$$$

 Simion Stoilow, șeful școlii românești de matematică

Născut la București pe 2 septembrie 1887, Simion Stoilow și-a petrecut copilăria la Craiova, unde a terminat școala primară și liceul, având încă din adolescență un spirit inventiv și demonstrând o reală vocație pentru matematică. Mama lui, Olga, făcea parte din distinsa familie Greceanu, iar tatăl, generalui Simion Stoilow, ajuns ofițer pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza, a luptat eroic în Războiul de Independență, acoperindu-se de glorie în timpul memorabilului atac asupra Plevnei și, apoi, în cel asupra Smârdanului.

În anul 1910, tânărul Stoilow a obținut licența la Facultatea de științe din Paris, unde și-a continuat apoi pregătirea științifică. Prelegerile celebrilor matematicieni E. Picard, H. Poincaré, E. Goursat, J. Hadamard, E. Borel, H. Lebesgue, despre care a vorbit cu emoție și cu admirație în amintirile sale, au avut un impact hotărâtor asupra proaspătului absolvent. În 1914, după patru ani de cercetare, Simion Stoilow și-a încheiat teza de doctorat despre ecuațiile liniare cu derivate parțiale, dar, din cauza războiului care de-abia începuse, și-a susținut-o în 1916.

În 1919, tânărul matematician a fost numit docent la catedra de analiză matematică a Facultății de științe din Iași, iar în ianuarie 1920 a devenit conferențiar la catedra de algebră superioară. Tot ca docent și conferențiar îl găsim un an mai târziu la catedra de analiză a Facultății de științe din București.

Începând din aprilie 1923 și până în 1939, S. Stoilow a ocupat funcția de profesor titular de teoria funcțiilor și algebră superioară la Facultatea de științe din Cernăuți, al cărei decan a fost între anii 1925 – 1926 și 1932 – 1939. În cei 15 ani, cariera didactică și cea științifică s-au împletit cu spiritul său de neîntrecut organizator: „Consider anii aceștia, o pot spune fără ezitare, ca cei mai rodnici, ca cei mai fructuoși din întreaga mea activitate”.

În anul 1939, Simion Stoilow a revenit la București, la Institutul Politehnic, apoi a numit șef al catedrei de teoria funcțiilor complexe de la Universitate, urmându-i lui Dimitrie Pompeiu.

Marele matematician a încetat din viață pe 4 aprilie 1961, la vârsta de 74 de ani.

„Stoilow nu și-a închipuit niciodată că e conducătorul matematicii românești. Și, fiindcă nu și-a închipuit, a fost”, spunea matematicianul Grigore Moisil despre el, iar Solomon Marcus completa: “Profesorul Stoilow rămâne, așa cum bine l-a definit și profesorul Moisil, matematicianul și dascălul care, tocmai pentru că nu și-a închipuit nici un moment că e conducătorul matematicii românești, a fost, prin opera sa științifică și prin prestigiul câștigat, șeful școlii românești de matematică.

Întrebările, răspunsurile și îndoielile sale se refereau totdeauna la aspecte esențiale, sesiza punctele nevralgice, delicate, își formula criticile pe un ton de observație periferică, nu voia să te oblige să-i dai un răspuns, dar te punea pe gânduri. Semnificativ e faptul că nu a publicat prea mult, dar în opera lui nu există lucruri mediocre, este o operă de esențe a unui savant deosebit de exigent cu sine”.

$$$

 Părintele Iustin Pârvu, unchiul meu, reprezentant de seamă al ortodoxiei românești contemporane, detinut politic, stareț al Mănăstirii Petru Vodă din Neamț, a lăsat o scrisoare impresionantă românilor, înainte de moartea sa.

„Popor român!

– Îți scriu pentru că sper ca măcar acum, să îți amintești cine ai fost, cine ești și poate așa vezi încotro te îndrepți! Ești singurul popor european care trăiește încă acolo unde s-a născut.

Nu o spun eu, o spune istoria popoarelor. O fi mult, o fi puțin, nu știu – dar știu că ești unic în Europa, această Europa care te lovește, te jignește și te umilește.

De ce o lași să facă asta, când tu ești singurul popor născut, crescut și educat în granițele sale? Ești primul popor din lume care a folosit scrierea. Nu o spun eu, o spun tăblițele de la Tartaria și o recunosc toți cei care le-au studiat.

Acum 7000 de ani, când alții nici nu existau ca popor, pe aceste meleaguri locuitorii scriau, pentru a ne lăsa nouă mândria de a fi prima civilizație care se semnează pe acest pământ. Scrierea sumeriana a apărut 1.000 de ani mai târziu și totuși mulți se fac că nu văd și nu recunosc adevărul.

Cât timp o să te lași neglijat?

Ai fost singurul popor pe care nici o putere din lume nu l-a cucerit chiar dacă ai fost împărțit, despărțit și asuprit de mai multe imperii.

Nici unul nu a putut să te cucerească cât ai fost unit, nici romanii care au stăpânit doar o parte din vechea Dacie, cealaltă fiind stăpânită de Dacii liberi, nici turcii care nu au reușit niciodată să îți transforme teritoriul în pașalâc. Toate marile înfrângeri s-au bazat pe trădare.

NIMENI NU A REUȘIT SĂ TE SUPUNĂ CÂT AI FOST UNIT.

De ce te lași dezbinat? Ai fost scut creștinătății, când întreaga Europă tremura de teama islamului. Sângele tău a salvat Europa iar românul Iancu de Hunedoara a salvat Viena și întreaga Europă de furia semilunii.

Acum, tu popor de salvatori ai creștinismului, ești tratat ca un paria.

Când îți vei revendica drepturile?

Din tine au apărut: Eminescu, Enescu, Brâncuși, Gogu Constantinescu, Vuia, Vlaicu, Coandă, Petrache Poenaru, Nicolae Teclu, Spiru Haret, Herman Oberth, Conrad Haas. Dar ce păcat, cei mai mulți și-au pus mințile sclipitoare în slujba altor țări pentru că acasă nu i-a ascultat nimeni.

De ce ai lăsat să se întâmple asta?

Astăzi, popor român pentru tine se rescrie istoria.

Cum vrei să se facă asta? Cum vrei să te vadă cei ce îți vor urma?

Astăzi, ca și pe vremea fanarioților, domnitorul și divaniții nu au nici o legătură cu tine. Sunt străini de interesele și dorințele tale, tot ce doresc este să stea cât mai mult în funcție și să câștige cât mai mult.

Tu taci!

