$$$

 "Oamenii se tem de gândire mai mult decât de ruină,chiar mai mult decât de moarte. 

De ce?

Pentru că gândul este periculos. Provoacă inconfortul. 

Pune la îndoială puterea. 

Demontează vechile obiceiuri.

Gândul este subversiv.

Este neîmblânzit,de neoprit. 

Nu se înclină în fața niciunei tradiții, nici unei insituții.

Într-o lume care răsplătește tăcerea și supunerea, gândirea este un act de rebeliune. 

Gândul este rapid. Liber.

Este lumina lumii. 

Şi este cea mai mare glorie a omenirii..." 

    ...Bertrand Russell...

...nu a scris asta ca să fie poetic. 

A scris-o ca un avertisment:"Dacă nu mai gândim, încetăm să mai fim liberi. 

Aşa că data viitoare când cineva spune „Nu gândi prea mult", poate că e timpul să faci exact asta."

$$$

 CIVILIZAȚII DISPĂRUTE

Arheologia si descoperirea civilizatiilor disparute

Arheologia va constitui mereu o fascinatie, o provocare pentru ca ea ne pune in fata unui puzzle care merita descoperit si rezolvat. Nu vom termina niciodata acest puzzle, insa unele parti raman o enigma. Cateodata ne lipsesc piese din ansamblu si nici macar nu ne dam seama. Tocmai asta face urmatoarele descoperiri atat de interesante. Poate ca nu vom afla intregul adevar niciodata. Detaliile complete ale acestor misterioase culturi nu vor ramane pierdute istoriei.

Civilizatiile disparute ale planetei

Catalhoyuk, Turcia

Posibil primul oras din lune, circa 7400–6000 i.e.n., Catalhoyuk a fost o asezare de fermieri. Cu aproape 8.000 de personae, acestia traiau in case patrate din caramizi de lut lipite una de alta astfel incat nu existau drumuri sau alei in jurul lor. Oamenii intrau in case printr-o gaura in acoperis. Viata se desfasura pe acoperisuri, aleile zburdau la nivelurile superioare, mult deasupra caselor.

Situat in partea centrala a Turciei de astazi, Catalhoyuk a fost descoperit in 1958 de un arheolog britanic. Dar orasul era aproape gata sa dispara din istorie cand oficialitatile turce l-au acuzat pe respectivul intr-un scandal legat de artefacte disparate. Nu a fost acuzat si, mai tarziu, alti arheologi l-au absolvit de orice vina. Dar au mai trecut inca 30 de ani pana li s-a permis si altora sa redeschida sapaturile.

In prezent, doar 4% din site a fost excavat. Cu fiecare descoperire apar si mai multe intrebari. Locuitorii din Catalhoyuk au construit case noi peste cele vechi in 16 nivele diferite, unul peste altul. Dar de ce au renuntat la stilul de viata nomad pentru a se organiza intr-un numar atat de mare? Erau fermieri, dar nu traiau langa culturile lor. De ce nu? Unde crestea hrana lor?

Pe langa sculpturi si figurine, picturile bogate in simbolism au fost pastrate pe zidurile interioare ale caselor ce serveau si ca mormant. Oamenii erau inmormantati sub case, iar langa platformele funerare existau multe astfel de reprezentari. Era oare arta o forma de comunicare cu mortii, proteja oare mortii sau poate ii proteja pe cei vii?

Foarte interesant este ca diferiti indivizi care traiau ca o familie in Catalhoyuk au fost inmormantati ca atare sub o casa, dar nu erau rude biologice. Copiii par a nu fi trait cu parintii lor biologici.

Arheologii cred ca acest oras, care ar putea reprezenta inceputul civilizatiei, nu avea lideri sau govern si ca barbatii si femeile erau tratati ca egali.

Sanxingdui, China

In 1986, arheologii au descoperit langa Chengdu, capitala provinciei chineze Sichuan “a noua minune a lumii”. O descoperire uimitoare care a rescris istoria cunoscuta a Chinei.

Au excavat doua gropi cu sculpturi de bronz, colti de elefant si jad datand din 1200 i.e.n. Aceste comori ale misterioasei culturi Sanxingdui au fost create intr-un stil necunoscut in civilizatia antica chineza. Piesele din bronz erau impresionante in mod exceptional. Reveland o cultura sofisticata cu abilitati tehnice remarcabile, acestea descriau statuile de bronz de 2.5 m inaltime unice in lume la acel moment.

Arheologii cred ca aceste comori ascunse in pamant erau sacrificii. Dar care este marele mister? De ce aceasta civilizatie si-a distrus in mod deliberat cultura acum 3000 de ani? De ce a parasit marele oras de langa raul Mianjing? Aceasta civilizatie ce a durat doar 350 de ani nu a lasat nimic scris si nici alte ramasite umane ca indicii.

Teoriile privind disparitia lor sunt numeroase. De la razboi la inundatii si cutremure care ar fi putut schimba cursul raului si distruge aceasta infloritoare civilizatie.

Shahr-I Sokhta, Iran

Shahr-i Sokhta este cunoscut si ca “Orasul Ars” deoarece a ars de trei ori. Era situat la marginea unui desert aspru in estul Iranului intre 3200 i.e.n si aproximativ 2000 i.e.n. Dupa ce orasul a fost abandonat in mod misterios, civilizatia urbana nu a mai aparut pe aceste meleaguri pentru inca 1500 de ani.

Situl Shahr-i Sokhta a fost primul excavat in 1967. Dar revolutiile, politica, crimele, cat si clima dura din zona au facut dificila munca arheologilor. Este un adevarat mister de ce aceasta civilizatie a rasarit pe aceste pamanturi. Pare a fi o cultura avansata, independenta de Mesopotamia si civilizatiile din Valea Indusului. Avea o populatie mare si unul din primele sisteme de scriere aparute vreodata. Tot ei au dezvoltat prima retea comerciala din lume pentru negot cu alte zone. Faceau comert cu ceramica, metale, textile, dar pastrand ce e mai bun pentru ei. Desi orasul avea un palat mare din caramizi de lut, oamenii din Shahr-i Sokhta erau si fermieri.

Pentru timpul sau, orasul avea o intindere de 150 de hectare. Arheologii a descoperit un cimitir la vest cu 25.000-40.000 de morminte. Dar nu au fost descoperite arme, ceea ce sugereaza ca locuitorii erau oameni pasnici, nu cuceritori.

Cacaxtla, Mexic

O mare parte din ceea ce stim in prezent despre micul oras-stat Cacaxtla din Mexic ne parvine din picturile lor murale, colorate si deosebit de compleze. Acum mai bine de 1000 de ani, Cacaxtla a crescut in mod modest ridicand temple, palate si cateva mici piramide. Dar arheologii cred ca nu a ajuns niciodata la fel de puternic ca Teotihuacan sau civilizatia mayasa.

