi de primăvară a anului 1884, la București, s-a născut Daniel Danielopolu, fiul unui profesor de la Facultatea de Drept. 

După absolvirea liceului Sfântul Sava, în 1900 a devenit student la Medicină, atras nu doar de dorința de a vindeca, ci și de curiozitatea de a înțelege. 

În 1910 a devenit doctor în medicină, iar doi ani mai târziu și-a publicat prima lucrare științifică- Tulburările ritmului cordului - un studiu care anunța un tânăr savant preocupat de „muzica” interioară a inimii.


În timpul Primului Război Mondial, Dr. Danielopolu a condus un spital pentru bolnavii de tifos exantematic. Într-o perioadă în care boala făcea ravagii, el a îmbinat observația clinică cu cercetarea de laborator, încercând să înțeleagă mecanismele bolii, nu doar simptomele ei. În 1919 a publicat la Paris o monografie dedicată tifosului, o lucrare care a fost reeditată în mai multe rânduri și care a stat la baza tratamentelor ulterioare ale acestei boli cumplite. 


În 1918 a devenit profesor la Facultatea de Medicină din București, post pe care l-a deținut până la sfârșitul vieții, devenind unul dintre formatorii de școală medicală ai României moderne.


A fost un inovator într-o epocă în care medicina încă se afla la granița dintre empiric și științific. Dr. Danielopolu a studiat interacțiunile dintre sistemul nervos somatic și cel vegetativ, descoperind cum acestea comunică și se influențează reciproc. A fost printre primii care au înțeles organismul ca pe un sistem complex de semnale și reacții - o idee ce avea să deschidă drumul către biocibernetica modernă și către înțelegerea organismului ca sistem autoreglator. 

Metoda viscerografică, testele cu atropină și proba ortostatică, concepute de el, au oferit medicilor instrumente de diagnostic și tratament mai fine, salvând nenumărate vieți prin identificarea mai rapidă a disfuncțiilor cardiace și circulatorii.


Prin cercetările sale, Danielopolu a adus contribuții esențiale la înțelegerea anginei pectorale și a insuficienței cardiace. El a propus administrarea fracționată a strofantinei, un tratament care a redus semnificativ riscurile în terapia afecțiunilor cardiace. 

A introdus conceptul de „farmacodinamică nespecifică”, observând că medicamentele nu acționează doar asupra unui organ, ci asupra întregului sistem biologic. 

Aceste observații au devenit, decenii mai târziu, fundamentul medicinei sistemice și al farmacologiei moderne. De asemenea, prin studiile sale despre acetilcolină, a anticipat înțelegerea neurotransmițătorilor - un domeniu care astăzi explică multe dintre bolile neurologice și psihice.


Doctorul Danielopolu a fost și un constructor de instituții. În 1935 a propus înființarea Academiei de Medicină, devenind secretarul ei permanent. 

În 1948 a pus bazele Institutului de Fiziologie Normală și Patologică, care astăzi îi poartă numele - un loc unde știința, experimentul și clinica s-au întâlnit sub același acoperiș. A fost ales membru titular al Academiei Române în 1938 și a fost recunoscut de academiile de medicină din Paris, Madrid și Buenos Aires. 

În plan civic, a semnat în 1944, alături de alți intelectuali, un memoriu prin care cerea ieșirea României din alianța cu Germania nazistă, dovedind că un savant poate fi și un om de conștiință.


Când s-a stins din viață, în aprilie 1955, Daniel Danielopolu lăsa în urmă nu doar cărți și teorii, ci o viziune despre ce înseamnă medicina: un dialog între viață și rațiune. A schimbat felul în care medicii privesc corpul uman, nu ca pe o sumă de organe, ci ca pe o rețea vie de echilibre și informații. 

Moștenirea sa se regăsește astăzi în toate ramurile medicinei moderne care se bazează pe înțelegerea sistemică a organismului. 

A fost, cu adevărat, o lumină a epocii sale și un reper pentru oricine crede că știința poate fi o formă de umanitate."

$$$

 La 21 octombrie:

- Marea Britanie - Ziua luptei de la Trafalgar. Pe 21 octombrie 1805, flota britanică a obţinut o strălucită victorie împotriva forţelor navale franco-spaniole

- 1520: Ferdinand Magellan descoperă strâmtoarea care-i va purta numele Strâmtoarea Magellan se află la sudul Americii de Sud, ocolind numeroase insule şi despărţind America de Sud (Chile şi Argentina) de Ţara de Foc (Tierra del Fuego).