Astăzi, ca și pe vremea cuceririi romane, bogățiile țării, aceleași mine de aur, argint, sare, mierea acestui pământ, sunt exploatate de alții cu brațele tale și se duc pentru a umple vistieriile străinilor de neam.

Tu taci !!!

Astăzi, ca și pe vremea asupririi austro – ungare, drepturile românilor sunt călcate în picioare, iar cei puțini fac legea pentru cei mulți.

Tu taci!

Astăzi, ca și în vremuri de restriște, românii pleacă din țară, să muncească, sau să își vândă inteligența, pentru că țara lor nu are nevoie de ei.

Câți dintre ei sunt viitorii Brâncuși, Coandă, Conrad Haas, te-ai gândit la asta ?

Conducătorii acestei țări au nevoie de slujbași proști, lipsiți de educație, lipsiți de caracter, lipsiți de voință, lipsiți de coloană vertebrală, ca să îi poată îndoi și face figurine de plastilina din ei.

Tu taci!

Astăzi, ca și pe vremea bolșevismului, la mare preț sunt trădătorii, lingușitorii, vânzătorii de neam și conștiință, traseiștii politici, gata să calce pe cadavre pentru a parveni și a își păstra privilegiile.

Tu taci!

Astăzi, parlamentul și guvernul țării, divaniții de azi, arendează pământurile și întreprinderile “nerentabile” la indicațiile unor străini de neam cărora le cântă osanale, unor arendași străini, spunând că asta se numește privatizare. Pentru aceste arende, ei primesc peșcheșul, iar țara rămâne pe butuci.

Tu taci!

Astăzi, urmele civilizației străbunilor voștri sunt șterse, pentru ca fiii tai să nu mai știe niciodată cum au apărut ei pe acest pământ, cine le sunt strămoșii și care le sunt meritele. Vechile situri arheologice sunt distruse, se construiesc șosele experimentale peste ele, Sarmisegetuza, Grădiștea, Munții Buzăului, sunt vândute sub pretextul impulsionării turismului, unor privați care, habar nu au că în pământul pe care îl calcă zace istoria ta încă nedescoperită.

Tu taci!

Elemente din tezaurul țării, sunt trimise “la expoziție” în afara țării și uită să se mai întoarcă, iar cei ce le-au scos, nu dau nici un răspuns, se fac că au uitat de ele.

Tu taci!

Arhivele țării sunt cedate printr-o lege a arhivelor, străină de interesele naționale, celor ce vor să scoată din mintea românilor ideea și dovezile de unitate națională.

Tu taci!

Slujbașii țării, caftaniții, vând la preț de piatră seacă și fier vechi, bunurile realizate de tine, sub oblăduirea șefilor lor, împart banii, apoi sunt “judecați” de ochii lumii și primesc pedepse cu suspendare, adică “mulțumesc, la revedere, te mai chemăm noi când avem nevoie de serviciile tale”.

Tu taci!

Oștirea țării este batjocorită, decimată, dezarmată, pusă în slujba altora, copiii tăi mor pe pământuri străine, iar Hatmanul Suprem vine in fața ta și spune că suntem într-o mare încurcătură, vom fi nevoiți să împrumutăm avioane străine pentru a ne asigura siguranța aeriană, de parcă asta s-a întâmplat peste noapte și nu este urmarea politici sale dezastruoase, de parcă nimic din ceea ce se întâmplă românului azi nu i se datorează lui.

Tu taci!

Dispar din instituții ale statului arhive cu invenții și inovații de interes strategic privind cercetarea nucleară. Cei puși să le păzească nu pățesc nimic, iar cei ce trebuie să investigheze, spun că nu e nimic deosebit.

Tu taci!

Și se fură voturile, iar comisia care trebuia să investigheze pe cei care au fost prinși cu vot dublu, nu dă nici un răspuns, deși există dovezi că ai fost furat și voința ta răsturnată.

Tu taci!

În divan, se fură la 2-3 mâini, unii chiulesc, alții se fac că lucrează, iar alții mânuiesc legile după bunul plac, în văzul tuturor și nu li se întâmplă nimic.

Tu taci!

Sistemul educațional se reduce la bani, bani la înscriere, bani la examene, bani la absențe, bani la promovare, bani la angajare, bani la reexaminare. Copiii tai nu mai știu nici cum îi cheamă daca nu se uită pe internet sau nu primesc un SMS.

Tu taci!

Dacă te îmbolnăvești, nu ai unde să te duci, s-au închis spitalele, s-au scumpit medicamentele, trebuie să mergi dacă ești operat cu fașele și anestezicul de acasă, altfel mori neoperat sau deschis și neînchis. Intri în spital pentru o unghie lovită și ieși cu 10 boli pe care nu le aveai la intrare.

Tu taci!

Un copil de 15 ani, român sportiv, este bătut de colegii de echipă maghiari, pentru că e român, chiar de Ziua Națională a României. Nu se întâmplă nimic. Ceva mai târziu, Hocheiștii Naționalei României (de naționalitate maghiară) la un meci cu selecționata Ungariei, tac când se intonează Imnul României, dar cântă cu foc imnul Ungariei și pe cel al Ținutului Secuiesc, imn care nu avea ce căuta la o manifestare oficială.

Toți tac! – Tu taci!

Guvernanții nu fac altceva decât să te jupoaie, îți bagă mâna în buzunar și îți iau banii, pentru că ești prea bogat în viziunea lor, sau nu meriți ce ai câștigat, iar țara nu are bani. Se împrumută lăsându-te dator pe sute de ani, fără să le pese ce vor face și de unde vor plăti datoriile cei ce le vor urma.

Tu taci!

Dușmanii tăi, cei ce vor să te vadă dispărut pentru a îți lua locul, îți impun ce să mănânci, ce să bei, ce medicamente să iei, fac experimente cu tine, te folosesc drept cobai cu avizul și ajutorul trădătorilor din fruntea țării, care le aplică legile într-un Codex Alimentarius care te duce la pieire.

Tu taci!

Parlamentarii își votează legi speciale, se protejează împotriva judecății pentru hoțiile și prostiile pe care le fac, se acoperă cu legi făcute numai pentru ei, și fură acoperindu-se unul pe altul.

Tu taci!

Președintele țării își exprimă oficial acordul de modificare a Constituției țării, la cererea unor străini, care își urmăresc propriile interese, fără a consulta măcar parlamentul, dar să te mai consulte pe tine…

Tu taci!

Un român plecat de acasă, descoperă peste hotare că țara lui are de recuperat o sumă mare de bani de la alt stat. Ce fac parlamentarii români? Refuză să investigheze cazul, pentru că nu vor să îi supere pe cei ce îi țin pe jilțuri, fără să le pese de interesul națiunii, trădând jurământul făcut la investire.

