$$_

 Zalmoxis - în semnul Lupului

"Niciodată adoratorii lui Zalmoxis n-au înțeles să cedeze fără luptă", afirmă un istoric contemporan.

Această credință în nădejdea existenței războinice vine din adâncul unui crez deosebit de alte popoare ale timpului. Vasile Pârvan îl surprinde esențial în Getica: "...sufletul e nemuritor. Trupul e o împiedicare pentru ca sufletul să se bucure de nemurire; de aceea el nu are niciun preț, poftele lui nu trebuie ascultate, la război el trebuie judecat fără părere de rău. Omul nu poate ajunge la nemurire decât curățindu-se de orice fel de patimi; carnea, vinul, femeile sunt o murdărie a sufletului. Prin același monoteism, dacii respectau precepte creștine înainte de creștinism."

Pentru daci, odiseea sfântului Andrei a venit în întâmpinarea ethosului zalmoxian. O viziune a modelelor exemplare confirmată de Porphirios, atunci când relatează că pe Zalmoxis, daco-geții "îl adoră ca pe Heracles". Ni se dezvăluie astfel și un alt aspect al principiului zalmoxian, care duce la existența unui cult al eroismului – "la cele mai războinice populații", cum îi numea Pliniu cel Tânăr pe strămoșii noștri.

Istoriografia a dat numeroase valențe timpului: ciclic, spirală, vertical. Mircea Eliade vorbea despre un timp al oamenilor cavernelor, precum și despre unul al grecilor, ca un timp ciclic, mitic al eternei reîntoarceri. "Din traci s-au născut românii", spunea Mihai Eminescu, intuind esența etnică a poporului român. Românii au moștenit de la daci, ramura nordică a tracilor, tipul și trăsăturile de suflet întru Zamolxis.

Constantin Brâncuși, sculptorul român al universalității, a însuflețit într-o binecunoscută sculptură a sa, Cumințenia Pământului, o trăsătură ingenuă de bun simț, întruchipat în spiritul neamului nostru. Popor cu adânci rădăcini țărănești, în spațiul mioritic, românii au cultivat bunul simț, smerenia, buna vecinătate. Peste ei, de-a lungul istoriei, au trecut toate invaziile barbare din spațiul euro-asiatic. Ei au rămas aici ca o piatră din muntele Kogaionului. Această trăinicie telurică izvorăște din originea milenară, de la începutul vieții umane, a strămoșilor neamului românesc, pe aceste meleaguri carpato-danubiano-pontice. Din această experiență milenară s-a născut înțelepciunea Cumințenia Pământului.

Viața pe aceste meleaguri, "gura de rai", a fost supusă permanentelor incursiuni barbare. Daco-romanii s-au apărat, războit, răsculat, numai atunci când "a ajuns cuțitul la os".

O altă față a spiritului nostru o găsim în acel Weltanschauung războinic, haiducesc – "a se face nemuritor" (Herodot): care este sufletul zalmoxian, sub semnul lupului. Lup – "daos" – este numele de origine indo-europeană a dacilor, ca temelie a Cumințeniei Pământului. De la daci, românii au moștenit această sinteză între "cumințenia pământului" și spiritul trăirii războinice. Ovidiu, exilatul de la Tomis, a intuit această trăire spirituală în cele două poeme din Tristele și Scrisori din Pont. Iată versurile din Tristele: "Dacii au glas aspru/chip sălbatic și sunt cea mai adevărată întruchipare a lui Marte/ Părul și barba lor n-au fost tunse niciodată/ Mâna lor dreaptă e totdeauna gata să înfigă cuțitul / pe care îl are legat la șold orice barbar."

În Scrisori din Pont, Ovidiu spunea: "...un bătrân, care întâmplător se afla în acea adunare, a răspuns vorbelor mele astfel: «Și noi, bunule oaspe, cunoaștem numele prieteniei, noi, care locuim departe de voi, la Pont și la Istru»."

