joi, 7 august 2025

$$_

 Într-o zi, am întrebat-o pe bunica mea, cea mai înțeleaptă dintre femei: „Ce să faci dacă iubești pe cineva?..”

Ea mi-a răspuns fără să clipească: „Să-l lași în pace...”

Am întrebat-o apoi, în sens contrar: „Și ce să faci dacă nu-l iubești?..”

Răspunsul a fost același, la fel de ferm: „Să-l lași în pace!..”


Văzându-mi chipul nedumerit, bunica a adăugat: „Așa este cel mai drept: nu trebuie să chinuiești nici omul iubit, nici pe cel detestat. Dacă dragostea voastră este împărtășită – totul se va împlini! Dacă nu – nu va fi nimic. Și ține minte: chiar și în cele mai fericite relații, trebuie să lași cât mai des omul în pace… cu atât mai mult vor rămâne fericite!”


Ani mai târziu, scufundată în oceanul experienței, am înțeles că sfatul bunicii mele prețuia cât multe tomuri de psihologie a relațiilor. Și funcționează întotdeauna.


Lilia Grad


$$$

 Soția, tolănită pe pat, răsfoia cu lene „Kama Sutra”, oprindu-se uneori cu privirea pe câte o ilustrație și oftând cu o invidie stinsă. Totul era minunat până în clipa când ochii i-au căzut asupra unei imagini cu leagănul. El și ea, îmbrăcați doar în veșmântul Evei. El, întins pe pat, așteptând o desfătare nepământeană; ea, zburând pe leagăn spre îmbrățișarea sublimă.


— Iată ce ne trebuie! — a șoptit soția, cu glasul tremurând de emoție.


Primii care au avut de suferit de pe urma „Kama Sutrei” au fost copiii, căci a trebuit să le smulgem leagănul din parcul de joacă. Trei zile au fost necesare pentru a fixa leagănul în fața patului, a calcula cu migală amplitudinea și traiectoria „proiectilului plăcerii”.


Și iată-mă: eu, întins pe pat, așteptând minunăția; ea, soția mea, pe leagăn, pregătită pentru extazul ceresc. Primul care a „gustat” plăcerea am fost eu, când consoarta mea, împreună cu leagănul și o bucată zdravănă din tavan, s-a prăbușit peste mine. În „Kama Sutra” nu se pomenește despre o asemenea voluptate, dar, după gemetul pe care l-am scos, vecinii au înțeles numaidecât că era „chiar aceea”, imposibil de confundat cu altceva.


Viziunea mea asupra frumosului s-a „deformat” puțin, la fel și „sulița” – așa cum e numită poetic acea parte a trupului în „Kama Sutra”.


O lună întreagă a fost nevoie pentru a repara urmările „desfătării” și, oricât am rugat-o să renunțe, soția mea a rămas neînduplecată. Din nou, totul era pregătit: eu pe pat, ea pe leagăn, balansându-se cu avânt. Se pare că s-a lăsat dusă de val, căci, survolându-mă, s-a izbit cu zgomot de perete și, aparent copleșită de o plăcere nespusă, a alunecat cu nasul turtit, guițând ușor, direct peste mine.


Repararea ochilor ieșiți din orbite și îndreptarea privirii soției, tencuirea amprentei ei pe perete și despăgubirea vecinului pentru bibliotecă — toate acestea ne-au ținut ocupați încă o lună.


După sfătuiri și răsfoiri îndelungate, am decis să schimbăm rolurile, mai ales că, după nefericitul zbor, soția nu putea sta decât în poziția unei broaște.


În cele din urmă, „proiectilul” era gata. Ea, pe pat, cu un ochi abia întredeschis, pentru a simți mai intens desfătarea; eu, pe leagăn, căutând un spectru cât mai amplu al trăirilor. Când, de sus, am zărit ținta plăcerii, mâinile mi s-au desfăcut fără voie și, măturasem de pe pervaz câteva ghivece cu flori, m-am înfășurat în tul și am ieșit în zbor pe fereastră.


Reparația mașinii vecinului, onorariul psihiatru­lui pentru tratamentul portarului și o citație pentru tulburarea liniștii publice, plus câteva lovituri de la bătrânele vigilente de la scara blocului, ne-au costat o mică avere.


Am decis să răsfoim „Kama Sutra” mai cu atenție, poate omisesem ceva, și — o, minune! — spre marea mea ușurare și spre amărăciunea soției, am descoperit că nu era o scenă a plăcerii, ci simpla odihnă a unui rajah în grădină, după o altă „luptă”.


