$$$

 O ISTORIE A EXPANSIONISMULUI RUS (IV) - UNELTELE IMPERIULUI

Slavofilism și panslavism

 Ca mișcare intelectuală, slavofilismul sa dezvoltat în Rusia secolului al XIX-lea. Au fost mai multe mişcări distincte care ar putea fi caracterizate ca slavofile. Unele aflate la stânga spectrului politic, care considerau că ideile progresiste democratice sunt caracteristici intriseci ale societăților ruse, așa cum ar fi demonstrat democrația primitivă din Republica Novgorodului. Alte mişcări slavofile se află la dreapta spectrului politic, ele susţinând că tradiţiile autocratice ţariste sunt esenţa naturii ruse.

 Mişcarea îşi avea originea în Moscova anilor 1830. Scriind despre opera părinţilor Bisericii Ortodoxe, poetul Alexei Homiakov (1804-1860) şi prietenii săi au elaborat o doctrină tradiţionalistă, conform căreia Rusia are propria ei cale de urmat şi nu are nevoie să imite sau să copieze instituţiile occidentale. Slavofilii ruși acuzau cultura occidentală și „occidentalizarea” (politica de modernizare a Rusiei promovată de Petru cel Mare și Ecaterina cea Mare) ca pe niște influențe nefaste pentru Rusia, unii dintre ei mergând până acolo care au adoptat modelele de îmbrăcăminte și tunsorile din perioada de dinainte de încoronarea țarului Petru I.

 Doctrinele lui Homiakov , Ivan Kireevski (1806-1856), Constantin Axakov (1817-1860) ca și a altora au avut un impact puternic asupra culturii ruse, incluzând școala de arhitectură a Renașterii Ruse, grupul celor cinci lor compozitori ruși, romancierul Nicolai Gogol, poetul Vladimir Fio, etc. puritatea limbii ruse avea ceva în comun cu viziunile estetice ale lui Lev Tolstoi.

 În sfera politică, slavofilii erau sprijinitorii mişcării panslaviste pentru unificarea tuturor slavilor sub conducerea ţarului Rusiei şi pentru eliberarea slavilor balcanici de sub jugul otoman. Războiul ruso-turc din 1877-1878 este considerat punctul culminant al slavofilismului militant, așa cum a fost ilustrat de carismaticul comandant Mihail Skobelev. Din punct de vedere politic, erau susținătorii monarhiei parlamentare, așa cum au fost în evul mediu tarziu Zemski Soborurile .

Scriitorii slavofili de mai târziu au dezvoltat o versiune conservatoare și antisemită a slavofilismului numită Pochvennichestvo ( Reîntoarcerea la pământ ). This ideologie, aşa cum a fost structurată de Constantin Pobedonosţev (conducătorul mirean al Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse), a fost adoptată ca ideologie oficială în timpul domniei împăraţilor Alexandru al III-lea şi Nicolae al II-lea. Chiar și după victoria revoluției bolșevice, această filozofie a fost dezvoltată de gânditori religioși din emigrație.

Panslavismul este optiunea geopolitica derivata din slavofilism. Panslavismul a fost (si inca este) o ideologie politica care sa dezvoltat la mijlocul secolului al XIX-lea si care avea ca scop creerea premizelor unei uniuni statale a tuturor popoarelor slave. Obiectivul principal a fost Balcanii, unde slavii sudici erau guvernati de doua mari imperii: Austro-Ungaria si Imperiul Otoman, ambele in situatia de inamicitie cu Rusia. Panslavismul a fost folosit ca o altă politică atât de Imperiul Rus cât și de Uniunea Sovietică.

 Desi mai întâi ideile panslaviste au fost expuse de Vinko Pribojevic la începutul secolului al XVI-lea și de Juraj Krizanic la mijlocul secolului al XVII-lea, panslavismul sa dezvoltat la început într-un mod similar cu pan-germanismul , prin sublinierea nevoii de unitate. Miscare a “prins aripi” odată cu încheierea războaielor din anul 1815. Odată cu încheierea păcii, conducătorii europeni au încercat să restabilească status quo-ul antebelic. Reprezentantul Austro-Ungariei la Congresul de la Viena, Metternich, și-a dat seama că cea mai mare amenintare la adresa acestui status-quo în Austria erau miscările naționalităților imperiului, care doreau independenta, proporția slavilor fiind foarte ridicată.

Panslavismul a fost folosit ca unealtă politică de Imperiul Rus și mai apoi de Uniunea Sovietică, astazi după o perioadă latenta reinvie sub presidentiile lui Putin. În timpul în care miscarea panslavă era dominată de rusi, iar ideea unității panslave a ajuns să se confunde cu aceea a unirii tuturor slavilor sub tutela Imperiului Rus, apărătorii taristi ai această doctrine au ajuns la concluzia că numai rușii sunt „slavi autentici”. Unii au considerat că natiunile slave ar trebui să adopte limba rusă, religia ortodoxă și alfabetul chirilic. Aparitia “ blocului răsăritean” după încheierea celui de-al doilea război mondial și, în special, după ocuparea Cehoslaovaciei de armata sovietică în 1968, au transformat panslavismul în ridicol.

 Panslavismul din Balcani a fost total diferit de cel din Europa Centrală , orientându-se fără echivoc către obținerea sprijinului Rusiei, această tendință este vizibilă până în zilele noaste în foata Iugoslavie. Sârbii căutau să-i unească pe toți slavii balcanici sub conducerea lor. Serbia, imediat după cucerirea independentei, era un stat mic și în ciuda instabilității Imperiului Austro-Ungar, acesta din urmă era un adversar redutabila al Serbiei. În această situație, ideea implicată în conflict a Rusiei a părut sau alegere bună. Acest tipar sa repetat si in anii '90 ai secolului XX.

 După încheierea primului război mondial și crearea Regatului Iugoslaviei sub coroana sârbă, cei mai mulți slavi sudici au fost unități într-un singur stat. Problema căreia a trebuit să-i facă fată statul iugoslvav a fost tendințe dominatoare ale sârbilor în regatul multietnic.