Prin această moștenire ancestrală zalmoxiană, românii s-au ridicat întotdeauna la luptă, răzvrătire, război, de câte ori ființa lor a fost agresată de factori externi. Astfel, din adâncul metafizic al trăirii românești s-au născut simboluri naționale unice, colectivități unite în individualitate, personaje tragice prin destinul lor: Burebista, Decebal, Gelu, Mircea, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Horea, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, Antonescu. Sunt numai suflete din șirul lung al eroilor neamului. Românii au creat propriul lor timp, cel al trăirii telurice, chtonice, ancestrale, metafizice – timpul transcendenței ce leagă pe Pământ și în Ceruri omul și neamul cu Dumnezeu într-o trinitate a veșniciei.

Pentru neam, sacrificiul eroului reprezintă mântuirea sufletului colectiv. În acest fel se explică sacrificiul individual al celui mai bun și frumos fiu al neamului pe altarul credinței lui Zalmoxis (fapt consemnat de Herodot) pentru victoria în război – Ființa Omului pentru perenitatea ființei Neamului, într-o simbioză indestructibilă. Pentru români, urmașii dacilor, mitul, credința în Zalmoxis, în "a te face nemuritor", se substituie Vechiului Testament. Pornind de la această adorare a lui Zalmoxis de către vechii daci, putem descoperi căi nebănuite ale sufletului strămoșilor noștri.

Dacii sunt cel mai deosebit popor din spațiul european și universal. O sinteză unică de cultură și civilizație originară. Ei sunt, după Nicolae Densușianu, obârșia Pantheonului grec, izvorul zeilor. Dacii, "cum își spun ei înșiși și cum le zic și romanii" (Dio Cassius), au fost cu siguranță "cei mai viteji și mai drepți dintre traci" (Herodot). Originea lor a născut multe controverse, dar datorită cercetărilor din ultimii ani, în special ale lui Nicolae Miulescu prin cartea Dacia – Țara Zeilor, s-au dezvăluit multe secrete despre trecutul strămoșilor noștri. Nicolae Miulescu afirmă că populația continentului nostru are la bază două mari grupuri de europeni care, având aceleași rădăcini de la omul erei glaciare, s-au diferențiat unul de celălalt, până au format astfel două mari familii înrudite: ramura nordică, pe care o numim baltică-masuriană (...) popoarele germanice și cele slave (...) și cea de-a doua ramură, ramura de sud, era formată din acea populație care s-a dezvoltat în bazinele mai joase și a devenit ceea ce am numit noi carpato-dunărenii (carpato-istrienii)... Dacii s-au născut sub semnul lupului, al războiului, încă din timpuri imemorabile, legendare. Grupul carpato-dunărean, dezvoltându-se ca un prim nucleu în țara din jurul munților, de unde cele mai frumoase râuri se îndreptau spre Dunăre (Istru), care le adună în apele ei curgătoare, după ce a adoptat viața de tip pastoral, a început să se simtă tot mai înghesuit între dealurile natale (Nicolae Miulescu).

Așa cum grecii au prin Homer legenda războaielor Troiei, Nicolae Miulescu vine cu teoria unui război, un fel de Götterdämmerung al dacilor, susținând o cucerire de către strămoșii noștri a subcontinentului indian, aducând, pentru această afirmație, dovezi de asemănare între limba dacică și cea sanscrită. Nicolae Miulescu așază epopeea războinică din Mahabharata și Ramayana la originea spiritului războinic al dacilor.

Ion Horațiu Crișan, în Civilizația geto-dacilor, vorbește despre influența miceniană asupra caracteristicilor armelor de luptă dace în epoca bronzului. Dar, mergând pe linia teoretică pe care o impune Nicolae Densusianu în Dacia preistorică, vom putea susține că topoarele de luptă din tezaurul de la Țufalău sau sabia de la Perișani – toate cu profunde caractere miceniene (după I. H. Crișan) – pot fi considerate, prin teoria lui Nicolae Densusianu, ca originare din spațiul carpato-dunărean. Un model al mijloacelor de luptă pe care micenienii, vechii greci, îl preiau de la daci. În acest mod au preluat și orfismul sau sămânța filosofică a lui Pitagora.

