$$$

 OMUL CARE TE IUBEȘTE...

 Omul care te iubește îți demonstrează prin fapte sentimentele pe care le are pentru tine. Pentru el vorbele sunt doar o subliniere a faptelor, un fel de cântec, un soi de mângâiere. Îți spune ”te iubesc” pentru că simte, îți spune ”ești frumoasă” pentru că așa te vede, îți spune ”ești lumea mea” pentru că nu vede lumea fără prezența ta în ea. 

 Omul care te iubește se mândrește cu tine și te poartă la brațul lui ca pe cea mai de preț bijuterie. Vorbește despre tine, îți laudă calitățile, te pune pe primul loc în viața lui și nu ar permite nimănui, niciodată să te atingă nici cu o privire, măcar. 

 Omul care te iubește îți oferă protecție; nu te pune niciodată în situații jenante sau ridicole, nu te umilește, te ferește de minciună, îndoială și nesiguranță. 

 Omul care te iubește nu te chinuie, nu te abandonează, nu uită că exiști, nu te minte și nu poartă măști când e lângă tine. El nu se teme să-ți arate iubirea oriunde, oricum și față de oricine.

 Omul care te iubește îți aduce zâmbetul pe buze, soarele în priviri, strălucire pe chip și ar face orice să știe că ești fericită; iar dacă vreodată te-ar face să plângi, singurele lacrimi ar fi de fericire.

 Omul care te iubește știe că timpul tău e neprețuit și nu te obligă să îl aștepți. 

Pentru omul care te iubește, singura lui lume ești tu! Dacă te are pe tine, are totul! 

                                     * Carmen Tudor Sapnaa *

      Be magic! 💞

$$$

 Ah, hăhăieșii și ortografia...

    Aducem aici un mic exercițiu și exemplu de ortografie în atenția rataților limbii rumânurilor, hăhăieși și cârcotași minați de complexe de inferioritate, întotdeauna gata să ne demonstreze câte imperfecțiuni a comis Dumnezeu când a creat lumea și omul – chiar dacă primul exemplu de eroare și oroare sunt ei, următorul ești tu (dar cum altfel ?): or fi ei agramați și ignari, dar tu, da, tu, nici tu nu ești mai bun sau mai breaz, ortografia ta e imperfectă, incorectă și nu e cea "care se cere"!

Suntem chit, n' așa ? 

Și nici nu le poți spune (amintiri școlare n-au, școala nu le-a plăcut, viața îi aștepta cu lecțiile ei, iar ei aveau așteptări ceva mai modeste decât cunoașterea limbii) că în anul de grație 2025 limba rumânurilor are câteva versiuni diferite de ortografie (nu stridente, dar diferite), toate la fel de folosite (încă) în limba scrisă, jurnalism, în tipografie și, mai ales, în literatură (dovada o fac editurile).

Astfel, avem ortografia de dinainte de 1993, cea fără acel â integrat peste tot și hotărât în ianuarie 1993 de o Academie Română nehotărâtă științific și socio-cultural.

Apoi, desigur, ortografia școlară, cea predată și învățată după 1992, dar neasimilată la nivel popular.

Însă lucrurile se complică – de două ori ! – dacă observăm că cei ce au avut pe bancă un abecedar înainte de 1974, au învățat o punctuație oarecum diferită de cea școlar-normativă de acum, probabil inspirată de cea franceză (era normal, pe lângă zecile de mii de neolatinisme punctuația a urmat tendința generală, odată cu trecerea la alfabetul latin), unde se lasă spațiu înaintea a șase sau opt semne de punctuație (eu o fac, de exemplu, și nu doar pentru motive de caligrafie, știu și de ce).

Iată însă că și rumânurile au descoperit Google și tehnoredactarea asistată informatic, după 1998, unde majoritatea programelor face diferența între cuvântul scris (aplicația distinge automat) și punctuație, atenție ! adică, de facto, cele șase semne de punctuație sunt preluate și despărțite de cuvântul care le precedează, tot așa ca și de cel care urmează !

Evident, cei ce scriu foarte puțin – dar și cei care scriu mult, media nu o luăm în calcul – pot face greșeli de dactilografie (cea mai frecventă fiind virgula înghesuită, lipită sau dezlipită aiurea)! 

Avem un exemplu ?

Poezia de mai jos a fost scrisă și editată, probabil înainte de 1974, dar reeditarea ei pe o pagină literară (internet, 2025, cu â !), de unde am cules-o eu, face dovada a ce am scris mai devreme.

Exemple asemănătoare sunt câteva sute de mii și e sigur că nu o Academie incapabilă de nivel hăhăieș va avea câștig de cauză în timp, exact așa cum acum câteva secole Gutenberg și mașina lui au produs schimbări fundamentale în scriere și ortografie. 

Septembrie galben.

Seri lungi, viorii,

Fug zilele verii spre soare. Trec stol

Cocorii scad sus. Toamna vine domol.

Din vară în vară, dând iernii ocol

Septembrie cald e-n septembrie gri,

Septembrie galben, putem hoinări ?

Septembrie cald, nu muri, nu muri, nu muri !

Septembrie gri, septembrie gri

Septembrie arde-n păduri aurii,

Se mistuie vara din pomi în pârjol.

Chipul toamnei e plumb. De-atât fum se-nnegri.

Cocorii s-au dus. Toamna, cerul e gol :

Septembrie cade-n septembrie gri

Septembrie, septembrie gri

Septembrie cald, nu muri, nu muri!

Nu muri !

— Romulus Vulpescu - Dialog pentru septembrie

$$$

 GUERCINO

BARBIERI, Giovanni Francesco cunoscut sub numele de Guercino

S-a născut la Cento (Ferrara) pe 8 februarie. 1591 pentru Andrea și Elena Ghisellini. Porecla "Guercino", sub care a fost și este cunoscut în general, provine dintr-o formă de strabism cauzată de o sperietură pe care a avut-o în copilărie. Potrivit lui Passeri, părinții săi erau fermieri, iar tatăl său era tăietor de lemne (Calvi spune pur și simplu că familia "locuia printre săteni ca chiriaș într-o casă mică de lângă Cento"). Povestea lui Passeri pare fantastică, potrivit căreia tânărul Guercino frecventa casa Carracci din Bologna (erau clienții tatălui său) și Annibale l-a încurajat să se dedice picturii: Annibale a părăsit Bologna pentru Roma în 1595, când Guercino avea doar patru ani. Potrivit lui Malvasia, înclinația lui Guercino pentru pictură s-a manifestat foarte devreme: el menționează o Madonă din Reggio (încă existentă când Calvi a scris, 1808) pe care artistul ar fi pictat-o pe fațada casei sale la vârsta de opt ani. Pregătirea artistică a lui Guercino a fost foarte puțin influențată de scurtele perioade de studiu cu maeștri emilieni minori: Bartolomeo Bertozzi da Bastiglia (Modena), G. B. Cremonini și Benedetto Gennari da Cento și de patruturistul Paolo Zagnoni. Gustul pictural al lui B. a fost stimulat mai degrabă de artiștii emilieni cu o individualitate mai pronunțată: în special de Ludovico Carracci la Bologna, B. Schedoni la Parma și Scarsellino la Ferrara, toți dedicați în mod valabil depășirii limitelor manierismului târziu din Emilia. În special, Sfânta Familie cu s. Francesco (1591) de Ludovico pentru biserica capucină din Cento (acum în Pinac. din Cento) a fost, după cum este clar, o lucrare fundamentală pentru educația timpurie a lui Guercino și el însuși a recunoscut-o mai târziu. În plus, Ludovico, liderul picturii bologneze din această perioadă, a fost printre primii care au recunoscut calitățile excepționale ale tânărului artist. De exemplu, în 1617, în scrisorile sale către Don Ferrante Carli, l-a menționat de mai multe ori: "se poartă eroic... pictează cu cea mai mare fericire a invenției. Este un mare desenator și un colorist foarte fericit; este un monstru al naturii și un miracol pentru a-i uimi pe cei care îi văd lucrările" (Bottari-Ticozzi, I, pp. 286-289).

