$$$

 La treizeci şi cinci de ani a fost alungată dintr-un bar portuar — după standardele locale devenise prea bătrână pentru a mai urca pe scenă.

Stăpânii localului au judecat simplu: într-o lume atât de aspră, tinereţea cântărea mai mult decât orice talent. Dar au mai trecut cincisprezece ani — iar aceeaşi cântăreaţă „îmbătrânită” a devenit, la cincizeci de ani, o adevărată stea şi a pornit într-un turneu mondial. Cesária Évora a dovedit că uneori viaţa adevărată începe acolo unde păruse că s-a tras deja cortina.

În august 1941, pe mica insulă São Vicente, pierdută în Oceanul Atlantic la şase sute de kilometri de ţărmurile Senegalului, s-a născut o fetiţă menită să devină glasul unui întreg continent. Insulele Capului Verde — cum era numit arhipelagul Cabo Verde în limba rusă — erau o colonie portugheză minusculă, unde, pe cele nouă petice locuite de pământ, împrăştiate în mijlocul oceanului, trăiau mai puţini oameni decât într-un singur sector al Moscovei.

Cesária a văzut lumina zilei în oraşul Mindelo — al doilea ca mărime din Cabo Verde. Tatăl ei cânta la vioară şi violoncel, umplând casa de armonii, dar a murit timpuriu, lăsând-o pe soţie singură cu şapte copii în faţa unei realităţi necruţătoare. „Nu am flămânzit, eram doar foarte săraci”, îşi amintea mai târziu Cesária acei ani.

Familia supravieţuia mai ales datorită fraţilor care munceau peste hotare. O parte din casă era dată în chirie, iar bunica mai cultiva în grădină pepeni, porumb şi fasole.

În familia lor exista o tradiţie emoţionantă de a împărţi recolta: după ce strângeau roadele, le aşezau în grămezi şi le împărţeau vecinilor. La fel procedau şi ceilalţi. Toată lumea împărţea ceva cu ceilalţi. Dar nici această întrajutorare nu a putut împiedica inevitabilul — micuţa Sizi a fost trimisă la orfelinat pentru trei ani lungi.

Totuşi tocmai acolo, între zidurile aşezământului caritabil, fetiţa şi-a descoperit menirea — a început să cânte în corul orfelinatului.

Regina barurilor portuare

Statul Cabo Verde trăia după legi aparte în acele vremuri. După cel de-Al Doilea Război Mondial, când sistemul colonial începea să se destrame, aproape toţi bărbaţii apţi de muncă au părăsit insulele în căutarea unei sorţi mai bune — unii spre Europa, alţii spre America.

Au rămas în mare parte femeile. În portul maritim Mindelo soseau zilnic zeci de nave uriaşe, cu echipaje însetate de distracţie după luni întregi petrecute pe mare — iar acolo îi întâmpinau femei dornice să câştige un ban.

În această atmosferă şi-a petrecut Cesária tinereţea. Café Royal, unde a început să cânte la şaisprezece ani, era un „bar pentru marinari” tipic. Se auzeau chitare, curgea vin ieftin, iar tânăra cântăreaţă cucerea publicul cu vocea ei catifelată. Toţi o lăudau, iar ea cânta cu bucurie, căutând instinctiv acel stil inconfundabil care avea să cucerească mai târziu lumea întreagă.

Tot în acei ani a avut loc o întâlnire ce şi-a pus amprenta asupra întregii ei vieţi. Marinarul Eduardo nu doar că i-a cucerit inima, dar i-a devenit şi primul profesor de muzică. A învăţat-o cântece tradiţionale portugheze. Aceste melodii s-au oglindit în creaţia ei şi au intrat în repertoriu, devenind temelia faimei sale viitoare.

Idila a fost scurtă, dar dureroasă — Eduardo a plecat pe mare şi nu s-a mai întors. Cesária vorbea rar despre acea durere, doar într-un interviu a mărturisit că prima ei iubire „a plecat odată cu valurile”. Această dramă personală s-a revărsat în primele ei cântece, străbătute de dorul despărţirii şi de chemarea mării.

Ascensiune şi decădere

Datorită apariţiilor regulate în localurile portuare, Cesária a cucerit rapid titlul de „regină a mornei” — gen muzical naţional al Cabo Verde. Morna este o muzică a melancoliei şi nostalgiei, născută la răscrucea dintre ritmurile africane şi melancolia portugheză.

În interpretarea ei, aceste cântece căpătau o forţă aparte, de parcă însăşi sufletul insulelor ar fi vorbit prin vocea ei.

Dar o adevărată carieră profesională tot nu se contura. Două înregistrări ale prestaţiilor ei radiofonice au apărut la sfârşitul anilor ’60 — una în Portugalia, cealaltă în Ţările de Jos, unde trăiau mulţi emigranţi de pe insule — însă ambele au trecut neobservate.

Nu existau discuri, nici onorarii. Cesária rămânea o celebritate locală într-o lume care nu se întindea dincolo de luminile portului Mindelo.

Apoi a venit lovitura crudă. La treizeci şi cinci de ani, talentata cântăreaţă a fost pur şi simplu aruncată în stradă. Pentru barul marinarilor devenise prea bătrână — aşa erau moravurile acelei lumi aspre, în care tinereţea preţuia mai mult decât talentul.

Zece ani în întuneric

Până la mijlocul anilor ’70, Cesária a abandonat complet apariţiile publice, cufundându-se în grijile obişnuite ale unei mame singure. Avea mai mulţi copii de la taţi diferiţi şi nu fusese niciodată căsătorită. În plus, în ţară a avut loc o lovitură de stat, urmată de criză economică şi foamete adevărată.

