marți, 2 septembrie 2025

$$$

 

În Indonezia există trei lacuri vulcanice așezate unul lângă altul, dar cu ape de culori diferite – un fenomen natural rar, care atrage anual mii de vizitatori. Ele se află pe vârful vulcanului Kelimutu, în insula Flores, iar nuanțele lor par desprinse dintr-o operă de artă: de la albastru-turcoaz și verde smarald până la roșu aprins sau chiar negru.


• Un spectacol cromatic unic

Deși sunt vecine, fiecare dintre cele trei ape are propria culoare, care se schimbă imprevizibil. Uneori transformarea se produce lent, în decurs de ani, alteori surprinzător de repede, în doar câteva luni. Fenomenul este rezultatul reacțiilor chimice dintre mineralele din lacuri și gazele vulcanice care ies din adâncuri.


• Legende și semnificații locale

Pentru locuitorii din Flores, lacurile Kelimutu nu sunt doar o atracție naturală, ci locuri sacre. Tradiția spune că ele găzduiesc sufletele celor plecați din această lume: tinerii, bătrânii și oamenii răi – fiecare într-un lac aparte. Culorile ar fi o expresie a stării lor spirituale.


• O destinație de neuitat

Drumul până la crater trece prin păduri tropicale și zone montane, dar priveliștea finală răsplătește fiecare pas. Kelimutu este unul dintre puținele locuri unde știința și mitologia se întâlnesc, iar natura oferă un spectacol vizual imposibil de uitat.

$$$

 

Într-o lume care judecă repede după aparențe, povestea unei femei plină de greutăți și eroism redefinește însăși semnificația frumuseții.

 

 În 1914, Mary Ann Bevan s-a confruntat cu pierderea sfâșietoare a soțului ei, care a lăsat-o mamă singură cu patru copii de întreținut. Luptându-se cu facturile și cu o nevoie disperată de a se întreține, s-a trezit într-o poziție imposibilă, agravată de o afecțiune medicală cunoscută sub numele de acromegalie. Această tulburare hormonală a provocat schimbări fizice semnificative, alterându-i trăsăturile și transformând-o într-o țintă a ridiculizării într-o societate care prețuia conformismul. Pentru a câștiga bani pentru familia ei, Mary Ann a luat o decizie curajoasă și dureroasă: a participat la un concurs care a etichetat-o ​​cu cruzime „Cea mai urâtă femeie din lume”, pe care l-a câștigat.


Victoria ei, însă, nu a fost una de mândrie, ci de necesitate. Călătoria lui Mary Ann a dus-o în circuitul spectacolelor de circ, unde a devenit un spectacol nedorit pentru un public curios și adesea crud. Fiecare batjocură și privire pe care a îndurat-o a fost o masă pe masa copiilor ei, fiecare râs un pas către educația lor și un viitor mai bun.  Și-a transformat suferința profundă într-un act altruist de iubire neclintită a unei mame, transformând umilința publică într-un mijloc de supraviețuire. Sacrificiul ei a fost imens, deoarece și-a schimbat propria demnitate pentru bunăstarea celor pe care îi era cel mai dragi. Când ne uităm la povestea sau fotografia ei astăzi, este esențial să vedem dincolo de eticheta crudă pe care societatea i-a impus-o. Mary Ann Bevan nu era urâtă; era un far al unei forțe extraordinare, al rezistenței și al devotamentului nemărginit, o dovadă a ideii că adevărata frumusețe nu se găsește în perfecțiunea fizică, ci în curajul tăcut și imens de a îndura de dragul iubirii.

$$$

 Domnul Dan, explorator și nu prea


Ne-am dus în Cotroceni ca să vedem cum arată cele două case memoriale „Ion Minulescu și Claudia Millian” & „Liviu și Fanny Liviu Rebreanu”, aflate într-un bloc interbelic, pe același palier.

O altă zi caniculară. Așa îmi arată și telefonul, așa se și simte. E vineri dimineață și sunt în fața Palatului Cotroceni. E totul amorțit în jur și dinspre Cotroceni nu vine nicio mișcare, niciun scârțâit de poartă, nicio adiere de vânt. Întorc spatele înaltei porți, traversez și intru într-un bloc de pe strada Gheorghe Marinescu. Împing ușa grea de metal și urc până la etajul 2, unde mă așteaptă muzeograful Adrian David. E echipat corespunzător: pantaloni scurți, cămașă cadrilată și mască. Arată spre ușile apartamentelor 11 și 12 și mă întreabă: „Cu ce să începem? Cu Minulescu sau cu Rebreanu”? 


Hotărâm să intrăm în apartamentul nr 11 („Casa memorială Liviu și Fanny Liviu Rebreanu”) și Adrian îmi indică o măsuță pe care sunt dezinfectanții. În timp ce-mi frec palmele cu o substanță de culoarea azurului, privirea îmi fuge pe pereții vestibulului tapetați cu desene, tablouri și fotografii: portretul lui Rebreanu făcut de George Löwendal, o poză cu el tânăr la Restaurantul Monte Carlo din Cișmigiu, acuarele de Francisc Șirato și Camil Ressu inspirate de proza lui Rebreanu, un autoportret realizat în Norvegia, la Bergen, în 1928, plus fotografii de familie, unele făcute chiar de scriitor cu un aparat Laika. 

Vestibulul duce în living, o încăpere aerisită și luminoasă din care poți să vezi Cotroceniul, ticsită și ea cu lucrări de artă. În aripa stângă sunt piese de mobilier Biedermeier, tablouri și busturi care le reprezintă pe Puia (fiica adoptivă a scriitorului) și pe actrița Fanny Rădulescu, soția acestuia, iar în cea din dreapta se văd icoane pe sticlă foarte vechi din Transilvania, orologii, un candelabru cu opt brațe, dulăpiorul pentru jocul de bridge, un alt portret al lui Rebreanu (înfățișat ca academician), și încă zeci de alte obiecte care mă năucesc și pe care nu le pot identifica. Într-o vitrină sunt bijuterii de jad și din sticlă de Murano, porțelanuri și patru păpuși (Mimi, Bambulina, Maria Servilla și Alma) cumpărate (și botezate) de Liviu Rebreanu din Italia.

$$$

 Cine l-a împușcat pe Liviu Rebreanu pe 23 August 1944?