- 1650: S-a născut Jean Bart, amiral francez (d. 27.04.1702) Jean Bart (1650-1702) a fost un amiral francez născut la Dunkerque. A servit iniţial sub ordinele amiralului olandez Ruyter după care a devenit corsar al Marinei Regale Franceze. A devenit celebru participând la numeroase lupte navale în care obţinut succese asupra olandezilor şi englezilor. Numai în confruntările din 1674-1675 a capturat peste 20 de nave olandeze. Regele Ludovic al XIV-lea al Franţei l-a înnobilat (1694) şi l-a numit comandant de escadră (1697).

- 1680: „Comedia franceza" a fost fondată prin hotărârea lui Louis XIV-lea privind fuzionarea a doua trupe pariziene ale vremii. 

- 1754: S-au inaugurat primele şcoli din Blaj, nucleul viitorului seminar şi gimnaziu. Din acest moment, Blajul a devenit centrul învăţământului românesc din Transilvania.

- 1760: S-a născut pictorul şi gravorul japonez Katsusika Hokusai (m. 1849). Creatia realista a maestrului a influentat esenţial dezvoltarea artei universale de la sfârşitul sec. 18 începutul sec. 19 (d.1849).Născut în capitala Edo (actualmente Tokio) cu prenumele Tokitarō, a folosit în timpul vieţii mai multe pseudonime, numele de Hokusai începând să îl folosească în 1796. Din 1798 îşi va semna picturile şi stampele cu numele Hokusai, ilustraţiile publicate pe bani proprii le va semna cu numele Tasumasa, ilustraţiile unor scrieri de ficţiune le va semna cu numele de Tokitarō, iar alte stampe sau cărţi comerciale le va semna cu numele de Kakō (sau Sorobeku). În 1800 începe să îşi spună Gakyōjin Hokusai („Hokusai cel nebun după pictură”).

- 1772: S-a născut Samuel Taylor Coleridge, poet, estetician şi critic literar englez; fondator al „Şcolii lacurilor" (m.25.VII.1834). Samuel Taylor Coleridge (d. 25 iulie 1834) a fost un poet, critic literar şi filozof englez, care a pus bazele, alături de prietenul său William Wordsworth, mişcării romantice în Anglia, fiind de asemenea unul dintre „Lake Poets” („Poeţii lacului”). Este cunoscut în primul rând pentru poemele sale „The Rime of the Ancient Mariner” precum şi pentru opera sa majoră în proză „Biographia Literaria”.

- 1790: S-a născut Alphonse de Lamartine, scriitor (unul dintre iniţiatorii poeziei romantice franceze) şi om politic francez (ministru de externe al Guvernului provizoriu în 1848); a sprijinit revoluţionarii din Principatele Române. Alături de Victor Hugo şi de Alfred de Vigny, a fost unul dintre iniţiatorii poeziei romantice franceze.A scris o poezie a emoţiilor delicate, spiritualizate, remarcabilă prin lirismul melancolic şi contemplativ, datorat aspiraţiei nostalgice către timpul trecut, retrăirea elegiacă a iubirii, consonanţa dintre natură şi starea sufletească a eului liric.

- 1797: A fost lansată la apă USS Constitution, o fregată americană. A fost cea mai impresionantă navă din clasa ei la acea vreme (56 de tunuri), luand parte la numeroase bătălii navale.

- 1805: Bătălia navală de la Trafalgar (pe coasta spaniolă a Atlanticului), în timpul celei de-a doua coaliţii antinapoleoniene; victorie a flotei engleze, comandate de amiralul Horatio Nelson (care-şi va pierde viaţa în luptă), asupra flotei combinate franco-hispanice, conduse de amiralul Villeneuve; Napoleon pierde definitiv războiul pe mare şi este nevoit să instituie blocada continentală.

