$$3

 – Nu ai cumva, moșule, niște lucruri vechi prin casă? Le-am cumpăra cu plăcere.

– Uite acolo, niște pantaloni ponosiți și niște cizme roase zac sub pat. Vi le dau așa, pe degeaba, luați-le dacă vă trebuie.

– Nu ne trebuie pantalonii tăi și nici cizmele, moșule, dar am zărit un tablou pe perete... putem să-l privim mai de aproape?

– De ce nu? Poftiți. E vechi de când lumea. L-a bătut în cui bunicul meu. Iar lui i-a fost lăsat de tatăl său. Când boierul a fugit peste hotare, a lăsat în casă, în grabă, două tablouri pe perete. Străbunicul meu le-a luat – era vizitiul boierului, – zise moșul oftând, ridicându-se și apropiindu-se de patul de fier, deasupra căruia atârna tabloul. – Ăsta-mi place cel mai mult. Uite, râul, satul pe mal, o bisericuță... și curcubeul după ploaie.

Îți încălzește sufletul doar privind-o. Parcă ar fi peisajul nostru din Malinovka. Deși, zice-se, un chinez a pictat-o. Hu Yin Zhi, așa scrie acolo-n colț.

Băiatul cel mic, rupându-se cu greu de tablou, își șterse fruntea transpirată și îi șopti celui cu ochelari:

– E Kuindji! Ce noroc pe capul nostru!

– Moșule, dar celălalt tablou? – întrebă cel cu ochelari, ale cărui lentile sclipeau avar. – Ai spus că boierul a lăsat două.

– E prin cufăr, pe undeva. Vreți să-l vedeți?

– Să-l vedem, să-l vedem! – răspunseră în cor cei doi vizitatori.

– Bine, până răscolesc prin cufăr, ieșiți în curte și spargeți niște lemne. Tăietorul e lângă buturugi. Apoi aduceți câte un braț în casă.

După o jumătate de oră, când cei doi se întoarseră cu brațele pline de lemne, un alt tablou stătea sprijinit de perete, pe pat. Văzându-l, chelul scăpă lemnele din mâini, iar cel cu ochelari se duse direct spre pat.

– Unde te duci, măi nătărăule, cu cizmele tale murdare?! Du-le la sobă! – îl admonestă moșul.

Oaspeții adunară lemnele căzute și le așezară cu grijă lângă sobă. Moșul, suspinând, se așeză pe un scaun:

– Acum puteți privi. Deși mie nu-mi place cine știe ce. A pictat-o un polonez, Gugen, sau cum s-o chema. Scrie acolo, în colț, cu litere englezești.

– Doamne sfinte! – șopti din nou chelul, cu gâtul uscat. – E Gauguin!

– Taci, mă! Văd și eu... – îl întrerupse cel cu ochelari, lentilele lui licărind și mai intens.

– Ce tot șușotiți acolo? – întrebă bătrânul.

– Eh, ziceam și eu că nu e mare lucru tabloul. Un bărbat și o femeie pe o bancă sub un copac... și pictat așa, de mântuială – răspunse chelul.

– Ei, pe ăsta vi-l dau mai ieftin. Spuneți, cât dați pe amândouă?

– Uite cum stă treaba, moșule. Pe cel cu polonezul îți dăm o mie, iar pe chinez – două mii, – zise chelul, băgând mâna în buzunar după bani.

– A fost ieri un altul de la oraș pe aici. S-a tocmit. Pe toate mi-a oferit cincizeci de mii. Atât avea la el. N-am vrut. Nici noi de la țară nu suntem chiar naivi. Ascultăm radio. Știm cât valorează tablourile astea vechi – milioane!

– Da’ alea sunt de autori celebri, moșule! – obiectă chelul. – Tu ce ai aici? Un Gugen polonez și un Hu Yin Zhi chinez. Fedea, ai auzit tu de ăștia?

Cel cu ochelari clătină din cap.

– Nu vreți, nu-i bai. O sută de mii și gata! Mâine vine ăla de ieri și le ia. Eu nu mă grăbesc nicăieri.

– Bine, moșule, ieșim noi cu Fedea, discutăm.

– Vorbiți, vorbiți.

Chelul și cel cu ochelari ieșiră din casă și se urcară în mașină.

După vreo zece minute, se întoarseră. Chelul scoase din buzunar o grămadă de bani:

– Moșule, aici sunt nouăzeci și șapte de mii. Atât avem. Pe bune. Și ți-am spart și lemnele!

Moșul luă banii, îi numără cu încetineală:

– Fie, luați-le.

Chelul luă tabloul de pe pat, iar celălalt îl desprinse cu grijă pe cel de pe perete.

– Noroc, moșule! – zise vesel chelul de la ușă.

– Noroc, noroc.

Moșul puse ceainicul afumat pe sobă, turnă niște apă dintr-o cană și scoase din dulap o cutie de cafea.

După ce bău câteva cești, își puse picioarele pe masă și aprinse o țigară.

– Eh, păcat că se termină vacanța... mai pictam ceva în stilul lui Aivazovski! – zise, desprinzându-și barba și scoțând de după sobă un șevalet.

Îl așeză în mijlocul odăii, scoase culorile și începu să picteze în stil postmodernist.

Peste o zi, suspinând, dădu jos tabloul de pe perete, îl curăță cu mătura de praf și pânză de păianjen și-l vându unui alt drumeț. Apoi, încuie ușa cu lacăt, dădu cheia babei Mașa, vecina de la care închiriase casa pe o lună, și plecă într-o direcție necunoscută.