In anii 1940, arheologii spanioli au descoperit pentru prima oara acest sit. Dar a trebuit ca jefuitorii de morminte sa sape un tunel in cladirea principala a orasului pentru a reinvia interesul pentru acest sit. Jefuitorii s-au confesat unui preot care a chemat autoritatile.

Civilizatia Olmeca-Xicalanca care locuia in Cacaxtla era formata din razboinici si constructori meticulosi. Societatea lor pare a fi fost impartita in straturi sociale distincte, dar in rest nu se cunosc prea multe despre ei. Picturile lor murale descriu scene de lupta, comert si adorare a zeilor. O picture legata de o batalie are 2 metri inaltime si 20 de metri latime. Arata un grup de razboinici-jaguari iesind victoriosi in fata unui grup de razboinici-pasari fara aparare.

La inceput, cercetatorii au crezut ca pictori mayasi au calatorit la Cacaxtla pentru a crea aceste picturi. Dar sunt atat de multe stiluri individuale compilate in acestea incat se crede ca artisti locali au lucrat la crearea lor. Privind aceste scene am putea crede ca Cacaxtla a avut o armata puternica, o economie infloritoare si o cultura sofisticata.

Insa exista si alte pareri, precum cea a profesorului de istorie a artei Claudia Brittenham, care crede ca aceste portretizari ii reprezinta pe oamenii din Cacaxtla asa cum se visau, nu cum erau in realitate. Cateodata credem ca arta este cumva separata de viata, fiind decorativa si neesentiala. Insa in lumea lor arta era politica, iar politica poate fi un agent al crearii unui sens al comunitatii.

El Cano, Panama

Situl El Cano situat in sud-vestul orasului Panama a schimbat parerile istoricilor despre culturile pre-hispanice care au existat in padurile Americii Centrale. Ingropati acolo sunt capeteniile de aur din Panama, o cultura nenumita care a existat din anul 700 pana in anul 1000 e.n. Vanatorii de comori au sapat prin toata zona la inceputul anilor 1900, dar n-au gasit decat morminte comune.

In anii 2000, arheologii au descoperit mormintele unor capetenii razboinice in armuri de aur, centuri, bratari. Deasemenea, au mai fost descoperiti ramasitele unor copii si baieti in apropiere, la fel imbracati in aur. Una dintre caracteristicile principale ale acestei culturi era ca statutul social era mostenit de la tata la fiu. Asta inseamna ca aceasta civilizatie era mult mai sofisticata decat se credea la inceput, explica arheologul Julia Mayo.

Nu stim prea multe despre ei din cauza faptului ca nu au lasat prea multe in urma in privinta inregistrarilor istorice. Sau nu le-am gasit noi inca. Cladirile lor erau facute din bambus, asadar s-au pierdut. Nu au lasat in urma lor piramide precum maiasii. Dar arheologii cred ca aceasta civilizatie a capeteniilor de aur a fost o cultura distincta care a inflorit pentru o vreme in Panama.

Mormintele lor ne dau detalii in unele dintre cele mai interesante si unice aspecte ale vietii lor. In mormintele capeteniilor au fost descoperite alte trupuri creand o platforma. Nu se stie daca erau sclavi sau captivi. Alalturi au fost descoperite oasele unui peste otravitor, ceea ce ne arata ca ar fi putut cei ingropati acolo ar fi fost sacrificati.

Tepe, Turkmenistan

Daca nu ar fi existat Viktor Sarianidi, un controversat arheolog din fosta Uniune Sovietica care a excavat situri arheologice cu buldozerul, astazi s-ar fi putut sa nu stim nimic de uimitoarea cultura de la Gonur-Tepe in izolatul Turkmenistan. Pana a aparut el nimeni nu credea ca cineva putea trai in acel loc. “Toata lumea mi se opune pentru ca numai eu le-am descoperit”, spunea el.

“Tepe” inseamna movila. In regiunile fara copaci, aceste movile pot indica arheologilor ruinele vechilor asezari. La 59 km de orasul Mary, Sarianidi insista in anii 1970 in asprul desert Karakum si descopera ceva nemaivazut pana atunci. El a gasit ramasitele unui oras-fortareata si o cultura sofisticata care era parte dintr-o retea de asezari care se intindeau in campiile Asiei Centrale acum 4000 de ani. Surprinzator de avansati, ei au construit temple, case, strazi si chiar canale de irigatii. Posibil primul oras care a legat vreodata Estul de Vest, Gonur a facut comert cu orase indepartate. Locuitorii lor erau artisti priceputi lucrand aurul, argintul si alte metale cu multa indemanare. Cercetatorii au crezut initial ca o societate atat de avansata nu putea exista in aceasta regiune pentru inca 1000 de ani.

Cultura a fost numita cateodata “Oxus” dupa numele raului care trece prin aceasta regiune. Dar marele mister este ce s-a intamplat cu acest maret oras si cu miile lui de locuitori. Desi exista teorii, nu avem nicio dovada palpabila. Inregistrarile arata ca Gonur a disparut pur si simplu dupa cateva secole.

Gunung Padang, Indonezia

Gunung Padang, cel mai mare sit megalitic din Indonezia, are aproape 120 km si este situat la sud-est de Jakarta. A devenit o reala sursa de controverse intre timp.

Descoperita initial de olandezi in 1914, acest sit mai putin cunoscut de coloane din roca vulcanica poate fi un gigantic mormant terasat al unei civilizatii care a existat in 5200 i.e.n, inaintea piramidelor din Egipt. Se crede ca intregul deal in forma de piramida a fost contruit in trei faze de trei culturi diferite in decursul a mii de ani putand data pana la 9000 de ani. Astfel, tumulul ar putea deveni cea mai veche piramida din lume. Oamenii cred ca era preistorica a fost primitiva, insa acest sit le poate dovedi contrariul.

Cercetarile si parerile sunt impartite. Geologi, arheologi, vulcanologi – unii cred ca este doar un con vulcanic, iar datarea cu carbon este gresit interpretata. Vrem sa fie istoria omenirii atat de veche? Avem curaj sa visam atat? Sa indraznim? Ne avantam prea mult in trecut? Exageram? Gasim dovezi acolo unde nu sunt?

Zeleniy Yar, Siberia

In 1997, arheologii rusi au descoperit un cimitir medieval siberian chiar la sud de cercul arctic. Din 34 de morminte au fost excavate mumii purtand masti de cupru care aveau o vechime de 1000 de ani. Sapte barbati, o fetita si trei baieti au fost probabil accidental mumificate de o scadere dramatica a temperaturii in secolul al XIV-lea. Trupurile erau acoperite cu piei de animale, iar mastile de cupru au prevenit oxidarea.

Arheologii nu au intalnit nicaieri ritualuri de inmormantare asemanatoare cu cele de la Zeleniy Yar. Unele trupuri aveau scheletele zdrobite, iar craniile facute bucati sau lipsa. Arheologii nu sunt siguri daca de vina sunt jefuitorii de morminte sau chiar cei care i-au ingropat pentru a proteja pe cei vii de vrajile rele ale celor morti. Bazandu-ne pe credintele curente ale populatiilor din regiune, cercetatorii cred ca lanturile si bucatile de piele folosite la legare sunt alte semne de magie protectiva.