ASTA SE ÎNTÂMPLĂ ASTĂZI, POPOR ROMÂN, ȘI TU TACI!

Dacă ar fi ca tot ceea ce se întâmplă să se răsfrângă numai asupra ta, românul de azi, nu ți-aș scrie un cuvânt. Te-aș lăsa să lâncezești, să dormi până se așterne praful peste tine și mătura istoriei te va scoate afară din mintea celor ce vor urma, ca pe o întâmplare neplăcută.

Dar tu popor român de azi, ești legat de cel de ieri și de cel de mâine și odată cu tine piere nu numai trecutul, dar și viitorul acestui neam.

Cât o să mai taci ?

Trezește-te, popor român, trezește-te român adormit și nu lăsa să se șteargă dintr-o trăsătură de condei, tot ce ți-au lăsat părinții, nu îți lăsa copiii pe drumuri, sclavi ai celor ce nici nu existau pe când tu știai să scrii.”

Părintele Arhimandrit Iustin

_$$

 GUSTAVE DORE

„Pictura este tăcerea minţii, muzica ochiului.” (Orhan Pamuk)

Gustave Doré, unul dintre cei mai prolifici și influenți ilustratori și artiști ai secolului al XIX-lea, a fost un adevărat maestru în arta gravurii și ilustrației. Născut în 1832 la Strasbourg, Franța, Doré a arătat un talent remarcabil pentru desen încă din copilărie. Cariera sa profesională a început devreme, la vârsta de 15 ani, când a început să lucreze pentru editura francezăCharles Philipon, contribuind cu ilustrații pentru lucrări literare.

Gustave Doré a avut o copilărie care a jucat un rol semnificativ în dezvoltarea talentelor și intereselor sale artistice. Născut la 6 ianuarie 1832 în Strasbourg, Franța, Doré a fost al doilea copil al luiPierre Louis Christophe Doré, inginer de meserie, și al Alexandrinei, născută Félicie. Familia sa era de origine burgheză și a susținut încă de la început inclinațiile sale artistice.

Doré a arătat un interes și o aptitudine extraordinară pentru desen încă de la o vârstă fragedă. Legende familiale povestesc că a început să deseneze înainte de a putea merge și că, la vârsta de cinci ani, a fost capabil să creeze imagini detaliate și expresive. Talentul său nu a trecut neobservat, iar părinții săi l-au încurajat, oferindu-i materiale și oportunități pentru a-și cultiva abilitățile.

Dincolo de desen, Doré a fost expus și la literatură și muzică, care mai târziu aveau să joace un rol important în opera sa. Familia sa, în special mama sa, era foarte educată și interesată de cultură. Acest mediu îmbogățit cultural a avut un impact profund asupra tânărului artist, hrănindu-i imaginația și pasiunea pentru arte.

În 1847, familia s-a mutat la Paris, un pas crucial în cariera lui Doré. Aici a avut oportunitatea să se expună la o scenă artistică și literară mult mai vastă, un factor decisiv în lansarea carierei sale. La numai 15 ani, a început să lucreze profesional ca ilustrator, iar talentul său excepțional l-a făcut rapid cunoscut în cercurile artistice din Paris.Surprinzător, Doré nu a primit o educație formală în artă. Majoritatea abilităților sale artistice au fost autodidacte, ceea ce face realizările sale și mai remarcabile.

Prin urmare, copilăria lui Gustave Doré a fost marcată de un mediu familial susținător și stimulativ, care a pus bazele dezvoltării sale ulterioare ca unul dintre cei mai renumiți ilustratori ai epocii sale. Doré a fost foarte apropiat de mama sa și a avut o relație strânsă cu familia sa. În lucrări și corespondență, nu există mențiuni semnificative despre iubiri romantice sau aventuri, ceea ce sugerează că viața sa personală a fost relativ rezervată și centrată pe cercul său familial și pe carieră.

„O ilustrație este o poartă prin care cititorul pătrunde în poveste.”

Doré este cel mai bine cunoscut pentru ilustrațiile sale detaliate și imaginative pentru cărți clasice precum „Dante’s Inferno”, „Don Quixote”, „Paradisul Pierdut” de John Milton și Biblia. Stilul său se remarcă prin utilizarea intensă a contrastului între lumină și umbră, creând o atmosferă dramatică și uneori sumbră. Ilustrațiile sale pentru „Infernul” lui Dante sunt considerate de mulți critici ca fiind printre cele mai puternice și expresive interpretări ale textului.

Pe lângă ilustrațiile sale, Doré a fost și un pictor și sculptor talentat, deși aceste lucrări sunt mai puțin cunoscute. Picturile sale, deseori de mari dimensiuni, prezintă un amestec de realism romantic și fantastice, reflectând o imaginație bogată și o înțelegere profundă a lumii naturale și celei spirituale. Doré a fost și impresar de teatru. În 1874, a deschis „Théâtre de l’Œuvre” la Paris, dar acesta nu a avut succesul scontat și a adus dificultăți financiare artistului.

„Natura și arta, două măreții, se unesc și se completează una pe alta.”

Câteva dintre picturile sale importante

„Christ Leaving the Praetorium” (1867-1872): Aceasta este una dintre cele mai mari și mai impresionante picturi ale lui Doré, reprezentând momentul în care Iisus părăsește pretoriul după condamnarea sa. Pictura este remarcabilă pentru dimensiunile sale masive și pentru modul în care captează emoția și drama scenei.

Lucrările sale pentru Biblia publicată în 1866 sunt considerate unele dintre cele mai bune ilustrații biblice din toate timpurile și au contribuit semnificativ la popularitatea sa.

„The Neophyte” (1866-1868): Această lucrare prezintă un tânăr călugăr într-un moment de reflecție și contemplare, ilustrând talentul lui Doré de a capta emoția umană și profunzimea spirituală.

„Andromeda” (1869): În această pictură, Doré ilustrează povestea mitologică a Andromedei, captând frumusețea și dramatismul momentului cu un stil dramatic și expresiv.

„The Enigma” (1871): Această lucrare arată influențele stilului romantic asupra lui Doré, prezentând o scenă misterioasă și evocatoare cu o atmosferă melancolică.