- 1805: A murit amiralul britanic Horatio Nelson; victorii asupra flotelor spaniolă, daneză şi franceză; comandant al flotei din Mediterana (din 1803); a distrus definitiv flota franceză în bătălia de la Trafalgar, dar a fost ucis în luptă (n. 1758)

-1813:S-a născut Prinţesa Josephine de Baden, mama regelui Carol I al României (d. 28.02.1869) 

-1833: S-a născut Alfred Nobel, chimist şi industriaş suedez, inventatorul dinamitei şi fondatorul Premiului Nobel (d. 1896)Alfred Nobel (n. Stockholm - d. 10 decembrie 1896, San Remo, în Italia) a fost un chimist, inventator şi om de afaceri suedez.A brevetat peste 355 de invenţii, printre care cauciucul sintetic, pielea artificială şi mătasea sintetică.Premiile Nobel au fost create de savantul şi omul de afaceri suedez Alfred Nobel, care, în testamentul său, a întemeiat o fundaţie cu scopul ca veniturile imensei sale averi să fie oferite în fiecare an sub formă de premii celor care, în anul precedent, au adus cele mai mari servicii umanităţii.Premiile Nobel sunt decernate de instituţiile:

Academia Regală de Știinţă din Suedia:

 Premiul Nobel pentru Fizică

 Premiul Nobel pentru Chimie

 Premiul Nobel pentru Economie

Institutul Carolina din Stockholm - Premiul Nobel pentru Medicină

Academia Suedeză - Premiul Nobel pentru Literatură

Comitet alcătuit din 5 persoane alese din Parlamentul Norvegiei - Premiul Nobel Pentru Pace

Primele premii Nobel au fost acordate la 10 decembrie 1901, după moartea creatorului lor. Ele constau din: o medalie, o diplomă si o sumă de bani, care la început a fost in valoare de 40.000 dolari SUA, iar apoi a crescut la 1.000.000 dolari SUA.

- 1843: S-a nascut sculptorul rus Mark Antokolski; a realizat o serie de portrete istorice. Dintre cele mai reusite mentionam sculpturile „Ivan cel Groaznic”, „Petru I”, „Ermak”.

- 1846: S-a născut scriitorul italian Edmondo De Amicis. Edmondo De Amicis (d. 11 martie 1908) a fost un scriitor, jurnalist şi pedagog italian. Literatura sa are o tematică socială şi educativă.

- 1858: La Paris se danseaza pentru prima data celebrul Can–Can 

- 1866: A avut loc premiera operei „Viaţa pariziană” de Jacques Offenbach. Scrisa în patru acte, după un libret original de H. Meilhac si L. Halevy, opera a fost pusă în scenă, pentru prima oară, la Palatul Regal din Paris 

- 1871: S-a constituit Societatea Filarmonică din Timişoara

- 1879: S-a născut compozitorul francez Joseph Canteloube (m. 1957)

- 1879: Thomas Alva Edison a testat cu succes primul bec electric durabil şi practic din punct de vedere comercial, la laboratorul lui din Menlo Park, New Jersey. 

- 1884: S-a născut Theofil Sauciuc-Săveanu, istoric şi om politic ţărănist (deputat, senator, ministru); s-a remarcat ca istoric al antichităţii greco-romane şi ca epigrafist; între anii 1925 şi 1940 a dat la iveală, în urma unor ample săpături arheologice, ruinele oraşului Callatis; membru corespondent al Academiei Române (m. 1971)   

- 1885: S-a născut compozitorul austriac Egon Wellesz (m. 1974) 

- 1891: S-a născut Perpessicius (Dimitrie S. Panaitescu), critic şi istoric literar, poet român (d. 1971). Perpessicius - Dumitru S. Panaitescu (n. Brăila, d. 29 martie 1971, Bucureşti) a fost un istoric şi critic literar, folclorist, eseist şi poet român, cercetător şi editor al operei eminesciene, membru titular al Academiei Române.

- 1897: S-a dat în folosinţă clădirea Teatrului Naţional din Iaşi, operă a arhitecţilor Fellner şi Helmer. În anul 1970 i s-a adăugat o nouă aripă.