Posibil din motive religioase, picioarele celor ingropati erau indreptate spre raul Gorny Poluy. Unii dintre morti par a fi razboinici care au fost ingropati cu armele. Ranile altora sugereaza ca au murit in lupta. Artefactele gasite aici ne intaresc convingerea ca Siberia era un centru comercial semnificativ acum 1000 de ani. Mai credeti ca Siberia era doar un pustiu izolat?

Kfar Samir, Israel

La aproape 200 m de coasta Haifei, in Israel, arheologii exploreaza un fascinant sat scufundat numit Kfar Samir care are 7700 de ani vechime si este la 5 m adancime. Desi oamenii care locuiau acest sat neolitic raman un mister, aceasta asezare poate aduce lumina atat asupra trecutului nostru, cat si a viitorului.

Folosind tehnologii moderne, cercetatorii vor crea o varianta 3D a asezarii. Deasemenea, folosindu-se de gunoaiele si fantanile secate, oamenii de stiinta vor sa afle cat mai multe despre aceasta lume pierduta in ape. Desi nu cunosteau metalul, ne asteptam sa gasim unelte din piatra – poate arme si ace din oase. Tot aici gasim si cel mai vechi centru de productie al uleiului de masline.

Kfar Samir poate aduce indicii si in privinta schimbarii climatice si la felul in care ea a afectat nivelul marilor. Astazi, nivelul marii e situat cu aproape 100 m mai sus decat in ultima era glaciara acum 20.000 de ani. Acest sat s-a scufundat acum 7000 de ani cand nivelul a crescut. Daca proiectam in viitor, e posibil sa fim nevoiti sa parasim orasele de coasta pentru a nu urma acelasi tipar.

Nevsehir, Turcia

In decembrie 2014, oficialii au descoperit un imens oras antic subteran in provincia Nevsehir din Anatolia centrala in Turcia. Ar putea fi in acest moment cel mai mare oras subteran cunoscut lumii. A fost descoperit accidental in 2013 de constructorii unui nou proiect urban.

Situat sub fortareata Nevsehir si imprejurimile ei, orasul contine biserici ascunse, pasaje de evadare, duzini de artefacte si un uimitor sistem de tunele. Aceste tunele sunt atat de largi incat ai putea conduce fara probleme o masina inauntru pe cel putin 7 km.

Cercetatorii cred ca situl gazduia o comunitate agricola acum 5000 de ani care folosea tunelele pentru transportul granelor in oras. Expertii au conchis ca cel putin un tunel conduce la o sursa de apa indepartata. Temperatura constanta de 13 grade Celsius din subteran era perfecta pentru pastrarea granelor. Asadar, un imens hambar antic.

Districtele din Nevsehir aveau la randul lor sate si orase. Dar nu exista comparatie fata de ceea ce este in subteran. Nu se cunoaste cine a construit tunelele. Civilizatia moderna datoreaza totul acestor giganti pe umarul carora am crescut. Desi exemple ca sumerienii si egiptenii sunt adanc intiparite in mintile noastre, exista un anumit numar de civilizatii grandioase care fost uitate sau pierdute.

$$$

 EDWARD POYNTER

Director, Galeria Națională, 1894-1905 și artist. Poynter a fost fiul arhitectului Ambrose Poynter (1796-1886) și al Emmei Forster (Poynter) (1800-1848), aceasta din urmă nepoata sculptorului Thomas Banks (1735-1805). Poynter a studiat la Westminster School, Brighton College și Ipswich grammar school, între 1847-52, inclusiv. 

A studiat mai departe la Thomas Shotter Boys și la academia lui Leigh. În iarna anului 1853 a călătorit la Roma, unde l-a întâlnit pe pictorul Frederic Leighton (1830-1896) și a fost foarte impresionat de genul clasicizant. S-a alăturat atelierului lui Charles Gleyre (1806-1874) din Paris în 1856 și mai târziu éole des Beaux-Arts. Acolo i-a întâlnit pe James McNeill Whistler (1834-1903), autorul și ilustratorul George Du Maurier (1834-1896) (în al cărui roman, Trilby, 1894, apare Poynter), Thomas R. Lamont (1826-1898) și Thomas Armstrong (1832-1911). S-a întors la Londra în 1860, lucrând pentru o firmă de sticlărie. 

Poynter s-a căsătorit cu Agnes Macdonald (1843-1906) în 1866, o femeie frumoasă și aspirantă social, care a devenit mătușa lui Rudyard Kipling și cumnata artistului Edward Burne-Jones (1833-1898). 

Poynter a lucrat, de asemenea, ilustrând reviste, inclusiv London Society, și cărți, cum ar fi populara Galeria Biblică a fraților Dalziel (1880). Poynter a început să expună picturi orientaliste la Academia Regală în 1861. A călătorit la Veneția în 1868 pentru a studia mozaicurile pentru o decorație și, în 1869, a fost numit membru al Academiei Regale. Ca atare, a lucrat la designul frizei Royal Albert Hall și a mozaicului St. George din casele parlamentului britanic, ambele din același an. 

Poynter a fost numit primul profesor Slade la University College din Londra în 1871. Prelegerile sale au fost publicate în 1879 sub titlul Ten Lectures on Art. Intens impresionat de metodele franceze de pedagogie artistică, inclusiv de importanța desenului, Poynter a făcut multe reforme și s-a asigurat ca succesorul său să fie artistul francez Alphonse Legros (1837-1911). 

În acel an, Poynter a fost numit director și director al Școlii Naționale de Formare în Artă din South Kensington. Poynter a adoptat din nou o poziție reformistă față de școală, publicând o serie de manuale de istorie a artei. În acești ani a executat, de asemenea, multe proiecte importante de pictură publică pentru care este încă amintit în principal. Vizita sa la Esculap (1880, Tate Gallery) și Vizita reginei din Saba la regele Solomon (1890, Galeria de Artă din New South Wales, Sydney) au fost printre acestea. 

În 1894 a fost numit director al Galeriei Naționale din Londra, succedându-i lui Frederic William Burton, învingându-i pe Charles Fairfax Murray și Charles L. Eastlake pentru această poziție. Achizițiile lui Poynter în timpul anilor în care a fost regizor au inclus Viziunea Sfântului Eustațiu de Pisanello, Agonie în grădină de Mantegna, Portretul unui bărbat de Titian și portretele lui Rembrandt ale lui Jacob Trip și ale soției sale, precum și lucrări de Lorenzo Monaco, Zurbaran și Goya. Spre deosebire de predecesorul său, achizițiile lui Poynter au fost efectuate împreună cu Consiliul de Administrație. 