„Landscape in Scotland” (1875): Doré a fost de asemenea un peisagist talentat, iar această lucrare demonstrează abilitatea sa de a reda frumusețea naturală și sălbatică a peisajelor scoțiene,

 

Pe parcursul carierei sale, Doré a călătorit foarte mult, lucrările sale fiind expuse în numeroase galerii europene. A avut un impact semnificativ asupra artiștilor contemporani și a fost o sursă de inspirație pentru generațiile viitoare. În ciuda succesului său, Doré a fost adesea criticat de contemporanii săi pentru stilul său considerat uneori prea teatral sau exagerat.

”Călător neobosit în spațiul geografic european, Doré a fost permanent inspirat de acesta. I-a cunoscut pe Gustave Courbet, Alexandre Dumas tatăl, Jacques Offenbach, frații Gouncourt, Wagner, Saint-Saens, Napoleon al III-lea și Gioacchino Rossini, căruia îi face portretul pe patul de moarte.” (continuarea AICI).

Gustave Doré a murit în 1883 la Paris, la vârsta de 51 de ani. Cauza exactă a morții sale nu este unanim acceptată, dar se crede că a fost cauzată de o criză de inimă. Sănătatea sa s-a deteriorat rapid în ultimii ani ai vieții sale, iar moartea sa subită a venit ca un șoc pentru comunitatea artistică și admiratorii săi. Doré a fost recunoscut pentru munca sa neobosită și dedicarea față de artă, ceea ce a dus la speculații că stilul său de viață intens și angajamentul profund în munca sa ar fi putut contribui la deteriorarea sănătății sale. Cu toate acestea, nu există dovezi concrete care să lege direct stilul său de viață de moartea sa prematură.

Moartea lui Doré a marcat sfârșitul unei ere în arta ilustrației și a lăsat un gol în lumea artistică. Opera sa a continuat să inspire și să influențeze artiștii și ilustratorii mult timp după moartea sa, consolidându-i reputația ca unul dintre cei mai mari ilustratori ai secolului al XIX-lea și lăsând în urmă un moștenire artistică vastă și diversă, care continuă să inspire și să fascineze. Expozițiile sale retrospective și cărțile care îi prezintă lucrările continuă să atragă un public larg, atât de admiratori ai artei clasice, cât, și de pasionați ai ilustrației și gravurii.

$$$

 HAGIA SOFIA

Hagia Sofia din Istanbul, construită între anii 532-537, continuă să fie venerată ca una dintre cele mai importante structuri din lume. Hagia Sofia ( în greacă Ἁγία Σοφία, „Sfânta Înțelepciune”) a fost proiectată să fie bazilica majoră a Imperiului Bizantin și a deținut recordul pentru cea mai mare cupolă din lume până la construirea Duomo-ului din Florența, în secolul al XV-lea. În plus, Hagia Sofia a devenit mai importantă în timp, pe măsură ce arhitecții ulteriori s-au inspirat de cupolă atunci când au construit biserici și moschei ulterioare.

Construcții și proiectare

După ce revoltele de la Nika din 532 au distrus bazilica anterioară din Constantinopol , împăratul Justinian (527-565) a căutat să creeze cea mai mare bazilică din Imperiul Roman . El a însărcinat doi arhitecți, Anthemios din Tralles și Isidor din Milet, să creeze o structură demnă de capitala Imperiului Roman de Răsărit . Arhitecții, care erau în principal matematicieni, au folosit noi concepte arhitecturale pentru a construi exact ceea ce își dorea împăratul bizantin . Pentru a crea cel mai mare spațiu interior posibil, au proiectat o cupolă centrală enormă și au susținut-o folosind o metodă de construcție revoluționară numită pandantivi. Hagia Sophia folosește patru pandantivi triunghiulari care permit trecerea greutății cupolei circulare către o suprastructură pătrată de susținere dedesubt, fără piloni sau coloane masive care să întrerupă spațiul interior.

Enorma cupolă este susținută folosind o metodă de construcție revoluționară.

Dimensiunile structurii existente arată forma aproape pătrată a Hagiei Sofia: lungime 81 m, lățime 73 m. Cupola cupolei actuale se află la 55 m deasupra podelei mozaicate . Structura și prima cupolă, care s-a prăbușit parțial în 557, au fost finalizate pentru prima dată în 537. A doua cupolă, proiectată cu nervuri structurale și un arc mai mare decât cupola anterioară, a fost proiectată de nepotul unuia dintre arhitecții originali, Isidor cel Tânăr.

Isidor cel Tânăr s-a confruntat cu rezolvarea mai multor probleme care au cauzat prăbușirea cupolei originale. În primul rând, în timpul construcției inițiale, zidarii au aplicat din neglijență mai mult mortar decât cărămidă. În plus, în graba de a finaliza cupola originală, nu au așteptat ca un strat de mortar să se întărească înainte de a aplica următorul nivel de cărămizi. Acest lucru a cauzat probleme structurale care au fost exacerbate doar de o cupolă prea puțin adâncă. Când arcul unei cupole este suficient de rotund, greutatea și forța structurii coboară în stâlpii de susținere. Cu toate acestea, arcul original al cupolei era prea puțin adânc, împingând astfel spre exterior și forțând pereții deja slăbiți să cedeze. Pentru a remedia aceste probleme, Isidor cel Tânăr a mărit înălțimea cupolei, ceea ce a mărit arcul și adâncimea, și a adăugat 40 de nervuri pentru a oferi susținere. Înainte de aceste îmbunătățiri, însă, a fost nevoit să reconstruiască o mare parte din pereții și semi-cupolele originale pentru a face noua cupolă să reziste mai mult decât prima.

Descrieri ale Domului

Această istorie a celor două generații de arhitecți și a celor două cupole separate este cunoscută atât prin autorii bizantini , cât și prin studiile arhitecturale din secolul al XX-lea. Măreția Hagiei Sofia este consemnată de-a lungul secolelor, așa cum reiese din această descriere a unui patriarh al Constantinopolului din secolul al IX-lea, pe nume Photios:

E ca și cum ai păși chiar în rai, fără ca nimeni să-ți stea în cale în niciun moment; ești luminat și impresionat de diversele frumuseți care strălucesc precum stelele de jur împrejur. Apoi, totul pare a fi în extaz, iar biserica însăși pare să se învârtă.

În secolul al XX-lea, mulți ingineri arhitecți au fost fascinați de amploarea Hagiei Sofia și au vrut să știe cum a fost proiectată, executată și construită. Robert Van Nice, care lucra pentru Dumbarton Oaks, a fost primul occidental căruia i s-a oferit acces la Hagia Sofia, recent secularizată, în anii 1930. Analiza structurală a lui Van Nice a fost publicată ulterior în anii 1960.

