$$$

 

Adrian Pintea și Irina Petrescu...

O iubire ca o piesă de teatru jucată cu sufletul!

Au fost două destine care s-au atins într-o vreme în care iubirea se trăia în tăcere, dar cu intensitate. Se spune că s-au cunoscut în jurul anului 1978 — el, tânăr student de 23 de ani, ea, o actriță consacrată de 36 ani. Diferența de vârstă n-a contat niciodată. Între ei s-a aprins ceva ce nu ținea de logică, ci de o recunoaștere profundă, ca și cum s-ar fi regăsit după o viață întreagă.

„Ea era o femeie de o frumusețe incredibilă, el o iubea nebunește”, povestea mai târziu cineva care i-a cunoscut. Și era adevărat. Adrian Pintea, tânărul cu privire visătoare și voce gravă, își găsise în Irina nu doar o femeie, ci un univers.

Relația lor a fost pasională, delicată, dar și încercată. Când Irina Petrescu a fost diagnosticată cu cancer la sân, după aproape doi ani împreună, totul s-a clătinat. Durerea, teama, fragilitatea — toate au schimbat ceva între ei. Adrian a trăit vestea ca pe o rană adâncă. „Gândul că o poate pierde nu-i dădea pace”, avea să spună un apropiat.

În timp, greutatea acelei lupte și zbuciumul interior al amândurora au început să îi despartă. El s-a refugiat într-o viață haotică, ea s-a retras în tăcere. Și totuși, timp de zece ani, au continuat să se caute, să se regăsească și să se piardă din nou, până când, inevitabil, s-a făcut liniște.

După despărțire, Irina vorbea cu o tandră melancolie despre el:

„El a fost artistul generos. Nimeni nu-l va putea ajunge și egala. A plecat, lăsându-ne pe noi toţi, care l-am iubit, învăluiţi de zâmbetul lui îngăduitor şi tandru.”

A fost o iubire care a ars frumos, dar și dureros. O iubire care i-a marcat pe amândoi și care, în felul ei, n-a murit niciodată.

Cei care i-au cunoscut spun că Irina nu și-a revenit complet după despărțire — și poate nici nu trebuia. Pentru că unele iubiri nu se încheie, ci rămân suspendate în inimă, ca o replică rostită pe scenă, dar care încă răsună în sufletul celui care a ascultat-o.

 O iubire profundă, vie, sfâșietoare — așa a fost povestea dintre Adrian Pintea și Irina Petrescu. Două suflete care s-au iubit cu toată ființa lor și care, deși n-au rămas împreună, au lăsat în urma lor o emoție care nu s-a stins niciodată.

$$$

 La treizeci şi cinci de ani a fost alungată dintr-un bar portuar — după standardele locale devenise prea bătrână pentru a mai urca pe scenă.

Stăpânii localului au judecat simplu: într-o lume atât de aspră, tinereţea cântărea mai mult decât orice talent. Dar au mai trecut cincisprezece ani — iar aceeaşi cântăreaţă „îmbătrânită” a devenit, la cincizeci de ani, o adevărată stea şi a pornit într-un turneu mondial. Cesária Évora a dovedit că uneori viaţa adevărată începe acolo unde păruse că s-a tras deja cortina.

În august 1941, pe mica insulă São Vicente, pierdută în Oceanul Atlantic la şase sute de kilometri de ţărmurile Senegalului, s-a născut o fetiţă menită să devină glasul unui întreg continent. Insulele Capului Verde — cum era numit arhipelagul Cabo Verde în limba rusă — erau o colonie portugheză minusculă, unde, pe cele nouă petice locuite de pământ, împrăştiate în mijlocul oceanului, trăiau mai puţini oameni decât într-un singur sector al Moscovei.

Cesária a văzut lumina zilei în oraşul Mindelo — al doilea ca mărime din Cabo Verde. Tatăl ei cânta la vioară şi violoncel, umplând casa de armonii, dar a murit timpuriu, lăsând-o pe soţie singură cu şapte copii în faţa unei realităţi necruţătoare. „Nu am flămânzit, eram doar foarte săraci”, îşi amintea mai târziu Cesária acei ani.

Familia supravieţuia mai ales datorită fraţilor care munceau peste hotare. O parte din casă era dată în chirie, iar bunica mai cultiva în grădină pepeni, porumb şi fasole.

În familia lor exista o tradiţie emoţionantă de a împărţi recolta: după ce strângeau roadele, le aşezau în grămezi şi le împărţeau vecinilor. La fel procedau şi ceilalţi. Toată lumea împărţea ceva cu ceilalţi. Dar nici această întrajutorare nu a putut împiedica inevitabilul — micuţa Sizi a fost trimisă la orfelinat pentru trei ani lungi.

Totuşi tocmai acolo, între zidurile aşezământului caritabil, fetiţa şi-a descoperit menirea — a început să cânte în corul orfelinatului.

Regina barurilor portuare

Statul Cabo Verde trăia după legi aparte în acele vremuri. După cel de-Al Doilea Război Mondial, când sistemul colonial începea să se destrame, aproape toţi bărbaţii apţi de muncă au părăsit insulele în căutarea unei sorţi mai bune — unii spre Europa, alţii spre America.

Au rămas în mare parte femeile. În portul maritim Mindelo soseau zilnic zeci de nave uriaşe, cu echipaje însetate de distracţie după luni întregi petrecute pe mare — iar acolo îi întâmpinau femei dornice să câştige un ban.

În această atmosferă şi-a petrecut Cesária tinereţea. Café Royal, unde a început să cânte la şaisprezece ani, era un „bar pentru marinari” tipic. Se auzeau chitare, curgea vin ieftin, iar tânăra cântăreaţă cucerea publicul cu vocea ei catifelată. Toţi o lăudau, iar ea cânta cu bucurie, căutând instinctiv acel stil inconfundabil care avea să cucerească mai târziu lumea întreagă.

Tot în acei ani a avut loc o întâlnire ce şi-a pus amprenta asupra întregii ei vieţi. Marinarul Eduardo nu doar că i-a cucerit inima, dar i-a devenit şi primul profesor de muzică. A învăţat-o cântece tradiţionale portugheze. Aceste melodii s-au oglindit în creaţia ei şi au intrat în repertoriu, devenind temelia faimei sale viitoare.

Idila a fost scurtă, dar dureroasă — Eduardo a plecat pe mare şi nu s-a mai întors. Cesária vorbea rar despre acea durere, doar într-un interviu a mărturisit că prima ei iubire „a plecat odată cu valurile”. Această dramă personală s-a revărsat în primele ei cântece, străbătute de dorul despărţirii şi de chemarea mării.

Ascensiune şi decădere

Datorită apariţiilor regulate în localurile portuare, Cesária a cucerit rapid titlul de „regină a mornei” — gen muzical naţional al Cabo Verde. Morna este o muzică a melancoliei şi nostalgiei, născută la răscrucea dintre ritmurile africane şi melancolia portugheză.

În interpretarea ei, aceste cântece căpătau o forţă aparte, de parcă însăşi sufletul insulelor ar fi vorbit prin vocea ei.

Dar o adevărată carieră profesională tot nu se contura. Două înregistrări ale prestaţiilor ei radiofonice au apărut la sfârşitul anilor ’60 — una în Portugalia, cealaltă în Ţările de Jos, unde trăiau mulţi emigranţi de pe insule — însă ambele au trecut neobservate.

Nu existau discuri, nici onorarii. Cesária rămânea o celebritate locală într-o lume care nu se întindea dincolo de luminile portului Mindelo.

Apoi a venit lovitura crudă. La treizeci şi cinci de ani, talentata cântăreaţă a fost pur şi simplu aruncată în stradă. Pentru barul marinarilor devenise prea bătrână — aşa erau moravurile acelei lumi aspre, în care tinereţea preţuia mai mult decât talentul.

Zece ani în întuneric

Până la mijlocul anilor ’70, Cesária a abandonat complet apariţiile publice, cufundându-se în grijile obişnuite ale unei mame singure. Avea mai mulţi copii de la taţi diferiţi şi nu fusese niciodată căsătorită. În plus, în ţară a avut loc o lovitură de stat, urmată de criză economică şi foamete adevărată.

Au fost cei mai grei zece ani din viaţa ei. A încetat cu desăvârşire să mai cânte în public, abia dacă ieşea din casă şi bea mult, fără oprire. Viaţa personală nefericită a dus la probleme serioase cu alcoolul, iar totul părea să indice că talentata cântăreaţă era pierdută pentru totdeauna.

Totuşi, chiar şi în acele clipe întunecate, muzica nu a părăsit-o. Cesária mergea adesea pe ţărmul oceanului şi cânta pentru sine — era felul ei de a înfrunta depresia şi singurătatea. Localnicii îşi aminteau cum o vedeau stând lângă apă şi fredonând morne.

„Oceanul ascultă mai bine decât oamenii”, spunea ea.

A doua naştere

Aşa au trecut aproape zece ani, cenuşii şi fără speranţă. Abia la mijlocul anilor ’80, când trecuse deja de patruzeci de ani şi ţara începea să se trezească din amorţeală, ea a început din nou să cânte. Şi atunci s-a dovedit pe neaşteptate că jumătate dintre cântăreţele din Cabo Verde o considerau profesoara lor — faima „reginei mornei” supravieţuise anilor de recluziune.

La mijlocul anilor ’80, soarta i-a oferit Cesáriei un dar neaşteptat. Comitetul femeilor din Cabo Verde a organizat o călătorie a unei delegaţii de muzicieni caboverdieni la Lisabona. Pentru Cesária era prima ieşire dincolo de hotarele insulelor natale.