În 1896 a fost făcut cavaler și apoi ales președinte al Academiei Regale, succedându-i lui John Everett Millais (1829-1896). Poynter a avut un rol esențial în instalarea obiectelor la Galeria Națională de Artă Britanică (mai târziu Galeria Tate) în 1897. 

S-a retras de la Galeria Națională în 1905 (succedat de Charles Holroyd), păstrând funcția de director al Academiei până în 1918. Sănătatea sa s-a deteriorat, Poynter și-a vândut colecția extinsă de desene principale în 1918. A murit în casa și atelierul său din Kensington (Londra) și este înmormântat în Catedrala Sf. Paul din Londra. Nepotul său a fost directorul Muzeului Ashmolean, Charles F. Bell. 

Deși amintit în primul rând ca artist academic, contribuția lui Poynter la istoria artei este semnificativă. La Galeria Națională, a publicat primul catalog complet ilustrat al colecției în 1899. Ca artist, a fost frecvent criticat de moderniști ca fiind întruchiparea "olimpicului victorian", cu toate acestea, munca sa în educația artistică și textele de cercetare a istoriei artei a devenit modelul pentru generația următoare. Un artist cosmopolit, el nu s-a dat înapoi de la portretizarea nudului sau a lucrărilor care îi glorificau calitățile senzuale, chiar și într-o perioadă în care acest lucru nu era popular.

$$$

 QUINTUS HORATIUS FLACCUS (65-81 Î.Ch.) - VERSURI

LAUDA VIEȚII LA ȚARĂ

                       ( 2 )

„Ferice-acel ce pilda strămoșilor urmează,

Și de negoț departe și slobod de camătă,

Moșia părintească cu boii lui lucrează.

El nu e, ca soldatul, din somn trezit deodată

De sunetele goarnei ce vin amenințând,

De marea răscolită nu are nici o teamă,

Nu merge-n for și pasu-i nu a călcat nicicând

Trufașul prag puternic al caselor de seamă.

Ci șade să-mpletească pe plopi lăstari de vițe

Sau să privească boii în vale, la pășune.

Schimbând altoiul, taie uscatele mlădițe,

În amfora curată el mierea stoarsă-o pune

Și oile plăpânde le tunde ușurel.

Când toamna își înalță făptura-mpovărată

De roade peste holde, - de peri sădiți de el,

Din vița arămie, cât de voios mai cată

Ciorchini și fructe coapte, din care-ți dăruiește.

Silvane taică, ție, de pază la hotar,

Și ție Priap. Apoi, în iarbă, când voiește,

Tihnit se-ntinde-n umbra bătrânului stejar

Și-n timp ce-n albii nalte pâraiele s-avântă

Și-n codru păsărele voioase ciripesc, -

Izvoare ce cu ape tremurătoare cântă

Cu șoapta lor la somnul adânc l-ademenesc.

Iar când sosește iarna și fulgii-ncep să cadă,

Mistreții îi alungă cu câinii-n plase-ntinse

Și de țăruș rețele cu meșteșug înnoadă,

Ca prepelițele-n ele ușor să fie prinse,

Să cadă-n lațu-i iepuri, cocori - gustos vânat !

Trăind astfel, pe cine l-ar mai fura iubirea ?

Când însă-ai o soție ce-i fără de păcat,

Între copii și casă-mpărțindu-și îngrijirea,

Ea lemn uscat aruncă pe jar, spre-a fi căldură

Când se va-ntoarce-acasă bărbatul ostenit,

Ea oile adună-n țarc, din bătătură,

Și smulge tot belșugul din ugeru-mplinit,

Iar când, din vase vinul cel bun scoțând, gătește

Cu mâna ei bucate de simplu gospodar,

Ca ele pentru mine atunci nu prețuiește

Nici stridia lucrină, nici orientalul scar

Și nici din bibilică, din ionian fazan,

Nu pot cu o plăcere mai mare să mă-nfrupt,

Ca din măslina luată din pomul care-l am

Mai rodnic în grădină, ca din măcrișul rupt

De prin livezi, sau nalba ce e de lecuit,

Ca din mioara dulce ce-n zi de sărbătoare

O tai, sau ca din iedul din dinți de lup răpit.

Și de la câmp acasă cum se întorc mioare,

Cât de plăcut mai este să vezi, în fapt de seară,

Și cum alene boii trag plugu-ostenitor,

Iar sclavii, roiul casei, cu rost cum împresoară,

La vremea cinei, vatra cu jaru-i sclipitor.”

Alfius cămătarul, grăind astfel, decide

De-acuma să-și petreacă la țară viața toată.

Apoi își strânge banii împrumutați la Ide,

Să poată la Calende să-i dea iar cu camătă.

DIALOG

  (III,9)

HORAȚIU

Pe timpul când ți-eram drag eu,

Când alt amant mai mult iubit nu cuprinsese gâtul tău

Cel alb, cu braț dezmierdător:

Nici regele persienesc n-avea trai mai desfătător !

LYDIA

Cât nu ți-a ars decât de mine

Și Chloei locul Lydiei nu-l daseși lângă tine

Ilustra Lydie voioasă

Decât romana Ilia era mai glorioasă !

HORAȚIU

Azi Chloe-i doamn-asupra mea,

Cu lira, dulce-i cântări măiastră mi le zice ea

Ah ! bucuros eu aș muri,

De-ar vrea Destinu-n locul meu, ei lungă viață-a-i dărui !

LYDIA

Iubirea-n pieptul meu aprinsă

Cu inima lui Calais din Thurium e prinsă

Și moarte-aș suferi-ndoită,

De i-ar fi viața lui, în schimb, de soartă prelungită.

HORAȚIU

Ce-ai zice însă de-ar veni

Amorul vechi sub jugul său iar inimile a ne-ntruni

Și blonda Chloe-ar pleca,

Iar ușa-mi Lydio din nou, ca să te-ntorci, deschis-ar sta ?

LYDIA

Deși-i frumos el ca un soare

Iar tu ca fulgul de ușor și-o fire schimbătoare

Ca Adriatica-n mânie,

Cu tine să trăiesc, să mor primesc cu bucurie !

FÂNTÂNA BANDUSIEI

                  (III, 13)

Fântână-a Bandusiei cu unde cristaline,

În cupa-ncununată cu flori eu pentru tine

Închin azi vinu-mi dulce, iar mâine îți voi da

Un ied a cărui frunte de coarne-nmugurită

La lupte și amoruri fudul îl îndrepta

Zadarnic, căci odrasla zglobie e menită

Cu sângele-i pârâul tău rece a-l roși,

A lui Cuptor căldură cumplită, arzătoare

Pe tine nu te-atinge, căci turmei călătoare

Și boilor ce-n pluguri ajung a obosi

Le dai răcoarea dulce ce-n sânu-ți se ascunde.

Și numele tău falnic prin veacuri va pătrunde

Fântână mult iubită, căci azi cu versul meu

Îți voi cânta stejarul ce umbra își apleacă

Spre tainița de piatră din care-n lume pleacă

Cu murmur lin de ape voios izvorul tău.