Calitățile estetice ale unui design geometric sunt ceea ce preocupă cel mai mult lucrările din secolul al XX-lea dedicate Hagiei Sofia. Datorită asocierii frumuseții, armoniei și matematicii, o descriere obiectivă a Hagiei Sofia dezvăluie o anumită frumusețe în ceea ce privește designul său. Acest lucru este valabil pentru multe structuri construite în Roma antică și Constantinopolul antic târziu, de exemplu. După cum scria Anthony Cutler în anii 1950, „caracteristica esențială și manifestă a arhitecturii bizantine timpurii este relația disciplinară dintre matematică și mecanica structurală”. De exemplu, designul Hagiei Sofia folosește pandantivele ca o alegere estetică ce creează armonie și simetrie. Potrivit lui Cutler, pandantivul este o soluție geometrică la o problemă inginerească ce creează simultan un efect estetic. Această interacțiune între geometrie și frumusețe caracterizează înțelegerea bizantină și geniul ingineresc. Designul cupolei simbolizează ceva imens și frumos.

Decorațiuni interioare

Interiorul Hagiei Sofia a fost inovator și în ceea ce privește decorarea. Interiorul este căptușit cu plăci enorme de marmură, care ar fi putut fi alese și proiectate pentru a imita apa în mișcare. Domul central este plutit pe un inel de ferestre și susținut de două semi-domuri și două deschideri arcuite. Acest lucru creează o navă enormă, neîntreruptă. Pandantivele erau acoperite cu mozaicuri enorme de îngeri cu șase aripi, numiți hexapterygon. Cele două deschideri arcuite sunt susținute de coloane masive de porfir care coboară până la podea.

Inițial, nava era căptușită cu mozaicuri bizantine complexe, care înfățișau scene și personaje din evanghelii . După cucerirea otomană , multe dintre aceste mozaicuri creștine au fost acoperite cu caligrafie islamică și redescoperite abia în secolul al XX-lea, după secularizarea Turciei (când a fost transformată în Muzeul Hagia Sophia în 1935). Aceasta include mozaicul de pe cupola principală, care era probabil un Hristos Pantocrator (Atotputernic), care se întindea pe întregul tavan și este acum acoperit de o remarcabilă caligrafie aurie . Pe podeaua navei se află Omfalionul (buricul pământului), o mare placă circulară de marmură, pe care erau încoronați împărații romani și bizantini. Una dintre ultimele adăugiri pe care sultanii otomani le-au făcut pentru a finaliza tranziția de la biserica creștină la moscheea islamică a fost includerea a opt medalioane masive atârnate pe coloane în navă, cu caligrafie arabă inscripționată pe ele cu numele lui Allah, profetul Mahomed, primii patru califi ai califatului Rashidun și cei doi nepoți ai profetului. Otomanii au adăugat, de asemenea, un mihrab , un minbar și patru minarete enorme pentru a finaliza tranziția către o moschee imperială.

Influența asupra arhitecților ulteriori

Geniul îndrăzneț al arhitecților secolului al VI-lea a folosit pandantive și timpane la o scară nemaiîntâlnită anterior. Utilizarea tehnicilor inovatoare include un agregat de cărămidă mai ușor și mai plastic decât piatra solidă sau betonul, ceea ce a permis cupolei să creeze un spațiu interior nedepășit în Europa de Vest timp de 1.000 de ani. În plus, după căderea Constantinopolului în 1453, geniul arhitecților Hagiei Sofia a continuat să domine Imperiul Otoman cuceritor , care a folosit aceste modele pentru moscheile sale. Otomanii au cucerit orașul , dar cultura artistică a bizantinilor, într-un fel, i-a cucerit pe otomani. Hagia Sofia, la ordinul lui Mehmed al II-lea Cuceritorul, a fost transformată într-o moschee la câteva zile după cucerire, păstrând moștenirea arhitecturii bizantine într-o formă și o eră nouă.

Cel mai faimos arhitect otoman, Sinan, a fost influențat direct de Hagia Sofia și de alte structuri bizantine. Lucrând în timpul lui Soliman I Magnificul, Sinan a proiectat numeroase moschei imperiale și alte structuri cu aceleași pandantive emisferice susținute de cupole, amplasate pe semi-cupole și pereți paraleli. O dispunere și un design cu siguranță inspirate de Hagia Sofia. Hammond sugerează că cea mai mare lucrare a lui Sinan, Moscheea Suleymaniye finalizată în 1557, menține continuitatea cu Hagia Sofia, sintetizând-o simultan cu inovațiile arhitecturale renascentiste contemporane de atunci care au loc în Italia .

Moscheile otomane ulterioare au fost influențate în egală măsură de Hagia Sofia. Moscheea Albastră, de exemplu, păstrează un design inspirat de Hagia Sofia, care se bazează pe inovațiile sale legate de pandantive și semi-dome pentru a crea spațiu intern. În plus, utilizarea de către islam a formelor și modelelor geometrice, spre deosebire de imaginile creștine ortodoxe folosite în icoane, își găsește, de asemenea, continuitate în utilizarea geometriei în arhitectura sacră de către greco-romano-bizantină, așa cum am menționat anterior. De fapt, același Sinan care a construit Suleymaniye a lucrat și la repararea Hagiei Sofia, veche de un mileniu, în timpul domniei lui Selim al II-lea.

Pe lângă impactul pe care Hagia Sofia l-a avut asupra arhitecturii otomane, aceasta a inspirat și a influențat arhitectura ortodoxă greacă și rusă timp de secole. Victoria Hammond, autoarea cărții „ Viziuni ale cerului: Domul în arhitectura europeană” , sugerează în special că bazilicile ortodoxe rusești din Moscova și Kiev au fost inspirate direct de contactul timpuriu al moscovitilor cu Constantinopolul în secolul al X-lea.

În ciuda finalității tranziției de la bizantin la otoman, odată cu îndepărtarea icoanelor creștine, Hagia Sofia și-a continuat funcția de spațiu sacru, sub forma unei moschei numite Aya Sofya. Chiar și astăzi, Hagia Sofia își menține poziția de spațiu sacru, în ciuda poziției sale actuale de muzeu secular, datorită a ceea ce inspiră, a ceea ce simbolizează și a efectelor pe care le creează asupra vizitatorilor. Viziunea originală a arhitecților asupra unei structuri ca sinteză a religiei și matematicii determină impactul pe care îl are asupra privitorului. Și, în schimb, impactul pe care Hagia Sofia îl are asupra ochiului este cel care îi determină importanța și frumusețea durabilă. Scara, simbolismul și transcendența materialului de construcție demonstrează ceea ce a spus Justinian când a fost finalizată pentru prima dată în 537: „O, Solomon , te-am întrecut!”

