$$$

 Alexandru Filipașcu – istoric al Maramureșului istoric, ucis de comuniști

Ca tânăr student la Facultatea de Istorie la începutul anilor ’90, am descoperit, prin amabilitatea lui Vasile Luga de Săliște, opera marelui istoric al Maramureșului, celebrul Alexandru Filipașcu. Acesta este cunoscut ca autor al compendiului de diplome nobiliare dăruite de regii Ungariei, voievozii sau principii Ardealului nobililor maramureșeni, un tezaur inestimabil al arhetipului românesc. Încă din secolul al XIII-lea, cnezii și voievozii români ai Maramureșului istoric, care cuprindea întregul teritoriu românesc de pe ambele maluri ale Tisei, au fost reînnobilați de regii Ungariei și au primit posesiuni în sudul Poloniei. Nobilii Maramureșului, fie cnezi, fie voievozi, erau nobili illo tempore, cu mult înainte de a fi recunoscuți de regii Ungariei.

Alexandru Filipașcu a reușit să ofere o istorie completă a Maramureșului istoric, considerat vatră milenară românească încă din vremea etnogenezei, secolele VI-IX, extinsă pe un teritoriu aflat astăzi în România și Ucraina. Maramureșenii sunt continuatorii vechilor triburi de daci liberi – costobocii și carpii – amestecați cu populația romanizată din Dacia romană și post-aureliană. Tradiția maramureșenilor se întinde pe o istorie multiseculară, iar voievozii Dragoș și Bogdan, în secolul al XIV-lea, au fost întemeietorii de țară românească ai Moldovei. Alexandru Filipașcu a înțeles foarte bine că Maramureșul a fost singura vatră de țară românească ce a înființat un stat românesc dincolo de Carpații Orientali, în Moldova. Încă din secolul al XIV-lea, Maramureșul era o țară puternică, creatoare de istorie religioasă prin Mănăstirea Peri, unde s-a scris pentru prima dată în limba română și care a fondat Țara Moldovei. Mai mult, Maramureșul a colonizat sudul Poloniei, iar familiile nobiliare maramureșene au înființat marile familii nobiliare poloneze din Carpații Păduroși. Aceste lucruri le-a scris Alexandru Filipașcu, fapt pentru care nu a fost iertat de autoritățile sovietice ucrainene după 1948.

Viața istoricului a cunoscut succesul social și recunoașterea academică. Alexandru Filipașcu s-a născut pe 20 aprilie 1902, la Petrova, în Maramureș, locul de naștere al poetului Ioan Petrovai. Alexandru Filipașcu a fost istoric, primar al orașului Sighetu Marmației, profesor și preot român unit, provenit dintr-o familie greco-catolică de vază din Maramureșul voievodal. A fost căsătorit cu Livia Buzilă, fiica preotului unit Ștefan Buzilă din Poiana Ilvei (azi, județul Bistrița-Năsăud), la 22 iunie 1928. Din căsătorie a avut doi copii: Livia (căsătorită Piso), la 27 martie 1931, și Alexandru, la 25 aprilie 1937. Fiica Livia Filipașcu, soția tenorului Ion Piso, a recuperat o parte din manuscrisele ilustrului său tată și le-a publicat post-mortem. Alexandru Filipașcu a fost un adevărat „patriarh al istoriografiei maramureșene”. A fost ajutat educațional de unchiul său, Gheorghe Bilașcu, născut și el în Petrova. În anul 1922, după susținerea tezei de doctorat în filosofie la Roma, a părăsit Cetatea Eternă și s-a înscris la anumite cursuri în cadrul Universității din München. În anul 1926 a urmat, de asemenea, cursuri în filosofie la Paris. Doctor în filosofie la Roma, la Universitatea Pontificală Laterană (1922), și licențiat apoi în teologie (1928) la Universitatea de Stat J. Kazimir, Lemberg – Lwow (Liov), cu teza susținută în limba latină, aceeași în care a fost și redactată, fiind de față și consulul României din acel oraș, cu respectiva ocazie onorantă. A fost hirotonit în vechea biserică a mănăstirii greco-catolice din Moisei, în ziua de 8 septembrie 1929, de Sfânta Maria Mică, de către însuși episcopul român unit al Gherlei, Dr. Iuliu Hossu. Prima liturghie oficiată de către Alexandru Filipașcu a avut loc la Petrova, la 1 noiembrie 1929, în biserica din Susani, un vechi lăcaș de cult greco-catolic.