Puteau, totuși, să prevină că nu e încă o poziție! Așa, nu?


Autor: Oleg Morozov

$$$

 Pisica dormea lângă soția mea, lipindu-și spatele de ea și împingându-mă hotărât cu toate cele patru lăbuțe. Iar dimineața mă privea cu o obrăznicie amestecată cu batjocură. Eu mă supăram, dar nu aveam ce-i face. Era răsfățatul casei, „mângâierea” și „soarele” ei. Soția râdea, dar mie nu-mi era deloc amuzant.


Pentru acest „îngeraș” se prăjea peștele cu grijă, i se scoteau cu atenție oasele, iar pielea crocantă, aurie și aromată, se așeza într-un mic morman ordonat lângă bucățile suculente, încă aburinde, din farfuria lui.


Pisica mă privea cu o grimasă strâmbă, ce părea să spună:


— Tu ești nevolnicul, eu sunt adevăratul stăpân aici.


Mie îmi reveneau doar resturile pe care prințul nu le voia. Într-un cuvânt, mă batjocorea cum putea. Iar eu mă răzbunam pe măsură: îl împingeam ușor departe de farfuria cu pește, ori îl alungam de pe canapea. Era un război în toată regula.


Din când în când, în papucii sau pantofii mei apăreau „mine cu efect întârziat”. Iar soția, râzând, îmi zicea:


— Așa îți trebuie, dacă îl necăjești. — Și își mângâia alintatul soare. Pisica mă privea de sus, cu o superioritate rece. Eu oftam. Ce puteam să fac? Soția era una singură, așa că n-aveam ce discuta. Trebuia să îndur.


Dar în acea dimineață...


Pe când mă pregăteam de serviciu, am auzit din hol un țipăt disperat al soției. Am alergat și am dat peste o scenă de coșmar: șase kilograme de blană zburlită, gheare și furie se năpusteau asupra ei ca un taur asupra pânzei roșii.


Văzându-mă, fiara mi-a sărit în piept și m-a împins cu atâta putere încât am fost azvârlit pe podea. Ridicându-mă, am apucat un scaun, l-am ridicat ca pe un scut și, apucând soția de mână, am tras-o spre dormitor. Pisica a sărit, izbindu-se de unul dintre picioarele scaunului și a țipat sfâșietor.


Dar nici asta n-a oprit-o. A continuat să ne atace până ce ușa dormitorului s-a închis în urma noastră. Am stat ascultând șuieratul ei dincolo de ușă, apoi ne-am tratat cu spirt și iod rănile numeroase.


Soția, stând în dormitor, a sunat la serviciu explicând că pisica noastră a înnebunit și ne-a zgâriat, așa că va trebui să mergem la spital. După ea, am sunat și eu, repetând cuvânt cu cuvânt aceleași explicații.


Și atunci...


Pământul a tresărit, casa s-a legănat cu un oftat. În bucătărie, geamurile s-au crăpat și au zburat din rame, iar în baie a plesnit geamul exterior. Am scăpat telefonul din mână. S-a lăsat o liniște asurzitoare.


Uitând de pisică, am fugit amândoi spre bucătărie și am privit pe fereastră: în fața blocului se căsca o groapă uriașă. În jur erau împrăștiate bucăți dintr-o mașină. Era micuțul camion al vecinului, care mergea pe gaz și era încărcat cu mai multe butelii. Probabil el explodase. În parcare, mașinile răsturnate se zbăteau neputincioase, învârtindu-și roțile ca niște broaște țestoase răsturnate, iar în depărtare se auzeau sirenele poliției și ambulanțelor.


Uimiți și încă asurziți, ne-am întors amândoi spre pisică. Stătea într-un colț, cu laba dreaptă din față frântă, strânsă la piept, și plângea încetișor.


Soția a scos un strigăt, a fugit spre el și l-a luat în brațe. Eu am scos cheile mașinii din buzunar și am coborât în fugă, sărind treptele câte două, fără să ne uităm la lift. Toate cele șapte etaje le-am parcurs în tăcere.


Să mă ierte cei răniți în explozie, dar noi aveam propriul nostru rănit.


Mașina noastră, din fericire, era parcată în spatele blocului. Ne-am urcat în ea și am pornit în goană spre veterinar. Simțeam cum parcă îmi scurmă cineva sufletul.