ARTA POETICĂ

         (I - 23)

Dacă un pictor ar vrea unui cap omenesc să-i adauge

Gâtul de cal și să-i pună pe pânză tot felul de pene,

Împreunând elemente neasemenea, încât să sfârșească

Groaznic în pește urât o femeie frumoasă la față,

Oare v-ați ține prieteni, pictura privind să nu râdeți ?

Credeți, Pisoni că va fi la fel cu tabloul acesta

Cartea în care ideile, ca niște visuri bolnave,

False sunt închipuite, încât nici piciorul nici capul

N-au între ele armonie. - „S-a dat totdeauna, veți zice,

Voie egală să-ncerce poeții și pictorii orice”.

Știm și această îngăduință o dăm și o cerem,

Nu însă una să fie blândețea și sălbăticia,

Nu să s-adune șerpi și cu păsări, miei și cu tigri.

Cele-ncepute măreț și expuse cu solemnitate,

Deopotrivă au câte un petec de purpură-adesea,

Ce de departe s-arate splendoare, ș-așa se descrie

Fie dumbrava și-altarul Dianei, sau gârla ce-și cată

Drum prin ogoare mănoase, ori Rinul, ori chiar curcubeul.

Nu li-era însă acestora locul aici. Chiparosul

Știi poate să-l zugrăvești. Dar la ce bun, când fără speranță

Cel ce-a plătit să-l pictezi abia-noată cu năvile rupte ?

Vrei să-ncepi amforă; roata se-nvârte; de ce iese ceașcă ?

Într-un cuvânt orice-o fi, cel puțin unitate să aibă.

FORMĂ ȘI FOND

      (99 - 118)

Nu e de-ajuns unor opere arta; duioase să fi

Și să conducă oriunde voiesc sufletește-auditorul.

Râde cu cea care râde și plânge cu cea care plânge.

Înfățișarea umană: de vrei ca să plâng, mai-nainte

Trebuie însuți să suferi; atunci va produce durere

Soarta ta crudă, Peleu, ori tu, Telefus; dacă rosti-veți

Vorbele voastre stângaci, voi dormi sau voi râde. Se cade

Trist să vorbească o fată-ntristată și plin de mânie

Cea mâniată, domol de e-n glumă și grav de-i severă.

Căci de la naștere suntem zidiți sufletește așa fel,

Ca să răspundem lăuntric la orice schimbare de-afară,

Cu bucurie, sau ură, sau ucigătoare tristețe,

Limba fiind pentru suflet tălmaciul la orice mișcare.

Dacă actorul va spune cuvinte ce nu-s potrivite

Cu acțiunea, va râde poporul venit la spectacol.

Nu e totuna să faci pe eroul sau zeul în roluri,

Sau pe-un bătrân gârbovit, sau pe-un tânăr dornic de viață,

Ori pe-o matroană energică, ori pe-o harnică doică,

Pe-un negustor tot umblând, sau pe-un biet muncitor de la țară,

Colchidian ori asirian, ori din Teba, ori Argos.

VIAȚA DĂ CONȚINUT ARTEI

          (309 - 322)

În rațiune-i izvorul și norma de-a scrie cu artă.

Cărțile de-nțelepciune socratică au să-ți arate

Fondul, pe care fixându-l, cuvintele vin de la sine.

Cine cunoaște iubirea de țară și de prieteni,

Ce este dragostea tatălui, cea pentru frate și oaspe,

Ce datorii are judecătorul și senatorul,

Sau generalului care-i e rolul în luptă - acela

Știe să dea fiecărei persoane felul ei propriu.

Să studiezi exemplarele mari ale umanității

Și imitând priceput să creezi icoane reale.

Piesa de teatru, condusă-nțelept și pe-alocuri frumoasă,

Chiar dacă n-are-ntru totul puterea și grația artei,

Poate mai mult să încânte poporul și să-l rețină,

Decât piesele fără idei, sunând gol de nimicuri.

TALENT ȘI MUNCA STĂRUITOARE

                   ( 408 - 418)

S-a discutat dacă munca produce o bună poemă

Sau înzestrarea firească. Eu nici artei nu-i văd folosul

Fără o vână fertilă, nici darului fără cultură;

Unul s-ajută pe altul, și se întăresc prietenește.

În alergări cine vrea să atingă ținta dorită

Multe-a făcut și-a răbdat de copil și sudoarea și frigul

S-a stăpânit de la vin și plăceri. Flautistul ce cântă

Pythicile, a învățat întâi și s-a temut de profesor.

Astăzi de-ajuns e să zici: „Eu compun poezii minunate.

Râia pe cel din urmă. Eu rămân, mi-este rușine,

Nu pot să spun că nu știu ce n-am învățat niciodată”.

$$$

 KANEVERA - JATAKA ( FRAGMENT DIN POVESTIRILE JATAKA)

Culegerea de povestiri JATAKA s-a format în jurul secolului al IV-lea î.Hr și cuprind în jur de 55o de mituri și legende budiste. Ca și în hinduism, Karma este raportată la o viață anterioară și în aceste povestiri Buddha se referă mereu la o viață anterioară din care-și amintește acțiuni și lucruri ce țin de morală (dar nu totdeauna cea budistă). Fiecare poveste în parte din Jataka se desvoltă în interiorul acestui cadru -al povestirii lui Buddha despre viața sa precedentă.

La aceste povestiri s-au adăugat multe legende și povești populare care au un scop etic . În fiecare poveste, punctul principal este subliniat de o epigramă.

Poveștile nu au fost scrise în sanscrită ci într-un dialect - Pali - pentru că erau destinate consumului popular și multe dintre aceste povești chiar nu au legătură cu budismul fiind apărute înaintea lui . Aproape fiecare poveste conține o valoare morală, care mai târziu se regăsesc și în budism, cum ar fi: să nu fie distrusă viața nimănui, omul să nu facă exces de alcool, să respecte persoanele în vârstă, să știe să prețuiască viața și să fie fericiți cu puțin, lăcomia fiind un păcat capital.

Aceste povești au fost traduse de greci, persani, evrei, arabi și s-au răspândit astfel în întreaga lume.

Se spune că multe din fabulele lui Esop sunt indiene la origine.

Pentru că de cele mai multe ori aceste povestiri au finaluri fericite, ele au fost o sursă bogată de inspirație pentru basmele pentru copii. Se estimează că 50% din povestirile culese de Frații Grimm sunt de origine indiană.

Povestirea pe care o voi posta este una plină de învățăminte pentru adulți.

POVESTEA UNEI CURTEZANE ÎNDRĂGOSTITĂ DE UN HOȚ

O curtezană avea un amant bogat care-i era foarte devotat, dar pe care ea nu-l iubea. Stând într-o zi la fereastră, ea văzu polițiștii prinzând un bandit pe care-l fugăriseră în tot orașul. Fără îndoială că era frumos și i s-a părut demn de interes. Fapt este că ea a hotărât pe loc să-l scape de supliciul tragerii în țeapă la care urma să fie neapărat supus.