Surse:

Cutler, A. „Structură și estetică la Hagia Sophia din Constantinopol.” The Journal of Aesthetics and Art Criticism , toamna 1966, pp. 27-35.

Hammond, V. Viziuni ale Raiului: Domul în arhitectura europeană. New York: Princeton Architectural Press, 2005

MacDonald, W. „Design și tehnologie în Hagia Sophia.” Perspecta , 1957, pp. 20-27.

Mainstone, R. „Biserica Sfânta Sofia a lui Justinian, Istanbul: Studii recente asupra construcției sale și a primei reconstrucții parțiale.” Architectural History , 1969, pp. 39-49.

Mark, R. Hagia Sophia din epoca lui Justinian până în prezent. Cambridge University Press, Cambridge, 1992

Smith, B. „Cupola: un studiu în istoria ideilor.” Princeton Monographs in Art and Archaeology , 25/1978.

Van Nice, RL „Structura Sfintei  Sofia.” Architectural Forum , 63/1963, pp. 23-49.

$$$

 HARALAMBIE BALAMACI

Rasuna în Balcani, când si când, o mâna de versuri. Vechi. Incandescente. Au autor, însa vremea si vremurile le-au facut sa apartina fiecaruia. Numele poeziei – Dimandarea parinteasca (Mustrarea parinteasca). Imnul aromânilor. Cel ce contine si istoria de fata.

În secolul al XIX -lea, politica de sprijinire a aromânilor debuteaza în timpul domniei lui Al. I. Cuza, iar sârguinta lui Dimitrie Bolintineanu, el însusi apartinând acestei comunitati, da primele roade. Biserici si scoli, afirmarea identitatii si culegerea folclorului sunt cele mai importante împliniri chiar daca au, mai ales, rol de seminte. Dificultatile nu lipsesc, de la faptul ca teritoriul apartine Imperiului Otoman, perceptia factorilor politici de la Bucuresti asupra problemei nu este pe deplin corecta (ca, de altfel, nici motivatiile), la dorinta fiecarei nationalitati din regiune de a-si afirma nu doar specificul dar si forta.

Printre cei care raspund bunavointei României este si Cucernicul Parinte Haralambie Balamaci. Provenit dintre rumânii farseroti, întemeietorii legendarului oras Moscopole, originar dintr-un neam puternic prin starea materiala dar, mai ales, prin numarul de preoti dati, este cea mai respectata personalitate din zona Koritei, în Sud – Estul Albaniei de astazi. Acest statut, i- a îngaduit, o perioada, vrednicului cleric sa renunte la oficierea Sfintei Liturghii în limba greaca în favoarea dialectului daco-român pe care îl socotea, forma literara a limbii vlahilor. Nemultumirea grecilor fata de aceasta îndrazneala, temerile albanezilor si a unei parti dintre aromâni fata de represalii, sunt stinse de sprijinul tacit al autoritatilor. Din pacate situatia nu dureaza mult. Prin acordul turco-elen din iulie 1881, Greciei îi revin districtele Volos, Larissa si Trohala unde vlahii sunt numerosi. Stiind ca Atena este prea putin preocupata sa respecte drepturile celorlaltor comunitati etnice din regiune, aromânii, în disperare de cauza, se adreseaza sultanului Abdul Hamid al II -lea. Delegatia, din care Papa Lambru face parte, nu poate constata decât slabiciunea Portii pe fondul pierderilor teritoriale si a confruntarii dintre conservatori si reformatori. Promisiunile firave sunt întarite de fermitatea actiunilor vizând afirmarea drepturilor în raporturile cu vecinii. Si de vestea proclamarii României regat. Întâlniri, dezbateri, cautarea solutiilor echitabile pentru fiecare dintre nationalitati, fiecare dintre ele avându-l drept conducator pe Parintele Haralambie care trebuie sa înfrunte nu doar reticenta conationalilor pentru care românii sunt departe, grecii lânga noi si ei au pâinea si cutitul. De aceea, nu se face sa îi suparam.

Cei zece ani de lupta devin tot mai dificili odata cu întetirea presiunilor. Disputele verbale fac loc confruntarilor armate. Constienti de fragilitatea pozitiei lor în fata miscarii nationale grecesti, parte a rumânilor se aliaza cu bulgarii. Apropierea este privita ca masura provizorie de catre Parintele Haralambie pentru care unicul mijloc de a nu fi striviti de poftele celor din jur este obtinerea dreptului de a avea episcop din neamul nostru. Pentru împlinirea acestui deziderat este necesara aprobarea Stambulului. Cu atât mai mult cu cât lacasurile în care slujbele sunt savârsite în limba româna devin principale tinte ale bandelor de nationalisti eleni. Si cum distrugerea cartilor de cult procurate de la Nord de Dunare, insultele si defaimarea nu-l descurajeaza pe temerarul preot, în 1906 parohia primeste vizita Episcopului Fotios de Korita care impune folosirea doar a limbii elene ca limba de cult.

Amenintarea caterisirii în cazul insubordonarii nu aduce nici-o modificare pozitiei Parintelui Haralambie. Dimpotriva, continua sa slujeasca în româna si deschide o scoala în aceasta limba. În replica, ierarhul dispune închiderea bisericii si atunci casa cumparata pentru functionarea scolii capata un nou corp menit adapostirii capelei. Si pentru ca doar daruind primesti, ajuta la înaltarea de scoli si biserici si pentru albanezii ortodocsi. O parte dintre tinerii aromâni hotarâsc sa puna lucrurile la punct. Aflând de planul lor, la sfârsitul Sfintei Liturghii Papa Lambru aminteste ca toti cei ce scot sabia, de sabie vor pieri. (Matei 26,52). Privind fiecare din locul sau, dreptate avem si noi, si albanezii si grecii. Si de aceea, întorcând obrazul sa nu ne fie dat a tese razbunarea caci frati de-o credinta suntem. Nu ne lasam umiliti dar nici nu ridicam cutitul. Caci singura arma, pe lânga rugaciune, ne poate fi doar demnitatea.