Évora a rămas la Lisabona şi cânta seara prin restaurante, probabil pentru a strânge bani de bilet spre casă. Din fericire, într-una dintre seri, când interpreta în localul „Enclave”, a intrat José da Silva. Francez era doar în acte — se născuse şi crescuse tot pe aceleaşi Insule ale Capului Verde.

José îşi dorea cu ardoare să devină producător, dar deocamdată lucra noaptea ca muncitor de cale ferată. Şi, de îndată ce a auzit-o pe Cesária cântând, a înţeles că soarta îi pusese în mână un fel de bilet câştigător la loterie.

Glorie mondială la cincizeci de ani

José a dus-o pe Cesária la Paris şi i-a organizat înregistrări profesioniste. Primele albume, din 1987 şi 1988 — „Soarta frumuseţii” şi „Diva desculţă” — nu au avut mare succes. Dar treptat, prin încercări şi experimente, da Silva a găsit acel sound inconfundabil care avea să cucerească lumea. A adunat muzicienii potriviţi — tot originari din Cabo Verde.

Cesária a fost aşezată în mediul ei firesc — un mic ansamblu acustic cu chitare, nelipsitul cavaquinho, bas, percuţie, vioară. Fără aranjamente complicate, doar înregistrare live, fără suprapuneri! Iar în 1991 a apărut albumul „Mar Azul”, care a devenit incredibil de popular în Europa.

Piesa titulară a discului, compusă de unchiul ei B. Leza, era difuzată necontenit de posturile de radio franceze.

Iar un an mai târziu s-a întâmplat miracolul — albumul „Miss Perfumado” a fost o adevărată explozie. Doar în Franţa s-au vândut două sute de mii de exemplare în prima lună, iar în lume trei sute de mii. Cu acest disc, Cesária, ajunsă la cincizeci şi unu de ani, a pornit pentru prima oară într-un turneu mondial.

Bunica ce nu s-a schimbat

La cincizeci de ani, Cesária a fost nevoită să-şi găsească din nou stilul scenic. Şi, instinctiv, a decis să rămână pur şi simplu ea însăşi: ca în Café Royal, cu treizeci de ani în urmă, când, la şaisprezece ani, cânta pentru marinarii gălăgioşi.

De aceea apărea pe scenă desculţă şi rămânea aproape nemişcată în faţa microfonului. Nu se sfia să-şi aprindă o ţigară chiar acolo, în timp ce muzicienii continuau să cânte — aşa cum făcea în tinereţe, sprijinită de tejgheaua barului.

În reprezentaţiile ei nu exista comportament studiat, nici vorbe învăţate. În faţa publicului se arăta o femeie în vârstă, meditativă, uşor tristă, tăcută şi de o simplitate desăvârşită.

Cesária a cântat pe cele mai mari scene ale lumii — de la Paris la New York, inclusiv pe prestigioasele scene Olympia şi Carnegie Hall. Concertele ei se desfăşurau cu casa închisă, iar imaginea „divei desculţe” a devenit iconică.

Ea a făcut cunoscută milioanelor cultura Cabo Verde, până atunci aproape necunoscută. În 2004, Cesária a câştigat premiul Grammy la categoria „Cel mai bun album de muzică mondială contemporană” pentru discul Voz d’Amor (2003) — momentul culminant al carierei sale şi recunoaşterea contribuţiei sale la cultura universală.

Presa a creat în jurul ei mitul unei cântăreţe africane angajate politic, interpretând picioarele goale ca pe un gest de solidaritate cu cei săraci. În realitate era doar obiceiul unei fete sărace, care, pe deasupra, suferea de diabet şi de dureri cronice la picioare.

Spre finalul carierei, în caietul ei de cerinţe figurau chiar un scaun cu rotile pentru a urca la avion şi o cabină de machiaj la acelaşi etaj cu scena — nu mai putea urca scările.

  Preluat- Marcus de seară

$$$

 ISTORIA EXPANSIONISMULUI RUS (I)

Inceputul Romanovilor pana la Petru cel Mare

Vezi postarea preambul “Apariţia statelor slave: De la Cnezatul Moscovei la Rusia Imperială”. Din fericire pentru Rusia, la inceputurile dinastiei Romanov, marii ei duşmani Polonia şi Suedia au fost încleştaţi într-un război de durată. Această i-a permis Rusiei să facă pace cu Suedia în 1617 şi să semneze un armistiţiu cu Polonia în 1619. După încercarea eşuată de recucerire a Smolenskului din 1632, (Războiul Smolenskului), Rusia a făcut pace cu Polonia în 1634. Regele polonez Wladyslaw al IV-lea, a renunţat la toate pretenţiile asupra tronului Rusiei, ca parte a tratatului de pace. Primii Romanovi s-au dovedit monarhi slabi. În timpul ţarului Mihail, afacerile statului au fost conduse de tatăl său, Filaret, care a devenit Patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse în 1619. Mai târziu, fiul lui Mihail Alexei (1645-1676), a apelat la sprijinul unui boier, Boris Morozov, să conducă ţara.

Morozov a abuzat de poziţia sa pentru a se îmbogăţi prin exploatarea maselor sărace, fiind demis în 1648 de ţar la izbucnirea răscoalei sării din Moscova. Autocraţia a supravieţuit “Timpurilor tulburi” (Smutnoie Vremia) şi ţarilor slabi şi corupţi. Funcţionarii statului au continuat să-şi facă datoria, indiferent de legitimitatea monarhului sau de facţiunea boierilor care controlau tronul. În secolul al XVII-lea, birocraţia s-a dezvoltat în mod dramatic. Numărul departamentelor guvernamentale (‘‘prikazuri” ) s-au înmulţit de la 22 în 1613, la 80 până la mijlocul aceluiaşi secol. Deşi aceste departamente aveau deseori jurisdicţii care se suprapuneau sau intrau în conflict, conducerea centrală, prin guvernatorii locali, erau capabili să conducă şi să controleze toate grupurile sociale, comerţul, manufacturile şi chiar şi biserica ortodoxă.

Cuprinzătorul cod de legi introdus în 1649 ilustra proporţiile controlului statului asupra întregii societăţi ruseşti. Din acel moment, boierii s-au transformat într-o nouă elită, dvorianstvo, slujitori necondiţionaţi ai statului. Statul pretindea servicii atât de la vechea cât şi de la noua nobilime, în primul rând în domeniul militar, datorită permanentei stări de război de la frontierele de sud şi de vest. În scmb, nobilii au primit moşii şi sate de iobagi. În secolele care trecuseră, statul restrânsese treptat dreptul ţăranilor de a se muta de la un stăpân la altul. Codul din 1649 lega în mod oficial ţaranii de moşia pe care îşi aveau domiciliul. Statul a legiferat iobăgia, ţăranii care încercau să-şi părăsească moşia devenind astfel fugari de stat. Proprietarii de pământ aveau puteri depline asupra tăranilor lor, putând să-i cumpere, vândă, dea la schimb sau să-i ipotecheze. Ţăranii care trăiau pe moşiile statului nu erau consideraţi iobagi. Ei erau organizaţi în comune, care erau responsabile pentru o diversitate de obligaţii în muncă, produse sau bani. La fel ca şi iobagii, ţăranii de pe moşiile statului erau legaţi de pământul pe care-l lucrau. Clasa urbană de mijloc a negustorilor şi meşteşugarilor trebuiau să plătească diferite taxe şi, la fel ca şerbii, nu aveau permisiunea să părăsească oraşul.

Toţi membrii societăţii trebuiau să plătească taxe şi puteau fi înrolaţi în armată. Prin legarea celor mai mulţi ruşi de domiciliile lor, codul de legi din 1649 îngrădea libertatea de mişcare şi subordona cetăţenii intereselor statului. Acest cod de legi a dus la limite greu de suportat obligaţiile cetăţeneşti şi taxele şi impozitele, ceea ce a provocat nemulţumiri şi revolte sociale care mocneau încă din timpul “Timpurilor tulburi“. În deceniile al şaselea şi al şaptelea al secolului al XVII-lea, numărul de ţărani care fugeau de pe moşii a crescut până la cote alarmante. O zonă principală de refugiu pentru fugari era ţinutul cazacilor de pe Don. În regiunea râului Volga, în 1670 şi 1671, cazacul Stenka Razin a condus o revoltă a unor largi pături de nemulţumiţi, de la cazaci bogaţi până la iobagi fugiţi în căutare de pământ. Neaşteptata revoltă s-a întins de-a lungul cursului râului Volga şi a ajuns să ameninţe Moscova. Trupele ţarului au reuşit în cele din urmă să-i invingă pe rebeli. Razin a fost capturat, torturat în piaţa publică şi executat.

Rusia şi-a continuat acapararea de noi teritorii în secolul al XVII-lea. În sud-vest a cucerit Ucraina răsăriteană, care fusese până atunci parte a statului polono-lituanian. Cazacii ucrainieni organizaţi în sate militare la frontiera polono-tătaro-rusească. Deşi serviseră ca mercenari în armata poloneză, cazacii din Armata Zaporojiană rămăseseră independenţi şi se răsculaseră de mai multe ori împotriva polonezilor. În 1648, ţăranii ucrainieni s-au alăturat cazacilor în timpul răscoalei conduse de Bogdan Hmelniţki, generată de opresiunile religioase şi naţionale suferite sub stăpânirea poloneză. La început, ucrainienii s-au aliat cu tătarii, care i-au ajutat să scuture jugul polonez.