O altă experiență importantă pentru tânărul Guercino a fost șederea sa la Veneția în 1618: aici a studiat lucrările marilor pictori ai secolului al XVI-lea și a fost deosebit de impresionat de pictura lui Titian. Criticii contemporani în general nu acceptă vizita ipotetică a lui Guercino la Roma în primul deceniu al secolului al XVII-lea, unde ar fi fost influențat decisiv de maniera revoluționară a lui Caravaggio. Afirmația lui Passeri că l-a întâlnit pe Caravaggio și că a fost numit asistent pentru decorarea cupolei sanctuarului din Loreto pare apocrifă. Această întâlnire ar fi avut loc înainte de plecarea lui Caravaggio de la Roma în 1606, dar pare foarte puțin probabil ca o întreprindere atât de importantă să fi fost încredințată unui artist atât de tânăr și încă atât de puțin cunoscut ca Guercino la acea vreme (așa cum a notat Hess în comentariul la Passeri, acest episod probabil îl privea, în schimb, pe Guido Reni). Mai mult, tonurile întunecate și jocul dramatic de lumini și umbre care caracterizează opera lui Guercino înainte de prima sa ședere stabilită la Roma (1622) par să fi avut loc independent de Caravaggio și să fie mai degrabă o încercare de a dezvolta anumite implicații inerente stilului pictural al lui Ludovico Carracci.

Printre primele comenzi importante primite de Guercino în Cento s-au numărat frescele decorative din casa lui Alberto Provenzale (1614), în care D. Mahon (The Burlington Magazine, LXX [19371, pp. 112 ff.) a recunoscut urme clare ale studiului frescelor lui Carracci din Palazzo Fava din Bologna. În 1615-17, Guercino a decorat diferite camere ale casei lui Bartolomeo Pannini din Cento: este unul dintre cele mai poetice complexe ale picturii italiene din secolul al XVII-lea și include Poveștile lui Ulise, diverse subiecte mitologice și o serie de viniete care ilustrează aspecte ale vieții de zi cu zi în Cento, precum și câteva scene încântătoare ale vieții rurale din Emilia (aceste fresce se află acum în mica galerie de picturi a lui Cento). La acest ep; Evident, Guercino începea să fie cunoscut publicului educat din Bologna. Potrivit lui Malvasia, încă din 1613 un grup de pictori bolognezi au mers la Cento pentru a-i vedea lucrările și în același an B. a executat mai multe picturi pentru Pepoli din Bologna. În 1615, cardinalul arhiepiscop de Bologna, Alessandro Ludovisi, l-a chemat pe tânărul pictor la Bologna pentru a-l întâlni personal și, la sfatul lui Ludovico Carracci, a cumpărat trei tablouri cu evangheliștii pentru 75 de scuzi și a promis că va cumpăra al patrulea din serie, odată terminat (tablourile se află acum la Pinac. din Dresda). În 1617, cardinalul Ludovisi a cumpărat alte pânze, inclusiv frumoasa Înviere a lui Tabitha, acum în Gall. Pitti. În același an, Guercino a pictat în frescă Lupta lui Hercule cu hidra în Palazzo Tanari din Bologna, o lucrare care l-a impresionat atât de mult pe Ludovico Carracci încât a declarat că nu ar fi fost posibil să-l recompenseze în mod adecvat pe pictor pentru aceasta.

Potrivit lui Malvasia, în 1617 Guercino era atât de cunoscut încât atelierul său era frecventat de douăzeci și trei de elevi din Franța. Și datorită acestui interes pentru predare, Guercino s-a lăsat convins de prietenul și protectorul său Don Antonio Mirandola di Cento să scrie o carte care să ilustreze primele principii ale desenului. Scurta descriere a Malvasiei ("capete, mâini, picioare, brațe și trunchi pentru a-i învăța pe începători în artă") ar părea a fi o carte de desene care ilustrează diferitele părți ale corpului uman. Când, în timpul vizitei deja menționate la Veneția, manuscrisul original a fost arătat lui Palma cel Tânăr (cu care B. intenționa evident să studieze), se spune că Palma a exclamat: "acest discipol știe mult mai multe decât mine". Manuscrisul lui Guercino a fost gravat în 1619 de Oliviero Gatti și, cu titlul Primele elemente pentru a introduce tinerii în desen..., a fost dedicat lui Francesco Gonzaga, Duce de Mantua, care a răspuns cu generozitate cu un cadou de o sută de scudi și comandarea unui tablou al cărui subiect a fost ales de artist. Guercino i-a înmânat personal ducele tabloul Erminia printre păstori și a rămas oaspete la curtea din Mantua timp de cincisprezece zile; cu această ocazie, ducele i-a acordat titlul de cavaler. B. a primit o a doua onoare un an mai târziu, când unul dintre protectorii săi autoritari și iluștri, cardinalul Iacopo Serra, care era legat papal la Ferrara, l-a numit cavaler al Aurata Milizia.

Una dintre cele mai cunoscute lucrări ale lui Guercino, Sf. Guillaume de Aquitania (acum în Pinacoteca di Bologna), comandată de Cristoforo Locatelli ca altar pentru biserica bologneză S. Gregorio, datează din 1620. Deoarece tabloul din biserică urma să fie plasat lângă o lucrare a lui Ludovico Carracci, Guercino, în modestia sa, a fost reticent să accepte comanda; Cu toate acestea, circumstanța l-a îndemnat să se angajeze serios și rezultatul a fost una dintre cele mai semnificative capodopere ale barocului italian: o compoziție extraordinar de viguroasă și dramatică, redată cu culori catifelate și bogate, în care acțiunea izvorăște dintr-un contrast puternic de lumină și umbră.

În februarie 1621, cardinalul Alessandro Ludovisi a fost ales papă cu numele de Grigore al XV-lea și s-a grăbit să-și cheme pictorul preferat la Roma. Potrivit lui Malvasia, Guercino a sosit la Vatican la 12 mai 1621 cu sarcina de a decora Loggia della Benedizione pentru 22.000 de scudi. Acest proiect nu a fost niciodată dus la îndeplinire, probabil din cauza morții pontifului (8 iulie 1623); cu toate acestea, în timpul celor trei ani (1621-23) de ședere la Roma, B. a finalizat o serie de lucrări importante.