Catalin Oprisan 


La peste șapte decenii și jumătate de la evenimentele de atunci, întrebările încă persistă. Unii spun că un cancer de plămâni l-a luat pe marele nostru prozator, alții jură că autorul lui ”Ion” a fost lovit de un glonț al unui soldat român, în noaptea în care am întors armele contra nemților. Ce se știe cu siguranță este că s-a stins în prima zi de septembrie

 

 

Liviu Rebreanu, unul dintre marii noștri prozatori, s-a stins când nu adunase șase decenii de viață

 

”Pe la miezul nopții, unchiul ei (n.r. – al Lygiei Georgescu), generalul Manolescu, a venit la închisoare să-l ia pe Rică la dineu. Înainte de asta, l-au condus pe colonelul Ionescu acasă cu mașina. Apoi, i-au lăsat lui Maniu un mesaj, la locuința acestuia, să vină și el la petrecere, când o putea. La marginea Bucureștilor, lângă drumul care cotește către Golf Club, au dat de un baraj românesc și Manolescu, care conducea în viteză și cu farurile stinse, nu a putut frâna în timp și un soldat l-a împușcat pe directorul Teatrului Național, care se află pe scaunul de lângă el. În loc de petrecere, au stat aproape toată noaptea la spital, unde prietenul lor a decedat; Rică s-a întors îndurerat la închisoare”.

Rândurile aparțin lui Ivon Porter, agent al forțelor speciale britanice la București în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Acțiunea descrisă se petrece pe 23 august 1944, când Armata Română a întors armele contra nemților.

Directorul Teatrului Național este marele scriitor Liviu Rebreanu. A cărui dată de deces apare ca fiind 1 septembrie 1944. 


Noi l-am omorât pe autorul ”Pădurii Spânzuraților?”


Primul dintre cei 14 copilași ai învățătorului Vasile Rebreanu și al Ludovicăi, o mare iubitoare de teatru, pleacă la drum în viață pe 27 noiembrie 1885. Locul de baștină-i e Târlișua, dar, mai apoi, familia se mută în Maieru, pe valea Someșului Mare. Ceva mai târziu, omul de litere avea să declare că ”În Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele. Până ce, când să împlinesc 10 zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu”.

Dă drumul la scriitură. Mai întâi în limba maghiară, apoi în română. Multe amintiri din copilărie. Pentru că printr-a IV-a e îndrăgostit lumea, naște ”întâia și ultima mea poezie”. E topit după o actriță dintr-o trupă ambulantă, așa că zămislește un vodevil. În primul an de studiu de la Școala Reală Superioară de Honvezi din Șopron obține calificativul ”eminent”. La 1 septembrie 1906 primește repartiție în armata austro-ungară. E sublocotenent. Nu rezistă. Pe 12 februarie 1908 demisionează, se întoarce în Prislopul Năsăudului. Părinții mai să piară de inimă rea, îl credeau om realizat. Debutează în același an, pe 1 septembrie, cu povestirea ”Codrea” (”Glasul inimii”), la Sibiu, în Revista ”Luceafărul”, condusă de O. Goga.

Deoarece are penița acidă și militează pentru drepturile românilor de peste munți, execută puțină arestuire la Văcărești, apoi la închisoarea Gyula. Eliberat în miez de auggust 1910, se găsește într-o situație materială precară. Simte că nu stăpânește, prea bine, limba română, dar la București, Ștefan Antim, redactor-șef la ”Ordinea”, îi întinde o mână de ajutor, fiind angajat acolo.

Filele călindariului arată 1911, când Liviu Rebreanu își întâlnește marea iubire. Idila începe la Teatrul Național din Craiova, unde era secretar literar. Îi cade cu tronc actrița Ștefana Rădulescu, ”Fanny” pentru amici, aboslventă de Conservator de Artă Dramatică, 26 de primăveri și o fetiță de trei. Rebreanu e pierdut, cade în mrejele sale. La nici un an de când privirile li se întrepătrunseseră, devin soț și soție, pe 19 ianuarie 1912. Orbit de amor, Liviu cere ca în actul de căsătorie să se treacă și recunoașterea micuței Florica, deși gestul era totalmente ilegal. Se iubesc mult. Scrisorile, unele interminabile, încep sau se termină cu ”Sfânta mea soție și iubită nevestică” ori cu ”Mult iubitele mele suflete”.

 

A lucrat șapte ani la ”Ion”! Drama din ”Pădurea spânzuraților!”


În martie 1913, se apucă de ”Ion”, prima sa capodoperă. Lucrează mult, până pe 20 iulie 1920. ”Ion își trage originea dintr-o scenă pe care am văzut-o acum trei decenii”, avea să scrie cu puțin înainte de a părăsi scena vieții. ”Era o zi de început de primăvară. Pământul jilav, lipicios. Ieșisem cu o pușcă la porumbei sălbateci. Hoinărind pe costele dimprejurul satului, am zărit un țăran, îmbrăcat în straie de sărbătoare. El nu mă vedea. Deodată s-a aplecat și a sărutat pământul. L-a sărutat ca pe o ibovnică”... ”În Ion am lucrat într-un fel și până la un punct după modele vii. Astfel, Ion Pop al Glanetașului, eroul însuși, a existat aievea și se numea aproape așa”, spunea Rebreanu. Alte nume autentice păstrate în roman sunt cele ale preotului Ioan Belciug, notarului Soessel, cel care, mai târziu, avea să-l viziteze pe autor la București, spre a-i mulțumi pentru feljul cum l-a zugrăvit în roman.

Începe Primul Război Mondial. În august 1916, Regatul declară război Austro-Ungariei. Se oferă voluntar, cererea nu îi este aprobată. În 6 decembrie, germanii ocupă Bucureștiul. Închis în casă, continuă să scrie la ”Ion”.

Liviu are un frate, pe Emil, născut în 1891. Ajunge pe front în Galiția, în Rusia, în Italia, e decorat cu ”Medalia de aur pentru vitejie”. Drama sa începe în 1917, când regimentul său este trimis să lupte pe frontul românesc. Naționalist convins, e acuzat, pe 12-13 mai, de crimăm de dezertare și de spionaj. E condamnat la moarte și executat, prin spânzurare, la Ghimeș-Palanca, pe 14 mai. Liviu Rebreanu află de dramă abia peste doi ani. Avea în cap un roman, încă de pe vremea când Emil îi trimitea, de pe front, scrisori, merge la locul tragediei. Primele pagini sunt scrise în 1919. Cea de-a doua sa capodoperă, ”Pădurea spânzuraților”, vede lumina tiparului în 1922.

