$$$

 Philip s‑a născut pe 10 iunie 1921, pe insula Corfu, în Villa Mon Repos, ca Prince Philip, Duke of Edinburgh (iniţial „Philippos of Greece and Denmark”). 

Părinţii lui erau Prince Andrew of Greece and Denmark (1882‑1944) şi Princess Alice of Battenberg (1885‑1969). 

Genealogia lui e sofisticată: tatăl provenea din casa daneză Glücksburg care fusese ridicată pe tronul Greciei, iar mama era descendentă a reginei Victoria. 

Deşi s‑a născut în Grecia, linia sa nu era etnic greacă: casa regentă fusese instalată de puterile europene. 

Unul dintre cele mai dramatice momente ale vieții lui Philip s-a petrecut când era doar un bebeluș:

în 1922, după ce unchiul său, regele Constantin I al Greciei, a fost forțat să abdice, tatăl lui Philip (Prințul Andrew) a fost arestat și condamnat la moarte de noua conducere militară.

Intervenția britanicilor (în special a reginei Alexandra și a lui George V) a salvat familia.

Marina Regală Britanică a trimis un vas, HMS Calypso pentru a evacua familia regală greacă.

 Micuțul Philip, în vârstă de un an și jumătate, a fost ascuns într-o ladă de portocale, improvizată ca pătuț, ca să fie scos discret de pe insulă și să nu atragă atenția.

Acest detaliu aproape metaforic a marcat începutul unei vieți între exil și datorie.

Prințesa Alice a Greciei, mama lui Philip, era nepoata Reginei Victoria și o femeie profund religioasă. Dar viața ei a fost un carusel:

A fost diagnosticată cu schizofrenie în anii '30 și internată forțat la o clinică din Elveția de către familia regală.

A fost tratată chiar de Sigmund Freud, care a recomandat o histerectomie pentru a „reduce fanteziile religioase”.

După ani de suferință, s-a întors în Grecia și a devenit călugăriță ortodoxă, fondând o misiune pentru săraci.

A salvat evrei în timpul ocupației naziste, ascunzându-i în propria casă, iar mai târziu, a fost recunoscută de Yad Vashem ca Dreaptă între Popoare.

La sfârșit, a trăit în Palatul Buckingham, în ultimii ani din viață.

Philip a fost practic abandonat de părinți în adolescență.

Tatăl său a plecat să trăiască cu o amantă în sudul Franței.

Surorile lui s-au căsătorit cu aristocrați afiliați cu regimul nazist fapt care i-a complicat viața publică în Anglia.

A fost „fără casă, fără țară, fără mamă”, după cum spunea chiar el și a fost crescut prin internate și de rude britanice, inclusiv unchiul său Lordul Mountbatten, cel care l-a împins să o curteze pe Elizabeth.

Un punct definitoriu: Philip a urmat studiile la celebrul internat Gordonstoun School în Scoţia, fondat de pedagoguol Kurt Hahn. 

Şcoala era renumită pentru disciplină strictă, program dur muncă manuală, activităţi fizice, condiţii austere. Aceasta i‑a modelat caracterul: rezilienţă, toleranţă la disconfort, spirit de competiţie.

Această experienţă explică multe din comportamentul său mai târziu: seriozitate, logică militară, dar şi distanţă emoţională.

La vârsta de aproximativ 18 ani, Philip s‑a înrolat în Royal Navy (Marea Britanie). 

A participat la diverse operaţiuni în Mediterană şi Pacific, controlând luminile de căutare ale navelor, salvând nave de atacuri aeriene etc. 

Îşi dezvoltase atât abilităţi militare cât şi o carieră limpede. 

Philip şi Elizabeth se cunoscuseră încă din 1939, când Elizabeth avea 13 ani şi Philip 18. Schimbul de scrisori, întâlnirile discrete au urmat. 

Logodna a fost anunţată în 1947; pe 20 noiembrie 1947 cei doi s‑au căsătorit la Westminster Abbey. 