Urmând tradiția preoților din Ardeal, fie ortodocși sau greco-catolici, de a se implica în viața politică, Alexandru Filipașcu s-a înscris în Partidul Național Țărănesc. De altfel, conform informațiilor deținute de Securitate, un frate al său a fost deputat țărănist, iar unul dintre cumnați, prefect de Maramureș din partea PNȚ, lucru pe care profesorul nu-l menționează în interogatorii, admițând însă că familia sa a fost simpatizantă a Partidului Național din Transilvania, mai apoi a Partidului Național Țărănesc. În martie 1928, profesorul Filipașcu a devenit membru în Comitetul Județean PNȚ Maramureș, apoi, între 1928 și 1931, membru în delegația permanentă a Consiliului PNȚ Maramureș (Alexandru Filipașcu, 13 februarie 2009, CrestinOrtodox.ro).

În noiembrie 1933, alături de alți colegi din politică, Alexandru Filipașcu s-a apropiat de Partidul Național Liberal, devenind, pe toată durata guvernării liberale (1933-1937), ajutor de primar al orașului Sighet. După ieșirea de la guvernare a liberalilor și instaurarea regimului autoritar al regelui Carol al II-lea, profesorul Filipașcu s-a retras din politică, continuându-și însă activitatea culturală și socială. În tot acest timp, el a continuat să studieze trecutul Maramureșului, rezultând în cele din urmă o monumentală monografie, Istoria Maramureșului, premiată de Academia Română. Cum aceasta a apărut la sfârșitul anului 1940, în situația politică tulbure în care se afla România, ea nu a fost receptată după cum trebuia. Cunoscând bine și alte limbi în care au fost scrise documente referitoare la istoria Maramureșului, profesorul Filipașcu a avut, prin urmare, acces la construirea unei perspective mai ample asupra acestui colț istoric al României, integrându-l în cadrele regionale și statale manifestate de-a lungul vremii. De altfel, în calitate de membru al Astrei, el s-a implicat puternic în promovarea valorilor românilor maramureșeni, întreprinzând acțiuni culturale și dincolo de Tisa, unde rămăsese o parte din Maramureșul istoric, încercând, în același timp, să realizeze punți între români, ruteni și slovaci.

Refugiat la Alba Iulia din fața ocupației maghiare din 1940, profesorul Filipașcu a activat ca profesor de liceu în acest oraș, pentru a se transfera apoi la Sibiu, unde, paralel, din 1943, a lucrat în cadrul „Centrului de studii și cercetări privitoare la Transilvania”, a universității clujene, aflată în refugiu, continuând să activeze printre cadrele acestui centru și după revenirea acestuia pe malurile Someșului Mic. Din 1945 și până în anul 1948, Alexandru Filipașcu a predat și la Seminarul Pedagogic Universitar din Cluj. La sfârșitul anului 1948 are loc unificarea Bisericii Greco-Catolice cu Biserica Ortodoxă. În noul context, profesorul Filipașcu, revenit la ortodoxie, a fost numit profesor titular de Istoria Bisericii Române la Institutul Teologic Universitar din Cluj, unde a activat până la 16 august 1948, când a fost arestat de organele Securității. Între timp s-au publicat decretele pentru trimiterea în lagăre de muncă a celor care jucaseră un rol în partidele interbelice, iar Filipașcu, pentru că dosarul lui era la îndemână, a fost arestat și supus unei foarte scurte anchete, din care s-a dorit stabilirea activității sale politice din trecut, ca fost membru PNȚ. Deși a trecut de la greco-catolici la ortodocși, situația nu l-a salvat. A fost trimis în colonie de muncă, la Canal (lagărul Poarta Albă), pe timp de cinci ani. Din păcate, la foarte scurt timp, pe 20 decembrie 1952, la ora 16:10, după cum scrie în certificatul de deces, Alexandru Filipașcu a murit, motivul oficial trecut în hârtii fiind „uremie postsepticemică” (George Enache – Ziarul Lumina).

După 1990, Editura Gutinul a reeditat celebra lucrare "Istoria Maramureșului", arătând clar că acest ținut etnogenetic românesc a fost nu numai vatră de spiritualitate românească, ci și spațiu creator al nobililor din sudul Poloniei. Lucrarea "Istoria Maramureșului", prin prisma contextului istoric, a ideilor principale și a impactului asupra identității regionale, constituie o analiză a conștiinței naționale românești. Analiza sa aprofundată se concentrează asupra rolului nobilimii maramureșene și a legăturilor transfrontaliere, cu o atenție specială acordată influenței acesteia în Polonia medievală și modernă. Sunt aduse în discuție exemple concrete de familii nobiliare și se analizează modul în care opera lui Filipașcu poate fi reevaluată în contextul studiilor istorice contemporane. „Istoria Maramureșului” reprezintă un text fundamental pentru oricine dorește să înțeleagă complexitatea istorică și culturală a Maramureșului. Această regiune, situată la intersecția a diverse influențe geopolitice, și-a conservat o identitate distinctă, marcată de particularități etnice, lingvistice și sociale de o originaritate ancestrală. Înțelegerea adecvată a acestei identități arhetipale necesită o analiză atentă a surselor istorice, iar opera lui Filipașcu constituie un punct de plecare esențial și primordial în acest sens. Filipașcu a scris într-o epocă dominată de tensiuni revizioniste. Căderea unor părți ale României în urma Dictatului de la Viena din 1940 a creat o atmosferă de incertitudine și anxietate. Studiul său poate fi interpretat ca un act de rezistență culturală, menit să reafirme importanța Maramureșului în istoria națională și să ofere un fundament istoric pentru apărarea integrității teritoriale. Reeditarea din 1997 a oferit o nouă perspectivă asupra relevanței lucrării într-un context post-comunist, în care identitatea națională și regională sunt reevaluate și redefinite cu preemțiune.