Când au fost părăsiţi de tătari, care au schimbat alianţele pentru a se a alătura polonezilor, ucrainienii au trebuit să găsească o soluţie pentru a-şi menţine poziţiile câştigate prin luptă. Conducătorul lor, Bogdan Hmelniţki, s-a oferit în 1654 să plaseze Ucraina sub protecţia ţarului moscovit, Alexei I. Alexei i-a acceptat oferta, care a fost ratificată prin Tratatul de la Pereiaslav, şi care a dus la un război prelungit între Polonia şi Rusia. Prin Tratatul de la Andrusovo din 1667, Ucraina a fost împărţită de-a lungul râului Nipru, reunind partea vestică cu Polonia, (Ucraina de vest), lăsând sectorul răsăritean, (Ucraina de est), sub sezeranitatea ţarului ca un teritoriu autonom – Hetmanatul cazacilor.

În răsărit, Rusia a cucerit Siberia de vest în secolul al XVI-lea. De pe acestă bază, negustorii, meşteşugarii şi exploratorii au început să avanseze tot mai departe spre răsărit, de la râul Obi spre râurile Enisei şi Lena, până la tărmul Oceanului Pacific. În 1648, cazacul Semion Dejnev a deschis traversarea dintre Asia şi America. Pe la mijlocul secolului al XVII-lea, Rusia atinsese malurile râului Amur, la graniţa Imperiului Chinez. După o perioadă de conflicte cu Dinastia Manciuriană, Rusia a făcut pace cu China în 1689. Prin Tratatul de la Nercinsk, Rusia a cedat în regiunea văii râiului Amur, dar a primit acces la regiunea de la răsărit de Lacul Baikal şi la drumul comercial către Beijing. Pacea cu China a întărit legătura cu ţărmul Oceanului Pacific care fusese deschisă la jumătatea secolului. Expansiunea către sud-vest, în mod special încorporarea estului Ucrainei, a avut urmări nebănuite. Cei mai mulţi ucrainieni erau ortodocşi, dar contactele lor îndelungate cu catolicismul şi Contrareforma poloneză au adus şi noi curente de gândire în ţarat. Prin Academia de la Kiev, Rusia a fost influenţată de lumea catolică poloneză şi central-europeană şi de cea ortodoxă din Europa de Sud-Est. Deşi legătura cu ucrainienii a stimulat creativitatea ruşilor în multe domenii, a subminat cultura şi practicile religioase tradiţionale ruseşti.

Biserica Ortodoxă Rusă a descoperit că izolarea de Constantinopole a introdus diferenţe majore în cărţile liturgice şi în practicile religioase. Patriarhul Moscovei Nikon a fost hotărât să realinieze textele sfinte ruseşti cu originalele greceşti. Dar Nikon a trebuit să facă faţa opoziţiei a numeroşi ruşi care vedeau în aceste corectări un amestec străin neavenit, sau chiar o lucrătură a diavolului. Când reformele lui Nikon au fost impuse cu forţa, a rezultat o primă schismă în cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse. Cei care nu au acceptat reformele au fost numiţi Credincioşii de rit vechi (staroveri), au fost consideraţi eretici şi au fost persecutaţi de stat şi de biserica oficială. Liderul opoziţiei religioase, arhiepiscopul Avvakum, a fost ars pe rug. Schisma a devenit permanentă, mulţi negustori şi ţărani alăturându-se “Credincioşilor de rit vechi”. Curtea tarului a resimţit de asemenea impactul Ucrainei şi a vestului european. Kievul a fost un canal major de transmitere a noilor idei prin intermediul academiei fondate în 1631 de Mitropolitul Petru Movilă. Printre rezultatele acestei infuzii de idei a fost stilul baroc în arhitectura, literatura şi şcoala de pictură rusă. Alte canale directe s-au deschis prin intermediul relaţiilor comerciale cu occidentul şi a călătorilor străini care vizitau Rusia. Curtea tarului a devenit interesată în tehnologiile vestice, mai ales atunci când era vorba de aplicaţii miltare. Până la sfârşitul secolului al XVII-lea, influenţele ucrainiene, poloneze şi occidentale subminaseră sistemul tradiţional cultural moscovit şi, cel puţin la nivelul elitelor, deschiseseră calea pentru transformări cu adevărat radicale.

$$$

 O ISTORIE A EXPANSIONISMULUI RUS (II) :PROTOTIPUL CONDUCĂTORULUI

La 10 septembrie 1721 este semnată pacea de la Nystadt. Rusia primeşte Livonia, Estonia, Ingria, o parte din Karelia ; Suedia primeşte în schimb restul Finlandei. Senatul, prin cancelarul Golovkin rosteşte o “cuvântare mişcătoare” la adresa lui Petru:

“Duma găseşte de cuviinţă s-o roage pe Majestatea Voastră, cu cea mai adâncă umilinţă, să primească numele de Petru cel Mare, părinte al patriei, împărat a toate Rusiile…Trăiasca Petru cel Mare, părinte al patriei, împărat a toate Rusiile!“.

Petru se preface uimit, apoi stânjenit, dar sfârşeşte prin a primi. Petru nu simte nici un fel de schimbare de când a fost investit cu titlul imperial.

Acesta a fost inceputul modului de guverna Rusia indiferent de oranduirea sociala, indiferent de epoca si fara nici o legatura cu ceea ce conducatorii Rusiei au declarat. Acest mod de a guverna s-a pastrat din feudalismul tarziu si pana astazi, inclusiv perioada comunista. Rusul de rand este educat sa fie loial Rusiei-mat (Mama Rusia) sau pe timpul Uniunii Sovietice – Rodina-mat (Mama-Sovietelor) si bineinteles “consortului” povidential al acestei “mame,” tatucul care le stie pe toate si chiar trebuie sa le faca. Taticii slabi nu au rezistat niciodata, Rusia are nevoie de tatici puternici.

O ţara cu doi Ţari si o singura stăpâna

Petru se naşte in luna mai 1672, este fiul ţarului Alexei I al Rusiei (Alexsei Mihailovici) şi a celei de-a doua soţii, Nataliei Kirilovna Narîşkina. Alexei, tatal lui Petru, a dovedit un profund interes față de învățătura și cultura Petru-1occidentală. Printre consilierii săi principali se număra și boierul Feodor Rtișcev care a înfăptuit opere caritabile însemnate, ca de exemplu construirea de aziluri pentru săraci și un plan de recuperare a bețivilor Moscovei din canale. Rtișcev a înființat o mănăstire cu o școală gratuită la care a invitat călugări din Kiev să predea latina, greaca, retorica și filosofia. Alexei a angajat un latinist, Simeon Poloțki, ca poet al curții și profesor pentru copii săi și a devenit patron al teatrului, deși biserica ortodoxă condamna arta dramatică numind-o “o iluzie periculoasă”. Țarul era fascinat de astronomie și frescele care înfățișau stelele și planetele au împodobit tavanele atât la Kremlin cât și la Kolomenskoe. Alexei a angajat medici străini, printre care și englezul Samuel Collins. Viitorul ţar, Petru (cel Mare), il va mosteni intr-u totul.

În 1676, tatăl său moare, lăsându-l urmaş la tron pe fiul său, Fiodor, care abia împlinise 15 ani. La 27 aprilie 1682, ţarul Fiodor al III-lea moare fără să-şi aleagă urmaşul intre Ivan, fratele său de 16 ani slab la minte sau Petru, fratele vitreg.

Ţarevna Sofia, sora bună al lui Ivan şi sora vitregă al lui Petru incearca sa-l elimne pe Petru, profitand de faptul că trupele de streliţi (trupe create de Ivan ce Groaznic, singurii purtatori de arme de foc, arhebuze) se răscoală şi după multă violenţă, jafuri, omoruri obţine ca din 29 mai să fie doi ţari : Ivan şi Petru, iar ea, ţarevna Sofia este numită regentă, din cauza sănătăţii şubrede a lui Ivan. Boierii Dumei se supun. La 25 iunie 1682, în Catedrala Adormirii Maicii Domnului, are loc în prezenţa patriarhului, a opt mitrolpoliţi, patru arhiepiscopi, doi episcopi şi opt arhimandriţi, ciudata încoronare a celor doi ţari ai Rusiei, dintre care unul bolnav şi fără minte, iar celălalt un copil îngrozit de ceea ce a vazut, aproape sigur ca o sa fie ucis.

Ţarevna Sofia ia o hotărâre, care pana la urma îi va fi fatala, Ivan va rămâne alături de ea la palat, în vreme ce Petru şi mama lui vor fi trimişi în satul Preobrajenskoe, în apropiere de Moscova. La sfarsitul lui ianuarie 1689 în vârstă de 17 ani se căsătoreşte cu Evdokia Lopuhina, o fată de 20 de ani, de rang mijlociu. In octombrie aceluiasi an pleacă la Moscova, preia puterea si ţarevna Sofia este trimisă la mânăstirea Novodevicie. În ciuda multelor şi feluritelor îndeletniciri –manevre pe uscat şi pe apă, petreceri şi iubiri- Petru ştie că lucrurile merg în ţară din ce în ce mai rău. Boierii şi oamenii de rând sunt vădiţi nemulţumiţi de ţar, pe care-l socotesc uşuratic, prea legat de sfetnicii străini, prins în jocuri militare fără noimă şi ocări neruşinate împotriva Bisericii. La 19 februarie 1690 se naşte fiul său, ţareviciul Aleksei, pe care-l îl va executa mai tarziu pentru inalta tradare.