Înainte de a se căsători, Philip a renunţat la titlurile greceşti şi daneze, a devenit cetăţean britanic, a adoptat numele Mountbatten. 

La căsătorie a primit titlurile Duke of Edinburgh, Earl of Merioneth, Baron Greenwich. 

Când Elizabeth a devenit regină la 6 februarie 1952, Philip a devenit consortul regal, nu rege, dar partener principal al monarhiei. 

Deşi nu avea coroana, a avut un rol major în reprezentare, patronaje, reforme instituţionale.

A renunţat la activitatea militară activă, s‑a concentrat pe sprijinul reginei şi pe rolul său public.

Copiii, familia, viaţa privată

Philip şi Elizabeth au avut patru copii:

King Charles III (n. 1948)

Princess Anne (n. 1950)

Prince Andrew (n. 1960)

Prince Edward (n. 1964) 

Familia a trăit într‑o epocă de schimbare: tradiţie regală vs. lumea modernă. Relaţiile nu au fost întotdeauna liniştite, Philip era om de disciplină, iar copiii lui au avut experienţe diferite.

A fost frustrat că nu a putut da numele Mountbatten copiilor, abia mai târziu, în 1960, acest lucru s-a schimbat parțial.

A avut o relație rece cu Charles, pe care îl considera slab și prea sensibil.

Își iubea familia, dar era un om rigid, cu o fire autoritară.

Philip nu a fost doar „soţul reginei”. A avut interese clare:

Sporturi: polo, apoi conduceri de trăsuri („carriage driving”), a fost campion mondial la această disciplină. 

Aviaţie: a avut licenţă de pilot, a acumulat ore în numeroase tipuri de avioane. 

Conservarea mediului: a fost patron al organizaţiilor de mediu, a susţinut cauza protecţiei naturii. 

Educaţia tinerilor: a creat şi a promovat programul The Duke of Edinburgh’s Award (DofE) care îşi propune să dezvolte tinerii prin provocări, voluntariat şi aventură. 

Viaţa lui Philip nu a fost lipsită de tensiuni:

Originea sa grecească şi daneză, exilul familial, rude implicate în Germania nazistă, toate au generat provocări de imagine. 

Stilul său direct, umorul adesea „pe muchie”, gafele publice (unele considerate politice incorecte) au atras critici. De exemplu, i-a spus unui student britanic în China: „Dacă mai stai aici mult, o să ai ochii oblici.”

Philip s‑a retras oficial din activităţile publice la 2 august 2017, la vârsta de 96 de ani. 

Starea lui de sănătate a fost monitorizată atent în ultimii ani, cu internări şi intervenţii medicale.

A murit pe 9 aprilie 2021, la Castelul Windsor, în vârstă de 99 de ani. 

Funeraliile au avut loc pe 17 aprilie 2021, în contextul pandemiei COVID‑19, cu restricţii. 

Philip rămâne una dintre figurile monarhiei britanice care, prin adaptare şi loialitate, au traversat un secol de schimbări dramatice.

El a fost:

Un copil de exil, devenit unul dintre cei mai longevivi consorţi regi.

Un militar, un pilot, un patron al cauzelor moderne, dar un tradiţionalist prin temperament.

Un susţinător discret al reginei „sprijinul & călăuza ei” cum a fost descris.

Dincolo de imaginea rigidă, a existat un om care s‑a adaptat, dar n‑a abandonat complet valorile de disciplină, onoare şi serviciu.

Din păcate, unele aspecte precum distanţa faţă de emoţii, momentele tensionate cu familia sau comentariile publice arată că nici „viaţa de prinţ” nu e doar poveste frumoasă.

$__$$$

 „Bodyguardul”: culisele uneia dintre cele mai îndrăgite melodrame hollywoodiene

Au trecut peste treizeci de ani de la filmările celebrului lungmetraj hollywoodian, iar mii de spectatori încă îl revăd cu plăcere. Coloana sonoră a peliculei a intrat în topul celor 50 de albume cel mai bine vândute ale secolului XX. Totuși, puțini știu ce se întâmpla cu adevărat atunci, în spatele camerelor.

