$$$

 

În fiecare vară, aproape toți copiii din România plecau la mare sau la munte - tabăra era bucuria anului

În anii '70 și '80, când venea vara, scene identice se repetau în toate gările României. Copii cu valize din imitație de piele, cu încuietori din tablă, se înghesuiau în compartimentele trenurilor. Plecau către Costinești, Năvodari, Bușteni sau Pârâul Rece. Pentru ei, tabăra era cel mai așteptat moment al anului.

Cifrele spun totul: în 1974, doar în taberele de la Costinești, Năvodari, Bușteni, Izvorul Mureșului și Pârâul Rece au fost peste 64.500 de copii români și 7.500 de străini. Un an mai târziu, numărul crescuse la peste 70.500 de tineri români și 11.000 de străini.

La Năvodari, cea mai cunoscută tabără din țară, veniau câte 12.000 de copii în fiecare serie de vară. Tabăra avea patru sectoare: Albatros, Delfin, Cutezătorii și Perla. Era un adevărat oraș temporar al copilăriei, unde se vorbeau toate dialectele României.

Mama îți făcea valiza cu grijă - punea liste cu numărul de șosete, chiloți și tricouri, ca la final să se întoarcă cu toate lucrurile acasă. Era prima dată când mulți copii se îndepărtau de casă pentru două săptămâni întregi.

Programul era fix: copiii se trezeau când își începea emisia Radio Vacanța, luau micul dejun cu pâine, unt, gem și lapte, apoi plecau cu toată grupa la plajă. Seara, în funcție de vârstă, mergeau la discotecă sau la teatrul de vară. Disciplina era strictă, dar nimeni nu se plângea - erau în vacanță.

Pentru părinți, costul era aproape zero prin sindicate sau școală. Un martor din acele vremuri povestește: "Totul era gratuit, pentru pionieri și pentru instructori. Mâncarea destul de bună."

Existau tabere pentru toate gusturile: de la cele de relaxare la mare, la cele de profil pentru redactorii de reviste școlare, cursuri de informatică, aeromodelism sau cărțurie. La Palatul Pionierilor din București se organizau tabere de creație literară și plastică.

Copiii veneau din toate mediile sociale. Se jucau sau se băteau între ei fără să știe cine sunt părinții celorlalți. Doar mâncarea varia de la o tabără la alta - unele aveau condiții mai bune, altele mai modeste.

Organizarea era riguroasă. Profesorii se înscrieau ca instructori și primeau în supraveghere un detașament de 20-30 de pionieri. Răspundeau de aceștia două săptămâni - o responsabilitate uriașă pentru orice adult.

Își sunau părinții o dată sau de cel mult două ori în cele două săptămâni, de la PTTR-ul din sat sau când se organizau excursii. Pentru părinți era la fel de greu - să-și lase copilul plecat atât de departe și atât de mult timp.

Atmosfera era magică în felul ei. Focurile de tabără, imnurile taberei, jocurile ca "a-rim-jim-jim, a-rim-jam-jam" unde aveai curajul să o pupi pe fata pe care o "ochiseși" de câteva zile. Erau primele iubiri, primele prietenii care durau o viață.

Doar cei care au trăit acele vremuri pot înțelege cu adevărat ce însemna să ai certitudinea că, indiferent de situația familiei tale, vara aveai un loc la mare sau la munte. Era o realitate care astăzi pare greu de imaginat.

În anii '80, condițiile s-au înrăutățit și la tabere. Apa caldă se dădea cu porția, iar în farfuriile copiilor nu întotdeauna ajungeau porțiile complete. Dar bucuria era alta: de a petrece timp alături de prieteni și să-și facă alții noi.

Pentru mulți părinți, era singurul moment când își permiteau să-și trimită copilul în vacanță. Mamele plângeau când îi duceau la gară, dar știau că puiul lor va avea parte de cele mai frumoase două săptămâni din an.

Copiii se întorceau bronzați, obosiți, plini de povești și cu prieteni noi. Vorbeau săptămâni întregi despre aventurile din tabără și numărau zilele până la vara următoare.

Când vezi astăzi ruinele de la Năvodari sau de la Costinești, e greu să-ți imaginezi că odată aceste locuri erau pline de râsete de copii din toată țara. Era o epocă când aproape toți copiii aveau aceeași șansă la o vacanță de neuitat.