Pe lângă portretul pontifului (Stafford House, Londra), a pictat numeroase fresce în vila suburbană a Ludovisi (așa-numitul cazinou Ludovisi): în bolta unei camere de la parterul vilei a pictat o Auroră, o lucrare de mare lirism și un exemplu înalt de decorațiune iluzionistă barocă. Romanul Agostino Tassi a executat cuadraturile. Într-o altă cameră, tot la parter, B. a pictat, concurând astfel cu specialiștii în pictură peisagistică, Paolo Brill și G. B. Viola, o scenă încântătoare cu figuri masculine și feminine îmbrăcate elegant care se plimbă într-o grădină, în timp ce în fundal este dată o notă umoristică de un grup de vizitatori loviți de jeturi de apă. Într-o cameră a apartamentului de la primul etaj, a pictat Faima traversând cerul cu trâmbița și ramura de măslin în mână, anunțând pacea. Papa l-a însărcinat pe Guercino să picteze altarul pentru capela Sf. Petronilă din Sf. Petru: de dimensiuni extraordinar de mari, trebuia să reprezinte înmormântarea sfântului. Pentru acest tablou (Roma, Muzeele Capitoline) artistul a primit 1000 de scudi și un lanț de aur. Lucrarea a avut nu numai aprobarea entuziastă a amatorilor, ci și recepții vii în mediul artistic roman. Lanfranco, de exemplu, a declarat că "acel singur tablou era suficient pentru a îngrozi orice pictor" (Calvi, p. 19). Guercino a executat numeroase comenzi pentru alți clienți romani importanți, familii patriciene și prelați înalți și influenți. Pentru cardinalul Scipione Borghese a pictat un Sf. Gură de Aur în glorie pentru tavanul bisericii Sf. Gură de Aur din Trastevere (originalul se află în Stafford House, Londra, în timp ce in situ este o copie); în Palazzo Patrizi (acum Costaguti) B. a pictat o frescă a unui frumos decor cu Carul Armida etc.

După moartea lui Grigore al XV-lea, Guercino a vrut să se întoarcă la Cento cu familia sa pentru a finaliza comenzile pe care le lăsase incomplete când a fost chemat la Roma. Din acest moment și până în 1641 și-a stabilit atelierul în Cento, unde a primit comenzi și a primit vizite de la oameni importanți. Printre ei s-a numărat și regina Cristina a Suediei, despre care se spune că a cerut permisiunea de a atinge mâna dreaptă a artistului care, după cum spunea ea, a creat atât de multe lucruri minunate. La scurt timp după întoarcerea sa la Cento, Guercino a primit comanda de a picta o Semiramide pentru un anume Daniele Ricci, care a fost apoi trimisă cadou lui Carol I al Angliei. Regele a fost atât de impresionat de acest tablou încât i-a oferit artistului, potrivit Malvasiei, un post de pictor la curtea engleză. Nici aceasta nu a fost singura astfel de invitație pe care a avut-o pictorul: în 1633 a fost chemat la Modena de familia Este pentru a picta portrete ale familiei și, prin urmare, a fost îndemnat să rămână acolo ca pictor de curte. În 1639 i s-a oferit un post similar la curtea lui Ludovic al XIII-lea; cu ceva timp mai devreme pictase Moartea lui Dido pentru regina Franței (Dido acum în Galeria Spada este o copie autografă cumpărată de cardinalul Bernardino Spada); regele Franței i-a oferit un salariu anual generos, cazare și întreținere. Este evident că în acea perioadă B. era printre cei mai populari pictori din Europa: dar a preferat să continue să trăiască simplu și în pace rustică în orașul său natal, pe care îl numea cu afecțiune "iubitul meu".

În mai 1626, pentru a menționa una dintre cele mai importante activități ale sale din această perioadă, Guercino a început să lucreze la frescele cupolei catedralei din Piacenza. Decorarea fusese începută de Morazzone, care terminase, totuși, la momentul morții sale, doar doi dintre cei opt profeți proiectați pentru compartimentele cupolei; Guercino i-a pictat pe ceilalți șase profeți. Din fericire, aceste decorațiuni au fost salvate în remodelarea interiorului catedralei, efectuată în jurul anului 1900, care a distrus alte elemente importante ale decorației baroce a acestei splendide biserici romanice.

Din ianuarie 1629 până la moartea sa, activitatea lui Guercino poate fi urmărită aproape lună de lună din paginile unui registru de conturi ținut de fratele său, pictorul de naturi moarte Paolo Antonio, care a ținut un atelier cu Guercino și i-a administrat casa. Registrul contabil a fost apoi continuat de Guercino însuși după moartea fratelui său. Acest document important, care până în 1772 a aparținut familiei Gennari și apoi a trecut la Cav. Filippo Hercolani, a fost publicat de J. A. Calvi în biografia sa despre Guercino din 1808 (republicată în ediția din 1842 a Felsina pittrice del Malvasia; autograful se găsește acum în Bibl. comunale di Bologna, ms. 331). Acolo găsim lista comisioanelor primite de Guercino în această perioadă împreună cu datele, numele clientului și prețul primit pentru lucrare. O mare parte din activitatea lui Guercino a fost absorbită în mod natural de clienții care locuiau în Emilia și Lombardia (pentru o listă a se vedea catalogul de lucrări întocmit de H. Voss, în Thieme-Becker sau registrul de conturi deja menționat).

În 1642, Guercino s-a mutat de la Cento la Bologna: cu siguranță nu este lipsit de semnificație faptul că în luna august a aceluiași an a murit Guido Reni, pictorul care domnea atunci la Bologna (Calvi notează, de asemenea, că fortificarea Cento de către Taddeo Barberini, general al armatelor papale, l-a îngrijorat foarte mult pe Guercino). B. și-a stabilit atelierul într-o casă de lângă catedrala Sf. Petru și a rămas acolo, ca cel mai important pictor din Bologna, până la moartea sa. Fratele său, Paolo Antonio, a continuat să administreze conducerea casei, iar moartea sa în 1649 a fost o lovitură foarte serioasă pentru Guercino, care a căzut într-o stare de melancolie profundă. Ducele de Modena, Francesco I, aflat de acest fapt, a lucrat pentru a se asigura că Guercino poate rămâne în reședința sa de vară din Sassuolo, în mediul rural al altor pictori precum Bartolomeo Gennari, A. M. Colonna etc. La întoarcerea sa la Bologna, moralul artistului s-a ridicat, iar cumnatul său Ercole Gennari s-a mutat cu familia sa în casa sa pentru a administra casa.

Până la moartea sa, Guercino a continuat să participe activ la viața artistică din Bologna. A fost, printre altele, unul dintre directorii școlii de desen natural (Accademia del Nudo), în palatul contelui Ettore Ghisiglieri.

Primii biografi ai lui Guercino insistă asupra simplității și modestiei sale și amintesc numeroase exemple ale evlaviei sale religioase: o capelă în biserica Rosario din Cento, de exemplu, a fost construită pe cheltuiala sa (13770 lire bologneză) și a fost echipată cu un altar de mână proprie și două statui laterale. A murit de burlac, după o scurtă boală, la 22 decembrie. 1666, la vârsta de 75 de ani. A fost înmormântat, după dorințele sale, îmbrăcat ca un călugăr capucin, alături de fratele său, în biserica bologneză S. Salvatore.