Scenariul filmului „Bodyguardul” a fost scris la începutul anilor ’70, cu două decenii înainte de premiera pe marile ecrane. A fost primul scenariu al celebrului astăzi Lawrence Kasdan, care avea să semneze mai târziu câteva episoade din Star Wars și „Indiana Jones”. Personajele principale ar fi trebuit să fie interpretate de actorul Steve McQueen și de cântăreața Diana Ross, însă proiectul a fost suspendat din cauza temerii că publicul nu va accepta o poveste de iubire „interrasială”.

În 1979, rolul bodyguardului i-a fost propus lui Ryan O’Neal, însă acesta a refuzat, invocând relațiile tensionate cu Diana Ross. Proiectul a fost aproape uitat, până când, într-o zi, Kevin Costner și-a manifestat interesul. A dorit să devină coproducător și să joace rolul principal.

Distribuirea actriței potrivite pentru personajul cântăreței Rachel Marron a durat mult timp. Costner insista ca rolul să-i fie oferit lui Whitney Houston, însă aceasta ezita să accepte. Pe de o parte, nu avea nicio experiență în cinematografie, motiv pentru care câteva scene au fost, în cele din urmă, eliminate. Pe de altă parte, considera personajul prea isteric. Kevin Costner a așteptat doi ani până când Whitney s-a hotărât să participe la filmări și i-a promis că o va sprijini în permanență. „Îți promit că nu te voi lăsa să cazi. Te voi ajuta. Și m-a ajutat”, avea să declare mai târziu Houston.

Celebra piesă „I Will Always Love You”, datorită căreia Whitney Houston a devenit cunoscută în întreaga lume, fusese compusă de cântăreața de country Dolly Parton cu mult înainte de lansarea filmului. În 1974, Elvis Presley a încercat să obțină drepturile asupra melodiei, dar Dolly l-a refuzat, temându-se că o va „compromite”. După apariția filmului „Bodyguardul”, piesa a devenit cea mai cântată la nunțile din America, iar în Marea Britanie răsuna adesea și la funeralii.

Autoarea melodiei, Dolly Parton, a câștigat aproximativ șase milioane de dolari din redevențe.

Desigur, versiunea soul interpretată de Whitney Houston a conferit piesei o aură inconfundabilă, însă alegerea melodiei și faptul că ea răsună în finalul culminant al filmului se datorează în întregime lui Kevin Costner, un vechi admirator și interpret de muzică country.

În somptuoasa reședință unde locuia eroina principală conform scenariului fuseseră filmate cândva scene din „Nașul”, inclusiv faimoasa scenă cu capul de cal în pat. Iar în 1953, aici au locuit John F. Kennedy și Jackie în luna lor de miere. Impunătoarea vilă dispune de 28 de dormitoare, 38 de băi, o bibliotecă pe două niveluri și un bar cu vedere spre o grădină magnifică.

Când filmările erau în toi, producția a trebuit suspendată pentru câteva săptămâni. Logodită de curând cu Bobby Brown, Whitney a suferit un avort spontan în timpul filmărilor. „A fost cumplit, atât emoțional, cât și fizic — mărturisea ea mai târziu — dar m-am întors pe platou chiar a doua zi.” După încheierea producției, Houston și Brown s-au căsătorit, iar la scurt timp cântăreața a adus pe lume o fetiță, Bobbi Kristina Brown.

După premieră, criticii au făcut praf filmul, numind „Bodyguardul” cel mai lipsit de talent proiect din istoria cinematografiei. Atât Houston, cât și Costner au fost nominalizați la Zmeura de Aur, premiu pe care artista l-a și „câștigat” la categoria „Cea mai slabă actriță”. Însă, așa cum se întâmplă adesea, publicul a ignorat părerile criticilor, iar filmul a devenit un succes răsunător, recuperându-și costurile de trei ori. Cu un buget modest de 25 de milioane de dolari, pelicula a încasat peste 120 de milioane în Statele Unite și mai mult de 400 de milioane la nivel mondial.

