$$$

 PRIMA IUBIRE ȘI ETERNA „FLOARE ALBASTRĂ” A LUI MIHAI EMINESCU 

O veche vorbă din popor spune că prima iubire nu se uită niciodată. Așa a fost și în cazul lui Mihai Eminescu, poetul fiind toată viața îndrăgostit de Cassandra Elena Alupului, chipul angelic al fetei cu părul bălai din Ipotești, care apare în aproape toate poeziile lui.

Ea a murit la doar 19 ani, pe când Eminescu era plecat la studii. În memoria ei, poetul a scris două dintre cele mai emoționante creații: „Floare albastră” și „Mortua est”.

Eminescu o numea „femeie între stele și stea între femei” în poezia „Din valurile vremii”, gândindu-se la ea chiar și după ani și ani, iubind-o cu aceeași intensitate ca în adolescență.

Cassandra era blondă, cu ochii albaștri, asemenea faimoasei flori albastre care i-a inspirat titlul și simbolul poeziei. Se spune că tocmai ochii ei erau motivul pentru care poetul alege floarea albastră drept emblema iubirii visate și pierdute.

Ea era o copilă veselă și inocentă, o adolescentă plină de viață, care adora plimbările prin codru, pe sub teii înfloriți, printre mireasma florilor și frumusețea naturii ce mai târziu vor deveni universul liric al lui Eminescu.

📖 „Floare-albastră”

✍ Mihai Eminescu

„- Iar te-ai cufundat în stele

Şi în nori şi-n ceruri nalte?

De nu m-ai uita încalte,

Sufletul vieţii mele.

În zadar râuri în soare

Grămădeşti-n a ta gândire

Şi câmpiile asire

Şi-ntunecata mare;

Piramidele-nvechite

Urcă-n cer vârful lor mare –

Nu căta în depărtare

Fericirea ta, iubite!

Astfel zise mititica,

Dulce netezindu-mi părul.

Ah! ea spuse adevărul;

Eu am râs, n-am zis nimica.

Hai în codrul cu verdeaţă,

Und-izvoare plâng în vale,

Stânca stă să se prăvale

În prăpastia măreaţă.

Acolo-n ochi de pădure,

Lângă balta cea senină

Şi sub trestia cea lină

Vom şedea în foi de mure.

Şi mi-i spune-atunci poveşti

Şi minciuni cu-a ta guriţă,

Eu pe-un fir de romaniţă

Voi cerca de mă iubeşti.

Şi de-a soarelui căldură

Voi fi roşie ca mărul,

Mi-oi desface de-aur părul,

Să-ţi astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sărutare,

Nime-n lume n-a s-o ştie,

Căci va fi sub pălărie –

Ş-apoi cine treabă are!

Când prin crengi s-a fi ivit

Luna-n noaptea cea de vară,

Mi-i ţinea de subsuoară,

Te-oi ţinea de după gât.

Pe cărare-n bolţi de frunze,

Apucând spre sat în vale,

Ne-om da sărutări pe cale,

Dulci ca florile ascunse.

Şi sosind l-al porţii prag,

Vom vorbi-n întunecime:

Grija noastră n-aib-o nime,

Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?

Înc-o gură – şi dispare...

Ca un stâlp eu stam în lună!

Ce frumoasă, ce nebună

E albastra-mi, dulce floare!

Şi te-ai dus, dulce minune,

Ş-a murit iubirea noastră –

Floare-albastră! floare-albastră!...

Totuşi este trist în lume!”