Încep să iasă vorbe. Ardelenii îl scot de la suflet. Acuză cele două ființe din viața sa, Fanny și Puia-Florica, de faptul că l-au îndepărtat de familie, că-l manipulează cum vor ele. Soția e din ce în ce mai impulsivă, dar Rebreanu nu reacționează. Se zice că ar fi rupt o umbrelă în capul actriței Puia Ionescu, care se îndrăgostise de scriitor. Ce-i drept, la casa sa din Valea Mare, aflată la trei kilometri de Pitești, soseau multe tinere aspirante la statului de actriță, dar don Liviu le respingea cu politețe. Aici, la ”cuibul său literar”, cum îi plăcea să-i spună locului, avea să scrie alte capodopere precum ”Răscoala”, ”Jar”, ”Gorila” ori ”Amândoi”.

E unul dintre puținii scriitori interbelici care poate trăi – destul de bine – din ceea ce face. Lui Camil Petrescu îi este greu să scoată, de la editură, 5.000 de lei. Lui Rebrfeanu, băncile îi acordă împrumuturi cu cinci zeroruri, iar tipografiile abia așteaptă să-i scoată cărțile. Are șofer, un ”Chevrolet” roșu și un ”Dodge 1930”. Devine directorul Teatrului Național din București, între 1928 -1930, apoi, din nou, între 1941-1944. Are patru pogoane cu vine și o biblioteacă imensă. Joacă mult table. Deși cel de-al Doilea Războli Mondial mușcă din Europa, Rebreanu găsește puterea de a merge la Berlin, Dresda ori Viena, pentru a vorbi despre cultura românească.

 

 

Prima copertă a unuia dintre cele mai faimoase romane ale literaturii noastre

 

Simte că ceva nu este în regulă. Face, la început de ianuarie, un control radiologic, iar medicul îi spune că a sesizat o ”opacitate suspectă” la plămânul drept. Pentru că e un fel de rudă cu pacientul, doctorul Vasile Tițescu îi propune o operație. Deși e de acord cu ea, maestrul o amână. Pe 4 aprilie 1944, după bombardamentele aliate asupra Bucureștiului, decide să se retragă la Valea Mare. Nu se mai întorcea, niciodată, în orașul lui Bucur. Scrie, pe 7 iulie, în ”Jurnalul” său: ”Perspective puține de salvare, dată fiind vârsta mea, chistul din plămânul drept, emfizemul vechi și bronșita cronică”. Cu toate acestea, trimite depeșă prietenilor că a ”trecut houl cel greu”.

La final de iulie, aceștia vin să-l vadă. Casa e plină de musafiri: uite-l pe Camil Petrescu, uite-l pe Mihail Sorbul! Se bea bere. Zice că e bucuros că i s-a interzis să fumeze. La București, ”amicii” merg la Mareșalul Antonescu, care este de acord cu înlocuirea sa, pentru că ”având o maladie prelungită și poate nevindecabilă, Teatrul nu este cârmuit așa cum trebuie”. Dar ministrul Ion Petrovici se ține tare, iar mutarea nu se produce. La început de august 1944, Rebreanu plănuiește o vizită la minister, la Pucioasa. Familia se opune, dar el pleacă. Chiar dacă sosirea sa ”i-a impresionat pe mulți”, toți au considerat-o o imprudență. ”Era alb ca varul și slăbit la jumătate”, nota Ion Petrovici. Acasă, la Valea Mare, fiica îi vede ”fața descompusă”. Soarbe doar puțin lapte, cere să se ducă singur în pat, se împiedică de covor și cade!

Undeva pe la 15 august, Petrovici îi întoarce vizita. ”Rebreanu zace prăpădit. Abia mai putea să rostească o vorbă-două”. Are 59 de ani. Și crize cardiace, adăugate suferinței pulmonare.

Pe 23 august 1944, întoarcem armele. Trecut pe tratament puternic, în ultimele zile, Liviu Rebreanu pleacă spre București.

Aici intervine în scenă englezul Ivor Porter.

Fost lector de limba engleză la Universitate, între 1939 și 1941, revine în România în decembrie 1943, ca agent al forțelor speciale britanice (S.O.E.), cu scopul declarat de a impulsiona mișcarea de rezistență antihitleristă din țară, reprezentată de Iuliu Maniu. Porter se știe cu Rică Georgescu. În timp ce Mareșalul Antonescu este arestat, acesta poate ieși din închisoare, grație unui tratament mai special. Când generalul Manolescu și invitații săi vor să iasă din București, spre Periș, căile sunt blocate și păzite de către Armata Română. Generalul nu oprește la somație, soldatul trage, iar Liviu Rebreanu, aflat în mașină, este rănit, fiind transportat la spital, unde decedează!

Cât adevăr există în această relatare?

Este foarte probabil ca Liviu Rebreanu să se fi găsit în acea mașină ce mergea spre dineul din locuința generalului, la Periș. Asistentele medicale nu-l mai însoțeau. Mama Monicăi Lovinescu, pe care evenimentele din 23 august o prind la București, nu poate părăsi orașul decât pe 26 august. Ajunge la Lucieni, în județul Dâmbovița, unde se află fiica sa, și îi dă acesteia vestea ”morții lui Rebreanu”.

 

 

Mormântul lui Liviu Rebreanu din Cimitirul ”Bellu”

 

Rănit, scriitorul este internat în noaptea de 23 spre 24 august. Dintre rudele sale, doar ginerele, Radu Vasilescu, aflat, cu serviciul, în capitală, l-ar fi putut vizita la spital. Se spune că acesta ar fi cerut o ambulanță, pentru transportul la Valea Mare, unde Liviu putea fi îngrijit mai bine, dar Bucureștiul era, încă, blocat. Amintirile Puiei Florica, din 1969, nu spun nimic despre aceste evenimente și revin în actualitate abia pe 27 august, când Rebreanu ajunsese, deja, acasă. Dar e clar că în acele vremuri nu puteai scrie nimic rău despre insurecția condusă de P.C.R.

În zilele următoare, medicul curant constată o evoluție îngrijorătoare a bolii. La 29 august, Rebreanu cere să plece la București, pentru a se interna la clinica doctorului Lupu. Ambulanța a sosit, cu greu, pe 31 august, dar pacientul nu a mai fost urcat în ea. ”Era inutuil să-l mai ostenim. Cu greu ar fi putut îndura zdruncinul și distanța”... Se vede treaba că aducerea rănitului pe acele meleaguri nu fusese o idee prea bună.

Certificatul medical eliberat la cererea familiei de doctorul Tițescu, la 10 septembrie 1944, precizează că ”Liviu Rebreanu a sucombat la vârsta de 58 de ani, suferind de insuficiență circulatorie (asistolie)”.

Marele scriitor e înmormântat în curea bisericii din comună. Vremurile nu permit pompă. La căpătâiul său vorbește doar un învățător, de fapt un ofițer rezervist, care comanda o companie ce pleca spre front.