Succesul filmului l-a surprins chiar și pe scenaristul Lawrence Kasdan, care mărturisea: „Este ceva aproape mistic la mijloc. Înțeleg că Kevin este extrem de popular, muzica creează atmosfera potrivită, dar toate acestea se găsesc în multe alte producții. Și totuși nu acestea sunt motivele principale ale acestui succes uluitor. Există ceva în film care atrage oamenii, mai ales femeile. Nu vă pot spune de ce.”

În urmă cu mai bine de zece ani, pe 11 februarie 2012, legendara artistă a murit din cauza unei supradoze de cocaină. Și-a pierdut cunoștința și s-a înecat în cada de la hotelul Beverly Hilton. Prin decizia administrației, camera în care s-a produs tragedia nu mai este închiriată. La înmormântare, Kevin Costner a rostit un discurs emoționant despre rolul ei în „Bodyguardul”: „Tu ai fost cea care a făcut filmul să fie ceea ce este. Mulți actori ar fi putut juca rolul meu, dar tu, Whitney — cred asta cu sinceritate — ai fost singura care o putea interpreta pe Rachel Marron.”

La patru ani după dispariția lui Whitney Houston, după șase luni de comă, a murit și singura ei fiică, Bobbi Kristina. Și ea a pierit în urma consumului de substanțe interzise și alcool, înecându-se în cadă.

În 2012, Kevin Costner a dezvăluit jurnaliștilor că în continuarea filmului „Bodyguardul” Diana ar fi dorit să joace rolul principal. Potrivit lui Costner, personajul său — un fost agent secret devenit bodyguard — ar fi trebuit să o protejeze pe prințesă de admiratorii insistenți și de paparazzii și mai intruzivi.

Între cei doi ar fi trebuit să ia naștere, la fel ca în primul film, o poveste de dragoste. Costner i-a promis Dianei că va avea grijă de ea la fel cum avusese grijă de Whitney. Cu o zi înainte ca prințesa să piară într-un accident de mașină, Kevin Costner primise prima variantă a scenariului.

Autor: Anna Zalesska.

⚠️ Acest material are un caracter pur informativ și istoric. Toate mențiunile despre tragedii personale sau dependențe sunt prezentate fără judecăți de valoare și nu urmăresc promovarea unor obiceiuri nocive.

$$$

 Un turist a sosit în Mexic şi a fost fermecat de prospeţimea şi gustul desăvârşit al peştelui prins de pescarii locali. Uimit, îi întrebă:

— Cât timp vă ia să-l prindeţi?

Aceştia răspunseră la unison:

— Nu prea mult.

Surprins, turistul continuă:

— De ce nu petreceţi mai mult timp pescuind, ca să prindeţi mai mult peşte?

Pescarii îi explicară liniştiţi că prada lor modestă le ajunge din plin pentru ei şi familiile lor.

Turistul insistă:

— Şi ce faceţi cu restul timpului?

Pescarii zâmbiră:

— Dormim până târziu dimineaţa, mai pescuim puţin, ne jucăm cu copiii, luăm prânzul împreună cu soţiile, iar seara ne întâlnim cu prietenii, bem un pahar, cântăm şi râdem.

Turistul îi întrerupse entuziasmat:

— Eu am un master în administrarea afacerilor la Harvard şi vă pot ajuta! Trebuie doar să pescuiţi mai mult în fiecare zi, să vindeţi surplusul, să obţineţi profit şi să vă cumpăraţi o barcă mai mare.

Pescarii, curioşi, întrebară:

— Şi după aceea?

— Cu barca mai mare şi câştiguri suplimentare vă puteţi cumpăra încă una, apoi pe a treia, până când veţi avea o adevărată flotă. În loc să vindeţi peştele unui intermediar, veţi putea negocia direct cu fabricile, ba chiar să vă deschideţi propria fabrică. Apoi veţi părăsi satul şi vă veţi muta la Ciudad de México, Los Angeles sau chiar New York, de unde vă veţi conduce compania prosperă.