O oră mai târziu, soția ieșea din cabinet cu comoara ei în brațe, iar el... el își etala tuturor vizitatorilor laba bandajată. Aflând ce se întâmplase, oamenii s-au ridicat de pe scaune și au început să-l mângâie.


Întorși acasă, soția i-a pregătit peștele preferat. După ce l-a gătit așa cum îi plăcea, i-a scos cu grijă oasele și a așezat pielea crocantă într-un morman ordonat. Mie mi-a pus resturile.


Șchiopătând pe trei labe, pisica s-a apropiat de farfurie și, strâmbându-se de durere, m-a privit. Vroia să afișeze obișnuita-i expresie de dispreț, dar i-a ieșit o grimasă de suferință.


Eu eram ocupat și mă grăbeam. Când am terminat, m-am apropiat de el și am pus în farfuria lui partea mea de pește, curățată de oase.


Pisica m-a privit uimit, cu ochii mari, strângându-și laba rănită la piept și mieunând întrebător.


L-am luat în brațe și, apropiindu-l de față, i-am spus:


— Poate că sunt un nevolnic. Dar, dacă am o asemenea soție și o asemenea pisică, atunci sunt cel mai fericit nevolnic din lume. — Și l-am sărutat pe bot.


Pisica a tors încetișor și m-a împins cu fruntea în obraz.


L-am pus pe podea, iar el, clătinându-se de durere, a început să mănânce. Iar noi, îmbrățișați, îl priveam zâmbind.


De atunci, pisica doarme numai cu mine. Mă privește în ochi, iar eu mă rog lui Dumnezeu pentru un singur lucru: să-mi dea cât mai mulți ani în care să-i văd pe amândoi lângă mine.


Și nu-mi trebuie nimic mai mult.


Pe cuvânt.


Pentru că asta e fericirea adevărată.


© Oleg Bondarenko

$$$

 

Aveam puțin peste treizeci de ani când am aflat că la întrebarea obișnuită „Cu ce te ocupi acum?” se poate răspunde: „Ossim chaim” – „Ne bucurăm de viață”. Am auzit pentru prima oară această expresie în Israel. Traducerea ei literală este: „facem viață”.


O cafenea urbană. Miezul zilei. La masa de alături, un cuplu în vârstă – el și ea. Vechi cunoscuți sau poate prieteni. Vorbesc cu lejeritate, schimbă câteva glume cu iz de flirt, sorb din cafea... Deodată, sună telefonul. Cineva, la capătul firului, îl întreabă: „Ce faci?” Iar el răspunde: „Ossim chaim”. Mă bucur de viață.


Nu rezolv probleme, nu câștig bani, nu caut răspunsuri la întrebări, nu îmi fixez obiective și nu alerg să le ating, nu țin diete, în cele din urmă – nu! Pur și simplu, mă bucur de viață.


Jocul acesta de cuvinte m-a fermecat și am înțeles că vreau și eu să învăț arta acestui „ossim”. Prima lecție mi-a fost oferită de proprietarul unui magazin de animale, într-o dimineață devreme, când am intrat în grabă să cumpăr hrană pentru câine. Își deschisese deja prăvălia, dar încă nu se dezmeticise de tot, așa că își aranja marfa domol. Din obișnuința căpătată în ani, am început să explic grăbită că am nevoie repede și urgent. Atunci, stăpânul magazinului a scos dintr-o cușcă un iepuraș și mi l-a așezat în brațe. În acel moment, am înțeles: iată ce înseamnă ossim chaim! Timpul s-a oprit pentru mine. Aș fi mângâiat la nesfârșit acel ghem moale și cald și aș fi privit ore în șir lucrarea liniștită a vânzătorului.


Au urmat multe alte lecții, fiecare aducându-mi bucurie. Și, în cele din urmă, am înțeles cu adevărat ce înseamnă ossim chaim: să te bucuri de viață aici și acum!


Averea nu este haina de blană pe care o porți, mașina în care circuli sau telefonul scump din mâna ta. Adevărata avere este să ai părinți în viață, copii sănătoși, prieteni de încredere și umărul puternic al persoanei iubite. Dacă poți vedea, merge, vorbi, iubi și te poți ridica în fiecare dimineață din pat – ești un om nespus de bogat!


Când te plângi de viață, gândește-te la cei care au părăsit-o prea devreme. Când te plângi de persoana iubită, amintește-ți câte femei visează să se mărite. Când te plângi de copiii tăi neastâmpărați, gândește-te la cei care se roagă în fiecare zi lui Dumnezeu să le dăruiască un copil.