Pentru că deja comuniștii sunt cocoțați la putere, vestea morții lui Liviu Rebreanu e trecută cu vederea. O notă, mică, din ”Democratul”, numărul din 5 septembrie, consemnează, superficial: ”Ieri după amiază a avut loc în comuna Valea Mare, din județul Argeș, înmormântarea scriitorului și fostului director general al teatrelor, Liviu Rebreanu. La ceremonie au luat parte, pe lângă membrii familiei, un cerc restrâns de prieteni, un reprezentant al societății scriitorilor, precum și unul al Academiei Române. Din partea ministerului Culturii Naționale, a fost delegat dl. Petru Comărnescu, subinspector general al teatrelor”.

Peste doar câteva luni, Liviu Rebreanu avea să fie deshumat și adus la Cimitirul ”Bellu”, unde-și doarme somnul de veci alături de Caragiale, Eminescu ori Coșbuc.

Nici azi, la 82 de ani de la a sa moarte, nu se știe ce l-a ucis cu adevărat!

$$$

 ZESTREA 


LIVIU REBREANU


( varianta a romanului rebrenian " ION ") 


POVESTEA lui ION cu RODOVICA ( femeia bogată ) 


Obs. Însemnările, inedite, prefigurează episoade din schemele de mai târziu ale romanului " Ion ". 

La început " Ion " a fost " ZESTREA " , iar ZESTREA a fost " TEMEREA " , iar TEMEREA o poveste : " POVESTEA lui ION cu RODOVICA ". Ion o bate pe Rodovica și ea se spanzura. În alta scriere, bătută ca și Ana de taică-său, că l- a făcut de minune în sat , fuge de- acasă , pentru ca apoi s- o găsim lângă un văduv din satul vecin. " O căruță duce pe cei doi miritei, amândoi cu câte o copila în brațe, și ei sunt fericiți și bucuroși ". În alte pagini , Ion ucide pe un Victor cu cinci lovituri de sapă, prinzandu- l că dă târcoale Rodovicai ; până la urmă, ajuns de blesteme , cade la pat. ( " Și se uscă , se topește. Degeaba toate doftoriile babelor . Incepe a- i cădea carnea . Și s- a stans și el ". Nici Lang, prea linistitul domn Lang , nu " sta locului " , omorandu- și nevasta că l- a înșelat din nou , la el în casă cu notarul. 

(...) Peste ani, Rebreanu avea de ales dintre mulții săi Ioni și Ane ( in scrierea variantei definitive a cărții " Ion " ) . 

" Povestea lui Ion cu Rodovica. Femeia bogată de altcum nu prea mândră , iubește de nespus pe Ion . Părinții ei se codesc pentru că lon e sărac. Și fata- l iubește nebună iar din iubirea lor se naște ceva . În sfârșit sunt siliți să o mărite după Ion . Ion acum e închipuit, se codeste el de ea , o incunjura căci n- a învoit cu zestrea. Fata se stange după el și abia - abia îl pot înduplecat s- o ieie. Apoi se multă la părinții lui Ion. Soacra progleta, nora prostuta și nătânga, dă în partea Savistei , a oloagei. Ajung la scârbă de multe ori , mai ales că soacra trage mai mult în partea lui Iacob ( intr- o primă varianta a romanului , Iacob este fratele lui Ion ) , care deși mai bătrân inca nu e însurat, ci a fost catunit pe zupa și a pierdut prin Bosnia vreo 6 ani. Aici acasă numai spre greutate li- e. S- așa ajung la scârbă tot des , des . Bătrânul Vasile n- are vot în chestie. Acum Ion tot se înfurie cu bogăția; ÎI TREBUIE TOT MAI MULTĂ MOȘIE. Se duce când la socru- său sa- i dea o grădină sau altceva , care el e un om nepăsător și- i zice : < Eu ți-am am dat femeie iar tu trebuie să fii bărbat ! > Rodovica ( in varianta definitiva a romanului " Ion " , aceasta poarta numele de " ANA " ) e stingherita, NIMENI NU E PE PARTEA EI . A crescut rămasă de mamă , bătută și batjocorita de toți, cari numai pentru avere o băgau în sama. Ion, dimpotrivă, deși SĂRAC ca DEGETUL , a fost flăcău luat în seamă de toți, stiutor de carte , cetitor de gazetele azvârlite de popa văduv, cântăreț care nu- și da rândul să învețe cântări de la ai dascălului. A slujit la sași, s- a caznit și a muncit de copil mic. Om proglet, iute la mânie; pretin bun cu Ion a lui Tănase, cel mai tare fecior din sat. Rodovica îl teme ( e geloasă) , căci el e plăcut iar ea se tot hazește ( urâțeste) . Si se cearta des din multe pricini , din moșie mai ales. Apoi se însoară și Iacob și ia o fată săracă cu care a slujit el undeva . Se au dragi ( se iubesc ) . Și vin pe capul astorlalți ." 

ZESTREA [ continuare ] 

" Ion se înfurie , se sfadesc ( se cearta ) . In urmă ajung la bătaie. Ion se gata sa- și facă casă. Și aici se sfadeste cu tatăl său : < Da- mi moșie! > , < D- apoi de unde sa- ți dau dacă n- am . Cât am a vost o fi după moartea noastră. Așteaptă ! > Ion ar vrea să- i scrie pe el partea lui ; i- e frica să nu- l scoată frate - său 

( Iacob ) din moșie . Nu se potrivesc nicicum. Și se duc toți la nunta unei rude: fata lui Login cu doi spuri ( copii din flori, fără tată legitim ) care se marita cu un văduvoi. Și când vin acasă trăiți Ion o bate pe femeia- sa, după ce aceasta se spanzura. 

Epizoade : școala ungureasca , clădirea noiei biserici , moartea vacii Dumana, îngroparea ei , etc. , casa lui Dumitru Sânzianu, vinderea ei la Zidovu, treburile lui cu copiii, moartea lui ; Avrum se spanzura pentru pădurile ; Savista oloaga în drum , etc. 

Un individ , tatăl lui Ion , care tușește tot mereu ; îl apuca tusa și nu- l lasă până ce nu- I albestreste toată fața. 

[ față plina de zbarcituri și neagra ca o coaja de nucă ] . 

(...) ". 