— Cât timp ne-ar lua toate acestea? întrebă unul dintre pescari.

— Vreo douăzeci, poate douăzeci şi cinci de ani, răspunse turistul.

— Şi apoi? întrebă din nou pescarii.

Zâmbind larg, turistul spuse:

— Apoi veţi juca la bursă şi veţi câştiga milioane!

Uimiţi, pescarii replicară:

— Milioane? Pe bune? Şi ce vom face după aceea?

— După aceea veţi putea să vă pensionaţi şi să trăiţi liniştiţi într-un sat pe malul mării: să dormiţi până târziu, să vă jucaţi cu copiii, să luaţi prânzul cu soţiile şi să vă petreceţi serile cu prietenii.

Pescarii răspunseră cu blândeţe:

— Cu tot respectul… dar asta facem deja. De ce am munci douăzeci şi cinci de ani pentru ceva ce avem chiar acum?

$$$

 Aristocrații francezi purtau peruci uriașe pudrate cu făină, fixate cu ceară și parfumate cu lavandă. Sub ele… se ascundeau adesea păduchi. Doamnele își scărpinau capul cu bețișoare de argint în public – un gest considerat elegant.

Totul a început dintr-o problemă de igienă.

În Franța secolului XVIII, băile erau rare, iar spălatul părului, aproape un lux.

Boala și mizeria se ascundeau sub strălucirea dantelelor.

Pentru a masca mirosurile și aspectul neîngrijit, aristocrații au început să poarte peruci pudrate, ca semn de statut și rafinament.

Pudra albă, făcută din făină de grâu amestecată cu amidon și parfumuri florale, dădea un aer nobil, semn că purtătorul nu muncea și nu transpira.

Doamnele își pudrau perucile cu ajutorul unor clopote de sticlă, pentru a evita ca praful să le cadă pe haine.

Înainte de fiecare petrecere, se aplicau straturi noi de pudră, ceară și parfum. Un ritual care putea dura ore întregi.

Dar frumusețea avea un preț…

Sub peruci se ascundea un întreg ecosistem de păduchi, purici și chiar larve de muște.

Unii aristocrați dormeau cu capul sprijinit pe tetiere speciale din lemn, ca să nu-și strice coafura, iar perucile erau atât de grele încât dădeau dureri de gât.

Se spunea că unele doamne țineau șoricei de companie care se hrăneau cu insectele din păr. O glumă crudă, dar cu un sâmbure de adevăr: animalele erau folosite pentru a speria păduchii.

Când mâncărimea devenea insuportabilă, femeile își scărpinau capul cu bețișoare de argint, gest considerat perfect normal și chiar grațios în public.

Unele doamne adăugau în peruci panglici, pene, fructe artificiale, flori sau chiar modele de corăbii miniaturale, pentru a atrage atenția la baluri.

Luxul și extravaganța au atins apogeul în timpul reginei Maria Antoaneta, care schimba coafura aproape zilnic.

Un coafor faimos din epocă, Léonard Autié, spunea că a făcut o perucă atât de înaltă încât „a trebuit să urc pe scaun ca să o finisez”.

O astfel de coafură necesita kilograme întregi de pudră, iar la finalul serii, întreaga încăpere era acoperită de un strat fin de făină parfumată.

Totul s-a schimbat odată cu Revoluția Franceză (1789).

Pudra, asociată cu aristocrația, a devenit simbolul opulenței.

În plus, regele a introdus o taxă pe pudra de păr pentru a finanța războaiele — un impozit care a grăbit sfârșitul modei.

Perucile uriașe au dispărut, iar oamenii au început să poarte părul natural, mai scurt, curat și fără parfumuri grele.

Părul pudrat al secolului XVIII rămâne un simbol al contrastului dintre luxul extrem și realitatea ascunsă: frumusețea care mirosea a lavandă, dar trăia cu păduchi sub făină.

O epocă în care eleganța se măsura în grame de pudră, iar rafinamentul — în cât de grațios te scărpinai la ceafă.