Povestea evolutivă a stilului lui Guercino, analizată cu atenție de Denis Mahon în volumul său Seicento, Artă și teorie, este oarecum chinuită. Lucrările din perioada sa timpurie (1615-20) sunt executate într-o manieră îndrăzneață, picturală dramatică ("prima manieră puternică* a fost definită mai târziu de artistul însuși într-o scrisoare către colecționarul din Messina Antonio Ruffo) și îl plasează în primul rând printre acei artiști care în a doua și a treia decenă a secolului au explorat posibilitățile și au definit caracterul acelui stil numit acum "baroc". Pe de altă parte, experiențele șederii sale la Roma - în special influența clasiciștilor Domenichìno și G. Reni și prietenia sa cu influentul teoretician al artei Monseniorul Agucchi, secretar al lui Grigore al XV-lea - au provocat în stilul lui Guercino o orientare decisivă în sens clasic. Dinamismul viguros al formelor în spațiu al "primei sale maniere" a fost înlocuit cu o organizare mai planimetrică; Mișcarea neîncetată și autonomă a luminii asupra formelor se transformă într-o gradație de lumină mai caldă care le definește. În locul tipologiei rustice caracteristice lucrărilor sale timpurii, găsim figuri care tind spre ideal; atitudinile sunt studiate și grațioase; Un nou simț al decorului ghidează comportamentul personajelor. Această evoluție a fost în general considerată, în analiza finală, ca mortificând instinctul pictural natural al lui Guercino (Marangoni, 1920), dar rămâne faptul că unele dintre cele mai frumoase lucrări ale lui B. (cum ar fi Madona cu Pruncul cu Sf. Bruno în Pinacoteca di Bologna) sunt rezultatul acestei ultime faze a dezvoltării sale.

$$$

 GUILLAUME APOLLINAIRE

Născut pe 26 august 1880, la Roma, Wilhelm-Apollinaris de Kostrowitzky avea 18 ani când a ajuns în capitala Franței înainte de a călători ca tutore în Germania. Sub numele de Guillaume Apollinaire (prenumele său francezizat), a participat rapid la mișcările literare avangardiste. După ce a colaborat cu La Revue Blanche, a fondat revista sa, Le Festin d'Esope, în 1903. Cafenelele de pe Boulevard Saint-Germain și Montparnasse, cabaretul „Lapin Agile” și studioul artiștilor de la „Bateau-Lavoir” au fost toate locuri unde i-a întâlnit pe Picasso, Alfred Jarry, Vlaminck și Max Jacob.

Între lucrările erotice și critica de artă pentru L'Intransigeant și Le Mercure de France, Apollinaire a dedicat poeziei simbolice. Derain a ilustrat prima sa carte în proză, L'Enchanteur pourrissant. În 1912, a participat la fondarea revistei Soirées de Paris. Despărțirea de Marie Laurençin, partenera sa din 1909, a inspirat celebrul Pod Mirabeau.

„Sub podul Mirabeau curge Sena”

Și iubirile noastre

Ar trebui să-mi amintesc?

„Bucuria venea întotdeauna după tristețe.”

Mișcare fundamentală în arta contemporană, cubismul și îndrăzneala sa l-au sedus pe Apollinaire, care le-a apărat în articolele sale și a căutat să le transpună în poezie, dându-i o formă disjunctă. În 1913, după publicarea unor cărți despre această școală picturală, publicarea cărții „Alcools”, căreia îi lipseau semnele de punctuație, a făcut-o celebră.

În 1914, a împărtășit viața cosmopolită din Montparnasse, a stat în Normandia și pe Coasta de Azur și a întâlnit-o pe Louise de Coligny-Chatillon, cunoscută sub numele de Lou, pentru care avea să scrie celebrele sale scrisori. La mobilizare, a cerut naturalizarea și s-a înrolat pe 6 decembrie, la Nîmes, în Regimentul 38 Artilerie de Câmp. Transferat pe front în 1915, a luptat în Champagne, unde a devenit sergent.

„Acest noroi este oribil”

pe cărările umede

Ochii infanteriștilor au culori tulburătoare

Nu vom mai merge în pădure

laurii sunt tăiați

Iubitorii vor muri

și îndrăgostiții mint"

(Poezii pentru Lou)

Pe front, a corespondat cu Madeleine Pages, care i-a devenit logodnica, și cu nașa sa de război, poetul din Languedoc „Yves Blanc”. Naturalizat în martie 1916, s-a înrolat în infanterie ca sublocotenent în Regimentul 96 Infanterie.

„Cerul e plin în seara asta”

de săbii cu pinteni

Tunarii pleacă

în umbre grele și prompte"

(Poezii pentru Lou)

Pe 17 martie, în La Ville-aux-Bois, în departamentul Aisne, a fost grav rănit la cap de un fragment de obuz, ceea ce a dus la două trepanații. Exonerat și renunțând la căsătorie, Apollinaire a continuat să scrie numeroase poezii - inclusiv Poetul asasinat - în timp ce se îndrepta spre teatru: pe 18 mai 1917 a avut loc premiera piesei Parade, un balet de Diaghilev, la care a colaborat și pentru care a inventat termenul de „suprarealism”. Pe 24 iunie a avut loc premiera unei piese de teatru precis suprarealiste, Les Mamelles de Tirésias. În același timp, a ținut prelegeri și a lucrat la un scenariu de film. Pe 1 ianuarie 1918, suferind de congestie pulmonară, a fost dus la spital. După ce și-a revenit, s-a căsătorit cu Jacqueline Kohl pe 2 mai, și-a continuat munca la Le Temps și Paris-Midi și a început să scrie două piese de teatru și Casanova, o operă bufă. Calligrammes fusese deja publicată.

Pe 9 noiembrie 1918, poetul, al cărui corp fusese slăbit de rana de război, a murit de gripă spaniolă. Trupul său se odihnește în cimitirul Père Lachaise din Paris.

$$$

 GUȚIENII

Guții erau un popor vest-asiatic despre care se crede că a trăit în jurul Munților Zagros, într-o regiune numită Gutium. Nu aveau o limbă scrisă și tot ce se știe despre ei provine de la dușmanii lor, inclusiv akkadienii, sumerienii și asirienii, care îi învinovățesc pentru distrugerea și pustiirea pământului.

Textele antice îi consideră responsabili pentru căderea Imperiului Akkadian și pustiirea Sumerului . Aceștia sunt menționați pentru prima dată în textele akkadiene sub domnia lui Shar- Kali -Sharri (domnie 2223-2198 î.Hr.), unul dintre ultimii regi ai imperiului fondat de Sargon cel Mare din Akkad (domnie 2334-2279 î.Hr.) și apar în relatări despre domnia nepotului său, Naram-Sin (domnie 2261-2224 î.Hr.), fiind totodată menționati în lucrări ulterioare ale literaturii Naru mesopotamiene , în special Legenda lui Cutha și Blestemul lui Agade .