Sursa " CAIETE " , vol. I , de Liviu Rebreanu, prezentate de Niculae Gheran ( editorul de baza al lui Rebreanu) . Editura Dacia , 1974. Fragmente din capitolul " SCHIȚE ", pag. 105- 107.


$$$

 DESPRE LIVIU REBREANU 


Liviu Rebreanu a fost, în realitate, un romantic incurabil, om superstiţios care a avut vise neîmplinite şi un scriitor obsedat de muncă. Şi-a iubit soţia atât de mult, încât i-a recunoscut copilul făcut cu alt bărbat. Până la romanul realist creat la maturitate, Rebreanu şi-a început scrierile cu poezii de dragoste. S-a îndrăgosit pentru prima dată în adolescenţă şi urmare a primilor fiori ai dragostei a început să scrie poezii. Era în clasa a III-a la Liceul nemţesc din Bistriţa când şi-a pus pentru prima dată sentimentele pe hârtie.   

Creaţiile de la începuturi nu au fost publicate niciodată. ”Eram înamorat de fata unui coşar, şi ea elevă la liceu, şi urmarea amorului meu înfocat a fost că într-o vacanţă i-am făcut o elegie. De atunci m-am lăsat de poezie. Tot literatură nepublicată au fost sumedenie de piese de teatru pe care le compuneam fiind tot elev de liceu, inspirat fiind de trupele de teatru cari veneau la Bistriţa şi la ale căror spectacole intram prin contrabandă. Mi-amintesc că am văzut un vodevil unguresc şi imediat am făcut şi eu unul în româneşte. Probabil că tot amorul pe care-l nutream de astă dată pentru actriţă a fost un stimulent”, mărturisea romancierul, la maturitate, într-un interviu acordat revistei ”Rampa”, apărut în 1933.   

Îndrăgostit şi romantic Creatorul romanului realist ”Ion” a fost un veşnic îndrăgostit. În 1921 şi-a legat destinul de Fanny Rădulescu, femeia care avea să-i rămână alături până la finalul vieţii. A iubit-o atât de mult pe Fanny, încât i-a recunoscut copilul făcut cu alt bărbat, o fetiţă care avea trei ani, la data căsătoriei celor doi. Faptul că a recunoscut copilul nevestei, la limita legii, în absenţa acordului tatălui natural, i-a atras criticile apropiaţilor şi familiei. Pentru Rebreanu însă gura lumii nu a contat şi a crescut-o pe Puia ca pe propriul lui copil. N-a contat nici faptul că Fanny nu a mai dorit alţi copii de teamă ca nu cumva Puia să nu beneficieze de toată dragostea şi beneficiile materiale ale tatălui. Iubirea lui Rebreanu pentru soţie a fost mai presus de crizele acesteia de posesie şi gelozie, celebre la vremea respectivă. Se spune că soţia lui Rebreanu era atât de geloasă, încât într-un episod de furie a rupt o umbrelă în capul actriţei Puia Ionescu care se îndrăgostise de scriitor.

 Multe au fost doamnele vremii care i-au dat târcoale lui Liviu Rebreanu, însă scriitorul a fost un soţ devotat. Şi-a mărturisit dragostea pentru Fanny în volumul ” Mărturisire”. ”Te iubesc pentru că mă iubeşti: acesta este un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc; aici începe iubirea. Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice: te iubesc pentru că eşti oacheşă; nici: te iubesc pentru că eşti bună. Omul îndrăgostit zice: te iubesc cu toate că eşti oacheşă, cu toate că eşti bună şi te-aş iubi chiar dacă ai fi blondă sau dacă ai fi rea”, scria romanticul Rebreanu.

 Fanny a fost femeia căreia i-a rămas fidel şi devotat până la moarte. Corespondenţa dintre cei doi soţi, pe parcursul căsniciei, dezvăluie în scriitorul devenit celebru pentru realismul din romane, un romantic incurabil. ”Iubirea cere supunere, o supunere oarbă, ca şi credinţa. În iubire n-ai să fii convins niciodată, n-ai să aştepţi probe niciodată. Tot ce nu e supunere şi devotament nu e iubire. Trebuie să trăieşti mult, trebuie să suferi mult, trebuie să pricepi mult pentru ca inima ta să fie în stare a primi iubirea. 