Bărbații purtau peruci pudrate în anii 1700 ca simbol al statutului. Practica a fost inițiată de regele Ludovic al XIII-lea al Franței, care purta peruca din cauza cheliei premature. Perucile pudrate au dobândit rapid o puternică asociere cu regalitatea și nobilimea în țară, iar această atitudine s-a răspândit în toată Europa și a fost adusă de primii coloniști în Lumea Nouă.

 Perucile pudrate au devenit un element de bază al evenimentelor formale în anii 1800 și au rămas un simbol al clasei și rafinamentului până aproape de sfârșitul secolului. În semn de recunoaștere a istoriei perucilor, unii oficiali de la înalta curte engleză continuă să poarte peruci inspirate din coafurile pudrate până în ziua de azi.

$$$

 Din dor de clasici...

         George Coșbuc 

        Mama

.În vaduri ape repezi curg

Şi vuiet dau în cale,

Iar plopi în umedul amurg

Doinesc eterna jale.

Pe malul apei se-mpletesc

Cărări ce duc la moară -

Acolo, mamă, te zăresc

Pe tine-ntr-o căscioară.

Tu torci. Pe vatra veche ard,

Pocnind din vreme-n vreme,

Trei vreascuri rupte dintr-un gard.

Iar flacăra lor geme:

Clipeşte-abia din când în când

Cu stingerea-n bătaie,

Lumini cu umbre-amestecând

Prin colţuri de odaie.

Cu tine două fete stau

Şi torc în rând cu tine;

Sunt încă mici şi tată n-au

Şi George nu mai vine.

Un basm cu pajuri şi cu zmei

Începe-acum o fată,

Tu taci ş-asculţi povestea ei

Şi stai îngândurată.

Şi firul tău se rupe des,

Căci gânduri te frământă.

Spui şoapte fără de-nţeles,

Şi ochii tăi stau ţântă.

Scapi fusul jos; nimic nu zici

Când fusul se desfiră...

Te uiţi la el şi nu-l ridici,

Şi fetele se miră.

... O, nu! Nu-i drept să te-ndoieşti!

La geam tu sari deodată,

Prin noapte-afară lung priveşti -

- "Ce vezi? î întreab-o fată.

- "Nimic... Mi s-a părut aşa!

Şi jalea te răpune,

Şi fiecare vorbă-a ta

E plâns de-ngropăciune.

Într-un târziu, neridicând

De jos a ta privire:

- "Eu simt că voi muri-n curând,

Că nu-mi mai sunt în fire...

Mai ştiu şi eu la ce gândeam?

Aveţi şi voi un frate...

Mi s-a părut c-aud la geam

Cu degetul cum bate.

Dar n-a fost el!... Să-l văd venind,

Aş mai trăi o viaţă.

E dus, şi voi muri dorind

Să-l văd o dată-n faţă.

Aşa vrea poate Dumnezeu,

Aşa mi-e datul sorţii,

Să n-am eu pe băiatul meu

La cap, în ceasul morţii!

Afară-i vânt şi e-nnorat,

Şi noaptea e târzie;

Copilele ţi s-au culcat -

Tu, inimă pustie,

Stai tot la vatră-ncet plângând:

E dus şi nu mai vine!

Ş-adormi târziu cu mine-n gând

Ca să visezi de mine!

$$$

 IN MEMORIAM: DELIA BUDEANU

Emblematică, rafinată ,frumusețe si alte calități  

              DELIA BUDEANU 

  a fost una dintre cele mai iubite doamne ale Televiziunii Române ,a fost o jurnalista si prezentatoare de televiziune. 

  ( 28 mai 1946, București – 19 octombrie 2024, București) 

   A absolvit Facultatea de Litere a Universității din București în 1969. A fost crainic la Televiziunea Română între 1970–1998.

A debutat în 1970, în cadrul Programului 2, prezentând concerte simfonice. 

     A fost căsătorită cu jurnalistul de politică externă Radu Budeanu. După decesul soțului, s-a retras timp de zece ani din viața publică. A revenit în 2008, când a publicat volumul Live, despre parcursul său ca prezentatoare tv.