Au fost cei mai grei zece ani din viaţa ei. A încetat cu desăvârşire să mai cânte în public, abia dacă ieşea din casă şi bea mult, fără oprire. Viaţa personală nefericită a dus la probleme serioase cu alcoolul, iar totul părea să indice că talentata cântăreaţă era pierdută pentru totdeauna.

Totuşi, chiar şi în acele clipe întunecate, muzica nu a părăsit-o. Cesária mergea adesea pe ţărmul oceanului şi cânta pentru sine — era felul ei de a înfrunta depresia şi singurătatea. Localnicii îşi aminteau cum o vedeau stând lângă apă şi fredonând morne.

„Oceanul ascultă mai bine decât oamenii”, spunea ea.

A doua naştere

Aşa au trecut aproape zece ani, cenuşii şi fără speranţă. Abia la mijlocul anilor ’80, când trecuse deja de patruzeci de ani şi ţara începea să se trezească din amorţeală, ea a început din nou să cânte. Şi atunci s-a dovedit pe neaşteptate că jumătate dintre cântăreţele din Cabo Verde o considerau profesoara lor — faima „reginei mornei” supravieţuise anilor de recluziune.

La mijlocul anilor ’80, soarta i-a oferit Cesáriei un dar neaşteptat. Comitetul femeilor din Cabo Verde a organizat o călătorie a unei delegaţii de muzicieni caboverdieni la Lisabona. Pentru Cesária era prima ieşire dincolo de hotarele insulelor natale.

Évora a rămas la Lisabona şi cânta seara prin restaurante, probabil pentru a strânge bani de bilet spre casă. Din fericire, într-una dintre seri, când interpreta în localul „Enclave”, a intrat José da Silva. Francez era doar în acte — se născuse şi crescuse tot pe aceleaşi Insule ale Capului Verde.

José îşi dorea cu ardoare să devină producător, dar deocamdată lucra noaptea ca muncitor de cale ferată. Şi, de îndată ce a auzit-o pe Cesária cântând, a înţeles că soarta îi pusese în mână un fel de bilet câştigător la loterie.

Glorie mondială la cincizeci de ani

José a dus-o pe Cesária la Paris şi i-a organizat înregistrări profesioniste. Primele albume, din 1987 şi 1988 — „Soarta frumuseţii” şi „Diva desculţă” — nu au avut mare succes. Dar treptat, prin încercări şi experimente, da Silva a găsit acel sound inconfundabil care avea să cucerească lumea. A adunat muzicienii potriviţi — tot originari din Cabo Verde.

Cesária a fost aşezată în mediul ei firesc — un mic ansamblu acustic cu chitare, nelipsitul cavaquinho, bas, percuţie, vioară. Fără aranjamente complicate, doar înregistrare live, fără suprapuneri! Iar în 1991 a apărut albumul „Mar Azul”, care a devenit incredibil de popular în Europa.

Piesa titulară a discului, compusă de unchiul ei B. Leza, era difuzată necontenit de posturile de radio franceze.

Iar un an mai târziu s-a întâmplat miracolul — albumul „Miss Perfumado” a fost o adevărată explozie. Doar în Franţa s-au vândut două sute de mii de exemplare în prima lună, iar în lume trei sute de mii. Cu acest disc, Cesária, ajunsă la cincizeci şi unu de ani, a pornit pentru prima oară într-un turneu mondial.

Bunica ce nu s-a schimbat

La cincizeci de ani, Cesária a fost nevoită să-şi găsească din nou stilul scenic. Şi, instinctiv, a decis să rămână pur şi simplu ea însăşi: ca în Café Royal, cu treizeci de ani în urmă, când, la şaisprezece ani, cânta pentru marinarii gălăgioşi.

De aceea apărea pe scenă desculţă şi rămânea aproape nemişcată în faţa microfonului. Nu se sfia să-şi aprindă o ţigară chiar acolo, în timp ce muzicienii continuau să cânte — aşa cum făcea în tinereţe, sprijinită de tejgheaua barului.

În reprezentaţiile ei nu exista comportament studiat, nici vorbe învăţate. În faţa publicului se arăta o femeie în vârstă, meditativă, uşor tristă, tăcută şi de o simplitate desăvârşită.

Cesária a cântat pe cele mai mari scene ale lumii — de la Paris la New York, inclusiv pe prestigioasele scene Olympia şi Carnegie Hall. Concertele ei se desfăşurau cu casa închisă, iar imaginea „divei desculţe” a devenit iconică.

Ea a făcut cunoscută milioanelor cultura Cabo Verde, până atunci aproape necunoscută. În 2004, Cesária a câştigat premiul Grammy la categoria „Cel mai bun album de muzică mondială contemporană” pentru discul Voz d’Amor (2003) — momentul culminant al carierei sale şi recunoaşterea contribuţiei sale la cultura universală.

Presa a creat în jurul ei mitul unei cântăreţe africane angajate politic, interpretând picioarele goale ca pe un gest de solidaritate cu cei săraci. În realitate era doar obiceiul unei fete sărace, care, pe deasupra, suferea de diabet şi de dureri cronice la picioare.

Spre finalul carierei, în caietul ei de cerinţe figurau chiar un scaun cu rotile pentru a urca la avion şi o cabină de machiaj la acelaşi etaj cu scena — nu mai putea urca scările.

  Preluat- Marcus de seară