Cei ambiţioşi, cei mândri, cei obraznici şi nerecunoscători nu pot şti ce este iubirea şi, aşa, cei mai mulţi dintre noi de-abia la vârsta de cinzeci de ani începem să înţelegem iubirea, atunci, deci, când e prea târziu”, mai scria Rebreanu. Scriitor meticulos dependent de cafea Rebreanu scria numai noaptea, ajutat de cafea şi ţigări pentru că numai noaptea îi oferea liniştea necesară actului creaţiei. Se spune că în nopţile inspirate îl prindeau zorii zilei treaz creând, după a douăzecea ceaşcă de cafea. Şi-a descris nopţile de lucru în interviul dat în 1933. ”Mai întâi de toate, trebuie să am linişte completă şi, fiindcă n-o găsesc decât noaptea, scriu noaptea, ca să pot trăi realmente cu personagele mele pe cari vreau să le evoc. Dorinţa de cât mai multă linişte mă face să scriu în diverse locuri. Înainte de a avea via, scriam unde mi se punea la dispoziţie o cameră sau un apartament, în care stăteam complet izolat, pentru a face opera aceasta de incubaţie şi creaţie literară. Iau loc la birou, între orele 9 şi 10 seara, în faţa unei pagini albe. Scriu până la 6-7 dimineaţa”, spunea Liviu Rebreanu. Scriitorul şi-a mărturisit dependenţa de cafea şi ţigări, nelipsite în nopţile lungi de creaţie. ”Ca să pot rezista atâtor nopţi albe, mă întreţin cu cafele şi ţigări. Aceasta nu înseamnă că dacă iau loc la birou scriu neapărat. De multe ori nu izbutesc decât să înşir câteva rânduri şi, recitindu-le în zori, să mă văd nevoit de a le arunca la coş. În medie, într-o noapte scriu cam patru, cinci pagini” mai mărturisea Rebreanu în acelaşi interviu. Beat de muncă Un om beat de muncă, aşa era văzut Rebreanu în perioadele în care lucra la un roman. Scria la masa de lucru de lângă bucătărie, ore în şir, oprindu-se doar pentru a se răcori cu apa de la chiuvetă. ”Când se arată în lume Rebreanu părea ca un om beat de muncă ieşit parcă atunci din galeriile unei mine sau din dogoarea marilor furnale.Oficiul lui esenţial se desfăşura la masa de lucru, alături de bucătărie unde clocotea a douăzecea ceaşcă cu cafea a nopţii, lângă robinetul sub care îşi punea din când în când fruntea înfierbântată”, povestea Tudor Vianu despre scriitor. Un om foarte superstiţios Scriitorul realist era, în viaţa de zi cu zi, un om foarte superstiţios. Nu pleca la drum marţea, dacă zărea un preot pe stradă ştia că îl aşteaptă un lucru rău şi credea cu tărie în vise. ”Am toate superstiţiile posibile. De exemplu, nu plec la drum marţia, nu încep lucrul sâmbăta, numărul 7 nu mi-e favorabil – 13 în schimb îmi e simpatic – cum ies şi văd un popă, ştiu că mă aşteaptă nenorocirea, după cum dacă îmi iese un ţigan, îmi pare bine. Cred în semne, în bătaia ochiului stâng, ochiului drept. Cred în visuri şi caut să le explic”, mărturisea Rebreanu. A scris ”Pădurea spânzuraţilor” inspirat de moartea fratelui Emil Rebreanu, fratele scriitorului, a fost executat prin spânzurătoare în 1917, la pădurea Ghimeş-Palanca, fiind condamnat la moarte pentru crimă, dezertare şi spionaj.Rebreanu a aflat de moartea fratelui său, abia în 1919. Se spune că scrisorile trimise de fratele său de pe front l-au inspirat să scrie un roman despre atmosfera de război. Moartea lui Emil Rebreanu i-a inspirat, într-un final, celebrul roman ” Pădurea Spânzuraţilor”. Rebreanu a vizitat locul în care fratele său a fost executat şi timp de patru ani a lucrat la roman. A început ” Pădurea Spânzuraţilor” în 1919 şi cartea a fost publicată în 1922. Nu se ruga niciodată Deşi se considera un om credincios, nu se ruga niciodată. ”Cred în Dumnezeu. Nu mă rog niciodată. Nici nu-i nevoie de acest lucru când îl porţi pe Dumnezeu mereu cu tine”, spunea Rebreanu în 1933. Vise neîmplinite Rebreanu şi-ar fi dorit să fie un medic de succes, să facă înconjurul lumii şi să cânte din armonică. Nu s-a făcut medic din cauza lipsurilor financiare din tinereţe care l-au împiedicat să urmeze Facultatea de Medicină. De muzică, o altă pasiune a sa neîmplinită, nu s-a ocupat din lipsă de timp. ”Între altele, regret că nu m-am făcut medic. Mi-a fost foarte dragă medicina şi n-am urmat-o numai din lipsa mijloacelor financiare. Aş fi vrut să cânt bine din armonică. Am o armonică, dar n-am avut timp să devin un virtuos al ei”, mărturisea Rebreanu în interviul din 1933. Scriitorul şi-a dorit să facă înconjurul lumii şi să stea măcar două luni în Rusia Sovietică. Nu şi-a îndeplinit visele de la maturitate, dar mărturisea că şi-a atins idealul din tinereţe. ”Mi-am realizat visul tinereţii mele. Trecând peste toate vicisitudinile vieţii, am ajuns să scriu şi în scrisul meu să realizez ceva. În materie de literatură şi artă, idealul e atât de îndepărtat, încât e imposibil să-l realizezi complet”, mai spunea Rebreanu în interviul din 1933.

$$$

 PROŞTII


 Liviu REBREANU 


Când să iasă Nicolae Tabără din casă, se poticni în prag şi cât p-aci să se prăvale cu desagii de-a umăr, cum era.

— Bagă de seamă, bărbate, îi zise nevastă-sa cu glasul răguşit de spaimă, bagă de seamă să nu păţeşti ceva, că asta nu înseamnă bine!

— Ia taci mulcom, măi drace, nu-mi tot cobi a rău, mormăi ţăranul necăjit, bojdicăind până în mijlocul ogrăzii. Da ce să păţesc? urmă apoi mai răspicat. Numai voi s-aveţi grijă să nu-mi ticluiţi vreo poznă până ce ne întoarcem noi... Să fii cu ochii în patru la pologul cela din livadă, să nu-l laşi să vi-l mănânce toţi câinii!...

Mai boscorodi el vreo trei vorbe, apoi îşi scoase pălăria de paie zdrenţuită, îşi făcu cruce, închinându-se ca la mătanie, şi rosti domol:

— Doamne-ajută!...

Pe urmă îşi îndesă pălăria în cap, tuşi de două ori, scuipă ascuţit şi se întoarse spre feciorul său, care aştepta somnoros deoparte:

— Hai, băiete, să pornim, să nu întârziem!...

Femeia, luminându-le din prag cu felinarul, adăugă şi ea, cu mintea ei cea proastă:

— Aşa, aşa, grăbiţi-vă, să nu vi se întâmple ceva...

Dumnezeu să v-ajute!...

Dar Nicolae n-o mai auzi. Ieşise repede din ogradă şi o apucase cu paşi voiniceşti pe uliţa ce se întindea ca un brâu albineţ printre casele pitite în noaptea de păcură. În urma lui, feciorul tăndălea, ca un mânz trudit, ciulind urechile şi uitându-se, când în dreapta, când în stânga, parcă i-ar fi fost frică să nu se năpustească cineva asupra lor.

În colţul ulicioarei ce ducea la gară, felinarul funinginit împrăştia o lumină gălbuie, mucezită. Urmele pervazurilor se tolăneau răşchirate ca degetele unei mâini uriaşe şi se pierdeau îndată în beznă.

— Taci, că-i bine! răsuflă Nicolae, oprindu-se oleacă sub felinar.

— Oare n-o fi trecut? bâlbâi feciorul, ca să zică şi el ceva.

— Da de unde! Doar l-am fi auzit şuierând, făcu bătrânul cu mândrie, urnindu-se iar înainte.

Gara era pustie toacă. Numai într-un ochi de fereastră clipocea flacăra bolnavă a unei lămpi de veghere. Cele trei perechi de şine licăreau, ca nişte dungi de argint, sub pâlpâirea luminii chircite.

— Bine că ne vedem aici, blogodori Nicolae Tabără, scârjâind prundişul peronului cu paşii săi apăsaţi. De-acu poate veni când i-o plăcea, că nu mi-e frică...

Dibuiră amândoi prin întuneric, căutând vreun locşor unde să se adăpostească până va sosi trenul. Feciorul, mai

îndrăzneţ, se apropie de uşa sălii de aşteptare şi puse încetinel mâna pe clanţă. Era încuiată. Zări în stânga uşii o bancă, o pipăi cu băgare de seamă, parcă s-ar fi gândit să se aşeze sau nu, stătu o clipă la îndoială şi în sfârşit se lăsă alături pe lespedea de piatră dinaintea pragului. Bătrânul îşi alunecă sarcina pe bancă şi se cocoloşi şi el lângă fecior.

— Pesemne-i cam devremior, se scânci feciorul într-un târziu cu glas potolit.

— Pesemne... Om aştepta, ce să facem? răspunse Nicolae obosit.