Fără să piardă timpul, ea trimise în grabă pe una din slujnicele sale de încredere la prefect, cu misiunea de a-l corupe. A urmat o târguială după moda orientului, însă enormitatea sumei oferite a fost mai tare decât virtuoasa indignare a înaltului personaj. Dar, în același timp, el nu vroia să-și atragă mânia regală: îi trebuia deci un condamnat, acesta sau oricare altul, pentru ca execuția capitală să aibă loc așa cum fusese prevăzut. Curtezana nu s-a încurcat pentru atâta lucru: pentru ce amantul ei, acest prost amorezat, să nu suporte el daunele combinației ?

Când acesta sosi, ca în fiecare zi, la iubita lui, o găsi toată în lacrimi și puțin dispusă la glumele obișnuite. La întrebările lui îngrijorate, ea âi răspunse că cel condamnat la moarte - despre care vorbea tot orașul - era propriul ei frate. Cum era și firesc, amantul ignora existența acestui frate. Dar ce importanță avea: trebuia ca el să alerge imediat la prefect ca să-i ducă despăgubirea în schimbul căreia prizonierul urma să fie eliberat. Imediat, nefericitul porni în grabă, luând cu sine toate economiile sale personale. Fără să mai aștepte, prefectul îndeplini învoiala: în timp ce hoțul era trimis, într-o trăsură închisă, acasă la curtezană, nefericitul înșelat era condus la locul supliciului. Era atât de târziu în noapte, cî toți cetățenii se aflau pe la casele lor; nimeni, în afară de călăi, n-a putut auzi protestele și plânsetele amantului trădat.

Îndrăgostită nebunește de banditul pe care ea îl scăpase de pedeapsă, la rândul ei, curtezana a fost victima acestuia. Neavând nici o încredere într-o femeie care punea așa de puțin preț pe viața altora, hoțul a atras-o într-o capcană și a sugrumat-o; apoi, credincios principiilor sale profesionale, i-a furat tot, fără să uite nici o bijuterie, cu toată graba lui de a părăsi locurile noii sale crime.

$$$

 ALBERT CAMUS - STRĂINUL (Fragment)

Astăzi a murit mama. Sau poate ieri, nu ştiu. Am primit o telegramă de la azil: "Mama decedată. Înmormîntarea mîine. Sincere condoleanţe." Asta nu înseamnă nimic. Poate că a fost ieri.

Azilul de bătrîni e la Marengo, la optzeci de kilometri de Alger. Voi lua autobuzul la ora două şi voi sosi în cursul după-amiezii. Astfel, voi putea sta de priveghi şi mă voi întoarce mîine seară. I-am cerut patronului meu două zile de concediu şi nu putea să mă refuze avînd o asemenea scuză. Dar nu părea încîntat. I-am spus: "N-am nici o vină". Nu mi-a răspuns. Atunci m-am gîndit că n-ar fi trebuit să-i spun asta. În fond, n-aveam de ce să mă scuz. Mai degrabă el ar fi trebuit să-mi prezinte condoleanţe. Dar mi le va prezenta, fără îndoială, poimîine, cînd mă va vedea în doliu. Deocam­dată e ca si cum mama n-ar fi murit. După înmormîntare, dimpotrivă , va fi un lucru încheiat şi totul va fi căpătat o înfăţişare oficială.

Am luat autobuzul la ora două. Era foarte cald. Am mîncat la restaurant, la Céleste, ca de obicei. Toţi erau foarte trişti din cauza mea şi Céleste mi-a spus: "Avem nu­mai o mamă". Cînd am plecat, m-au condus pînă la uşă. Eram cam zăpăcit pentru că a trebuit să urc pînă la Emmanuel să împrumut o cravată neagră şi o panglică de pus la mînecă. Lui i-a murit un unchi, acum cîteva luni.

Am fugit ca să nu pierd autobuzul. Fără îndoială graba, goana, toate acestea, la care s-au adăugat zdruncinăturile, mirosul de benzină, reverberaţia drumului şi a cerului, m-au făcut să aţipesc. Am dormit aproape tot drumul. Şi, cînd m-am trezit, eram înghesuit lîngă un soldat care mi-a zîmbit si care m-a întrebat dacă vin de departe. Am spus "da", ca să închei discuţia.

        Azilul e la doi kilometri de sat. Am făcut drumul pe jos. Am vrut s-o văd pe mama imediat, dar portarul mi-a spus că trebuie să mă duc la director. Cum era ocupat, am aşteptat puţin. Portarul a vorbit tot timpul cît am aşteptat şi, în sfîrşit, am ajuns la director: m-a primit în biroul lui. E un bătrînel firav, decorat cu Legiunea de Onoare. S-a uitat la mine cu ochii lui de un albastru deschis. Apoi mi-a strîns mîna pe care a ţinut-o atît de mult în mîna lui, încît nu prea ştiam cum să mi-o retrag. A consultat un dosar şi mi-a spus: "Doamna Meursault a intrat aici acum trei ani. Dumneata erai singurul ei sprijin." Am crezut că-mi reproşează ceva şi am început să-i explic. Dar el m-a întrerupt: "N-ai de ce să te justifici, dragul meu. Am citit dosarul mamei dumitale. Nu aveai cu ce s-o întreţii. Ea avea nevoie de o îngrijitoare. Salariile voastre sînt mici. Şi, la urma urmelor, era mai feri­cită aici." Am spus: "Da, domnule director". El a adăugat: "Ştii, avea prieteni, oameni de vîrsta ei. Putea să le împărtă­şească preocupări care sînt din alte vremuri. Eşti tînăr şi ei i-ar fî fost urît cu dumneata."

Aşa era. Cînd era acasă, mama îşi petrecea vremea urmărindu-mă în tăcere cu privirea. În primele zile cînd a venit la azil, plîngea des. Dar asta din pricina obişnuinţei. După cîteva luni, ar fi plîns dacă ai fi luat-o de la azil. Tot din pricina obişnuinţei. Puţin şi din această cauză, în ultimul an aproape că nu m-am mai dus să o văd. Dar şi fiindcă asta îmi lua toată duminica - fără să mai pun la socoteală efor­tul de a merge pînă la autobuz, de a lua bilet şi de a face două ceasuri pe drum.