Dacii (în semnul lupului, după o ipoteză a lui I. H. Crișan) își trag denumirea "dintr-un cuvânt – daca – ce ar fi desemnat un pumnal scurt cu lamă curbă, armă specifică geto-dacilor, numai că un asemenea cuvânt nu este atestat în texte literare sau inscripții. Arma specifică dacilor în textele de limbă latină se numește sica." Mai degrabă există o apropiere între denumirea dacilor și indo-europenismul "dhaukos", ce înseamnă lup. Deci această asemănare justifică apropierea pe care o face I. H. Crișan, că "legătura între numele dacilor și lup sugerează originea totemică, ce ar putea fi susținută și de

stindardele în formă de cap de lup întâlnite pe Columna lui Traian sau pe ceramică". La daci, religia se interfera într-o sinteză inseparabilă cu doctrina militară. Herodot remarca două lucruri la daci: "Dacă ar avea o singură conducere și s-ar înțelege între ei, ar fi, după părerea mea, de neînvins și cu mult mai puternici decât toate semințiile pământului" și faptul că "stăpânesc meșteșugul de a te face nemuritor (...) și faptul că ei nu mor și că cel care piere se duce la Zalmoxis". Numai această credință organică explică marile victorii ale dacilor în luptele cu sciții, perșii, macedonenii, celții sau romanii.

Sunt interesante de analizat două texte ale unui istoric antic, Strabon, pentru a surprinde strânsa legătură între cele trei elemente de rezistență ale neamului dac: Zalmoxis, rege, armata. Strabon face următoarele referiri la Burebista: "...ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista i-a înălțat atât de mult prin exerciții, abținerea de la vin și ascultare față de porunci, încât în ultimii ani s-a făcut un stat puternic și a supus geților cea mai mare parte din populațiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut și de romani".

Denumirea de geți a fost dată dacilor de greci, care aveau obiceiul să dea denumiri diferite de numele pe care și-l dădeau popoarele sieși. După Strabon, dacii se numeau daoi. Iar o tradiție consemnată de Hesychios ne informează că daos era numele frigian al lupului. După Mircea Eliade, dacii se numeau ei înșiși mai demult "lupi", sau "cei care sunt asemenea lupilor, cei ce seamănă cu lupii". Tot după Eliade, numele lor etnic deriva foarte probabil din iranianul "dahoe", ce înseamnă "lup". Lupul în antichitate era simbolul "fugarului", o ipoteză susceptibilă de a explica numele dacilor și scoate în evidență capacitatea de a se transforma în lupi (...). Imitarea rituală a lupului caracterizează îndeosebi inițierile militare și, prin urmare, ale celor Männerbünde, confreriile secrete de războinici (Mircea Eliade).

Eliade afirmă că, datorită eroismului și tenacității tineretului războinic al unui trib, epitetul lor ritual "lupii" a devenit numele întregului trib! Mai departe, Eliade crede că "epitetul acestor tineri imigranți victorioși a fost acceptat de aborigenii învinși și supuși. Continuând, putem afirma că numele lor de daci vine de la un grup de tineri războinici răzvrătiți, purtători de sabie, care, la romani, sunt cunoscuți ca haiduci ce impun societății dacice epitetul lor ritual de lupi. Conducătorul acestui grup a fost probabil un tânăr cu numele de Zalmoxis, care a dăruit dacilor un principiu religios ascetic, monoteist, monogam, precum și credința în nemurire; un principiu compatibil cu spiritul războinic al oamenilor locului. S-a creat astfel o stare de spirit unificatoare, care a dus la ivirea unei armate invincibile, cu un rol hotărâtor în formarea statului dac centralizat al lui Burebista. Această credință naște tipul de rege-zeu, conducător suprem al armatei. Remarcabilă este descoperirea, în anii '50 ai secolului al XX-lea, a unei inscripții datând din jurul anului 300 î.Hr., cu numele regelui dac Zalmodegikos. Aceste nume ale regelui sintetizează funcția politică de rege cu cea spirituală întru Zalmoxis. Regele dac devine simbolul unui principiu spiritual și al credinței în nemurire și vitejie. O dată cu Burebista, se produc mutații importante privind rolul regelui în spiritualitatea dacică. Cu două secole înainte de Burebista, după victoriile lui Dromichaites împotriva lui Lisimah, datorită influențelor negative ale coloniilor grecești de la Pontul Euxin asupra moravurilor și credinței dacilor, se remarcă o decădere a spiritului combativ în cadrul armatei dace a războinicilor lupi.