- 1904: S-a născut prozatorul Eugen Bălan (m. 1968) 

- 1917: S-a născut Dizzy Gillespie, renumit interpret american de jazz (m. 1993)

- 1918: S-a născut, la Bucureşti, Dan Duţescu (d.1992), traducător român. Specialist în anglistică. A făcut numeroase traduceri din Shakespeare. Din Chaucer dă o ediţie a Povestirilor din Canterbury (1964). Dan Duţescu (d. 26 septembrie 1992) a fost un profesor de limba şi literatura engleză al Universităţii din Bucureşti, traducător, şi membru al Uniunii Scriitorilor din România.A fost unul dintre cei mai cunoscuţi specialişti în limba şi literatura engleză din România, efectuând stagii de specializare la catedrele universităţilor din Londra şi Cambridge. Opera sa principală este Limba engleză fără profesor, reeditată într-un număr mare de ediţii, aceasta rămânând, pentru generaţii de cursanţi, principalul manual de învăţare al limbii engleze.A colaborat la multe traduceri cu Leon Leviţchi.

- 1923: Avionul ANT-1 construit de A.N.Tupolev a realizat primul său zbor 

- 1924: S-a născut cântăreaţa de origine cubaneză Celia Cruz, considerată „regina salsei" (m. 2003)

- 1924: A murit Joseph Martin Marsick, violonist şi profesor belgian (n. 1848)

- 1925: S-a născut Virginia Zeani, soprană italiană de origine română, una dintre cele mai mari artiste lirice ale secolului XX. 

- 1931: S-a născut Silvia Kerim, scriitoare, ziaristă şi realizatoare de programe pentru radio şi televiziune. 

- 1931: A murit scritorul Arthur Schnitzler. Recurgând la tehnica literară a monologului interior, el a reuşit transpunerea principiilor psihanalizei în literatură („Locotenentul Gustl”, „Domnişoara Else”) (n. 15.05.1862). 

- 1932: Apare Legea pentru organizarea Caselor de Economii şi Cecuri Poştale (C.E.C.), ca instituţie publică garantată de stat, cu sediul la Bucureşti, la care se depuneau disponibilităţile populaţiei

- 1933: S-a născut actriţa Simona Bondoc. 

- 1936: S-a născut Vartan Arachelian, ziarist şi scriitor, realizator de programe pentru radio şi televiziune

- 1940: Începe „Proiectul Manhattan" având ca obiectiv crearea bombei atomice americane.  

- 1940: S-a născut publicistul Dumitru Tinu; director al cotidianului „Adevărul" (1991-2002) şi preşedinte al Clubului Român de Presă (1998-2002) (m. 2003) 

- 1942: S-a născut economistul american Christopfer Albert Sims; a câştigat, împreună cu economistul american Thomas Sargent, premiul Nobel pentru Economie pe 2011, pentru progresul înregistrat în cercetarea relaţiilor dintre măsurile de politică economică şi impactul lor asupra economiei reale.

- 1945: S-a născut Nikita Mihalkov, actor şi regizor rus de film, una dintre cele mai puternice personalităţi artistice ale cinematografului sovietic din anii ’70 - ‘80 ai secolului XX . Pentru filmul „Soare înşelător”, în 1994 a primit Marele premiu al juriului de la Cannes şi Oscarul pentru film strain.

- 1949: Înfiintarea Uniunii Compozitorilor din România

- 1957: Apare filmul „Jailhouse Rock" cu Elvis Presley în rol pricipal

- 1957: S-a născut Wolfgang Ketterle, fizician german Wolfgang Ketterle (n. Heidelberg, RFG) este un fizician german şi profesor de fizică la Massachusetts Institute of Technology (MIT). În 2001, Ketterle a devenit laureat al Premiului Nobel pentru Fizică împreună cu Carl Wieman şi Eric Cornell pentru realizarea condensării Bose-Einstein în atomi alcalini şi pentru studii preliminare fundamentale asupra proprietăţilor condesatelor.

- 1959: A fost deschis Muzeul Solomon Guggenheim (Muzeul de Artă Modernă) din New York, construit între anii 1956 şi 1959, după proiectul renumitului arhitect Frank Lloyd Wright. Muzeul din New York este primul dintr-o reţea de muzee de artă realizate de Fundaţia ce poartă numele colecţionarului american de artă Solomon Guggenheim (1861-1949) şi pe care a înfiinţat-o în anul 1937; celelalte muzee se află la Veneţia, Bilbao, Berlin şi Las Vegas

- 1960: Primul submarin nuclear britanic, HMS Dreadnought, a fost lansat de regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii. 