Directorul mi-a vorbit mult. Dar eu aproape că nu-l as­cultam. Apoi mi-a spus : "Presupun că vrei s-o vezi pe mama dumitale". M-am ridicat fără să spun nimic şi el a luat-o înainte spre uşă. Pe scară mi-a explicat: "Am transportat-o la mica noastră morgă. Ca să nu-i tulburăm pe ceilalţi. Ori de cîte ori un pensionar de-al nostru moare, ceilalţi sînt ner­voşi timp de două, trei zile. Şi asta îngreunează serviciul". Am trecut printr-o curte în care sporovăiau în grupuri o mulţime de bătrîni. Cînd treceam noi, tăceau. Iar în spatele nostru discuţiile începeau din nou. Ai fi zis o pălăvrăgeală indistinctă, de papagali. La intrarea unei clădiri micuţe, di­rectorul s-a despărţit de mine: "Te las, domnule Meursault. Stau la dispoziţia dumitale, în biroul meu. În principiu, înmormîntarea este fixată pentru ora zece dimineaţa. Ne-am gîndit că astfel o vei putea priveghea pe dispărută. Numai un cuvînt: mama dumitale şi-a exprimat, pare-se, deseori faţă de tovarăşii ei dorinţa de a i se face înmormîntare religioasă. M-am îngrijit de cele necesare. Dar voiam să te pun la curent". I-am mulţumit. Cît trăise, măicuţa, fără să fie necredincioasă, nu se gîndise niciodată la religie.

Am intrat. Era o sală foarte luminoasă, văruită, cu plafon de sticlă. Drept mobile, scaune şi capre în formă de X. Pe două din ele era aşezat, în mijlocul sălii, un sicriu alb cu ca­pacul pus. Se vedeau numai şuruburile încă nestrînse, scli­pind pe scîndurile vopsite cu coajă de nucă. Lîngă sicriu stătea o infirmieră arabă în halat alb, legată la cap cu o bas­ma colorată.

În clipa aceea, portarul a apărut în spatele meu. Alergase pesemne. S-a cam bîlbîit: "Am acoperit-o, dar trebuie să deşurubez capacul ca s-o puteţi vedea". Se apropia de sicriu cînd l-am oprit. Mi-a spus: "Nu vreţi ?" Am răspuns: "Nu !" El s-a oprit şi eu mă simţeam prost pentru că îmi dădeam seama că n-ar fi trebuit să spun asta. După un timp, s-a uitat la mine şi m-a întrebat: "De ce ?", dar fără reproş, ca şi cum ar fi vrut numai să ştie pricina. Am spus : "Nu ştiu". Atunci, muşcîndu-şi mustaţa albă, a declarat fără să mă privească: "Înţeleg". Avea ochi frumoşi, de un albastru deschis, şi o faţă cam roşie. Mi-a dat un scaun şi s-a aşezat şi el ceva mai îndărăt. Femeia care stătea de veghe s-a ridicat în picioare şi s-a îndreptat spre ieşire. Atunci portarul mi-a spus: "Are un şancru". Cum nu înţelegeam, m-am uitat la infirmieră şi am văzut că avea sub ochi o legătură care-i înconjura capul. În dreptul nasului, legătura era plată. Nu se vedea decît albeaţa bandajului pe obrazul ei.

După ce a ieşit, portarul a spus: "O să vă las singur". Nu ştiu ce gest am făcut eu, dar el a rămas în picioare, înapoia mea. Această prezenţă în spatele meu mă stingherea. Camera era scăldată într-o frumoasă lumină de asfinţit. Şi simţeam că mi se face somn. I-am spus portarului, fără să mă întorc spre el: "De mult eşti aici ?" A răspuns imediat: "Cinci ani" - ca şi cum s-ar fi aşteptat dintotdeauna la întrebarea mea.

Pe urmă a pălăvrăgit mult .Ar fi fost foarte mirat dacă i s-ar fi spus că va sfîrşi ca portar la azilul din Marengo. Avea şai­zeci şi patru de ani şi era parizian. În clipa aceea l-am între­rupt : "A, nu eşti de-aici ?" Apoi mi-am amintit că, înainte de a mă duce la director, îmi vorbise de mama. Îmi spusese că trebuie să o înmormîntăm foarte repede, deoarece la şes e cald, mai ales în această regiune. Atunci îmi spusese că trăise la Paris şi că îi venea greu să-l uite. La Paris, se stă cu mortul trei, patru zile uneori. Aici nu ai timp, nici n-ai apucat să te obişnuieşti bine cu gîndul că a murit, că şi trebuie să alergi după dric. Nevastă-sa îi spusese atunci: "Taci din gură, astea nu sînt lucruri pe care să le spui domnului". Bătrînul roşise şi-şi ceruse scuze. Intervenisem spunînd: "Ba nu. Ba nu." Mi se părea adevărat şi interesant ceea ce spunea el.

În mica sală mortuară, mi-a povestit că intrase la azil din sărăcie. Cum se simţea în putere, s-a oferit să facă această slujbă de portar. I-am atras atenţia că în definitiv era şi el un pensionar. Mi-a spus că nu. Mă izbise mai dinainte felul lui de a spune: "ei", "ceilalţi" şi mai rar "bătrînii", vorbind despre pensionari, dintre care unii nu erau mai în vîrstă ca el. Dar, fireşte, nu era acelaşi lucru. El era portar şi, într-o oa­recare măsură, avea drepturi asupra lor.

Infirmiera a intrat în acel moment. Se lăsase dintr-o dată seara. Întunericul se întinsese brusc deasupra geamlîcului. Portarul a învîrtit comutatorul şi eu am fost orbit de strălu­cirea neaşteptată a luminii. El m-a poftit să merg în sala de mese la cină. Dar nu-mi era foame. Mi-a propus atunci să-mi aducă o ceaşcă de cafea cu lapte. Cum mie îmi place foarte mult cafeaua cu lapte, am acceptat şi el s-a întors puţin după aceea cu o tavă. Am băut. Am simţit atunci nevoia să fumez. Dar am ezitat pentru că nu ştiam dacă pot s-o fac de faţă cu mama. M-am gîndit, n-avea nici o importanţă. Am oferit portarului o ţigară şi am fumat amîndoi.

La un moment dat, el mi-a spus : "Ştiţi, prietenii doam­nei, mama dumneavoastră, vor veni s-o vegheze şi ei. Aşa e obiceiul. Trebuie să mă duc s-aduc scaune şi cafea neagră." L-am întrebat dacă puteam să sting una din lămpi. Străluci­rea luminii pe pereţii albi mă obosea. El mi-a spus că nu e posibil. Instalaţia era astfel făcută: ori toate, ori nici una. N-am mai luat seama la el. A ieşit, s-a întors, a aşezat scaunele. Pe unul din ele a îngrămădit nişte ceşti în jurul unui ibric. Apoi s-a aşezat în faţa mea, dincolo de măsuţă. Infirmiera şedea şi ea în fundul sălii, cu spatele. Nu vedeam ce face. Dar, după mişcarea braţelor, puteam să cred că tricotează. Era o vreme călduţă, cafeaua mă încălzise şi prin uşa deschisă pătrundea o mireasmă de noapte şi de flori. Cred că am aţipit puţin.