Asasinarea Episcopului Fotios de catre un vlah, în urma caterisirii Parintelui Haralambie, inflameaza spiritele. Ucigasul, Tanase Nastu, reuseste sa fuga în România; în schimb, membrii familiei Balamaci sunt arestati. Cum nu poate fi aflata nici-o dovada care sa îi incrimineze, sunt eliberati. Noul vladica de Korita considera prioritara razbunarea predecesorului si doar ascensiunea, în 1908 a Junilor Turci împiedica împlinirea intentiei. Însa razboaiele balcanice solutioneaza cazul. La 28 noiembrie 1912, ca urmare si a sprijinului primit din partea statului român, la Vlore este proclamata independenta Albaniei. Dobândind mare parte din Macedonia în 1913, în urma primului razboi balcanic, grecii se considera îndreptatiti sa ocupe si Sudul Albaniei. Prezenta trupelor Atenei în Epir încurajeaza manifestarile nationaliste. Pentru aromâni, abuzurile ocrotite de turci risca sa fie continuate de noii stapâni ai regiunii. Totusi, scolile în limba româna devin tot mai numeroase, pe masura cererilor. Parte din rumâni pleaca sa studieze în tara. La sfârsitul celui de-al doilea razboi, România obtine recunoasterea drepturilor asupra Dobrogei de Sud si îsi afirma intentia de a-i sprijini pe aromâni.

În martie 1914, în urma acordului cu Marile Puteri, Grecia renunta la Sudul Albaniei în favoarea insulelor egeene. Masura înaspreste situatia Parintelui Haralambie. I se interzice sa-si paraseasca casa iar grupuri de greci supravegheaza locuintelor membrilor familiei sale. Faptul ca nu ezita sa poarte de grija gardienilor sai, oferindu-le din putina hrana pe care o are, stârneste îngrijorarea conducatorilor comunitatii elene. Adus înaintea lor, Papa Lambru le aminteste ca veacuri la rând am fost supusi turcilor. Si nimic nu ne-a despartit, traind în pace si ajutându-ne unii pe altii. Iar dintre ai nostri, au fost si patriarhi la Constantinopol si negustori ce au sporit averea Greciei ori politicieni ce au cârmuit-o în mod întelept. Si nu am cerut nimic în schimb stiind ca suntem frati întru credinta. Dar atunci când am dorit sa ne folosim de limba noastra, voi usor ati uitat cum scolile va erau arse de otomani iar barbatii va erau omorâti în chinuri doar pentru ca cutezau a vorbi limba strabunilor lor. Acceptati-ne asa cum suntem, cu graiul si a noastra biserica. Si iara va fi pace între noi.

Este adus acasa. A doua zi era duminica, 23 martie 1914, cam pe la ceasul sapte. Femeile noastre îsi pusera mândrele lor straie, se pregateau de mersu la besearica. (…) Papa Lambru era gata îmbracat cu sutana pentru slujba, cu barba lui alba pieptanata si crucea de aur mare, pe pieptul sau. Si o iesit la fereastra casei, (…) împreuna cu fratele lui Sotir, care era pictor. Grecii au venit la Papa Lambru duminica aceea, rugându-l sa coboare din casa, doar pentru câteva explicatii. Dac-au vazut ca nu coboara, atunci au început sa traga cu armele, din toate partile, înconjurat. (…) Pâna la urma, parintele a coborât. El, cu fratele lui Sotir. Chiar când au iesit, soldatii antarti s-au repezit spre Sfintia Sa si au început sa-l loveasca cu armele. Unul i-a dat preotului o palma pe obraz. Papa Lambru s-a îndreptat de spate si i-a zis: Loveste si pe partea aceasta, caci nu cred sa fiu chinuit mai mult decât Iisus Hristos. Stiu sa mor pentru dreptate si pentru natiune! Asta a spus, a auzit toata lumea. Astea au fost exact cuvintele lui. (Bogdan Lupescu, Dimândarea parinteasca, în Formula As, decembrie 2008)

Adusi în apropierea bisericii Sfântul Prooroc Ilie sunt batuti, insultati, înjungheati cu baionetele. Martor – conducatorul grupului grec, mitropolitul Ghermanos de Korita. În final, legati de doi dintre copaci si împuscati. Împreuna cu ei, înca sapte sateni sunt ucisi. Corpurile – lasate trei zile pentru a fi un exemplu pentru cei care contesta integritatea Epirului autonom. Urmarea, la 31 martie trupele elene parasesc Sudul Albaniei. În 1925, pe locul capelei parintelui Haralambie se ridica o biserica ortodoxa unde Sfânta Liturghie este slujita în limba româna. Însa, abia în 1970 osemintele Papei Lambru îsi afla odihna iar o strada îi poarta numele. (www.farsarotul.org/nl14_1.htm).

Pentru albanezii de astazi cel care în urma cu un secol se jertfea pentru a apara limba si biserica neamului sau, este un erou national. Pentru români – cel mult un nume. Pentru aromâni, model evocat de versurile lui Constantin Belimace, ruda a sa:

Di sum plocile di mormintsa De sub lespezi de morminte

Grescu a noshci bunj parintsa: Striga -ai nostri buni parinti

Nathimats mari s’aiba an casa Blestem mare sa aiba-n casa

Cai di limba lui s’alasa! Cel ce-si lasa limba lui

Cai sh alasa limba lui Cel ce-si lasa limba lui

Slu arda pira focului Arza-l-ar flama focului

Sa s’ dirina yiu pri loc Sa se chinuiasca pe pamânt

Sai si friga limba an foc! Sa i se friga limba în foc!

$$$

 HATSHEPSUT

Hatshepsut, scris și Hatchepsut, femeie-rege a Egiptului (a domnit de sine stătător c. 1473–58 î.Hr.) care a atins o putere fără precedent pentru o femeie, adoptând titlurile și prerogativele complete ale unui faraon.

Hatshepsut, fiica mai mare a regelui dinastiei a XVIII-a Thutmose I și consoarta lui Ahmose, a fost căsătorită cu fratele ei vitreg Thutmose II, fiul doamnei Mutnofret. Întrucât trei dintre fiii mai mari ai lui Mutnofret au murit prematur, Thutmose al II-lea a moștenit tronul tatălui său în jurul anului 1492 Î.HR., cu Hatshepsut ca consoartă. Hatshepsut a născut o fiică, Neferure, dar niciun fiu. Când soțul ei a murit în jurul anului 1479 Î.HR., tronul a trecut fiului săuThutmose al III -lea născut din Isis, o regină mai mică a haremului. Întrucât Thutmose al III-lea era un copil, Hatshepsut a acționat ca regent pentru tânărul rege.