 1961: A încetat din viaţă, la Bucureşti, Constanţa Erbiceanu (n.1874), muziciană română. Fiică a istoricului Constantin Erbiceanu (1838-1913), membru al Academiei Române. A fost profesoară la Catedra de Pian a Conservatorului de Muzică din Bucureşti şi şi-a adus contribuţia la făurirea şcolii pianistice din România. A fost distinsă cu titlul de „Artistă Emerită”. 

- 1969: A murit matematicianul polonez Waclaw Sierpiňski; considerat creatorul şcolii matematice în Polonia; în anul 1932 a predat la Facultatea de Ştiinţe din Cluj; membru corespondent (1932) şi apoi membru de onoare străin (1934) al Academiei Române (n. 1882)

- 1972: A încetat din viaţă, la Bucureşti, George Demetru Pan (n.1911), scriitor român. Cele mai valoroase poezii sunt cuprinse în volumul Ultima Thule (1970). A tradus de Jorge Amado, Pablo Neruda, Edgar Wallace etc. 

- 1974: A fost inaugurat Centrul Naţional de Fizică Bucureşti. 

- 1976: S-a născut gimnasta Lavinia Miloşovici, dublă campioană olimpică (Barcelona, 1992) şi campioană mondială (1991, 1993)

- 1980: A murit (în Germania) Pamfil Şeicaru, publicist, memorialist, prozator; în 1928 a întemeiat, la Bucureşti, ziarul „Curentul", care l-a consacrat ca pe un redutabil analist politic şi ca pe unul dintre cei mai temuţi polemişti din România; după 1944 a trăit în Spania şi Germania (n. 1894) 

- 1984: A murit regizorul francez de film François Truffaut, figură reprezentativă a „Noului val francez" („Noaptea americana”, „Farenheit”, „Ultimul metrou”, „De-ar veni odata duminica”) (n. 1932)

- 1984: A murit actorul Ion Finteşteanu. Ion Finteşteanu (n. 18 martie 1899, Bucureşti - d. Bucureşti) a fost un celebru actor român de teatru şi de film. A făcut parte din trupa Teatrului Naţional din Bucureşti (1921-1984), fiind numit membru de onoare al acestui teatru (1971). În paralel cu activitatea artistică, a fost profesor universitar la Facultatea de Teatru din cadrul Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică şi şef al catedrei Arta actorului. A fost distins cu titlul de Artist al Poporului.

- 1992: S-a inaugurat Centrul Cultural Românesc de la New York. 

- 1993: A avut loc reuniunea NATO de la Travemunde, în Germania. Secretarul de Stat american al Apărării, Les Aspin, a lansat propunerea realizării unui „parteneriat pentru pace”, între NATO şi ţările din Europa Centrală şi de Est 

- 1996: A murit Oleg Danovski, întemeietorul şcolii naţionale de balet modern; fondatorul şi directorul primului teatru de balet al ţării. Oleg Danovski (n. 9 februarie 1917, Vosnesensk, Ucraina) a fost un dansator şi coregraf român, întemeietorul şcolii româneşti de balet modern, fondatorul şi directorul primului teatru de balet din România, instituţie care astăzi îi poartă numele - Teatrul Naţional de Operă şi Balet „Oleg Danovski" din Constanţa. A apărut pe toate marile scene ale lumii, precum Teatrul Balşoi, Opera din Milano sau Metropolitan New York, iar sub conducerea sa baletul românesc s-a bucurat de succese şi recunoaştere fără precedent în străinătate.

- 2002: A murit cântăreţul francez François Soubeyran, unul dintre membrii trupei Fraţii Jacques (n. 1918)

- 2002: A fost inaugurat metroul uşor - Tramvaiul 41. Linia are o lungime de 10,8 km si 15 statii pe fiecare sens de circulaţie.

$$$

  Gărzi la centrul de permanență din două în două zile. 3-4 gărzi pe săptămână. Este adevărat că se câștigă niște bani,dar... Se merită? Nu ...