Un singur ţar şi o mare ambasadă

La 20 ianuarie 1695, în toiul iernii, dă porunca de mobilizare la luptă împotriva Imperiului Otoman. În plin război, la Petru-429 ianuarie 1696 primeşte vestea că fratele său vitreg, şubredul Ivan, a murit subit la Moscova, el devine singurul conducator al Rusiei de facto si de iure. Realizează repede că Rusia are nevoie urgentă de o flotă. O creează şi prima bătălie navală ia sfârşit în avantajul ruşilor. După ce împrăştie navele turceşti ancorate în dreptul Azovului, flota ţarului blochează estuarul spre a împiedica aprovizionarea. Ofiţerii şi inginerii austrieci calculează cu atâta precizie unghiul de tragere al tunurilor încât turcii sunt decimati.

Pe 18 iulie 1696 cetatea Azovului se predă. Ţarul intelege ca a construit flota folosindu-se de tehnologii occidentale si ca a castigat cu ajutorul ofiterilor europeni in solda lui. El vede necesitatea de a moderniza si transforma rusia. Ţarul trimite 50 de bărbaţi ruşi de neam în străinătate, pe cheltuiala lor, să deprindă arta navigaţiei. Îşi doreşte ca Rusia să devină statul cel mai puternic din Europa. De altfel, se arată gata să plece el însuşi, într-o “Mare Ambasadă“, prin ţările apusene, ca să afle cum au progresat ştiinţele şi să capete sprijin militar ori diplomatic împotriva duşmanilor din totdeauna ai Rusiei.

Petru a călătorit în Europa în căutare de aliaţi impotriva otomanilor. A fost primul ţar care a făcut o asemenea călătorie. La început, Petru a vizitat Brandenburgul, Olanda, Anglia şi Sfântul Imperiu Roman în timpul a ce s-a numit Marea Misiune Diplomatică. Petru a învăţat foarte multe lucruri noi şi a angajat sute de specialişti occidentali. Această călătorie a fost scurtată de complotul pus la cale de sprijinitorii Sofiei, care au încercat să o pună pe aceasta pe tronul imperial, tentativă zdrobită de credincioşii ţarului rămăşi în ţară. Petru, reîntors în ţară, a ordonat torturarea şi uciderea a sute de complotişti, trupurile lor mutilate fiind expuse în locuri publice, ca avertisment pentru viitor. Represaliile au fost demne de Ivan cel Groaznic.

Petru ştie că înaintea lui, un singur prinţ rus a cutezat să treacă dincolo de graniţele ţării sale: marele duce al Kievului, Iziaslav, care s-a dus în 1075 la Mayence, ca oaspete al regelui Henric al IV-lea. Pentru un rus trecerea graniţelor înseamnă trădare. Cu toate dojenile duioase ale boierimii şi ale clerului, Petru hotareste sa plece pentru a vedea Europa. Marea Ambasadă, condusa de el va merge la Amsterdam, Berlin, Viena, Roma, Copenhaga, Veneţia, Londra, fara a vizita insa Franţa pentru motivul că Ludovic al XIV-lea îi sprijinea pe turci. Marea Ambasadă, alcătuită din 250 de persoane, părăseşte Moscova la 10 martie 1697 cu ţarul Petru I călătorind incognito sub numele de Piotr Mihailov. Ajuns la Koppenbrugge, este invitat la cină de prinţesa electoare Sofia de Hanovra şi de fiica acesteia, Sofia-Charlotta, prinţesă electoare de Brandenburg. Mănâncă cu mâna, se murdăreşte cu sos, nu ştie la ce slujeşte şervetul. Însă, purtarea firească a lui Petru, vioiciunea şi iuţeala răspunsurilor o uimesc pe Sofia-Charlotta, care se simte cuprinsă de simpatie la vederea acestui vlăjgan care n-are mai mult de 25 de ani şi-i întrece cu cel puţin jumătate de cap pe uriaşii din garda ei, lat în umeri, cu chip hotărât, cu ochi negri strălucind sub fruntea bombată, cu sprâncene arcuite şi gura cărnoasă, umbrită de o mustaţă subţire.

Dornic să afle tot, aleargă în dreapta şi-n stânga, opreşte de nenumărate ori trăsura pentru că vrea să măsoare un pod, să ceceteze o moară de vânt sau să stea de vorbă cu oamenii de la joagar, cutreieră şantiere, îi întâmpină pe pescuitorii de balene care se întorc din Groenlanda, se apucă să cerceteze practica tipografică, urmează cursurile de anatomie ale profesorului Ruysch. Deşi nu este prea priceput, ia parte la intervenţii chirurgicale şi-şi cumpără o trusă de chirurg de care nu se va mai despărţi toata viata. Petru sa cunoasca totul şi să le împărtăşească oamenilor i săi ceea ce a învăţat. Şi pentru ei, şi pentru el a venit să culeagă tot ce ce se poate din ştiinţa Occidentului

La Londra, intrigat de sistemul parlamentar englez, asistă, în mare taină, la o şedinţă a Camerei Lorzilor. Petru e nevoit să recunoască că roadele diplomatice ale călătoriei sale de 18 luni sunt mai degrabă negative. Se întoarce în Rusia de urgenţă după ce primeşte un mesaj: s-au răsculat din nou streliţii.

Întors acasă ii executa streliţii pana la ultimul din ei, taie bărbile boierilor săi, îşi trimite soţia să se retragă într-o mânăstire, dă un ucaz (proclamaţie) prin care interzice tuturor bărbaţiilor să-şi lase barbă în afară de slujitorii Bisericii. Cei care vor dori să-şi păstreze barba vor fi nevoiţi să plătească un bir. După ce s-a războit cu bărbile, Petru începe bătălia cu veşmintele. Dacă Rusia vrea să meargă repede înainte, nu trebuie să rămână îmbrăcată în vechiturile de pe vrema lui Boris Godunov. Un ucaz dat la 4 ianuarie 1700 hotărăşte ca “boierii, oamenii de la curte, funcţionarii vor purta îmbrăcăminte ungurească, cu caftanul de deasupra până sub genunchi, iar cel de dedesupt mai scurt”. Cei care nu se supun ucazului plătesc amendă. Unii mormăie că veşmintele astea nu sunt bune pentru clima aspră a Rusiei.

La 20 decembrie 1699, când mai rămăsese doar câteva zile până la sfârşitul veacului, Petru dă un ucaz prin care numărătoarea anilor urmează să se facă din acea clipă după calendarul european, fiecare an începând la 1 ianuarie şi nu la 1 septembrie ca până atunci. Nu merge atât de departe încât să instituie calendarul gregorian, care, fiind, cel de la Roma, n-ar fi potrivit pentru ortodocşi; se mulţumeşte cu cel iulian, care are o întârziere de 11 zile (trecerea la calendarul gregorian se va face la 1 februarie 1918 de catre guvernul URSS). Hotărăşte ca, la 1 ianuarie 1700 toată lumea să-şi împodobească porţile caselor, să ia parte la slujbele de la Biserică şi să-şi facă urări de Anul Nou. Veselia asta silită nu tulbură inimile moscoviţilor. Unii şoptesc : “Cum a putut Dumnezeu să facă lumea iarna ?” iar alţii merg mai departe : “Biblia spune că Antihristul are să schimbe vremea. Petru I este aşadar Antihristul“.

În 1702, femeilor li se îngăduie să ia parte la întrunirile de societate, logodna devine obligatorie cu şase săptămâni înainte de căsătorie. Un an mai târziu apare la Moscova primul ziar rusesc, Ştiri din Moscova (Moskovskie Novosti), care cuprinde în patru pagini, o mulţime de noutăţi scurte despre ceea ce se petrece în Rusia şi în Europa. Este tradusă Viaţa lui Alexandru Macedon de Quintus Curtius, se pregătesc manuale de aritmetică şi chiar un dicţionar.

Petru se îndrăgosteşte de o suedeza (uni spun ţărancă, lucru neadevarat) , Marta, harnică, sănătoasă, veselă, si lată în şolduri. Marta îi va dărui lui Petru 12 copii, dintre care doar doi îi vor supravieţui : Anna, viitoare ducesă de Holstein-Gottorp şi Elisabeta, viitoare împărăteasă a Rusiei. Marta trece la ortodoxie şi renunţă la nume, fiind botezată Ecaterina Alekseevna. Începe să capete asupra ţarului o mare influenţă. Fiica lor, Elisabeta viitoarea imparateasa a Rusiei se va naşte la 29 decembrie 1709. Între timp, Petru a restabilit pacea în Polonia şi l-a adus înapoi pe tron pe August al II. Pe 19 februarie 1711 la 7 dimineaţa, în capela privată a prinţului Mendikov, este oficiată în mare grabă şi în cea mai strictă intimitate căsătoria lui Petru cu Ecaterina Alekseevna. La 7 mai 1724, Ecaterina este încoronată împărăteasă a Rusiei. Continuare in articolul urmator.

$$$

 O ISTORIE A EXPANSIONISMULUI RUS (III) - VIZIUNEA EUROASIATICĂ

Extinderea teritoriala si ambitia maretiei

 Petru cel Mare incearca paralel cu eforturile de modernizare si “europenizare” a Rusiei sa-si extnda posesiunile in Europa si Asia profitand de toate ocaziile pe care le are lovindu-si fostii aliati si generand coalitii care il slujau. Ambitiile imperiale si nevoile aproape patologice sa fie mai european decat europenii il conduc la aberatii pe care nici un monarh nu a indraznit sa le viseze. Cruzimea lui a fost egalata numai de cea a lui Ivan cel Groaznic sau secole mai tarziu de Stalin.