Prețuiește ceea ce ai și creează-ți propriul „Ossim chaim”.


Autor: Evghenia Șustikova

Ilustrație de Irina Zeniuk, artistă din Minsk

$$$

 Jack – Semnalistul


La sfârșitul anilor ’80 ai secolului al XIX-lea, domnul James Edwin Wide lucra ca semnalist la gara micului orășel Uitenhage, în Republica Sud-Africană. Printre colegi, era cunoscut sub porecla de jumper – „săritorul” – datorită obiceiului său temerar de a trece, în plină mișcare, de pe un vagon pe altul, pe liniile din apropierea gării.


Nu degeaba există zicala că toate regulile de siguranță feroviară sunt scrise cu sânge. Mai devreme sau mai târziu, imprudența avea să-l coste. Și l-a costat, nu pe „pielea” lui, ci pe gleznele sale. Într-o zi, ratând săritura, a ajuns sub roțile unui vagon aflat în mers. Ambele picioare i-au fost amputate.


James iubea munca pe calea ferată și nu avea altă sursă de trai pentru a trece la o slujbă mai ușoară. Cu propriile mâini și-a construit un cărucior pentru deplasare și proteze rudimentare. Totuși, munca fără picioare era o luptă zilnică.


Într-o zi, deja abătut, plecă în piața orașului Uitenhage, împingându-și căruciorul. Acolo văzu o maimuță care manevra cu iscusință o roabă plină cu mărfuri, strecurându-se printre clienți. Era un pavian Papio ursinus, cunoscut și sub numele de „chacma”. Atunci lui James îi încolți o idee îndrăzneață.


Dacă această maimuță putea mânui cu atâta dibăcie o încărcătură, de ce nu l-ar putea ajuta să-și împingă căruciorul? Negocierea cu stăpânul animalului a fost lungă, dar, mișcat de situația omului, acesta i-a vândut pavianul. Pe lângă animal, James primi și „instrucțiunile de utilizare”: Jack – așa îl chema – nu lucra niciodată „pe gratis”. După fiecare cursă în piață, primea drept răsplată două-trei înghițituri de brandy veritabil.


Tovarășul cu coadă

James trăia singur. Prietenii dinainte de accident se îndepărtaseră. Jack, pe lângă misiunea principală de a-l transporta de acasă la gară, îndeplinea treburi simple: mătura podeaua, scotea gunoiul.


La gară, fiind mereu alături de stăpânul său, pavianul primea și alte însărcinări. A învățat repede să ducă cheile depozitului de cărbune conductorilor sau șoferilor de camion.


Văzând cât de ager era animalul, James a mers mai departe: a încheiat cu el un veritabil „contract” – hrană și adăpost în schimbul ajutorului acasă și la serviciu. În act era trecut chiar și un paragraf despre uniformă: pavianul nu avea nevoie, pentru că își „creștea singur” vestimentația.


Pavianul-semn alist

În fiecare dimineață, cei doi străbăteau o jumătate de milă până la gară. Jack îl ajuta pe James să urce căruciorul pe deal, apoi săreau amândoi în jos, lăsându-se purtați de pantă.


Foarte curând, James l-a instruit pe Jack în tainele meseriei de semnalist. Nu a fost greu: trenurile care se apropiau dădeau un anumit număr de fluierături, fiecare corespunzând unei linii. Pavianul memorase întregul algoritm. În mai puțin de o lună, manevra singur macazurile, în timp ce James rămânea în cabina lui.


Jack a devenit o atracție locală, iar ziarele britanice și sud-africane au scris despre el. Dar faima lor a adus și necazuri: o doamnă bogată, scandalizată că o maimuță manevrează macazurile unui tren în mișcare, a depus plângere.


„Examenul maimuței”

O comisie oficială a descins la gară. În acte se știa că James avea un asistent, dar nimeni nu-și imaginase că era un pavian. Inspectorul a raportat, iar cei doi au fost concediați.


James a început să asalteze administrația cu cereri de reexaminare a competențelor lui Jack. În cele din urmă, autoritățile au cedat. Comisia a asistat la un test practic: James imita fluierul trenurilor, iar Jack acționa perfect, verificând chiar corectitudinea manevrei.


Impecabil. Atât de impecabil încât, în aceeași zi, James a fost repus în funcție, iar Jack a fost angajat oficial, cu un salariu de 20 de cenți pe zi și jumătate de pintă de bere la sfârșit de săptămână.