După căderea Imperiului Akkadian, guțienii au revendicat succesiunea și au domnit în Sumer (deși amploarea acestei perioade este controversată) până când regele din Uruk , Utu-Hegal (cca. 2055-2047 î.Hr.), a condus o revoltă împotriva lor. După ce Utu-Hegal s-a înecat, tronul a trecut la Ur-Nammu (domnit între 2047-2030 î.Hr.) din Ur , care a continuat războiul , iar când a fost ucis în luptă , fiul său, Shulgi din Ur (domnit între 2029-1982 î.Hr.), a încheiat ostilitățile, alungându-i pe guțieni din țară.

Textele asiriene ulterioare se referă la mezi drept guțieni și se crede că termenul a ajuns să fie folosit pentru a desemna orice grup considerat „necivilizat” sau „barbar” de către scribii care au scris istoriile. Întrucât guțiani înșiși nu au lăsat nicio înregistrare, reputația lor proastă de barbari nomazi, care ucideau oameni nevinovați și distrugeau orașe fără menajamente, a rămas în mare parte necontestată. Abia recent cercetătorii au început să ia în considerare posibilitatea ca guțiani să nu fi fost atât de răi pe cât sunt descriși, dar încă nu există dovezi care să susțină acest lucru.

Cine erau Gutienii și de unde proveneau exact, nu se știe.

Gutienii sunt menționați pentru prima dată în legătură cu căderea Imperiului Akkadian. Sargon din Akkad a înființat prima entitate politică multinațională și multietnică din lume în Mesopotamia și a menținut controlul prin intermediul unor oficiali plasați cu grijă în diverse orașe și prin intermediul unei forțe militare. Imperiul s-a extins în timpul domniei lui Naram-Sin, considerat cel mai mare rege akkadian, care a făcut campanie împotriva gutienilor și i-a învins în luptă. Chiar și așa, relatările susțin că a fost o victorie costisitoare, iar gutienii au reușit să se regrupeze ulterior.

Cine erau și de unde proveneau exact nu se știe. Tot ce spun relatările antice este că proveneau din Munții Zagros, la nord de Elam , în ceea ce este acum Iranul, dar aceste relatări nu par să se refere la aceleași persoane. Savantul Marc van de Mieroop comentează:

„Denumirea geografică Gutium și indicarea oamenilor ca Gutieni sunt atestate în arhivele mesopotamiene de la mijlocul celui de-al treilea mileniu până la sfârșitul primului mileniu î.Hr. Este foarte puțin probabil ca numele Gutieni să se fi referit întotdeauna la același grup de oameni, iar Gutium la aceeași regiune. Dovezile din al doilea și primul mileniu sugerează în mare parte o locație estică din punct de vedere mesopotamien, dar nu putem spune că acest lucru era adevărat mai devreme, când Gutienii erau cei mai importanți în istoria mesopotamienă.” (Gutieni)

Sunt menționați pentru prima dată ca niște tâlhari nomazi care se angajau în raiduri de tip „hit-and-run” asupra orașelor aflate sub stăpânire akkadiană. Regii lor sunt incluși în Lista Regilor Sumerieni , așa că se pare că aveau o formă de guvernare, dar în ce consta aceasta nu este clar. Până în 2218 î.Hr., gutienii se stabiliseră deja în Sumer, deși nu se știe în ce măsură, iar până în 2083 î.Hr., sunt învinovățiți pentru căderea Imperiului Akkadian. Perioada cuprinsă între 2218 și 2047 î.Hr. este cunoscută sub numele de Perioada Gutiană în istoria sumeriană, când străinii dețineau puterea înainte de a fi provocați de Utu-Hegal.

Sumer și Gutienii

Ca și în cazul tuturor celorlalte aspecte ale guților, nu se știe cum – sau chiar dacă – au cucerit Sumerul în luptă, dar scribii de mai târziu i-au învinovățit pentru devastarea și moartea pe scară largă . Savantul Paul Kriwaczek observă cum săpăturile arheologice moderne din diferite situri din Mesopotamia nu arată semne de ocupație umană între căderea Akkadului și renașterea Sumerului sub Ur-Nammu și continuă să relateze cum guții au fost considerați responsabili pentru acest lucru de către scribii sumerieni:

Vinovații au fost numiți de antici Gutienii, care au coborât din Valea superioară a Diyalei, lăsând în urmă devastare. „Regatul a fost luat oștirilor Gutiumului, care nu aveau rege”, spune Lista Regilor. Un lament poetic ulterior, Blestemul Agadei, explică faptul că zeul „ Enlil i- a scos din munți pe cei care nu seamănă cu alți oameni, care nu sunt considerați parte a Țării, Gutienii, un popor nestăpânit, cu inteligență umană, dar cu instincte de câini și înfățișarea maimuțelor”. Catastrofa pe care au provocat-o asupra Akkadului a fost nemiloasă: „Nimic nu le-a scăpat din gheare, nimeni nu le-a evitat strânsoarea. Mesagerii nu mai călătoreau pe drumuri, barca curierului nu mai trecea de-a lungul râurilor. Prizonierii făceau garda. Bandiți ocupau drumurile. Ușile porților orașului Țării zăceau dislocate în noroi, iar toate țările străine scoteau strigăte amare de pe zidurile orașelor lor.” (129-130)

Kriwaczek subliniază cum istoricii timpurii au acceptat aceste relatări ca fiind complet factuale, dar cum este posibil ca schimbările climatice, aducând secetă și foamete, să fi fost principalele responsabile pentru căderea Akkadului; gutienii au exploatat apoi pur și simplu această slăbiciune. Prăbușirea normelor sociale și a obiceiurilor la care se face referire în relatări ar fi putut fi, de asemenea, rezultatul foametei și al incapacității guvernelor locale de a face față foametei pe scară largă și devalorizării monedei. Kriwaczek observă cum „pare foarte puțin probabil ca gutienii să fi putut singuri copleși imperiul prin forța armelor. Akkad avusese anterior puține dificultăți în a rezista atacului unor inamici mult mai bine organizați” (130). Se pare posibil, așadar, ca schimbările de mediu să le fi dat gutienilor avantajul în cucerire exact atunci când aveau nevoie de el.

În același timp, însă, nu există nicio modalitate de a afirma definitiv acest lucru. Dovezile arheologice sugerează schimbări climatice în această perioadă, dar nu este clar dacă acestea au dus la foamete sau la tulburările sociale detaliate în înregistrările antice. Regii akkadieni de mai târziu nu au fost la fel de puternici ca Sargon și Naram-Sin, iar fiul lui Naram-Sin, Shar-Kali-Sharri, a purtat războaie aproape continue împotriva amoriților, elamiților și guțienilor pe tot parcursul domniei sale. Ultimii regi ai Akkadului au deținut doar zona din jurul orașului lor central și nu sunt menționați ca monarhi ai unui imperiu, ci doar ai unui regat. S-ar părea că Akkadul, în această stare slăbită, ar fi fost o pradă ușoară pentru guțieni chiar și fără schimbări climatice sau alți factori.

Regii Gutieni și Renașterea Sumeriană

Primul rege gutian menționat ca domnind în Sumer este Imta (numit și Nibia, cca. sfârșitul mileniului al III-lea î.Hr.), căruia i-a urmat Inkishush, primul care apare pe Lista Regilor Sumerieni. A domnit timp de șase ani, dar nu se știe de unde sau cât de departe s-a extins influența sa. A fost urmat de Sarlagab, care ar fi putut fi același rege capturat de Shar-Kali-Sharri, dar nici acest lucru nu este clar. Alți 16 regi gutiani apar pe Lista Regilor Sumerieni, fiecare domnind nu mai mult de șapte ani, iar unii doar unul sau doi, până la Tirigan, care a domnit doar 40 de zile până când a fost detronat de Utu-Hegal cca. 2050 î.Hr.