Rusia lui Petru impreuna cu Danemarca, şi Polonia formează o coaliţie împotriva suedezilor declansand Marele Război al Nordului. Carol al XII-lea al Suediei, de numai 18 ani, ajunge cu flota în dreptul Copenhagai, debarcă în forţă şi obligă oraşul să capituleze. Lovită în plin, Danemarca se retrage din coaliţie. La rândul său, August al II-lea al Poloniei, după ce cucereşte Dunamunde, este învins la porţile Rigăi. Petru ajunge la Narva, oraş suedez controlat în trecut de Rusia, la 23 septembrie 1700 şi constată că asediul începe prost; ruşii sunt înfrânţi de suedezi. Întors în Rusia, Petru mobilizeaza toate resursele, la ordinul sau, toată Rusia devine o tabara militara. Se întăresc oraşele, se reface armata, se construiesc tunuri, corăbii şi reface coaliţia cu Polonia şi cu Danemarca.

În 1701, prima victorie a ruşilor asupra suedezilor la Seremetiev. În 1702, ruşii obţin noi victorii în timp ce Carol al XII al Suediei îi distruge aliatii (fara ca Petru sa-i ajute) învingdu-i pe saxoni şi polonezi intră în Cracovia. La 11 octombrie 1702, fortăreaţa Noteburg capitulează în faţa ruşilor, apoi, prima victorie navală a ruşilor, capitularea Narvei. Toate aceste victorii se datorează faptului că, grosul trupelor suedeze se afla în Polonia, unde în 1706, Carol al XII-lea sileste Dieta de la Varşovia să-l proclame rege pe Stanislaw Leszczynski. Petru rămâne singur în faţa regelui Suediei. În 1708, Carol al XII este înfrânt iar din armata cea numeroasă nu mai rămân decât 24.000 de oameni. În iunie 1709, Carol al XII-lea, rănit la piciorul stâng, asistă la atac purtat pe o targă, în timp ce Petru reuseste sa-i invinga pe suedezi. Cele 72 de tunuri ruseşti nimicesc liniile duşmanului. Carol fuge la Tighina aflată sub ocupaţie otomană.

La 10 septembrie 1721 este semnată pacea de la Nystadt. Rusia primeşte Livonia, Estonia, Ingria, o parte din Karelia ; Suedia primeşte în schimb restul Finlandei. În 1721, Persia pare uşor de cucerit din cauza răscoalelor şi anarhiei de acolo iar ţarul în fruntea oştilor se grăbeşte s-o ia înainte Turciei. În iunie 1724 este semnat la Constantinopol un tratat de împărţire prin care Rusia dobândeşte oraşele Baku şi Derbent, cele trei provincii Ghilan, Mazanderan şi Astrabad, în vreme ce Turcia primeşte Tauris, Erivan şi alte câteva ţinuturi.

Rusia controleaza deja Marea Nordului, Marea Baltica, Marea de Azov si o parte din Marea Caspica. Controlul Marii Negre o sa fie preluat de fica lui, Ecaterina I.

Sankt-Petersburg

 In aceasta perioada Petru construieste Sankt-Petersburgul. Acesta constructie sfidează natura şi în acelaşi timp, trecutul Rusiei. Pozitionat pe un teritoriu izolat, departe de capitală şi aşezat drept în bătaia tunurilor suedeze; pământul e mlăştinos si ne propice pentru un asezamant urban. Petru se departeaza de vechea cetate a ţarilor, Moscova, cu superstiţiile şi intrigile de curte, cu spiritul oriental, înapoiat şi răzvrătit totodată. Vecinătatea mării îl ameţeşte. Sankt-Petersburgul va deveni orasul imperial, noul oraş va oglindi dorinţa de înnoire a unui ţar profund reformator.

Mai întâi este clădită o fortăreaţă din lemn pe malul drept al Nevei: viitoarea fortăreaţă Petru şi Pavel (Petropavlovskaia Krepost). Răsar mai apoi o biserică şi, nu departe, prima locuinţă a lui Petru : o căsuţă din bârne de brad şi cu acoperişul de şindrilă cu două încăperi, un pridvor. (Căsuţa ţarului a fost întărită cu un înveliş de piatră de către Ecaterina a II. S-a păstrat până în zilele noastre şi poate fi vizitată).

În februarie 1704, ţarul îl cheamă pe arhitectul italian Domenigo Trezzini ca să conducă armata de lucrători. Necazul cel mai mare este piatra, care nu se găseşte deloc în ţinut. Trei sute cincizeci de familii de vază sunt silite să se mute la Petersburg. Din 1711 începe construcţia Palatului de Iarnă, care nu se deosebeşte de casele din jur decât printr-o intrare cu două coloane, deasupra căreia se înalţă o prova de corabie. Acelaşi gust stă la temelia Palatului de Vară, aşezat ceva mai departe, pe malul unui afluent al Nevei. În 1713, Petersburgul este proclamat capitală a Rusiei iar în 1721 va începe construcţia castelului de la Sarskoe, numit mai târziu Ţarskoe Selo.

In 1717 Petru viziteaza Parisul pentru a cumpara mobila si lucrari de arta pentru noul lui Oras de pe Neva, dar bineinteles si in scopuri politice. De la 1 septembrie 1715, tronul Franţei este ocupat de copilul Ludovic al XV-lea, care-l are alături, ca regent, pe Philippe d’Orleans. La 7 mai 1717, Petru îşi face intrarea în Paris, escortat de 300 de grenedieri călări declarând că vrea să fie primit de regele Franţei. A doua zi după sosire, înaintea ţarului se prezintă regentul. Petru se declara nemulţumit. Două zile mai târziu, la 10 mai, regele Franţei, însoţit de o numeroasă escortă, merge la hotelul Lesdiguieres, locul unde se cazase ţarul.

Petru vizitează Luvrul, grădina Tuileriilor, studiază lucrările la Pont-Tournant, merge la Domul Invalizilor, gustă din supa soldaţilor şi bea vin în sănătatea lor, “bătându-i pe umăr şi numindu-i camarazi”. Adevăratul motiv al călătoriei sale este însă unul politic. Relaţiile cu aliaţii sunt în impas, cele cu Anglia s-au răcit, aşa că nădăjduieşte că Franţa se va îndepărta de Suedia, apropiindu-se de Rusia, cu care va semna o convenţie de întrajutorare militară şi comercială. Tratativele diplomatice vor duce în cele din urmă, la 15 august 1717, la atât de greu elaboratul tratat de la Amsterdam, încheiat între ţar, Ludovic al XV-lea şi regele Prusiei, Frederic-Wilhelm I.

Părăsind Franţa, la 20 iunie 1717, îşi declară ataşamentul faţă de această ţară harnică, primitoare şi usuratică. La 9 octombrie, după o vizită la Berlin, împreună cu ţarina, Petru este din nou acasă, la Sankt-Petersburg, în orasul său. După ce a văzut o sumedenie de lucruri, înţelege mai bine ce are de făcut pentru a-şi transforma capitala într-un adevarat oraş european.

Deschide un “muzeu” de Curiozităţi, în care strânge toate ciudăţenile naturii, este atras de pitici dar şi de uriaşi; atras de tot ceea ce este monstruos şi împotriva firii, ia parte, în camerele de tortură, la interogatorii, execuţiile capitale sunt pentru el un spectacol de la care n-ar lipsi pentru nimic în lume, este gata să opereze în orice moment, meseria de dentist îi place din ce in ce mai mult.

Succesiunea

 Ţareviciul Aleksei, urmasul declarat a lui Petru, a fost cu totul diferit de Petru, urăşte războiul, ascultă orbeşte de Biserică, este tradiţionalist. Petru hotaraste să-şi însoare fiul, logodnica aleasă fiind Charlotte-Christine de Brunswick. Prinţesa, de 16 ani, este foarte înaltă, slabă, ciupită de vărsat, luterană. La 14 octombrie 1711 are loc căsătoria, la castelul reginei Poloniei, prinţesa electoare de Saxa, naşa miresei. Toată lumea ştie că ţareviciul este împotriva reformelor lui Petru, că s-a căsătorit împotriva voinţei lui cu o luterană, că este strâns legat de practicile bisericii ortodoxe; clerul îl priveşte cu simpatie, reprezentanţii vechilor familii aristocratice se bizuie pe el, oamenii de rând îl venerează. La 12 iulie 1714, Charlotte naşte o fetiţă, botezată Nataşa (care moare în 1728) iar la 12 octombrie 1715 aduce pe lume un băiat, Piotr. La 22 octombrie 1715, la vârsta de 21 de ani, Charlotte îşi dă sfârşitul.

 La 29 octombrie, ţarina dă naştere unui băiat, care este numit, după dorinţa ţarului, tot Piotr. Este limpede că ţarul va prefera, în ordinea succesiunii, pe fiul Ekaterinei. Astfel încât, Aleksei îi scrie tatălui său o scrisoare prin care îi spune că vrea să se călugărească. Înainte să plece în Olanda, Petru îi lasă şase luni de gândire înainte de a lua o decizie. În lipsa tatălui, ţareviciul împreună cu iubita sa, Eufrosina, trăiesc fără griji, într-o neîncetată sărbătoare. O scrisoare a ţarului din 26 august 1716 prin care îi cere fie să se întâlnească la Copenhaga fie să îi spună la ce mânăstire va intra, îl trezeşte pe Aleksei. Fuge la Viena, se ascunde de tatăl său. Într-un final pentru a-şi întâlni tatăl, Aleksei soseşte la Moscova la 31 ianuarie 1718, seara târziu. Ţarul nu-l primeşte dar convoacă pentru luni, 3 februarie, consiliul privat, alcătuit din prelaţi, miniştri şi dregători. Când îşi zăreşte fiul, izbucneşte în ocări. Îi reproşează lenea, fuga, încercările de a-şi asmuţi străinătatea împotriva părintelui său.