     A realizat emisiuni culturale la Antena 2 – Oamenii timpului nostru și la The Money Channel – Întâlnirile Deliei Budeanu.

    A publicat în 2024 a doua carte, Jurnal. Rațiune și sensibilitate.

     A sprijinit proiecte culturale și artistice, a organizat evenimente care au promovat artiști talentați, printre care Festivalul Internațional de Film pentru Drepturile Omului, a fondat Fundația Culturală Europa, care a sprijinit expoziții, concerte și spectacole. 

     A inițiat și susținut numeroase proiecte de caritate. A primit o serie de premii și distincții, inclusiv titlul de Ambasador al Bunăvoinței .

RECUNOȘTINȚĂ , RESPECT SI VEȘNICĂ PREȚUIRE!!!

Sursa internet.

$$$

 

De ce regina Victoria nu-și lăsa fiica adorată să se mărite și până unde a mers un prinț german pentru a deveni ginerele ei

Regina Victoria este bine cunoscută în întreaga lume. Este adesea considerată o femeie măreață și o mamă desăvârșită. Dar oare chiar a fost așa? Prințesa Beatrice era fiica ei cea mai iubită, iar tocmai ei îi interzicea să se mărite din dragoste. Cum s-a ajuns aici? De ce a refuzat regina Victoria să-i mai vorbească fiicei sale timp de aproape un an? Ce condiții i-a impus tânărului prinț german? Și ce simboliza darul de nuntă oferit de un bătrân bancher?

Micuta Beatrice

Beatrice era cea mai mică și cea mai îndrăgită fiică a reginei Victoria. Această copiliță a reușit să răstoarne toate principiile de educație ale mamei sale încoronate. Doar pe ea o îmbăia regina cu mâna ei și chiar o lăsa să doarmă în patul regal. Cu niciunul dintre copiii mai mari nu făcuse vreodată asemenea gesturi. Micuța Beatrice a devenit alinarea ei în ceasul cel mai întunecat, când soțul său adorat s-a stins din viață. Adesea își înfășura fiica în cămașa lui și o culca alături de ea. Fiica iubită o ajuta, fie și pentru o clipă, să uite durerea despărțirii.

Între timp, copila creștea sub supravegherea neabătută a mamei. Regina se temea nespus să n-o piardă. De aceea, an după an, îi repeta că trebuie să-i fie mereu alături. Nu e de mirare că, ajungând la vârsta maturității, Beatrice privea căsătoria cu groază. Ideea măritișului i se părea de-a dreptul înspăimântătoare. Spunea răspicat că nu se va mărita niciodată și că își va petrece întreaga viață lângă mama ei. Însă soarta îi pregătise cu totul alte planuri.

Pretendenții la mâna prințesei

Curios este că, în ciuda refuzului ei categoric față de căsătorie, Beatrice primea necontenit cereri în căsătorie. Ce-i drept, cei mai mulți proveneau din familii nobiliare decăzute, care visau să-și îmbunătățească soarta prin alianța cu prințesa. Se știa clar că Beatrice nu-și va părăsi mama, așa că oricărui mire nu-i rămânea decât să se mute în Anglia, renunțând la propriile domenii și titluri. Puțini erau dispuși să facă un asemenea sacrificiu. Totuși, pretendenți se găseau. Printre ei se afla și ducele de Hessa, văduv, fostul soț al surorii mai mari a Beatricei. Dacă s-ar fi măritat cu el, prințesa ar fi preluat creșterea propriilor nepoți. Logodna a eșuat, iar regina s-a bucurat în taină că fiica ei a rămas alături de ea. Însă atunci au apărut prinții Battenberg din Germania.

