$$$

 „Saga Forsyte” a lui John Galsworthy a fost socotită de critici drept una dintre cele mai de seamă opere ale literaturii engleze din secolul al XX-lea. Scriitorul însuși o numea pașaportul său către țărmurile eternității. Și, într-adevăr, nu era doar pașaportul lui, ci și al adoratei sale soții, Ada, căreia îi închinase această lucrare.

Ada Cooper nu și-a iubit niciodată mama, iar aceasta i-a răspuns cu aceeași monedă.

Copil nelegitim, Ada îi amintea mereu femeii de păcatele tinereții sale. Când însă adolescenta stângace s-a transformat într-o tânără frumoasă, relația lor s-a încordat până la limită.

Pentru a scăpa din casa detestată, Ada s-a măritat cu maiorul Arthur Galsworthy, un tânăr dintr-o familie engleză respectabilă. Și, îndată după nuntă, a înțeles că făcuse o greșeală fatală: dorind să se elibereze dintr-o robie, căzuse în alta. Nu-l iubea, îl vedea ca pe un monstru, vina lui fiind că, noapte de noapte, își cerea drepturile conjugale.

John Galsworthy, vărul maiorului, a cunoscut-o pe Ada chiar la nunta lor. Absolvent de drept la Oxford, tânăr serios, bine educat, chipeș și bogat, John visa să devină scriitor, dar îi lipsea încrederea în sine.

Sentimentele lor au fost reciproce, iar în 1891 au devenit amanți, stârnind un scandal uriaș în cercurile puritane. Tatăl lui John, pe care acesta îl iubea cu ardoare, a fost cuprins de disperare. Numele lui a fost proscris din casele nobiliare, iar în clubul select prietenii nu-i mai întindeau mâna. Și totuși, John nu voia să renunțe la fericirea lui: averea îi aducea independență.

O singură umbră îi tulbura liniștea: Ada era încă soția maiorului, iar acesta avea, în ochii legii, toate drepturile asupra ei.

Relația lor nelegitimă a durat șase ani. John o adora pe Ada până la durere, până la sacrificiu. În 1902, ea a părăsit în sfârșit căminul conjugal. Până la finalizarea divorțului, cei doi au plecat în străinătate. Atunci John a început să scrie primul volum al „Sagai Forsyte” — Proprietarul, un roman născut din iubire și ură: iubirea pentru Ada și ura față de filosofia de viață pe care o botezase „forsytism”.

După un deceniu de legătură ascunsă, în 1906 s-au căsătorit. Ada rămânea centrul tuturor grijilor lui John: trebuia răsfățată, lăsată să câștige în orice joc, menajată ca un copil. Nu au avut copii, dar nu au simțit lipsa. John credea că sănătatea Adei era prea fragilă, iar ea era mulțumită așa.

Scrisul, totuși, nu era umbrit de dragoste. Când prima parte a romanului — Irene și Soames — a fost gata, familia a rămas consternată: clanul Galsworthy era recognoscibil până la durere.

— Doamne, e un scandal! Toate personajele sunt ușor de ghicit…

— Mi se pare că exagerați, îi liniștea John.

— Cum să nu… Numai Irene! Doar un prost n-ar recunoaște în ea pe Ada!

— I-am schimbat doar culoarea părului în blond, glumea scriitorul.

Într-adevăr, viața lui Irene era viața Adei: lupta pentru eliberarea dintr-o căsnicie detestată.

Noul mariaj părea ideal pentru Ada: John, blajin și bun, îi împlinea toate dorințele, chiar și în detrimentul muncii sale. Dar, ca scriitor, el trebuia să fie liber — chiar și de Ada.

Diferențele dintre ei deveneau tot mai evidente. El, introvertit, dornic de liniște și singurătate; ea, ușor superficială, mereu atrasă de confort și strălucirea vieții mondene. „Mă apasă dragostea lui John pentru odihna în pustietate”, se plângea Ada. Iar el, temându-se să nu-i provoace suferință, se deprinsese să lucreze sub bubuitul muzicii și râsetele oaspeților. Esențial era că Ada îl iubea.

Putea un astfel de bărbat să-și trădeze soția? Firește că nu… dar viața are surprizele ei.

În 1910, la 44 de ani, John a cunoscut-o pe tânăra dansatoare Margaret Morris, de doar 19 ani. Fermecătoare, vie, plină de prospețime — ceva ce nu văzuse niciodată la Ada — Margaret l-a cucerit dintr-o privire. Încântat de dansul ei în premiera operei Orfeu și Euridice, John a dorit s-o vadă interpretând într-una din piesele sale.

Întâlnirile s-au înmulțit. Margaret s-a îndrăgostit fulgerător, dar John a realizat mai târziu ce simțea. În vizitele la apartamentul ei, stăteau la distanță, vorbind ore întregi, fără a depăși hotarele decenței.

John nu știa să mintă. În cele din urmă, i-a mărturisit Adei totul. Ada i-a scris lui Margaret o scrisoare în care îi ura fericire alături de John și o ruga să nu se gândească la boala ei grea.

„Boala” Adei a decis totul: John a hotărât s-o ducă în străinătate, fugind de tentație și de disperare. Margaret a primit de la el o singură scrisoare: „Iertați-mă… Nu ne putem clădi fericirea pe suferința altuia.”

Nu s-au mai revăzut niciodată.

Pentru Ada, aceasta a fost o trădare ireparabilă. Căsnicia lor a continuat, dar fără intimitate. Biografii cred că, dacă ar fi rămas cu Margaret, John ar fi găsit libertatea necesară geniului său. Viața cu Ada îl condamna la neliniște și pribegii.

„Saga Forsyte” i-a adus glorie mondială, dar John nu părea un om fericit. În 1932, după o viață de sănătate impecabilă, și-a pierdut brusc graiul; medicii au suspectat o tumoră pe creier. Nu a putut merge la Stockholm să-și ridice Premiul Nobel.

Ultimele două luni au fost cumplite, iar Ada nu-i îngăduia calmantele puternice, temându-se să nu-l piardă înainte de vreme. Când a înțeles că moartea e inevitabilă, primul ei sentiment nu a fost durerea, ci furia: cum putea s-o părăsească? La 31 ianuarie 1933, John s-a stins. Ada, copleșită, a încercat să distrugă tot ce iubise el, chiar și să ucidă caii lui preferați.

Conform testamentului, cenușa lui a fost împrăștiată peste colinele de lângă casa lor de la țară. Ada l-a supraviețuit 23 de ani, trăind singură, oarbă, aproape uitată de toți, până la moartea ei, în 1956, trecută de nouăzeci de ani.