Şi de-acum amuţiră amândoi. Priveau duşi încoace-încolo, se aşezau mai bine pe lespede şi gemeau înăbuşit, în răstimpuri, parc-ar fi fost strânşi în curele.

Cerul se mai răzbunase. Pete vinete-şterse, presărate rar cu stele, se deschideau prin volbura neagră de nouri. Şi întunericul începu a se limpezi. De jur împrejur linii spălăcite, nehotărâte, tremurau în beznă. Coamele dealurilor din faţă, ca un tăiuş de fierăstrău uriaş şi hodorogit, se desenau din ce în ce mai lămurit pe pânzişul cenuşiu al văzduhului, iar deasupra lor coroanele plopilor bătrâni de pe ţărmul Someşului se ridicau negre, ca nişte mâini ameninţătoare. Gâlgâitul trudit al apei rătăcea prin aer ca tânguirile neînţelese ale unor oameni prăpădiţi de nevoi.

Flăcăul se cotoşmăni mai bine pe lespede, îşi aduse genunchii până la nas şi, cuprinzându-i cu amândouă braţele, bâigui scurt şi mustrător:

— Nu mai vine...

— Nu, tuşi Nicolae, scotocind în chimir după lulea. Aprinse şi începu a pâcăi alene, nepăsător, scuipând des şi ţâşnitor printre dinţi.

Gara cu magaziile ei sure prinse a se dezbrăca de întuneric. Un vânt aspru, tomnatic vâjâia prin porumbiştea dimprejur, scutura stăruitor olanele coperişurilor. Iar peste linie, ascunsă sub sălciile zăvoiului, hruba de nuiele a hamalului răsări şi ea, trezită din somn, cu ochiul ei roşu, plâns şi ars de sărăcie.

Dinspre târg, deodată, se desluşi zgomotul unor paşi târâţi, greoi, însoţiţi de gemete înfundate. Feciorul ridică fruntea şi trase cu urechea.

— Vine cineva... zise înăbuşit.

Portiţa zăplazului scârţâi prelung şi o babă gârbovită ca un gânj, cu faţa zbârcită ca o hribă uscată, se apropie de drumeţi.

— Oare n-am întârziat, oameni buni? întrebă dânsa îngrijorată.

— Nu, lele, nu, murmură Nicolae cu pipa între măsele. Da până unde? adăugă apoi cu jumătate gură, în vreme ce baba se ghemui pe bancă, gâfâind ca un dobitoc trudit.

— Până la Beclean, răspunse ea piţigăiat, ştergându-şi obrajii cu mânecile cămăşii. Numai până la Beclean... A, vai de sufletul meu, ce-am alergat!... Mă temeam să nu întârziu, Doamne fereşte, de năprasnicul ăsta de tren, că mi s-a părut că-l aud şuierând când eram pe la biserică. Uuf! Toată-s un lac de apă... Şi dumneavoastră-l aşteptaţi?

— Îl aşteptăm şi văd că nu mai vine...

— Vă duceţi departe?

— Ba nu... Până la Salva...

— Apoi ce să faci? Cată să ne sfărmăm şi să ne izbim, dacă vrem să trăim în pârdalnica asta de lume... Aşa... Ce să facem?

Şi iar mocniră, acuma tustrei, oftând şi gemând în răstimpuri, cum fac ţăranii când nu mai ştiu ce să vorbească. După o bucată de vreme, un felinar verde ieşi din cocioaba hamalului. Lumina gâtuită se bălăbănea necurmat, dispărea şi iar se vedea.

— Aha, tresări flăcăul, de-acu îndată soseşte.

Felinarul se mări din ce în ce şi pe urmă se desluşi şi chipul negru, bărbos, al hamalului.

— Să dea Dumnezeu bună dimineaţa, făcu Nicolae trăgănat şi smerit, sculându-se şi dându-se la o parte.

— Noroc, bombăni scurt hamalul.

— Oare vine degrabă, domnule? întrebă şi baba, apropiindu-se un pas spre hamalul care înjura, necăjindu-se să potrivească cheia în broasca uşii.

— Ce-mi tot dârlâieşti aici, babo? Ce-mi toci capul şi dumneata? Nu cumva ţi-ai ţinea gura? se răţoi deodată hamalul, semeţ în sufletul său rânced că poate certa şi el pe cineva care-i mai slab decât dânsul...

Apoi, încetul cu încetul, gara se dezmorţi. Prin săli, pe peron, luminile lămpilor începură a răspândi raze palide, cârcălite, care tremurau şi se îngrămădeau pe feţele încreţite ale celor ce aşteptau. Pe ulicioară, se auzeau tot mai des leopăiturile paşilor grăbiţi. Când şi când, uruitul roţilor unei trăsuri înjunghia văzduhul, se iuţea apropiindu-se şi se tăia scurt; urma gâfâitul cailor trudiţi, vorbele repezi, aruncate din vârful limbii, ale celor ce soseau...

Acuma sala de aşteptare gemea de lume. |ăranii, cu feţele supte, cu umerii obrajilor ieşiţi în afară, cu barba şi mustăţile zbârcite, se îmbulzeau de-a valma printre muncitorii spâni, cu obrajii ca cenuşa, îmbrăcaţi în straie nemţeşti murdare şi ferfeniţite.

Apoi deodată, dintr-o odaie vecină, şeful gării ieşi somnoros, bosumflat, învăluit într-o manta groasă, şi intră în birou trântind uşa. Se certase cu nevastă-sa, fiindcă îl sculase mai devreme cu cinci minute, şi acuma era furios pe toată lumea. Printre oamenii din sală se răspândiră ca fulgerul şoaptele: “Biletele! Vine ăl ce dă bilete!... Haideţi la bilete!” Şeful însă se plimba plictisit, încoace şi încolo, cu ochii jumătate închişi, pe urmă se opri, se întinse de câteva ori de-i pocniră oasele, îşi aruncă privirea spre ceasornicul din perete şi se repezi pe peron, unde prinse a trece în revistă pe pasagerii care tropăiau din picioare, zgribuliţi şi rebegiţi de frig.

În sfârşit geamul ghişeului se deschise şi pe marmora soioasă începură a zângăni banii azvârliţi în pripă. Nicolae Tabără cu feciorul său se umeriră şi dânşii de zor spre rampă, strângând în pumnii încleştaţi paralele umezite de sudoare. Dar un vardist coşcogea se răpşti la el, aţinându-le calea:

— Unde vă burduşiţi, he? Nu puteţi aştepta până vă vine rândul?... Ei, drăcia dracului!...