Conform Stelei Victoriei a lui Utu-Hegal, regele sumerian a refuzat să negocieze cu Tirigan și i-a închis pe emisarii săi. Tirigan a fugit cu soția și copiii săi când a înțeles că Utu-Hegal avea avantajul, dar a fost arestat și, ulterior, probabil executat. Stela spune doar „Utu-Hegal l-a pus să se întindă la picioarele lui și i-a pus piciorul pe gât”, dar nu oferă alte detalii în afară de faptul că Utu-Hegal a restaurat regalitatea Sumerului și „i-a decojit șarpele guțian din munți”. Se pare că Utu-Hegal a comis apoi un fel de păcat împotriva lui Marduk , zeul patron al Babilonului , care a cauzat înecarea sa („așa că râul i-a luat cadavrul”), iar regalitatea a trecut la Ur-Nammu din Ur.

Ur-Nammu a inițiat așa-numita Renaștere Sumeriană din Perioada Ur III (2047-1750 î.Hr.), timp în care s-a angajat într-o serie de proiecte de construcții, a revigorat economia și a emis setul său de legi, Codul lui Ur-Nammu , cel mai vechi cod de legi din lume. Ur-Nammu a fost ucis în bătălia cu gutienii, iar fiul său, Shulgi din Ur, a continuat războiul împotriva lor, alungându-i în cele din urmă din Sumer la începutul domniei sale.

Legenda Cuthei

Gutienii nu au fost însă învinși și s-au întors pur și simplu în locurile lor de lângă Munții Zagros, la nord. Au continuat să trăiască în genul cunoscut acum sub numele de Literatură Naru mesopotamiană , care prezenta o figură bine-cunoscută din trecut - aproape întotdeauna un rege - într-o dramă fictivă ce transmitea o lecție sau o morală importantă. În Blestemul lui Agade , de exemplu, Naram-Sin este considerat responsabil pentru căderea Akkadului după ce, neprimind răspuns la rugăciunile sale, atacă templul lui Enlil, iar zeii își retrag harul din oraș, permițându-le gutienilor să-l distrugă. Lecția din această poveste este că ar trebui să acceptăm tot ce primim de la zei - chiar și tăcerea ca răspuns la implorări - și să nu le punem niciodată la îndoială căile.

În Legenda lui Cutha , Naram-Sin apare din nou ca personaj principal într-o poveste cu o temă similară. Aici, regatul lui Naram-Sin este invadat de entități teribile, supraumane, care distrug sate și orașe aparent fără niciun motiv. Aceste creaturi sunt asociate cu gutienii printr-un ecou al barbariei lor, așa cum este consemnată de scribii sumerieni, dar nu sunt numite gutieni. De fapt, Gutium este unul dintre ținuturile menționate ca fiind devastate de aceste creaturi înainte de a ajunge în Akkad. Naram-Sin trimite unul dintre soldații săi să înțepe unul dintre monștri, deoarece, dacă sângerează, poate fi ucis. Odată ce aude creaturile sângerând, consultă zeii cu privire la momentul și locul în care ar trebui să atace.

Zeii îi răspund că ar trebui să-și păstreze locul și să nu facă nimic, ceea ce el consideră inacceptabil, și trimite o armată de 120.000 de soldați, dintre care niciunul nu se întoarce. Apoi trimite 90.000 de soldați, care sunt și ei uciși, și apoi 60.700 de soldați care au aceeași soartă. Naram-Sin înțelege că i-a jignit pe zei și se smerește în fața lor. Ulterior, capturează 12 soldați inamici, dar nu acționează împotriva lor până nu îi consultă pe zei. Când i se spune să nu le facă rău, deoarece Enlil are planuri să-i distrugă în felul său, îi predă templului lui Enlil. Povestea se încheie cu Naram-Sin adresându-se direct publicului, spunându-le să asculte de zei și să nu se bazeze pe propria înțelegere, deoarece oamenii nu pot ști ce a plănuit divinitatea.

Povestea pare să fi fost populară în mileniul al II-lea î.Hr., mult după căderea Akkadului, iar Naram-Sin și ceilalți regi akkadieni deveniseră eroi populari. Asocierea guțienilor cu armata de monștri supraomenești arată clar că aceștia erau încă considerați dușmani inumani ai zeilor, care existau doar pentru a distruge ținuturile civilizate și care, în timp, aveau să primească dreptate din partea voinței divine. Este probabil ca povestea să fi rezonat cu publicul sumerian din acea vreme, deoarece Sumerul căzuse în mâinile elamiților în 1750 î.Hr. și apoi fusese invadat de amoriți care, fuzionându-se cu populația indigenă, au pus capăt culturii sumeriene sau, cel puțin, au contribuit la declinul acesteia. Van de Mieroop comentează:

„Rolul exact al amoriților în răsturnarea statului Ur al III-lea este dificil de deslușit, dar putem observa un paralelism cu rolul guților în sfârșitul statului akkadian. Ambele grupuri proveneau din afara regiunii, au dobândit importanță politică și au fost ulterior considerate cruciale în răsturnarea situației politice existente.” ( O istorie a Orientului Apropiat Antic)

Povești precum Legenda lui Cutha și Blestemul lui Agade au perpetuat imaginea guțienilor ca „celălalt” care trebuie temut și urât pentru că aduce schimbări nedorite. Se crede că, în momentul în care Legenda lui Cutha a fost scrisă, povestea exista deja oral de ceva vreme, iar guțianii erau ferm înrădăcinați în tradiția mesopotamiană ca dușmani atât ai oamenilor, cât și ai zeilor. Van de Mieroop detaliază:

[Gutienii] sunt întotdeauna portretizați în termeni extrem de negativi: nu îndeplinesc ritualuri religioase adecvate și abuzează locuitorii Babiloniei , luând soția de la soț, copilul de la părinte. Un text literar de la începutul celui de-al doilea mileniu îi numește „cu chip de om, viclenie de câine, constituție de maimuță”. Putem astfel concluziona că, pentru o vreme, părți ale Babiloniei au fost controlate politic de oameni numiți gutieni, care erau percepuți ca străini și barbari de către populația nativă. ( Gutieni , 3)

Van de Mieroop continuă însă să clarifice faptul că nu există nicio modalitate de a ști dacă această percepție este validă. Au fost gutienii chiar atât de răi pe cât sunt descriși sau au fost defăimați de scribii care se opuneau dominației străine și tradițiilor și riturilor nefamiliare? Din păcate, nu există cu adevărat un răspuns la această întrebare.