Filipașcu articulează o serie de idei centrale în „Istoria Maramureșului”, privind continuitatea românească multimilenară. Autorul insistă asupra continuității populației românești în Maramureș, de la perioada daco-romană până în epoca modernă, utilizând argumente lingvistice, toponimice și genealogice. Subliniază importanța Maramureșului ca bastion al autonomiei românești și ca focar de rezistență împotriva dominației străine, evidențiind rolul elitelor locale în apărarea identității naționale. Acordă o atenție deosebită rolului nobilimii maramureșene în menținerea tradițiilor și a drepturilor românilor, aducând în discuție figuri marcante și familii influente. Metodologia lui Filipașcu se bazează pe o cercetare arhivistică vastă, cu acribie, dar este marcată de o abordare post-romantică a istoriei și de o tendință de a idiliza trecutul. Una dintre cele mai interesante aspecte ale „Istoriei Maramureșului” este accentul pus pe relațiile transfrontaliere și pe rolul nobilimii maramureșene în regiunile învecinate, în special în Polonia. Anumite familii nobiliare din Maramureș s-au stabilit în Polonia, unde au dobândit proprietăți și influență politică. Descendenții lui Dragoș Vodă, fondatorul Moldovei, au fost un exemplu notabil în acest sens.

Maramureșul a fost adesea implicat în conflicte regionale și a încheiat alianțe cu diverse puteri, inclusiv cu Polonia. Nobilimea maramureșeană a jucat un rol important în aceste alianțe, participând la negocieri și la acțiuni militare comune. Existența unor comunități românești în Polonia (valahii gorali) a favorizat schimburile culturale și legăturile inter-familiale, contribuind la menținerea unor identități comune. Filipașcu menționează în lucrarea sa familiile nobile de origine maramureșeană care s-au distins în Polonia, precum Rybotycze (descendenții lui Ștefan, fiul lui Sas Vodă), Ulniczky, Huszowski... subliniind adesea originea lor comună cu familiile Dragoș și Dragffy. El identifică în blazoanele acestor familii poloneze elemente heraldice identice cu cele ale familiilor maramureșene, precum stelele, semiluna și săgeata, ca dovadă a unei origini comune. Pentru a ilustra mai bine influența nobilimii maramureșene în Polonia, pot fi aduse exemple concrete și studii de caz: Familia Rybotycze - descendenții lui Ștefan, fiul lui Sas Vodă, au primit numeroase sate în Galiția și Polonia, devenind cunoscuți sub numele de Rybotycze. Aceștia au jucat un rol important în viața politică și militară a Poloniei, ocupând funcții înalte și participând la războaie. Ștefan a avut fii pe Radu și Ivancu, iar nepoți pe Fetcu, Andrei, Mircea și Ignat.

Un strănepot de-al lui Ștefan se numea Vlad Dragosovici și primea donație regală asupra satului românesc Stary și asupra luncilor Zabie și Berzova de lângă Ceremuş. Numeroase alte familii din Maramureș și-au găsit un nou destin în Polonia (inclusiv nobilimea de ausoni, denumire de la Priscul Panites din secolul V) și adesea și-au unit destinele cu familii poloneze deja existente. Documente poloneze păstrează amintirea acestor legături, menționând proprietăți și titluri nobiliare acordate familiilor de origine română. Aceste exemple demonstrează că legăturile dintre Maramureș și Polonia nu s-au limitat la aspecte culturale sau economice, ci au avut și o dimensiune politică și militară, contribuind la formarea unei identități transfrontaliere complicate. Valahii au fost buni luptători.