Jack – Semnalistul

Sub acest nume avea să fie cunoscut de acum înainte. A lucrat alături de James aproape zece ani, fără să greșească o singură dată. Chiar și atunci când era „înveselit” cu câteva înghițituri de brandy, lucra impecabil.


Jack a murit în 1890, răpus de tuberculoză pulmonară. Craniul său este păstrat în muzeul Albany din Grahamstown, iar pe unul dintre zidurile gării din Uitenhage încă tronează fotografii cu el și cu James Edwin Wide.

$$$

 Când învățătorul și-a încheiat lecția, privi către elevi, iar toți râdeau de el din pricina primei ecuații, care era greșită. Atunci el le spuse:


„Am scris intenționat prima ecuație greșit, pentru că am dorit să vă învăț ceva cu adevărat important. Am făcut aceasta pentru ca voi să înțelegeți cum are să vă privească lumea. Ați văzut că am scris CORECT de nouă ori, însă nimeni dintre voi nu m-a felicitat pentru aceasta; dimpotrivă, toți m-ați batjocorit și criticat pentru singura greșeală pe care am făcut-o. Iată, acesta este adevăratul învățământ…


Lumea nu va prețui niciodată binele pe care îl veți săvârși de milioane de ori, însă vă va judeca pentru o singură faptă greșită. Dar să nu vă lăsați descurajați: ridicați-vă întotdeauna deasupra batjocurii și criticii. Rămâneți neclintiți.”

&&&

 

PICTURA  “CINA  CEA DE  TAINĂ” 

DE  LEONARDO  DA  VINCI


Este una dintre cele mai mari capodopere ale Renașterii, creată de maestrul și enigmaticul Leonardo Da Vinci. 

Opera de artă este considerată fenomenală mai ales prin complexitatea subiectului biblic pe care aceasta îl atinge. Articolul acesta are menirea de a examina și de a interpreta simbolismul picturii întru-totul și a fiecărui personaj în parte.

Creată în perioada 1495-1498, pictura murală a lui Leonardo da Vinci, cunoscută sub numele de  “Cina cea de Taină” – o capodoperă a înaltei Renașteri italiene și una dintre cele mai cunoscute opere de artă creștină – ilustrează scena din ultimele zile de viață ale lui Iisus Hristos, precum este descrisă în Evanghelia după Ioan 13:21. Flancat de cei doisprezece apostoli ai săi, Iisus tocmai declarase că unul dintre ei îl va trăda:  “Adevărat grăiesc vouă, că unul dintre voi Mă va vinde”.

Imaginea prezintă reacția fiecărui discipol la știrea ce mântuitorul tocmai le-a dat-o. Deși la suprafață pare doar o pictura simplă de artă biblică, este de fapt o lucrare excepțional de complexă, a cărei simbolism matematic, complexitate psihologică, și focalizare dramatică, o fac primul exemplu real de estetică Inaltei Renașteri.

Imaginea măsoară 4,57 metri pe 8,83 metri și ocupă un perete din sala de mese de la mănăstirea Santa Maria delle Grazie din Milano. Din păcate, pentru a-și oferi posibilitatea de a face modificări picturii în timp ce lucra la ea, ceva care nu este posibil cu o pictura obișnuită în frescă umedă – Leonardo a sigilat mai întâi suprafața peretelui de piatră și apoi a pictat peste ea cu tempera și uleiuri, ca și cum era un panou din lemn.

Drept urmare, lucrarea a început să se deterioreze aproape din momentul în care a fost terminată. 

70 de ani mai târziu, biograful Giorgio Vasari a descris-o ca fiind “atât de prost executată, încât tot ce se poate vedea acum este un punct clar”. De aceea opera a trecut printr-o campanie de restaurare de 20 de ani. Chiar și așa, opera rămâne una dintre cele mai mari picturi renascentiste.

Analiza pe personaje a tabloului ,,Cina cea de Taină”

Apostolii

Identitatea apostolilor luați parte în parte din “Cina cea de Taină” este confirmată in 3 din notițele lui Leonardo Da Vinci. În tablou, de la stânga la dreapta, sunt descriși în grupuri de trei, reacționând la vestea dată de mântuitor în felul urmator:


Grupul 1


Bartolomeu, Iacob cel tânăr și, Andrei, sunt toți surprinși.


