Pisica dormea lângă soția mea, lipindu-și spatele de ea și împingându-mă hotărât cu toate cele patru lăbuțe. Iar dimineața mă privea cu o obrăznicie amestecată cu batjocură. Eu mă supăram, dar nu aveam ce-i face. Era răsfățatul casei, „mângâierea” și „soarele” ei. Soția râdea, dar mie nu-mi era deloc amuzant.
Pentru acest „îngeraș” se prăjea peștele cu grijă, i se scoteau cu atenție oasele, iar pielea crocantă, aurie și aromată, se așeza într-un mic morman ordonat lângă bucățile suculente, încă aburinde, din farfuria lui.
Pisica mă privea cu o grimasă strâmbă, ce părea să spună:
— Tu ești nevolnicul, eu sunt adevăratul stăpân aici.
Mie îmi reveneau doar resturile pe care prințul nu le voia. Într-un cuvânt, mă batjocorea cum putea. Iar eu mă răzbunam pe măsură: îl împingeam ușor departe de farfuria cu pește, ori îl alungam de pe canapea. Era un război în toată regula.
Din când în când, în papucii sau pantofii mei apăreau „mine cu efect întârziat”. Iar soția, râzând, îmi zicea:
— Așa îți trebuie, dacă îl necăjești. — Și își mângâia alintatul soare. Pisica mă privea de sus, cu o superioritate rece. Eu oftam. Ce puteam să fac? Soția era una singură, așa că n-aveam ce discuta. Trebuia să îndur.
Dar în acea dimineață...
Pe când mă pregăteam de serviciu, am auzit din hol un țipăt disperat al soției. Am alergat și am dat peste o scenă de coșmar: șase kilograme de blană zburlită, gheare și furie se năpusteau asupra ei ca un taur asupra pânzei roșii.
Văzându-mă, fiara mi-a sărit în piept și m-a împins cu atâta putere încât am fost azvârlit pe podea. Ridicându-mă, am apucat un scaun, l-am ridicat ca pe un scut și, apucând soția de mână, am tras-o spre dormitor. Pisica a sărit, izbindu-se de unul dintre picioarele scaunului și a țipat sfâșietor.
Dar nici asta n-a oprit-o. A continuat să ne atace până ce ușa dormitorului s-a închis în urma noastră. Am stat ascultând șuieratul ei dincolo de ușă, apoi ne-am tratat cu spirt și iod rănile numeroase.
Soția, stând în dormitor, a sunat la serviciu explicând că pisica noastră a înnebunit și ne-a zgâriat, așa că va trebui să mergem la spital. După ea, am sunat și eu, repetând cuvânt cu cuvânt aceleași explicații.
Și atunci...
Pământul a tresărit, casa s-a legănat cu un oftat. În bucătărie, geamurile s-au crăpat și au zburat din rame, iar în baie a plesnit geamul exterior. Am scăpat telefonul din mână. S-a lăsat o liniște asurzitoare.
Uitând de pisică, am fugit amândoi spre bucătărie și am privit pe fereastră: în fața blocului se căsca o groapă uriașă. În jur erau împrăștiate bucăți dintr-o mașină. Era micuțul camion al vecinului, care mergea pe gaz și era încărcat cu mai multe butelii. Probabil el explodase. În parcare, mașinile răsturnate se zbăteau neputincioase, învârtindu-și roțile ca niște broaște țestoase răsturnate, iar în depărtare se auzeau sirenele poliției și ambulanțelor.
Uimiți și încă asurziți, ne-am întors amândoi spre pisică. Stătea într-un colț, cu laba dreaptă din față frântă, strânsă la piept, și plângea încetișor.
Soția a scos un strigăt, a fugit spre el și l-a luat în brațe. Eu am scos cheile mașinii din buzunar și am coborât în fugă, sărind treptele câte două, fără să ne uităm la lift. Toate cele șapte etaje le-am parcurs în tăcere.
Să mă ierte cei răniți în explozie, dar noi aveam propriul nostru rănit.
Mașina noastră, din fericire, era parcată în spatele blocului. Ne-am urcat în ea și am pornit în goană spre veterinar. Simțeam cum parcă îmi scurmă cineva sufletul.
O oră mai târziu, soția ieșea din cabinet cu comoara ei în brațe, iar el... el își etala tuturor vizitatorilor laba bandajată. Aflând ce se întâmplase, oamenii s-au ridicat de pe scaune și au început să-l mângâie.
Întorși acasă, soția i-a pregătit peștele preferat. După ce l-a gătit așa cum îi plăcea, i-a scos cu grijă oasele și a așezat pielea crocantă într-un morman ordonat. Mie mi-a pus resturile.
Șchiopătând pe trei labe, pisica s-a apropiat de farfurie și, strâmbându-se de durere, m-a privit. Vroia să afișeze obișnuita-i expresie de dispreț, dar i-a ieșit o grimasă de suferință.
Eu eram ocupat și mă grăbeam. Când am terminat, m-am apropiat de el și am pus în farfuria lui partea mea de pește, curățată de oase.
Pisica m-a privit uimit, cu ochii mari, strângându-și laba rănită la piept și mieunând întrebător.
L-am luat în brațe și, apropiindu-l de față, i-am spus:
— Poate că sunt un nevolnic. Dar, dacă am o asemenea soție și o asemenea pisică, atunci sunt cel mai fericit nevolnic din lume. — Și l-am sărutat pe bot.
Pisica a tors încetișor și m-a împins cu fruntea în obraz.
L-am pus pe podea, iar el, clătinându-se de durere, a început să mănânce. Iar noi, îmbrățișați, îl priveam zâmbind.
De atunci, pisica doarme numai cu mine. Mă privește în ochi, iar eu mă rog lui Dumnezeu pentru un singur lucru: să-mi dea cât mai mulți ani în care să-i văd pe amândoi lângă mine.
Și nu-mi trebuie nimic mai mult.
Pe cuvânt.
Pentru că asta e fericirea adevărată.
© Oleg Bondarenko