 Petru îl numeşte moştenitor pe Piotr, fiul său cel mic iar lui Aleksei îi cere cu insistenţă numele celor care l-au ajutat să fugă. Află de scrisori ale ţareviciului către doi episcopi din Rusia pe când era la Viena, scrisori îndreptate împotriva tatălui său. Ţareviciul recunoaşte tot. La 17 iunie 1718, Aleksei este chemat în faţa celor chemaţi să-l judece; după interogatoriu, aceştia hotărăsc să-l supună la cazne. În timpul torturilor semnează declaraţii compromiţătoare doar ca să scape. Moare, după ce însuşi ţarul, se spune, ar fi participat la torturarea fiului său.

 La 16 aprilie 1719, micul Piotr, Petruşka cum îi spun părinţii, moare pe neaşteptate, din pricina unei boli. Deznadejdea şi durerea ţarului nu cunosc margini. Va fi nevoit să lase moştenire coroana Rusiei celuilalt Piotr, fiul lui Aleksei? Are nevoie de încă un fiu. De puţină vreme are o nouă iubită, foarte tânără şi straşnic de frumoasă, Maria Cantemir, fiica voievodului Dimitrie Cantemir care, pierzând tronul Moldovei în urma tratatului de la Prut, s-a refugiat împreună cu familia la Sankt-Petersburg. Maria este însărcinată însă pierde copilul spre marea dezamăgire a ţarului şi este părăsită.

 Petru a schimbat legile de succesiune la tron după ce şi-a ucis propriul fiu, Alexei, care se opunea reformelor şi care servea pe post de catalizator al grupurilor antireformatoare. Noua lege prevedea că ţarul îşi poate alege propriul succesor. Petru nu a reuşit să facă asta în propriul caz mai înainte de a muri în 1725. În deceniile care au urmat, lipsa unor legi clare de succesiune a lăsat monarhia deschisă la intrigi, comploturi, lovituri de stat şi contralovituri de stat.

 Începând din acel moment, factorul crucial al ocupării tronului a devenit sprijinul acordat de trupele de elită care asigurau paza palatului imperial din St. Petersurg. Petru pune în locul vechii Dume a boierilor un Consiliu de miniştri restrâns, căruia îi adaugă o Cameră de justiţie şi înfiinţează un Senat care are autoritate legislativă, judecătorească şi executivă. Senatul se supune ţarului. Înlesneşte oamenilor din popor pătrunderea în rândurile nobilimii. Prin ucazul din 16 ianuarie 1724, un soldat, chiar dacă nu este de neam, poate ajunge ofiţer, primind totodată rang de nobil, pe care-l vor moşteni urmaşii săi.

Încurajează creşterea animalelor, introduce rase noi de bovine, înfiinţează cele dintâi herghelii, le arată ţăranilor cum să secere grâul cu secera şi nu cu cosorul. Datorită lui, industria rusă cunoaşte un avânt nebănuit. Îi scuteşte de serviciul la stat şi de impozite pe cei ce construiesc fabrici şi pe rudele acestora, le acordă împrumuturi fără dobândă, precum şi privilegiul de a cumpara, începând din 1721, robi de la moşieri pentru a-i folosi în întreprinderile proprii. Prin ucazul din 23 martie 1714, Petru schimbă statutul familiilor aristocratice, prin care împiedică fărâmiţarea pământului; fiul sau fiica cea mai mare vor moşteni tot pământul, ceilalţi copii îşi vor împărţi între ei bunurile mobile.

 În noaptea de 20 spre 21 ianuarie 1725, Petru se plânge de dureri cumplite, pricinuite de retenţia de urină. Medicii nu au nici o îndoială că gangrena a cuprins colul vezicii urinare. A sosit clipa să numească urmaşul la tron. Totuşi, ţarul tace. La 28 ianuarie, la ora şase dimineaţa, la 53 de ani şi după 43 de ani de domnie, Petru cel Mare îşi dă sufletul. Clanul puternic din jurul Ecaterinei citeste o proclamaţie prin care Ecaterina I e numită împărăteasă legitimă a toate Rusiile. La 4 martie, după 5 săptămâni de la moartea ţarului, timp în care trupul nu fusese acoperit de giulgiu şi capacul nu fusese pus pe sicriu, Nataşa, mezina, moare de vărsat. Împărăteasa hotărăşte ca tatăl şi fiica să fie îngropaţi în aceeaşi zi. În străinătate, vestea morţii lui Petru este primită cu uşurare.

$$$

 O ISTORIE A EXPANSIONISMULUI RUS (IV) - UNELTELE IMPERIULUI

Slavofilism și panslavism

 Ca mișcare intelectuală, slavofilismul sa dezvoltat în Rusia secolului al XIX-lea. Au fost mai multe mişcări distincte care ar putea fi caracterizate ca slavofile. Unele aflate la stânga spectrului politic, care considerau că ideile progresiste democratice sunt caracteristici intriseci ale societăților ruse, așa cum ar fi demonstrat democrația primitivă din Republica Novgorodului. Alte mişcări slavofile se află la dreapta spectrului politic, ele susţinând că tradiţiile autocratice ţariste sunt esenţa naturii ruse.

 Mişcarea îşi avea originea în Moscova anilor 1830. Scriind despre opera părinţilor Bisericii Ortodoxe, poetul Alexei Homiakov (1804-1860) şi prietenii săi au elaborat o doctrină tradiţionalistă, conform căreia Rusia are propria ei cale de urmat şi nu are nevoie să imite sau să copieze instituţiile occidentale. Slavofilii ruși acuzau cultura occidentală și „occidentalizarea” (politica de modernizare a Rusiei promovată de Petru cel Mare și Ecaterina cea Mare) ca pe niște influențe nefaste pentru Rusia, unii dintre ei mergând până acolo care au adoptat modelele de îmbrăcăminte și tunsorile din perioada de dinainte de încoronarea țarului Petru I.

 Doctrinele lui Homiakov , Ivan Kireevski (1806-1856), Constantin Axakov (1817-1860) ca și a altora au avut un impact puternic asupra culturii ruse, incluzând școala de arhitectură a Renașterii Ruse, grupul celor cinci lor compozitori ruși, romancierul Nicolai Gogol, poetul Vladimir Fio, etc. puritatea limbii ruse avea ceva în comun cu viziunile estetice ale lui Lev Tolstoi.

 În sfera politică, slavofilii erau sprijinitorii mişcării panslaviste pentru unificarea tuturor slavilor sub conducerea ţarului Rusiei şi pentru eliberarea slavilor balcanici de sub jugul otoman. Războiul ruso-turc din 1877-1878 este considerat punctul culminant al slavofilismului militant, așa cum a fost ilustrat de carismaticul comandant Mihail Skobelev. Din punct de vedere politic, erau susținătorii monarhiei parlamentare, așa cum au fost în evul mediu tarziu Zemski Soborurile .

Scriitorii slavofili de mai târziu au dezvoltat o versiune conservatoare și antisemită a slavofilismului numită Pochvennichestvo ( Reîntoarcerea la pământ ). This ideologie, aşa cum a fost structurată de Constantin Pobedonosţev (conducătorul mirean al Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse), a fost adoptată ca ideologie oficială în timpul domniei împăraţilor Alexandru al III-lea şi Nicolae al II-lea. Chiar și după victoria revoluției bolșevice, această filozofie a fost dezvoltată de gânditori religioși din emigrație.

Panslavismul este optiunea geopolitica derivata din slavofilism. Panslavismul a fost (si inca este) o ideologie politica care sa dezvoltat la mijlocul secolului al XIX-lea si care avea ca scop creerea premizelor unei uniuni statale a tuturor popoarelor slave. Obiectivul principal a fost Balcanii, unde slavii sudici erau guvernati de doua mari imperii: Austro-Ungaria si Imperiul Otoman, ambele in situatia de inamicitie cu Rusia. Panslavismul a fost folosit ca o altă politică atât de Imperiul Rus cât și de Uniunea Sovietică.

 Desi mai întâi ideile panslaviste au fost expuse de Vinko Pribojevic la începutul secolului al XVI-lea și de Juraj Krizanic la mijlocul secolului al XVII-lea, panslavismul sa dezvoltat la început într-un mod similar cu pan-germanismul , prin sublinierea nevoii de unitate. Miscare a “prins aripi” odată cu încheierea războaielor din anul 1815. Odată cu încheierea păcii, conducătorii europeni au încercat să restabilească status quo-ul antebelic. Reprezentantul Austro-Ungariei la Congresul de la Viena, Metternich, și-a dat seama că cea mai mare amenintare la adresa acestui status-quo în Austria erau miscările naționalităților imperiului, care doreau independenta, proporția slavilor fiind foarte ridicată.

Panslavismul a fost folosit ca unealtă politică de Imperiul Rus și mai apoi de Uniunea Sovietică, astazi după o perioadă latenta reinvie sub presidentiile lui Putin. În timpul în care miscarea panslavă era dominată de rusi, iar ideea unității panslave a ajuns să se confunde cu aceea a unirii tuturor slavilor sub tutela Imperiului Rus, apărătorii taristi ai această doctrine au ajuns la concluzia că numai rușii sunt „slavi autentici”. Unii au considerat că natiunile slave ar trebui să adopte limba rusă, religia ortodoxă și alfabetul chirilic. Aparitia “ blocului răsăritean” după încheierea celui de-al doilea război mondial și, în special, după ocuparea Cehoslaovaciei de armata sovietică în 1968, au transformat panslavismul în ridicol.