Grupul 2


Iuda Iscariotul este înmărmurit... lângă el, Petru ține un cuțit în mână și pare ușor furios, în timp ce Ioan, cel mai tânăr apostol, pur și simplu pare mulțumit, continuând să mănânce. 


Grupul 3


Toma este suparat, Iacov este în stare de șoc iar, apostolul Filip vrea o explicație. 


Grupul 4


Ultimul grup de trei, Iuda Tadeul și Matei se întorc spre Simon Zelotul- Canaanitul să-i ceară explicații. 

Pe scurt, tabloul surprinde doisprezece indivizi în mijlocul întrebării, gesticulării sau prezentând diverse nuanțe de groază, furie și neîncredere. Este uman și, este în contrast complet cu poziția senină a lui Iisus însuși.

Iisus Hristos... 

Ca și, în toate picturile religioase pe această temă, Iisus însuși este centrul dinamic al compoziției. Mai multe caracteristici arhitecturale converg asupra figurii sale, în timp ce capul său reprezintă punctul de dispariție pentru toate liniile de perspectivă – un eveniment care face din  “Cina cea de Taina” rezumatul perspectivei liniare a Renașterii. Între timp, gestul său expansiv – care indică sfântul sacrament al pâinii și vinului – nu este destinat apostolilor săi, ci pentru călugării și călugărițele mănăstirii Santa Maria delle Grazie.

Iuda... 

În cele mai multe versiuni a  “Cinei cea de Taină”, Iuda este singurul discipol ce nu are o aureolă în jurul capului, sau este așezat separat de ceilalți apostoli la masă. 

Față de alți artiști, Leonardo Da Vinci îi așează pe toți pe aceeași parte a mesei cu fața spre privitor. Chiar și așa, Iuda rămâne  “marcat”. În primul rând ține în mana o pungă micuță, ce simbolizează cei 30 de arginți primiți ca să-l tradeze pe Iisus... al doilea semn este ca a vărsat solnița, ce este alt semn de trădare, iar capul său este poziționat într-o poziție mai joasă decât a celorlalți din tablou, ceea ce ar vrea să simbolizeze vina și rușinea. 

Comunicarea către privitor... 

Leonardo a folosit tehnici noi pentru a comunica ideile sale privitorului. În loc să se bazeze exclusiv pe convențiile artistice, el folosea “modelele” obișnuite ce le întâlnea pe stradă, precum și gesturile derivate din limbajul semnelor folosit de surdo-muți și gesturile oratorice folosite de vorbitorii publici. Interesant este că, dupa reprezentarea în tabloul Cina ce de Taină a apostolului Toma, ținându-și sus degetul arătător, Rafael l-a înfățișat Leonardo însuși în celebra pictura Școala din Atena (1510-11) făcând un gest identic.

Simbolismul matematic al picturii... 

Tabloul conține mai multe aluzii aduse... numarul 3 (care probabil simbolizeaza Sfânta Treime). Discipolii sunt așezați în grupuri de cate 3... sunt trei ferestre, în timp ce forma mantuitorului este triunghiulară. 

Teorii ale conspirației – Filme și alte cărți... 

Opera de artă a geniului Leonardo Da Vinci, “Cina cea de Taină”, a fost subiectul a numeroase teorii ale conspirației, scriindu-se în urma acestora numeroase cărți, printre care și best seller-uri precum...

“Codul lui Da Vinci” (2003) de Dan Brown și  “Revelația Templierilor” (1997).

De asemenea apostolul Ioan este considerat de mulți conspiraționiști ca fiind de fapt Maria Magdalena. Lăsând la o parte faptul că o excludere nejustificată a apostolului Ioan nu-și avea sensul, figura femeiască a lui Ioan are totusi o explicație. 

De exemplu, tablourile...

Cina cea de Taină (1447) de Andrea del Castagno, și Cina cea de Taină (1480) de Domenico Ghirlandaio, pictori ce i-au fost profesori lui Michelangelo – ambele îl înfățișează pe Ioan cu o figură feminină cu un par destul de lung. Acest lucru se întâmplă pentru că din Biblie se știa că apostolul Ioan era cel mai tânăr dintre cei 12 apostoli. Iar, să se evidențieze acest lucru în pictură, artiștii renascentistști pur și simplu dădeau o formă feminină tânărului expus în tablou.


Text preluat

$$_

 Execuția de la Yaly-Kioșku. Doamna Marica, martora decapitării martirilor Brâncoveni Doamna Marica Brâncoveanu, soția voievodului Constanti...