Prințul Ludwig, fratele mai mare, a încercat vreme îndelungată să-i câștige inima Beatricei. Dar regina i-a poruncit fiicei să fie rece și distantă cu el. În cele din urmă, sătul de indiferență, prințul i-a cerut mâna nepoatei Beatricei: fiica aceluiași duce văduv care îi fusese odinioară propus ei. Tatăl fetei a acceptat numaidecât. Așa se face că prințul Ludwig s-a însurat nu cu fiica reginei, ci cu nepoata ei, Victoria de Hessa. Totuși, a avut un rol decisiv în soarta Beatricei. Căci la nunta lui a avut loc întâlnirea care avea să-i schimbe viața pentru totdeauna.

Nunta care i-a schimbat destinul nepoatei

În timp ce întreaga familie regală petrecea la nunta prințului Ludwig cu Victoria, s-a întâmplat ceea ce regina se temea mai tare. Micuța ei Beatrice s-a îndrăgostit. Chiar la nunta nepoatei și-a întâlnit alesul inimii: pe fratele mai mic al mirelui, prințul Heinrich de Battenberg. Pe parcursul ceremoniei, cei doi tineri au apucat să-și facă promisiuni tainice. Prințesa s-a întors acasă plutind de fericire, pregătită să uite toate jurămintele prin care respinsese căsătoria. Îl voia de soț pe Heinrich, își dorea copii cu el și aspira, în sfârșit, la adevărata fericire. Dar exista o piedică majoră: regina Victoria.

Mama ei nici nu voia să audă de vreun prinț german. S-a mâniat atât de tare, încât a refuzat să-i vorbească fiicei aproape un an întreg. Dar Beatrice nu s-a lăsat înfrântă. Știa că pentru iubirea ei merita să lupte până la capăt, chiar și împotriva încăpățânării mamei. În cele din urmă, regina și-a domolit furia. Însă a impus o serie de condiții: prințul Heinrich trebuia să renunțe la orice drept asupra tronului german și să se stabilească în Anglia. Se zvonea chiar că Victoria îi dăduse un întreg șir de cerințe viitorului ginere, pe care acesta le-a acceptat fără să crâcnească. Atunci regina și-a dat, în sfârșit, binecuvântarea.

Vara anului 1885 a adus o nuntă strălucitoare: prințesa Beatrice și alesul ei, prințul Heinrich. Un bătrân bancher, care împlinea chiar atunci o sută de ani, le-a trimis un cadou neobișnuit: un serviciu de argint gravat. Pe fiecare piesă stătea scris același verset: „Multe fiice au lucrat cu vrednicie, dar tu le-ai întrecut pe toate.” Poate voia să spună că numai Beatrice fusese nevoită să lupte pentru iubirea ei. Oricum ar fi, favorita reginei își dobândise, în sfârșit, fericirea simplă a unei femei împlinite.

Prințesa rămasă văduvă rămâne alături de mamă

Zece ani a durat această fericire. În acest răstimp, Beatrice i-a dăruit soțului trei fii și o fiică minunată. Cei doi trăiau în armonie și se bucurau de dragostea lor. Până când, în anul 1896, soarta le-a întors spatele. Tocmai izbucnise războiul anglo-așanti, iar prințul Heinrich a stăruit mult ca regina să-i îngăduie să participe. Victoria i-a dat, în cele din urmă, voie — iar aceasta s-a dovedit a fi o greșeală fatală. În ianuarie 1896, prințul a murit de malarie, boală pe care o contractase pe front. Într-o singură clipă, Beatrice a pierdut dragostea vieții ei.

Dar alături de ea a rămas mereu mama ei. De fapt, ea însăși a rămas lângă regină, în calitate de secretar personal. Chiar și după moartea Victoriei, în 1901, Beatrice a continuat să-i transcrie jurnalele. Le-a revizuit cu răbdare până în ultimele clipe ale vieții. De altfel, i-a supraviețuit nu doar tuturor fraților și surorilor, ci și doi dintre copii și mai mulți nepoți. Prințesa Beatrice s-a stins în anul 1944, la vârsta de optzeci și șapte de ani.

⚠️ „Această relatare reprezintă o interpretare a evenimentelor istorice. Unele detalii se bazează pe surse populare sau pe rescrieri literare și pot să nu fie confirmate riguros în documente academice.”

   Marcus de seară