Îl înşfăcă pe Nicolae scurt de guler şi-l bruftui îndărăt, apoi, întorcându-se către un domn îmbrăcat bine, se ploconi zâmbind:

— Poftiţi, domnule, poftiţi înainte!...

...Din depărtare un şuier prelung şi răguşit spintecă aerul.

— Vine, vine! fierbea lumea neliniştită, îmbâcsindu-se în ruptul capului spre ghişeu.

— Fă-ţi bunătate, domnule, şi ne dă două până la Salva, că ne lasă aici maşina! stărui Nicolae Tabără din dosul rampei,

întinzând mâna cu gologanii peste capetele oamenilor.

— Gura, prostule! îl împunse şeful, morocănos, aruncându-i o privire cruntă şi dispreţuitoare, apoi închise repede ferestruica.

|ăranii se holbară uluiţi unul la altul.

— Cre' că nu ne dă? se auziră printre dânşii câteva voci pline de spaimă, în vreme ce o buduhaiţă de femeie limbută striga în gura mare:

— O, bată-l scârba să-l bată, că mânios l-a mai făcut Dumnezeu!

Şeful, însă, se duse numai la aparatul telegrafic, unde bocăni de două ori, pe urmă iar se întoarse la geam.

Şi trenul se apropia mâncând pământul. Scârţâitul sfâşietor al roţilor, pufăitul obosit al locomotivei se topeau într-un răzbubuit surd, aspru, care creştea mereu. Apoi repede intră în gară şi se opri brusc. Conductorul sări jos cel dintâi şi urlă hodorogit:

— Năsăud... o minutăăă!

Câţiva călători coborâră grăbiţi, luptându-se să străbată printre cei de pe peron, care năvăliră furtunatic asupra vagoanelor.

— Unde mergeţi, proştilor? răcni conductorul către ţăranii care alergau zăpăciţi în sus şi în jos, neştiind unde să se urce. Nu acolo, mă! Mai la vale, prostule, mai la vale-s vagoanele pentru boi!

Conductorul striga şi zâmbea mulţumit în sine că a spus o glumă minunată. Când şi când, arunca priviri pline de înţeles unui domn bondoc, care se uita la dânsul şi-l asculta cu un surâs de admiraţie pe buze...

La ghişeu lumea se rărise de-a binelea. Abia vreo câţiva ţărani bătrâni şi slăbănogi mai forfoteau şi se înghesuiau, parc-ar fi stat pe jăratic. Nicolae cu feciorul şi cu baba, care acum se ţinea de dânşii ca scaiul de oaie, alergând neîncetat de la un capăt al rampei la cellalt, priveau rugători în răstimpuri la vardistul care le răspundea printr-o încruntare din sprâncene şi la şeful care ţăcănea biletele şi-i măsura cu suliţe de dispreţ când din întâmplare îi cădeau înaintea ochilor. În cele din urmă însă ajunseră şi ei la ferestruică.

— Două până la Salva, zise Nicolae pleoştit, numărând gologanii unsuroşi pe tabla albă de marmoră.

— Altă dată să te înveţi minte, mojicule, îi sâsâi şeful aruncându-i biletele.

— Iartă, domnule, iartă-ne şi nu ne năpăstui, bâlbâi bătrânul umilit. Că noi suntem proşti, păcatele noastre... Pesemne, aşa ne-a lăsat Dumnezeu, proşti şi necăjiţi şi nepricepuţi, păcatele noastre... Da dumneavoastră trebuie să fiţi mai iertători, că sunteţi oameni învăţaţi şi...

— Hai, pleacă d-aici, să nu te mai aud flecărind! Mi-e scârbă şi-mi vine rău când vă văd, izbucni şeful strâmbând din nas, apoi trânti geamul şi scuipă cu greaţă.

Nicolae Tabără stătu o clipă nemişcat, clătină încetinel din cap, întrebător şi nedumerit, pe urmă ieşi sprinten, urmat de fecior şi de babă. Când ajunseră pe peron, auziră glasul ascuţit al conductorului:

— Gataaa!

Se repeziră tustrei înainte, spre locomotivă, apoi la mijlocul drumului îşi luară seama şi se întoarseră.

— Urcă-te, mă, urcă-te, bătu-te-ar Dumnezeu să te bată, prostule! zbârnăi prin aer vocea aspră a conductorului.

Nicolae se avântă pe scările unui vagon în ale cărui ferestre zărise capete de ţărani. Se căţără de clanţă şi o smuci cu putere, dar uşa nu îngădui. Şi trenul şuieră prelung şi începu a bubui şi a fosăi.

— Urcaţi-vă, mă, urcaţi-vă! fulgeră din nou conductorul, bâţâind din mâini şi din picioare.

Bătrânul se dădu repede jos şi se azvârli la altă uşă, în vreme ce trenul începu a înainta vuind, iar baba se bocea amarnic, frângându-şi mâinile. În clipa aceea însă conductorul se năpusti ca un viespe asupra lui Tabără, îl înhăţă de după cap, îi trânti un pumn în ceafă şi-l îmbrânci pe scări la vale... Feciorul cu baba stăteau deoparte ca doi pociumbi şi se uitau cu ochii sticloşi de spaimă.

— Să vă sculaţi mai devreme, putregaiule, şi să nu mocoşiţi, fire-aţi ai dracului să fiţi, răcni conductorul, dispărând într-un vagon.

Nicolae Tabără se prăvăli grămadă cu obrazul în prundiş şi sângele îl prididi pe gură şi pe nas. Şi aşa rămase un dram de vreme, neclintit ca un mort. Creierii îi vuiau, iar sufletul îi sângera şi-l durea mai straşnic ca rănile feţei. Apoi se ridică încetinel, clătinându-se pe picioare, îşi şterse sângele cu poala cămăşii şi aruncă o privire mută în urma trenului, care se pierdea în ceaţa zorilor. Un val amar de vorbe îi răsări în suflet, dar buzele lui crâmpoţite de-abia putură rosti oftând:

— Nu v-ajute Dumnezeu sfântul!

Printre nourii bolbocaţi în văzduh, la răsărit, o trâmbă de lumină cireşie se zvârcolea şi se înteţea. Tabără îşi avântă povara în spinare şi porni încet înainte pe o cărare spinoasă, cu capul plecat, cu inima urnită, iar feciorul şi baba, tăcuţi şi îngânduraţi, îl urmară pârjol. Din noianul negru de nouri, însă, soarele scăldat în sânge îşi înălţa biruitor capul şi împroşca în feţele drumeţilor o beteală de raze purpurii.

$$$

 De la moartea ei în 1979, femeia care a dezvăluit compoziția fundamentală a universului a rămas în mare măsură nerecunoscută. Moștenirea ei...