Concluzie

Gutienii au continuat să joace un rol în istoria Mesopotamiei după ce au fost alungați de Shulgi din Ur. Asirienii îi desemnează pe mezi drept gutieni, susținând teoria modernă conform căreia „gutienii” au devenit un termen implicit pentru oricine străin și au fost înțeleși ca fiind periculoși sau amenințători. Regele asirian Assurbanipal (domnie 668-627 î.Hr.) i-a învinuit pe „gutieni” pentru incitarea la rebeliune în Babilon, iar regele babilonian de mai târziu, Nabonidus (domnie 556-539 î.Hr.), a susținut că aceștia erau responsabili pentru distrugerea templului din orașul Sippar.

În 539 î.Hr., când Cirus al II-lea (cel Mare, 550-530 î.Hr.) din Imperiul Ahemenid a cucerit Babilonul, a angajat mercenari guțieni și este posibil să fi făcut acest lucru și în alte campanii. După ce ahemenizii au cucerit Mesopotamia, însă, guțianii dispar din istorie. Numele lor pare să fi dăinuit în referințe la „barbari”, dar, așa cum s-a menționat, este puțin probabil ca „guțiani” de mai târziu să fi fost aceiași oameni considerați responsabili pentru căderea Akkadului sau pentru pustiirea Sumerului.

Van de Mieroop observă: „Deși se pot aduna multe referințe la guțieni și guți, acestea nu ne permit să scriem istoria unui popor sau a unei țări” ( Guțians , 3). Această afirmație este, din păcate, cea mai exactă afirmație referitoare la guțieni. Deși studiile moderne au încercat să-i lege de etnicii kurzi, acest lucru nu este posibil, deoarece nimeni nu poate spune cu certitudine cine au fost guțiani și, până când nu vor ieși la iveală mai multe informații despre ei, această situație va rămâne neschimbată.

$$$

 GÜZEL IAHINA

În momentul în care valul de simpatie pentru Güzel Iahina a fost foarte aproape de a mă acoperi, am rezistat, gândindu-mă că poate este doar un alt scriitor la modă. Am surâs superior de fiecare dată când cineva aducea în discuția similitudini ale romanelor ei cu anumite secvențe dostoievskiene și atunci când am făcut rost de „Zuleiha deschide ochii” am hotărât să încerc. Ce a urmat a fost o revelație, a fost ca o lumină aprinsă brusc într-o beznă ce părea să nu se mai termine. Sunt azi unul dintre cei mai mari iubitori ai scriiturii lui Güzel, despre care cred cu tărie că este unul dintre cei mai mari răscolitori de suflete din literatura contemporană.

S-a născut în 1977, la Kazan, în orașul unde se nasc și multe din poveștile ei. Pe numele ei adevărat și complet Güzel Șamilievna Iahina, autoarea s-a născut într-o familie cu mama medic și tatăl inginer. În copilărie a vorbit numai tătară, limba rusă învățând-o odată cu înscrierea la școală. A absolvit Facultatea de Limbi Străine a Institutului Pedagogic de Stat din Kazan, după care, începând cu anul 1999, locuiește la Moscova. Începe cursurile Școlii de Cinematografie, secția scenaristică, dezvoltă apoi bazele unei cariere în relații publice, marketing și publicitate. În paralel colaborează permanent cu revistele Neva, Oktiabr și Sibirskie Ogni.

Debutează fulgerător, senzațional, în anul 2015, publicând primul roman, „Zuleiha deschide ochii”, apărut la noi în țară în 2018, la Humanitas Fiction. Povestea era una cu rădăcini vechi și reale, o poveste trăită de bunica scriitoarei, cu ani în urmă aceasta fiind o învățătoare tătară cu șaisprezece ani petrecuți într-o colonie de muncă din Siberia. Romanul are un succes fulminant, primește „Bolșaia Kniga”, Premiul „Iasnaia Poliana”, Premiul „Kniga Goda” și Premiul „Zviozdnîi Bilet” al Festivalului Aksionov. Este tradus și publicat în Franța doi ani mai târziu și primește Premiul „Cyrano” și Premiul Revistei „Transfuge”.

Cu cel de-al doilea roman al său, „Copiii de pe Volga”, apărut în România în 2020 tot la Humanitas Fiction, publicat în 2018, scriitoarea câștigă „Bolșaia Kniga” și Marele Premiu „Ivo Andrić” în Serbia, apoi Premiul Literar Internațional „Giuseppe Tomasi di Lampedusa” în Italia, pentru ca în Franța să fie răsplătit cu Premiul „Le Meilleur livre étranger” în 2021.

Cartea care m-a făcut să regret momentele amânate până la lecturarea operei lui Guzel Iahina, ultimul ei roman, „Trenul spre Samarkand”, a apărut în 2021 și are de asemenea surse de inspirație în istoria propriei familii: bunicul scriitoarei a făcut parte dintr-un eșalon de copii trimiși în anul 1922 în Turkestan.

Astăzi, cărțile minunate ale scriitoarei Güzel Iahina se găsesc pe librăriile multor țări, fiind traduse deja în peste douăzeci de limbi.

Romanul de debut se țese astfel din firele memoriei bunicii sale tătare care, în 1930, victimă a programului de desnaționalizare, a fost mutată forțat din partea europeană a Rusiei în Siberia, la o vârstă fragedă. S-a întors acasă peste șaisprezece ani. Romanul este epopeea Zuleihăi, o țărancă tătară ce rămâne văduvă după ce soțul ei încearcă să reziste desculacizării și este ucis. Zuleiha este dusă într-un alai sinistru până în Siberia și abandonată pe malul râului Angara, unde se găsesc atât de puține mijloace de supraviețuire. Zuleiha trebuie să trăiască într-o lume complet nouă, să caute motive noi pentru a trăi, după ce murise spiritual. Iahina a mărturisit că inițial proiectul a fost un scenariu de film, că scenariul a fost rescris ca roman și, paradoxal, a fost respins de multe edituri înainte de a fi publicat.

În „Le Figaro Magazine” din 30 septembrie 2017 era inserată o minunată recenzie: „Cea mai bună veste pe care ne-o aduce această importantă apariție literară: marele roman rusesc, atât de aproape cititorilor îndragostiți de noblețe și compasiune, nu a murit! La numai patruzeci de ani, Güzel Iahina, nepoata unei învățătoare tătare deportate în Siberia, reaprinde flacăra care l-a condus pe Pasternak la Nobel. Un debut extraordinar, care îți merge drept la inimă”.

Trei ani s-a îmbătat Iahina de succes și a revenit în 2018 cu un nou roman fascinant. Scriitoarea declara despre „Copiii de pe Volga”: „Am vrut să vorbesc despre lumea coloniilor germane de pe Volga - vibrantă, aparte, vie - o lume creată cândva de oameni veniți din altă țară și pierdută astăzi în negura timpului. Dar este și o poveste despre cum poate o mare dragoste să nască spaime în sufletul nostru și totodată să ne ajute să le depășim”. Romanul are în centru personajul unui profesor din satul german Gnadental de pe Volga, Iakob Ivanovici Bach. Profesorul are o existență gri până în ziua în care este chemat pe celălalt mal al Volgăi, fluviul care „împarte lumea în două”. Traversează apa pentru a da lecții unei tinerei Klara, fiica lui Udo Grimm, un personaj ciudat. Se îndrăgostesc și până aici totul pare atât de clișeic, nu? Imediat însă istoria cade peste cel de-al doilea roman al Iahinei, se întretaie destine, sunt răsturnate legi și reguli, adevărul pare că nu mai este al nimănui, filele se întorc una după alta amețitor și atunci când ai terminat de lecturat, rămâi încă prizonier al poveștii.