În primii câțiva ani ai domniei fiului ei vitreg, Hatshepsut a fost un regent complet convențional. Dar, până la sfârșitul celui de-al șaptelea an de domnie, ea fusese încoronată rege și adoptase un titlu regal complet ( protocolul regal adoptat de suveranii egipteni). Hatshepsut și Thutmose al III-lea erau acum coregi ai Egiptului, Hatshepsut fiind regele dominant. Până acum Hatshepsut fusese descrisă ca o regină tipică, cu un corp feminin și haine adecvate feminine. Dar acum, după o scurtă perioadă de experimentare care a implicat combinarea unui corp feminin cu prerogative regale (masculin), portretele ei formale au început să-l arate pe Hatshepsut cu un corp masculin, purtând straiul tradițional de kilt, coroană sau pânză de cap și barbă falsă. A respinge acest lucru ca pe o încercare serioasă de a se face ca bărbat înseamnă a înțelege greșit convenția artistică egipteană, care a arătat lucrurile nu așa cum erau, ci așa cum ar trebui să fie. Făcându-se descrisă ca un rege tradițional, Hatshepsut s-a asigurat că aceasta va deveni așa.

Hatshepsut nu a explicat niciodată de ce a preluat tronul sau cum a convins elita egipteană să-i accepte noua poziție. Cu toate acestea, un element esențial al succesului ei a fost un grup de oficiali loiali, mulți aleși cu atenție, care controlau toate pozițiile cheie din guvernul ei. Cel mai proeminent dintre aceștia a fost Senenmut, supraveghetor al tuturor lucrărilor regale și tutore al lui Neferure. Unii observatori au sugerat că Hatshepsut și Senenmut ar fi fost iubiți, dar nu există dovezi care să susțină această afirmație.

În mod tradițional, regii egipteni și-au apărat pământul împotriva dușmanilor care pândeau la granițele Egiptului. Domnia lui Hatshepsut a fost în esență una pașnică, iar politica ei externă s-a bazat mai degrabă pe comerț decât pe război. Dar scenele de pe pereții templului ei Dayr al-Baḥrī, din vestul Tebei, sugerează că ea a început cu o campanie militară scurtă și de succes în Nubia. Scene mai complete arată expediția comercială pe mare a lui Hatshepsut la Punt, un centru comercial (dispărut) de pe coasta Africii de Est, dincolo de capătul cel mai sudic al Mării Roșii. Aur, abanos, piei de animale, babuini vii, mir prelucrat și smirnă au fost aduse în Egipt, iar copacii au fost plantați în grădinile lui Dayr al-Baḥrī.

Restaurarea și construirea erau îndatoriri regale importante. Hatshepsut a pretins, în mod fals, că a restaurat daunele provocate de regii hiksoși (asiatici) în timpul stăpânirii lor în Egipt. Ea a întreprins un program extins de construcție. La Teba, ea s-a concentrat asupra templelor tatălui ei divin, zeul național Amon-Re (vezi Amon). La complexul templului din Karnak, ea a remodelat sala hipostilă a tatălui ei pământesc, a adăugat un altar cu barcă (Capela Roșie) și a introdus două perechi de obeliscuri. La Beni Hasanîn, Egiptul Mijlociu, ea a construit un templu tăiat în stâncă, cunoscut în greacă drept Speos Artemidos. Realizarea ei supremă a fost templul ei Dayr al-Baḥrī; proiectat ca monument funerar pentru Hatshepsut, dedicat lui Amon-Re incluzând o serie de capele dedicate lui Osiris, Ra, Hathor, Anubis și strămoșilor regali. Hatshepsut urma sa fie inmormantată in Valea Regilor, unde a extins mormântul tatălui ei, astfel încât cei doi să poată fi împreună.

Spre sfârșitul domniei sale, Hatshepsut i-a permis lui Thutmose să joace un rol din ce în ce mai proeminent în treburile statului. După moartea ei, Thutmose al III-lea a condus singur Egiptul timp de 33 de ani. La sfârșitul domniei sale, a încercat să înlăture toate urmele domniei lui Hatshepsut. Statuile ei au fost dărâmate, monumentele ei au fost degradate, iar numele ei a fost eliminat de pe lista oficială a regilor. Primii savanți au interpretat acest lucru ca pe un act de răzbunare, dar se pare că Thutmose se asigura că succesiunea va merge de la Thutmose I la Thutmose II și la Thutmose III fără întrerupere feminină. Hatshepsut s-a scufundat în obscuritate până în 1822, când decodificarea scriptului hieroglific a permis arheologilor să citească inscripțiile Dayr al-Baḥrī. Inițial, discrepanța dintre numele feminin și imaginea masculină a provocat confuzie, dar astăzi succesiunea Thutmosidă este bine,  înțeleasă.

$$$

 La mulți ani,

KEANU REEVES!

KEANU REEVES 

  ~ un om al discreției, al durerilor purtate în tăcere și al bunătății fără margini~

★KEANU REEVES este una dintre acele ființe rare pe care lumea le primește ca pe un dar.

★S-a născut pe 2 septembrie 1964, la BEIRUT, și a crescut între mai multe orașe, purtând mereu cu el o sensibilitate aparte. Dincolo de imaginea de actor celebru, el rămâne un om modest, discret și profund.

★ Viața sa personală a fost marcată de multe încercări. Nu a fost căsătorit niciodată, însă a trăit o poveste de dragoste intensă alături de JENNIFER SYME. Din păcate, fetița lor s-a născut fără viață, iar la scurt timp JENNIFER a pierit într-un tragic accident de mașină. Această durere l-a însoțit mereu, dar a ales să o transforme într-o forță interioară și într-o bunătate pe care o arată lumii.

★ Cariera lui KEANU este o poveste de succes scrisă pe marile ecrane – de la 

 🔘„MATRIX ”, unde a redefinit ideea de erou modern, la 

 🔘„JOHN WICK ”, care l-a readus în prim-plan, până la rolurile sensibile din 

 🔘„SWEET NOVEMBER ” sau 

 🔘„THE LAKE HOUSE ”. 

 El nu a urmărit niciodată doar faima, ci poveștile care ating sufletele oamenilor.

★ Ceea ce-l face cu adevărat special este generozitatea sa. Departe de lumina reflectoarelor, a donat sume uriașe pentru spitale de oncologie și cercetarea împotriva cancerului, a ajutat echipele de film să fie plătite corect, și a preferat să rămână anonim în multe dintre actele sale caritabile. Prietenii îl descriu ca pe un om care nu a uitat niciodată să fie simplu și uman.

★ „Am învățat să trăiesc clipa și să prețuiesc fiecare zi”, spunea KEANU REEVES. 

 Poate tocmai de aceea el rămâne un simbol al discreției, al puterii de a merge mai departe și al bunătății care nu are nevoie de aplauze.

Mary Flory 

CULTURA CURIOZITATI GANDURI