Reeditarea „Istoriei Maramureșului” în 1997 a coincis cu o perioadă de redescoperire a identității naționale și regionale în România post-comunistă. Lucrarea lui Filipașcu a fost primită cu interes de către publicul larg, dar și de către istoricii și cercetătorii preocupați de istoria Maramureșului. Vizitând în acei ani Sighetul, floarea intelectualității locale vorbea de marele istoric. "Istoria Maramureșului" rămâne o sursă valoroasă pentru înțelegerea istoriei și identității acestei regiuni, dar trebuie analizată în contextul său istoric și interpretată cu o perspectivă critică. Cercetările ulterioare ar trebui să se concentreze asupra aprofundării legăturilor transfrontaliere și a rolului nobilimii maramureșene în regiunile învecinate, utilizând o metodologie riguroasă și o abordare multidisciplinară. Alexandru Filipașcu a oferit exemple concrete de legături nobiliare dintre Maramureș și Polonia, cum a fost cazul familiei Rybotycze (Ribatițki), descendenți direcți ai lui Ștefan, fiul lui Sas Vodă. Au devenit una dintre cele mai proeminente familii nobiliare din regiunile de graniță ale Poloniei și Ucrainei de astăzi. Mulți dintre ei au ocupat funcții importante în administrația locală și au participat la conflicte militare. Blazonul lor este identic cu cel al Dragoșilor din Maramureș, indicând originea comună. Ștefan Rybotycze a primit sate de la regele Cazimir al IV-lea al Poloniei. Membrii familiei au fost adesea menționați în documente ca „de origine valahă”. De menționat este și Familia Ulniczky, cu origini tot din Maramureș, dar detaliile precise sunt mai vagi. A devenit o familie nobiliară influentă în Galiția, deținând proprietăți întinse și ocupând funcții administrative. Mai multe ramuri ale familiei au fost înnobilate de-a lungul timpului. Ei s-au integrat în elita poloneză și s-au distins în diverse domenii. Un alt exemplu elocvent este familia Huszowski, care s-a distins în serviciul militar și politic al Poloniei, dobândind prestigiu și proprietăți. Unii membri ai familiei au fost implicați în administrația locală și în conflictele militare din regiune. Celebra familie Ilnyczky este tot de origine maramureșeană, posibil descendenți tot din Sas Vodă. A devenit o familie puternică în Polonia.

Motivele pentru migrația nobililor maramureșeni în Polonia au fost diverse, de la oportunități economice la serviciul militar. Polonia oferea oportunități economice mai bune, în special în domeniul comerțului și al agriculturii. Nobilii maramureșeni puteau obține proprietăți și titluri nobiliare în Polonia prin serviciul militar loial. Conflictele interne și presiunea din partea Ungariei au determinat unii nobili valahi din Maramureș să caute refugiu în Polonia. Căsătoriile între familiile nobile din Maramureș și Polonia au creat legături strânse și au facilitat migrația. Odată stabiliți în Polonia, nobilii maramureșeni au fost supuși unui proces de asimilare culturală și lingvistică. Ei au adoptat limba poloneză, obiceiurile locale și religia catolică. Cu toate acestea, unii nobili și-au păstrat conștiința originii lor românești și au menținut legături cu Maramureșul. Blazoanele lor, tradițiile familiale și legendele despre trecutul lor au contribuit la păstrarea unei identități distincte.

Influența transfrontalieră a nobilimii maramureșene în Polonia este un aspect complex și fascinant al istoriei acestei regiuni, pe care Alexandru Filipașcu a pus-o în evidență la cel mai înalt nivel academic. Prin analizarea exemplelor concrete și prin utilizarea unor surse istorice diverse, putem înțelege mai bine modul în care identitatea regională și conștiința națională românească au fost modelate de interacțiunile transfrontaliere. Reevaluarea „Istoriei Maramureșului” de Alexandru Filipașcu în acest context contribuie la o înțelegere mai profundă a complexității istoriei românești și a rolului Maramureșului în cadrul acesteia. Repunerea în centrul istoriografiei a rolului lui Alexandru Filipașcu în creionarea unei istorii a Maramureșului ca țară românească creatoare de stat în Moldova și a nobilimii în Polonia de sud este o datorie științifică ce trebuie reevaluată cu acribie. Asasinarea de către comuniști a lui Alexandru Filipașcu arată că istoricul crea temeri mari sovieticilor. Părerea mea este că, după lecturarea „Istoriei Maramureșului”, trebuie rescrisă istoria acestei țări românești de pe ambele maluri ale Tisei, ca factor primordial de etnogeneză românească și de spiritualitate culturală și religioasă, de o unicitate și singularitate aproape unică între celelalte țări arhetipale românești de la începutul evului mediu. Maramureșul este vatră de creație proto-românească etnogenetică în evul mediu timpuriu. E concluzia marelui istoric pe care o urmez.

Ionuț Țene