Despre cel de-al treilea roman, Güzel Iahina spunea că ar fi o nouă poveste cu arca lui Noe. Arca lui Iahina este de fapt un tren, un tren care duce prunci și copii înfometați din Povolgia spre Samarkand. Călătoria capătă valențe mitice și pe măsură ce cititorul înaintează pe calea ferată alături de cei cinci sute de copii, realizează că de fapt nu este vorba despre salvarea unor copii, ci despre salvarea umanității. Povestea începe în anul 1923, când visul socialist, Uniunea Sovietică, începe prin instaurarea foametei ce nu mai fusese pe pământul rusesc parcă niciodată. Ultimele ecouri ale războiului civil însoțesc primele file ale cărții, cu rechiziționari odioși ce pustiesc sate, separă familii si lasă în voia sorții mii de copii orfani. Deev este un combatant al forțelor civile de tineret și este însărcinat să formeze o garnitură de tren care sa transporte cinci sute de copii de la Kazan până în Samarkand, un loc unde foametea încă nu ajunsese. Deev începe astfel o adevărată epopee în căutarea a ceea ce mai rămăsese din sufletul omenirii după încheierea marelui război, spintecă ușor cu trenul lui pădurile de pe Volga, stepele kazahe, deșertul Kizilkum și munții Turkestanului. Povestea curge frumos cu destine de cazaci albi, cekiști, basmaci, vagabonzi cu vârsta dintr-o singură cifră, se scrie frumos povestea lui Deev și a camarazilor lui, se scrie cu iubire, cu umor, cu cruzime si spaimă, cu speranță și deznădejde.

Despre „Trenul spre Samarkand” Elena Kostiukovici scria: „Pot spune că astfel de cărți se nasc foarte rar și ele îi schimbă pe toți cei care le citesc. Toți ne amintim acest sentiment de la Platonov: cele citite te-au schimbat. Mie mi-a amintit și de călătoriile lui Marco Polo și ale lui Afanasi Nikitin în intangibilul și luxuriantul Orient, pe tărâmul îndestulării și al cruzimii sălbatice, atracția căldurii cumplite, a dogoarei, a mirajului deșertului. În plus, este, slavă Domnului, o robinsoniadă. Un gen care promite salvarea în final”.

$$$

 1 septembrie este ziua pe care am asteptat-o cu cele mai controversate ganduri.

Am iubit-o mereu,indiferent de context.

1 septembrie deschide anotimpul atat de drag mie pentru bogatia de culori ,pentru blandetea si belsugul oferit.

1 septembrie mi-a adus 44 de ani intalnirile din cancelarie, pe care le asteptam cu nerabdare toata vara.Ne povesteam aventuri din calatoriile noastre la care visam un an intreg.Faceam schimb de retete,ne bucuram de revederea tuturor colegilor, ca intr-o mare familie.

Apoi intram in clase ,unde ne sfatuiam in legatura cu materialele didactice si cu cele care sa ne faca sala mai frumoasa,mai primitoare.

In cele 2 saptamani pana la inceperea adevarata a scolii, deveneam un furnicar de profesori,elevi si parinti care trebaluiau in curtea scolii,in salile de clase.Era o mare intrecere constructiva care s-a diminuat de-a lungul anilor,din pacate!

Este al doilea 1 septembrie in care am privit cu nostalgie peste gardul scolii.Ca sa nu plang,am dat o fuga la scoala,asa,fara motiv....dar cu foarte multe motive.Cunoasteti cuvantul "DOR"?Dar profunzimea sentimentului?

Ehhhh!!!!

Fiecare inceput are si un sfarsit in tot si in toate.

Va doresc multa sanatate,putere, incredere si rabdare in tot ce fauriti si daruiti voi,dragi colegi!

Va daruiesc la randul meu o legenda preluata,

 LEGENDA TOAMNEI ,pe care s-o cititi copiilor in primele zile de scoala.

Te imbratisez cu gandul si cu sufletul,OMULE de la catedra!

   Demult, demult, în negura timpului, pământul era stăpânit de spiritele naturii. Acestea umblau libere și trăiau intr-o armonie perfecta. Fiinte, animale, plante, fenomene ale naturii, toate isi foloseau puterile pentru a face lumea mai frumoasa. Magia domnea în aceasta lume. Aici traia si Tatal    

 Anotimpurilor impreuna cu cele patru fiice ale sale: PRIMĂVARA, VARA, TOAMNA si IARNA. Neastamparate si incredibil de frumoase, alergau zi de zi de colo colo aducand zambete pe fetele tuturor. Fiecare dintre ele avea cate un har aparte. Primavara vedea cu flori si o explozie de culori. Vara cu grane manoase si multa bucurie.       

Toamna cu roade gustoase si culori pastelate. Iar Iarna, cu o explozie de alb si multa liniste.Intr-una din zile, hoinarind pe dealuri TOAMNA a vazut Soarele. Si a ramas tare uimita de frumusetea si stralucirea lui. In acel moment a incoltit în gândul ei dorinta de a fi mai frumoasa si mai iubită decat Soarele. Oricat de mult au încercat bătrânul tata si surorile ei sa o convinga că nu are nici un motiv sa fie nemultumita, Toamna era din ce în ce mai posomorata. Dacă înainte era plina de voiosie acum era melancolica și trista.Intr-o dimineață, inainte de a se trezi toata lumea, TOAMNA a plecat de la casa ei. A mers ea ce a mers, cu gandul de a ajunge pe cel mai inalt munte. Planuia sa fure Soarele de pe bolta cereasca si sa-l ascunda in haul unei pesteri. Doar ca urcusul ei era din ce in ce mai greu. Vantul a aflat de gandurile ei si de acum el sufla si le spunea tuturor despre intentia Toamnei. Toti erau infiorati si cutremurati de asa o stire. Era prima data cand se intampla asa ceva in lumea lor.Zanele padurii au hotarat sa prinda fata si o sa bage intr-o cusca. Zis si facut. TOAMNA a fost prinsa. Oricat ea incercat ea sa se zbata zanele au prins-o. Urma acum sa fie judecata. Soarele a aflat si el ce i se pregatea. Si a fost tare supărat. Doar rugamintile tatalui TOAMNEI l-au induplecat să nu-i pedepseasca pe toti pentru nesabuinta TOAMNEI. Lumea s-a schimbat de atunci. Echilibrul a fost zdruncinat si de atunci familia batranului Anotimp a fost destrămată. Fiecare dintre fete urma sa calatoareasca singură prin lume câte trei luni și să aduca oamenilor cate ceva din harurile lor. De atunci, în SEPTEMBRIE, an de an, Soarele isi intoarce fața. Astfel, copacii și lumea plantelor mor pentru a renaste in primavara când Soarele se reintoarce. TOAMNA vine melancolica și tristă, gandindu-se încă la ceea ce a vrut să facă. A pastrat încă roadele bogate dar tot ea aduce și vânturi și ploi infrigurate. 

"O, cât de repede se face toamnă! Mai mult peste floare, mai puțin peste ghimpi!” 

 Adrian Păunescu