Această pervertire a credinței tradiționale dace s-a sfârșit odată cu Burebista. Perioada o putem încadra cronologic între 290 și 80 î.Hr. Încă pe vremea lui Dromichaites, cel care l-a învins pe regele macedonean, Diodor din Sicilia ne arată cum dacii i-au cinstit pe prizonierii macedoneni cu mese bogate, iar ei, deși erau învingători, au păstrat o atitudine rezervată și modestă, deoarece Zalmoxis nu avea nevoie de sclavi ai plăcerilor, ci de oameni robuști, puternici, capabili să îndure foametea și setea, să reziste durerilor fizice și să înfrunte moartea cu neasemuit curaj.

Dacii, așa cum ne arată Iordanes după victoria asupra generalului roman Fuscus, "i-au numit pe conducătorii lor semizei, adică anzi, și nu simpli oameni..." Porphirios relatează că pe Zalmoxis dacii "îl adoră ca pe Heracles".

Odată cu Burebista are loc o renaștere a credinței tradiționale dace. Burebista, cu ajutorul marelui preot Deceneu, repune în drepturi vechea religie a lui Zalmoxis, vechile rituri tradiționale, oarecum uitate și datorită războaielor intestine dintre daci, precum și influenței celților. În vremea lui Burebista, are loc o revoluție a fondului autohton autentic. Strabon, în Geografia, arată că Deceneu era "bărbat vrăjitor, care umblase prin Egipt și învățase oarecare semne de proorocire, lăsând a se crede că îi sunt cunoscute tainele divine. După câtva timp, era socotit chiar zeu (...). Ca dovadă de cât îl ascultau geții, e că s-au lăsat convinși să-și stârpească viile și să-și ducă viața fără vin". Relatarea ne dovedește că Zalmoxis era un principiu, o stare de spirit ascetică, unificatoare, creatoare de religie și stat. Deducem din text cum dacii înlătură influențele orgiastice ale cultului lui Dionysos, care contribuiau la o scădere a combativității războinice. În acea perioadă are loc o regenerare morală prin Zalmoxis.

Grigore Tocilescu afirmă că în Dacia ar fi existat familia poligamă. Burebista și Deceneu au interzis-o tocmai pentru a feri de moleșeala soldatul dac. S-a dus o luptă acută împotriva dezintegrării și disoluției valorilor tradiționale dace, de sorginte zalmoxiană. Pe Deceneu îl interpretăm ca pe un restaurator, nu ca pe un creator de religie. Odată cu epoca lui Burebista, regele păstrează funcția politică și militară, dar pierde din prerogativele spirituale, care trec în seama marelui preot Deceneu, care devine un fel de patriarh al dacilor.

În jurul anului 80 î.Hr. a avut loc o revigorare a spiritului războinic al dacilor. Ovidiu îl surprinde în Tristele. Spirit războinic, Zalmoxis, personaj consubstanțial, a dăruit Daciei o religie compatibilă cu sufletul războinic al strămoșilor noștri. Zalmoxis îi precede pe eroii noștri naționali, Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul, Horea, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu și, bineînțeles, mulți alții. Acești eroi au ceva din spiritul de sacrificiu al haiducului, din acel ceva jertfit întru nemurirea lui Zalmoxis.

Numeroase sunt reprezentările călărețului pe plăcuțele de argilă de la Letnița. El este îmbrăcat în armură, cu sulița în mână, atacând un urs ce stă înaintea calului. Și sub cal este reprezentat un lup. Acest personaj îl putem considera o reprezentare a lui Zalmoxis sub chip de Sfântul Gheorghe.

Ionuț Țene

P.S.: Articol publicat în revista Zalmoxis din 1993, când eram student la facultatea de istorie (Cluj-Napoca). Îl republic, dincolo de stângăciile vârstei tinere, cu gândul la actualitatea acestuia, după 32 de ani, privind logo-ul României la președinția Consiliului U.E. în 2019.

https://www.napocanews.ro/2025/08/zalmoxis-in-semnul-lupului.html