 Panslavismul din Balcani a fost total diferit de cel din Europa Centrală , orientându-se fără echivoc către obținerea sprijinului Rusiei, această tendință este vizibilă până în zilele noaste în foata Iugoslavie. Sârbii căutau să-i unească pe toți slavii balcanici sub conducerea lor. Serbia, imediat după cucerirea independentei, era un stat mic și în ciuda instabilității Imperiului Austro-Ungar, acesta din urmă era un adversar redutabila al Serbiei. În această situație, ideea implicată în conflict a Rusiei a părut sau alegere bună. Acest tipar sa repetat si in anii '90 ai secolului XX.

 După încheierea primului război mondial și crearea Regatului Iugoslaviei sub coroana sârbă, cei mai mulți slavi sudici au fost unități într-un singur stat. Problema căreia a trebuit să-i facă fată statul iugoslvav a fost tendințe dominatoare ale sârbilor în regatul multietnic.

$$$

 OASTEA DOMNULUI

CONTROVERSE ȘI LĂMURIRI

Introducere

Oastea Domnului este o mișcare controversată. Unii oameni ai Bisericii (episcopi, preoți, laici) o acceptă, fac parte din ea și o susțin, în timp ce alții sunt împotriva ei.

La biserica mea vine la slujbe un membru în Oastea Domnului. Ne cunoaștem de mai mult timp, l-am ajutat cu tehnoredactarea unor materiale pentru adunările Oastei și chiar am acceptat invitația lui de a participa odată la o adunare de-a lor în Bucuresti. Am mers acolo împreună cu soția însă, deoarece noi frecventasem timp de câțiva ani adunări neoprotestante, am avut sentimentul unui amestec de Ortodoxie și sectarism.

În afară de icoanele care împodobeau pereții sălii de adunare, totul era conceput în spirit neoprotestant: cântecele, rugăciunile și predicile. Am avut sentimentul că am nimerit într-o adunare neoprotestantă.

Auzisem mai demult de Oastea Domnului și am încercat să aflu amănunte. De fapt auzisem de ea pe când frecventam adunările neoprotestante. „Frații” vorbeau întotdeauna apreciativ despre această „mișcare de trezire din Biserica Ortodoxă”. Știam deci că Ostașii sunt ortodocși întorși la adevărata credință în Iisus Hristos, adică la o credință similară cu a noastră, neoprotestanții.

Ulterior, după ce am încetat să mai merg la adunările neoprotestanților, am continuat să mă documentez despre Oastea Domnului. Ceea ce mă intriga era faptul că pe de-o parte Ostașii se declarau ortodocși, pe de altă parte erau lăudați de neoprotestanți și chiar unii dintre Ostași participau la adunările neoprotestante.

Am încercat să găsesc pe Internet informații pertinente despre această mișcare, eventual un site oficial. Nu am găsit. Am aflat în schimb multe amănunte despre istoria mișcării, despre organizare și alte detalii de pe diverse site-uri neoprotestante (baptiste, penticostale, etc.). Aceeași atitudine laudativă față de această „mișcare de reformă din sânul Bisericii Ortodoxe Române”.

M-am hotărât deci să pun cap la cap informații pe care le-am obținut de la fratele de la biserică și de pe Internet. A trebuit să fac unele modificări la forma inițială a acestui material după ce am fost contactat de doi Ostași care, pe de-o parte, mi-au atras atenția că am scris inexactități, pe de altă parte se contraziceau între ei.

Dacă Oastea Domnului este sau nu o lucrare bună, rămâne la latitudinea cititorului. Voi arăta însă unele rețineri pe care le am eu în această privință.

Istoric

Înființarea și dezvoltarea Oastei Domnului este legată inseparabil de fondatorul ei, părintele Iosif Trifa.

Născut pe data de 3 martie 1888 în satul Certege, județul Turda, în Transilvania, Iosif Trifa a studiat Teologia la Institutul de Teologie din Sibiu, unde a fost ulterior și profesor.

În 1910 este hirotonit preot și slujește timp de 10 ani într-un mic sat din Apuseni, perioadă în care trece prin grele încercări: soția și trei dintre cei patru copii mor pe rând în accident și de boală.

În 1920, Iosif Trifa publică prima sa carte, sub titlul „Spre Canaan.”

În 1921, Mitropolitul Balan îl cheamă la Sibiu, unde este numit preot-profesor la Institutul de Teologie. În 1922 părintele Trifa începe să publice împreună cu Mitropolitul Bălan gazeta bisericească „Lumina satelor”, ajutați fiind de un grup de seminariști. Un an mai târziu, Trifa publică în această revistă o chemare la o înnoire spirituală în toată țara, arătând păcatele și patimile care năvăliseră asupra poporului după primul război mondial.

În cartea „Să creștem în Domnul”, Trifa scria cu referire la sine: „Mulți ani am fost și eu un om lumesc. Chiar ca preot de țară, eram într-o bună parte un om lumesc. Trăiam și eu în judecata nebună că sunt preot numai când sunt îmbrăcat în haine de slujbă; încolo sunt și eu om care trebuie „să-mi trăiesc viața.” Aceasta cumplită judecată, care - durere! - se mai ține și azi, mă împărțea în doua: în omul de la altar și în celălalt, de prin sat și de pe la petreceri. Ce nebunie! Lumina era pusă să locuiască împreună cu întunericul. Slăvit să fie Domnul că nu m-a lăsat să pier în această nebunie de suflet amăgitoare. Am început să mă trezesc la o viață nouă.”

Îndemnul făcut de el în gazeta „Lumina satelor” era pentru o regenerare duhovnicească în întreaga țară. El scria: „România se află într-o robie umilitoare. Năravurile noastre sunt stricate... Prin furtunile pline de otravă... ni s-a înveninat credința, ni s-a pierdut dragostea și ni s-a umplut sufletul de otrava păcatului... Ea este aceea care a golit bisericile de oameni și sufletele de credință.”

Soluția văzută de părintele Trifa era o pocăință interioară a fiecăruia în parte: „De ne vom opri, de ne vom ridica și noi ca fiul cel rătăcit din Evanghelie și de vom pleca spre Casa Tatălui ceresc (...) La temelia noii rânduieli din sat - din țară - trebuie pusă teama de Dumnezeu și ascultarea de Cuvântul Lui. Numai o singură doftorie poate da lumii și țării noastre sănătatea și mântuirea: să se întoarcă oamenii și popoarele la Iisus.”

Preocuparea lui interioară cu privire la păcătoșenie a crescut tot mai mult. În preajma Anului Nou 1923, părintele Trifa medita la viața trăită până atunci, în mod special la slujirea lui ca preot. Profund întristat și nemulțumit, a constatat că viața sa, ca și a celorlalți oameni, nu era marcată de rugăciune și evlavie, ci de un spirit lumesc. Oamenii trăiau în chefuri și în destrăbălări rușinoase. Pe sub fereastra casei sale tocmai trecea un cârd de bețivi, care răcneau și înjurau de răsuna întreg cartierul. Atunci a simțit nevoia să scrie un articol la revistă tocmai pe această temă. A îngenuncheat și s-a rugat:

„Doamne, Dumnezeule! Ne copleșește răutatea... ne biruie întunericul... ne îneacă potopul fărădelegilor... se scufundă oamenii în pieire sufletească... Dă-ne Tu, Doamne, putere mai multă în lupta contra întunericului și a Diavolului... Vino, Iisuse Doamne, căci iată s-a făcut furtună în marea vieții noastre.”

În această stare sufletească, părintele Iosif Trifa s-a decis să cheme oamenii la pocăință și la lupta împotriva păcatelor. Această chemare a apărut în nr. 1/1923 al gazetei „Lumina satelor”:

„Veniți să faceți o intrare creștinească în anul cel nou. Avem noi, românii, două mari păcate care mai ales ne strică sufletul și traiul creștinesc: înjurăturile și beția. Veniți să facem o hotărâre și o întovărășire de luptă împotriva lor, ca să le scoatem din casa noastră, din traiul nostru și al vecinilor noștri.”

Chemarea lui a fost urmată de mii de oameni: țărani, muncitori și intelectuali. Așa au fost puse bazele Oastei Domnului.

Programul Mișcării

Părintele Iosif Trifa a definit sarcina Oastei Domnului astfel: „... aflarea și vestirea lui Iisus cel răstignit.” Aceasta formulare era o „declarație de război sufletesc contra întunericului și a răutății” din partea unei „armate care lupta sub steagul și conducerea lui Iisus Biruitorul.”

Despre programul Oastei Domnului, părintele Trifa scria: „Iisus cel răstignit - acesta a fost programul meu în toți anii de Oaste și acesta este programul Oastei Domnului. Nu este un program nou. L-am aflat gata de la Sfântul Apostol Pavel.”

Doua lucruri au fost importante pentru Trifa: apostolatul laic și voluntariatul duhovnicesc („Deoarece orice suflet care L-a aflat cu adevărat pe Domnul se face vestitorul Domnului”). Trifa scria: „Ținând cont de permanenta ofensivă a iadului, un ostaș al Domnului trebuie să fie un ostaș activ, luptător, un mare viteaz, capabil să atragă și pe alții în lupta cea mare a mântuirii sufletelor.”

În anul 1929 s-au cumpărat tiparnițe, a fost înființată editura și a fost deschisa librăria mișcării Oastea Domnului. Părintele Trifa scria: „Tiparul este o mare putere a vremurilor noastre, care trebuie atrasă în slujba Domnului.”

În cei 15 ani de activitate, părintele Trifa a publicat gazeta în șase numere săptămânale cu un total de 20 de milioane de exemplare. Pe lângă acestea, au mai apărut 12 calendare, care au ajuns, parțial, până la 5 ediții, cu un total de 1,32 milioane de exemplare.

