$$$

 Dr. Daniel Danielopolu, medicul care a 

ascultat viața din spatele bătăilor inimii

"Într-o zi de primăvară a anului 1884, la București, s-a născut Daniel Danielopolu, fiul unui profesor de la Facultatea de Drept. 

După absolvirea liceului Sfântul Sava, în 1900 a devenit student la Medicină, atras nu doar de dorința de a vindeca, ci și de curiozitatea de a înțelege. 

În 1910 a devenit doctor în medicină, iar doi ani mai târziu și-a publicat prima lucrare științifică- Tulburările ritmului cordului - un studiu care anunța un tânăr savant preocupat de „muzica” interioară a inimii.

În timpul Primului Război Mondial, Dr. Danielopolu a condus un spital pentru bolnavii de tifos exantematic. Într-o perioadă în care boala făcea ravagii, el a îmbinat observația clinică cu cercetarea de laborator, încercând să înțeleagă mecanismele bolii, nu doar simptomele ei. În 1919 a publicat la Paris o monografie dedicată tifosului, o lucrare care a fost reeditată în mai multe rânduri și care a stat la baza tratamentelor ulterioare ale acestei boli cumplite. 

În 1918 a devenit profesor la Facultatea de Medicină din București, post pe care l-a deținut până la sfârșitul vieții, devenind unul dintre formatorii de școală medicală ai României moderne.

A fost un inovator într-o epocă în care medicina încă se afla la granița dintre empiric și științific. Dr. Danielopolu a studiat interacțiunile dintre sistemul nervos somatic și cel vegetativ, descoperind cum acestea comunică și se influențează reciproc. A fost printre primii care au înțeles organismul ca pe un sistem complex de semnale și reacții - o idee ce avea să deschidă drumul către biocibernetica modernă și către înțelegerea organismului ca sistem autoreglator. 

Metoda viscerografică, testele cu atropină și proba ortostatică, concepute de el, au oferit medicilor instrumente de diagnostic și tratament mai fine, salvând nenumărate vieți prin identificarea mai rapidă a disfuncțiilor cardiace și circulatorii.

Prin cercetările sale, Danielopolu a adus contribuții esențiale la înțelegerea anginei pectorale și a insuficienței cardiace. El a propus administrarea fracționată a strofantinei, un tratament care a redus semnificativ riscurile în terapia afecțiunilor cardiace. 

A introdus conceptul de „farmacodinamică nespecifică”, observând că medicamentele nu acționează doar asupra unui organ, ci asupra întregului sistem biologic. 

Aceste observații au devenit, decenii mai târziu, fundamentul medicinei sistemice și al farmacologiei moderne. De asemenea, prin studiile sale despre acetilcolină, a anticipat înțelegerea neurotransmițătorilor - un domeniu care astăzi explică multe dintre bolile neurologice și psihice.

Doctorul Danielopolu a fost și un constructor de instituții. În 1935 a propus înființarea Academiei de Medicină, devenind secretarul ei permanent. 

În 1948 a pus bazele Institutului de Fiziologie Normală și Patologică, care astăzi îi poartă numele - un loc unde știința, experimentul și clinica s-au întâlnit sub același acoperiș. A fost ales membru titular al Academiei Române în 1938 și a fost recunoscut de academiile de medicină din Paris, Madrid și Buenos Aires. 

În plan civic, a semnat în 1944, alături de alți intelectuali, un memoriu prin care cerea ieșirea României din alianța cu Germania nazistă, dovedind că un savant poate fi și un om de conștiință.

Când s-a stins din viață, în aprilie 1955, Daniel Danielopolu lăsa în urmă nu doar cărți și teorii, ci o viziune despre ce înseamnă medicina: un dialog între viață și rațiune. A schimbat felul în care medicii privesc corpul uman, nu ca pe o sumă de organe, ci ca pe o rețea vie de echilibre și informații. 

Moștenirea sa se regăsește astăzi în toate ramurile medicinei moderne care se bazează pe înțelegerea sistemică a organismului. 

A fost, cu adevărat, o lumină a epocii sale și un reper pentru oricine crede că știința poate fi o formă de umanitate."