Un foşnet m-a trezit. Fiindcă închisesem ochii, albeaţa camerei mi s-a părut şi mai orbitoare. În faţa mea nu se ve­dea nici o umbra şi fiecare obiect, fiecare unghi, toate curbele se desenau cu o puritate de care te dureau ochii. Atunci au in­trat în cameră prietenii mamei. Erau în total vreo zece şi se strecurau tăcuţi prin această lumină orbitoare. S-au aşezat fără ca vreun scaun să scîrţîie. Îi vedeam asa cum nu văzusem niciodată pe nimeni şi nici un amănunt de pe feţele lor sau de pe veşmintele lor nu-mi scăpa. Totuşi, nu-i auzeam şi-mi venea greu să cred în realitatea lor. Aproape toate femeile purtau şorţ şi cordonul cu care-şi încingeau talia le scotea şi mai bine în relief pîntecele bombat. Pînă atunci nu băgasem niciodată de seamă ce pîntecoase pot fi femeile batrîne. Bărbaţii erau aproape toţi foarte slabi şi purtau bastoane. Mă mira că nu vedeam pe obrazul lor ochii, ci numai o lumi­niţă lipsită de strălucire în mijlocul unui cuib de riduri. Cînd s-au aşezat, cei mai mulţi dintre ei m-au privit şi au dat din cap stingheriţi; buzele lor fiind în întregime devorate de gura fără dinţi, n-am putut să-mi dau seama dacă mă salutau sau dacă era vorba de un tic. Cred mai degrabă că mă salutau. În acel moment, am observat că erau cu toţii aşezaţi în faţa mea, clătinînd din cap, în jurul portarului. Am avut o clipă impresia ridicolă că veniseră să mă judece.

Puţin după aceea, una dintre femei a început să plîngă. Şedea în rîndul al doilea, îndărătul unei tovarăşe de-a ei, şi n-o vedeam prea bine. Plîngea cu sughiţuri mici, la intervale regulate; mi se părea că n-are să se mai oprească niciodată. Ceilalţi parcă n-o auzeau. Se pleoştiseră, posomorîţi şi tăcuţi. Se uitau la coşciug sau la bastonul lor sau la orice alt­ceva, dar nu se uitau decît la acel lucru. Femeia plîngea mereu. Eram foarte mirat pentru că nu o cunoşteam. Aş fi vrut să n-o mai aud. Totuşi, nu îndrăzneam să-i spun să tacă. Por­tarul s-a aplecat spre ea, i-a vorbit, dar ea a scuturat capul, a îndrugat ceva şi a continuat să plîngă cu aceeaşi ritmicitate. Portarul a venit atunci spre mine. S-a aşezat alături. După un răstimp destul de lung, m-a informat, fară să mă privească: "Era foarte bună prietenă cu doamna, mama dumnea­voastră. Zice că era singura ei prietenă aici şi că acum nu mai are pe nimeni."

          Am stat aşa vreme îndelungată. Suspinele şi gemetele fe­meii se auzeau mai rar. Smiorcăia mult. A încetat în cele din urmă. Nu-mi mai era somn, dar eram obosit şi mă dureau şalele. Acum, tăcerea tuturor acestor oameni îmi făcea rău. Auzeam numai din cînd în cînd un zgomot ciudat şi nu pu­team înţelege ce anume este. Cu timpul, am reuşit să pricep că dintre bătrîni cîţiva îşi sugeau interiorul obrajilor, făcînd astfel să se audă aceste plescăituri bizare. Ei nici nu-şi dădeau seama, atît erau de cufundaţi în gîndurile lor. Aveam chiar impresia că această moartă, întinsă în mijlocul lor, nu însemna nimic pentru ei. Acum însă cred că era o impresie falsă.

Am băut cu toţii cafea, serviţi de portar. Pe urmă, nu mai ştiu. Noaptea a trecut. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, am deschis ochii şi am văzut că bătrînii dormeau ghemuiţi, afară de unul singur care, cu bărbia sprijinită de mîinile încleştate pe baston, mă privea ţintă, ca şi cum n-ar fi aştep­tat decît să mă trezesc. Apoi am adormit iarăşi. M-am trezit pentru că mă dureau din ce în ce mai tare şalele. Lumina zi­lei se strecura prin plafonul de sticlă. Puţin după aceea, un bătrîn s-a trezit şi a tuşit îndelung. Scuipa intr-o batistă mare cu pătrăţele şi de fiecare dată aveai impresia că se rupe ceva din el. I-a trezit pe ceilalţi şi portarul le-a spus că trebuie să plece. S-au ridicat în picioare. Acest priveghi incomod le făcuse chipurile pămîntii. La ieşire, spre marea mea mirare, mi-au strîns cu toţii mîna, ca şi cum această noapte în care nu schimbasem nici un cuvînt sporise intimitatea dintre noi.

$$$

 O lume dispărută văzută prin ochii fotografului Costică Acsinte din Slobozia

Costică Acsinte s-a născut pe 4 iulie 1897, în comuna Perieți din Ialomița, fiind al doilea din cei șapte copii ai lui Costache și Maria și a terminat școala în comuna natală. La vârsta de 18 ani a absolvit Școala de Pilotaj de la Cotroceni, fără a obține licența de pilot.

Când a început Primul Război Mondial, tânărul s-a înrolat voluntar ca fotograf de război, făcând parte din Secția foto a Escadrilei 1 Aviație. Din această perioadă aparțin imaginile incluse în albumul fotografic editat de Muzeul Județean Ialomița (Pe front cu Costică Acsinte) ce conține 84 de pagini și 327 de fotografii, printre cei fotografiați de sergent aflându-se Regele Ferdinand, Regina Maria, Prințul Carol, Generalul Berthelot sau Generalul Eremia Grigorescu.

Costică Acsinte va fi demobilizat pe 15 iunie 1920, cu gradul de sergent, iar între anii 1920–1926 va colabora cu un fotograf din București de la care împrumută aparatură și materiale fotografice.

Sergentul se căsătorește cu Elena Dumitru pe 23 decembrie 1926, iar la scurt timp începe să-și construiască o casă pe strada Ianache din Slobozia, locuința fiind gata abia în 1930. Familia va trei copii: Alexandru (Sandu), Ecaterina și Viorica.

În 1930 își deschide un studio foto în centrul orașului Slobozia, numit „Foto Splendid Acsinte“. Până în 1950 folosește plăci de sticlă, apoi trece la planfilm și film de 35mm și 120mm.

Anul 1960 fotograful orașului se pensionează, studioul va fi demolat în scurt timp, dar Costică Acsinte continuă să fotografieze în Slobozia și în zonele apropiate, în special în satul Grivița, deplasându-se mai ales pe bicicletă.

Fotograful va muri pe 7 ianuarie 1984, la vârsta de 87 de ani, fiind înmormântat în cimitirul Bora din oraș. În urma sa a lăsat un număr de aproximativ 5000 de negative fotografice pe plăci de sticlă, un număr mult mai mic de planfilme și un număr necunoscut de printuri fotografice - multe dintre ele aflate la familiile clienților săi. Cele mai multe au imprimată pe verso ștampila studio-ului „Foto Splendid Acsinte“.