Tipăriturile s-au dovedit foarte eficiente. Broșurile au ajuns în cele mai îndepărtate colțuri ale țării. Efectul a fost că, pe alocuri, cârciumile de la sate au fost închise și transformate în case de adunare ale Oastei Domnului. Iată un citat dintr-o scrisoare adresată părintelui Trifa: „Preacucernice Părinte și semănătorule de lumină” - scria un țăran din Transilvania – „vă fac cunoscut că, după ce s-a înființat Oastea Domnului și la noi, în Poiana Mărului, județul Brasov, un cârciumar de aici, cu numele Ioan Enescu, la stăruințele cuvioasei sale femei, care este o inimă bună și a fost cea dintâi în Oastea Domnului, a lăsat cârciuma și localul acela care era pus în slujba Diavolului, l-a curățit și împodobit frumos și l-a pus în slujba Domnului. Localul acela, unde se vorbeau vorbe urâte și murdare, sudalme, certuri, bătăi, astăzi este plin de rugăciuni și cântări duhovnicești.”

Bătrânii și tinerii mărturiseau că prin cărțile, broșurile și gazetele lui Iosif Trifa au venit la o credință lucrătoare în Iisus Hristos.

Tulburări

Numărul membrilor Oastei Domnului a crescut foarte mult. În unele zone mișcarea începea să capete adevărate aspecte sociale.

În acest timp, cultele neoprotestante care activau în România și-au întețit propaganda încercând să prezinte Oastea Domnului ca fiind o încercare de reformă de tip protestant în sânul Bisericii Ortodoxe Române și să-i ademenească pe Ostași să treacă la ele. Mulți dintre cei care au aderat la Oastea Domnului au făcut-o într-un spirit protestant. Până în ziua de azi există viziuni diferite chiar ale Ostașilor cu privire la Oastea Domnului.

Important din acest punct de vedere e faptul că părintele Trifa, prin tot ce a făcut, a scris sau a învățat, nu a propovăduit niciodată ruperea de Biserică sau respingerea vreuneia dintre învățăturile ortodoxe. Singurul lucru la care chema Trifa era acea pocăință interioară și permanentă pe care au avut-o Sfinții și pe care o propovăduiește însăși Biserica.

Din păcate, avântul pe care îl căpătase mișcarea în anii 1930 a degenerat. Unii Ostași au început să se depărteze de dreapta credință, au deschis porțile propagandei sectare și au ajuns ca în cele din urmă să se lepede de facto de Biserică. Acest aspect al mișcării i-a făcut pe unii ierarhi ai Bisericii să adopte o poziție negativă față de Oastea Domnului, printre ei aflându-se și cel care l-a susținut inițial pe părintele Trifa, Mitropolitul Bălan. S-a vorbit pe alocuri de un conflict de orgolii.

S-a încercat atunci exercitarea autorității Bisericii asupra Oastei Domnului, ceea ce a dus la neînțelegeri și la poziții de forță.

În aceste condiții, conducerea Bisericii a decis caterisirea părintelui Iosif Trifa și oprirea activității Oastei Domnului. Tipografia a fost confiscată și au început să se facă presiuni asupra membrilor pentru a înceta orice activitate.

Sub necazul sufletesc, boala de care Trifa suferea deja de câțiva ani s-a agravat foarte mult. Acuzațiile mai mult sau mai puțin nedrepte i-au înrăutățit suferința. Au urmat ani grei în care, în ciuda tuturor împotrivirilor și fără spatii corespunzătoare pentru editură, Trifa a continuat să tipărească cărți și gazete.

În februarie 1938, bolnav fiind, părintele Trifa trece la cele veșnice.

În timpul celui de-al doilea război mondial Oastea a avut o perioadă grea din cauza restrângerii libertăților civile sub guvernarea Mareșalului Antonescu.

Perioada comunistă

În anul 1948, autoritățile comuniste au promulgat noua lege a cultelor, prin care se interzicea activitatea Oastei Domnului. Comuniștii nu agreau nici mișcările, nici asociațiile, acestea fiind mai greu de controlat. Cei care nu se conformau erau arestați. Alături de preoți ortodocși și de reprezentanți ai cultelor religioase, au fost arestați și membri ai Oastei Domnului: Traian Dorz, poet și colaborator apropiat al părintelui Trifa, a fost condamnat la ani grei de temniță. A fost eliberat în 1952, însă numai pentru câteva luni, după care a fost închis din nou. Închisorile au început să se umple de preoți și laici membri și nemembri ai Oastei, acuzați de comuniști de lipsă de supunere.

În anul 1954 a urmat al treilea val de arestări, oamenii fiind eliberați apoi în anul 1958. Eliberat a doua oara din închisoare, Traian Dorz a fost somat de autorități să înceapă acțiunea de „legalizare” a mișcării Oastea Domnului. Au urmat o serie întreagă de vizite la Bucuresti și întocmirea unor liste cu conducătorii mișcării. Când autoritățile s-au declarat mulțumite de listele alcătuite de Traian Dorz a urmat... arestarea! Toți conducătorii Mișcării au fost arestați în ziua de Craciun a anului 1958. Au fost întemnițați peste 500 de conducători locali ai Oastei.

Sub presiunile politice ale Occidentului, a urmat o amnistie generală și cei arestați pe motive religioase au fost eliberați în 1964.

Chiar și în vremea în care conducătorii ei erau în închisoare, Oastea Domnului a continuat să existe și să se manifeste. De obicei, conducătorii locali erau arestați, iar membrii surprinși în adunări erau amendați cu mari sume de bani.

La nivel local, Oastea se bucura uneori de sprijinul preotului din parohie. Chiar unii dintre ierarhii Bisericii aveau contacte secrete cu Mișcarea. În alte cazuri însă, preotul era acela care îi denunța pe Ostași organelor de stat.

Frământări actuale

Evenimentele din decembrie 1989 a readus libertatea religioasă în România.

Biserica Ortodoxă Română a anulat decizia de caterisire a părintelui Trifa și a recunoscut oficial mișcarea Oastea Domnului. Se exercită un control de natură dogmatică și există un delegat din partea Sfântului Sinod.

Conducerea Oastei Domnului se află acum la Sibiu. Aici membrii au la dispoziție câteva birouri, o clinică medicală, un cabinet stomatologic și un medic pediatru. De asemenea, există în folosință o nouă tipografie. Principala publicație a Oastei este ziarul „Iisus Biruitorul”, scos cu binecuvântarea Sinodului Bisericii Ortodoxe Române.

Așa cum am menționat mai sus, în interiorul Oastei există păreri diferite cu privire la relatia cu Biserica Ortodoxă. Aceasta este o problemă delicată. Se pare că există câteva aripi în cadrul Oastei. Unii afirmă că locul Oastei Domnului este în Biserică, că adunările trebuie ținute în lăcașele de cult și că preoții și episcopii locali trebuie informați și pe cât posibil implicați în activitatea Mișcării. Alții văd rolul Oastei Domnului ca fiind unul misionar față de Biserică, fără a fi însă sub controlul acesteia. În unele cazuri, Ostașii se acuză între ei de sectarism și protestantism.

Aripa mai „independentă” din cadrul Oastei întreține legături cu diferite culte neoprotestante, de unde și aprecierile laudative ale acestora față de Oastea Domnului. Aripa „ortodoxă” se opune legăturilor cu cei din afară, de teama influențelor sectare.

Privind din perspectivă ortodoxă, deși învățătura susținută de Oastea Domnului este ortodoxă în esență, practicile acesteia seamănă mult cu cele sectare, ieșind din Tradiția Bisericii. Cântări din cărți proprii, bănci confortabile, predicatori ad-hoc care își exersează valențele oratorice, aceste lucruri sunt tipic sectare și încurajează propaganda sectară.

Unii Ostași merg la adunări împreună cu sectanți, se leapădă de Tainele Bisericii și nu mai au nimic în comun cu Biserica. Această ruptură evoluează lent, dar sigur. Personal, am întâlnit o familie de Ostași care aveau biblioteca plină de cărți ale predicatorului baptist Spurgeon, iar copiii spuneau că la biserică nu le mai place, că ar vrea să meargă numai la adunările Oastei.

Reacțiile Oastei față de propaganda sectară care o prezintă ca pe o încercare de reformă în sânul Bisericii Ortodoxe sunt anemice. O declarație de adeziune la dreapta credința ar închide gura sectelor.

Trebuie menționată aici perversitatea propagandei sectare. Când am început să scriu acest articol am găsit pe Internet multe descrieri baptiste sau penticostale ale Oastei Domnului. Am găsit chiar și o predică a unui obscur predicator din SUA care, vorbind despre reforma credinței în lume, îl menționa și pe Iosif Trifa din România, descriindu-l ca pe un Martin Luther mioritic! Un Ostaș cu care am discutat mi-a prezentat adunarea din Cluj ca fiind protestantă și menită să semene confuzie cu privire la „adevărata” Oaste a Domnului, prin denumirea asemănătoare - Ostașii Domnului.

Un gând de studiat pentru cei care ar dori să meargă la adunările Oastei ar fi dacă e bine să mergi la adunările unei mișcări atât de lăudate de dușmanii Bisericii. Dacă singurul motiv pentru care cineva ar dori să meargă la adunările Oastei este pocăința, acel cineva ar trebui să știe că pocăința ȘI SMERENIA sunt virtuți de căpătâi în Biserică și că ele nu se lucrează la vedere, declarativ sau bombastic în fața oamenilor. Privind în istoria Bisericii, cei care se converteau sau creștinii care se pocăiau de faptele rele nu creau structuri paralele cu Biserica. A te aduna separat de ceilalți din Biserică înseamnă sectarism, iar prin aceasta se deschid, așa cum am văzut, porțile către alte lucruri mai grave.