©️ Serghei Savcenkov

$$$

 ECATERINA TEODOROIU 

Un soldat. Un comandant. Un erou. O femeie. O legendă.

Femeia care a sfidat Imperiul – Ecaterina Teodoroiu, soldatul care a devenit legendă

Într-o țară în care bărbații plecau la război și femeile rămâneau acasă, o tânără a refuzat să respecte regulile nescrise ale epocii. Și-a lăsat părul prins în coc, a renunțat la rochii, a pus uniforma militară pe umeri și a cerut să lupte cot la cot cu soldații pe front. Nu pentru glorie. Nu pentru faimă. Ci pentru că sufletul ei ardea de o dragoste prea mare pentru România.

Numele ei era Ecaterina Teodoroiu. Și a fost prima femeie-comandant de pluton din Armata Română. Dar mai presus de orice, a fost o inimă de foc într-un război de gheață, o ființă fragilă care a demonstrat că adevăratul curaj nu are gen.

De la școală la tranșee

Ecaterina s-a născut într-un sat din județul Gorj. Era o fată simplă, crescută cu povești despre voievozi, războaie și steagul tricolor. Avea ochii mari și visători, dar voința ei era de neclintit. Învăța cu sârguință și visa să devină învățătoare.

Dar când Primul Război Mondial a lovit țara, visurile tinereții s-au spart. Doi dintre frații săi au fost trimiși pe front. Unul dintre ei avea să moară, iar vestea căzuse peste casă ca un tunet. În loc să plângă și să se resemneze, Ecaterina a cerut să se înroleze.

Mai întâi ca infirmieră. A legat răni, a consolat muribunzi, a cărat tărgi prin noroaie. Dar inima ei o trăgea mai departe. Vedea soldații murind și nu putea rămâne martor. A cerut permisiunea să lupte. Comandanții au ezitat. O femeie? În tranșee? Printre gloanțe și foc?

Dar ea nu a cedat. Iar curajul ei i-a cucerit și pe cei mai sceptici.

În bătaia glonțului

Ajunsă pe front, Ecaterina Teodoroiu a devenit rapid un simbol viu. Nu doar pentru că era femeie, ci pentru că era incredibil de hotărâtă. A participat la atacuri directe, a salvat camarazi sub foc inamic, a fost rănită, dar a refuzat să se retragă.

În 1917, în bătălia de la Muncelu, a fost numită comandant de pluton. Niciun alt nume feminin nu mai fusese trecut în registrele de comandă ale armatei. Nu era un titlu simbolic. Chiar conducea bărbați în luptă. Și o făcea cu fermitate, luciditate și dârzenie.

Ultima sa zi a venit ca un cântec tăcut. În mijlocul unei lupte grele, un glonț i-a străpuns pieptul. S-a prăbușit cu steagul în mână. Avea doar 23 de ani.

Dar în acea cădere s-a născut legenda.

Nu o floare între gloanțe. Un munte.

Ecaterina nu a fost o victimă. A fost o luptătoare în toată puterea cuvântului. A fost exact ce România avea nevoie în acel moment: un suflet care să arate că dragostea de țară nu ține cont de reguli sociale.

Într-o vreme în care femeile nu aveau nici drept de vot, nici libertate deplină, Ecaterina a demonstrat că demnitatea nu are nevoie de permisiune. Și că uneori, cele mai mari povești de eroism sunt scrise de cei despre care se credea că sunt prea slabi.

Nu a cerut nimic. Nu a așteptat recunoaștere. A acționat.

Ce ne mai învață astăzi?

Ecaterina Teodoroiu nu e doar o pagină dintr-un manual. Este o lecție vie despre curaj, sacrificiu și egalitate. Într-o lume care încă mai pune etichete pe oameni, exemplul ei strălucește ca un far: fii ce vrei să fii, chiar dacă toți îți spun că nu poți.

Poate că unele statui s-au prăbușit, iar unele povești s-au uitat. Dar numele ei nu se va șterge niciodată. Pentru că nu este doar un nume. Este un simbol. Un steag. O inimă care a bătut atât de tare pentru România, încât a rămas vie peste veacuri.

#EcaterinaTeodoroiu #FemeiaCareALuptat #EroiiRomâniei #IstorieVie #NicolaeComandatu

$$$

 Cum s-a decis neutralitatea României în 1914. Sacrificiul regelui Carol I

În ziua în care Germania a declarat război Franței, pe 21 iulie (stil vechi)/ 3 august 1914, regele Carol I a convocat în sala de muzică de la Castelul Peleș din Sinaia Consiliul de Coroană care trebuia să ia o decizie crucială: intră sau nu România în război și, dacă decizia va fi pozitivă, de partea cui se va poziționa țara. Lista completă a participanților este consemnată în documentele epocii: regele Carol I, principele moștenitor Ferdinand, Ion I.C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri, Mihail Pherekyde, președinte al Adunării Deputaților, Theodor Rosetti, fost prim-ministru, Petre P. Carp, fost prim-ministru și președintele Partidului Conservator, Alexandru Marghiloman, Ion Lahovari, Ion C. Grădișteanu, Take Ionescu, Constantin G. Dissescu, Constantin Cantacuzino-Pașcanu, Vasile Morțun, Alexandru Radovici, Emanoil Porumbaru, Alexandru Constantinescu, Constantin Angelescu, Emil Costinescu, Ion Gheorghe Duca și Victor Antonescu.

Regele își dorea, și era aproape sigur că va obține, aprobarea Consiliului pentru ca țara să intre în război alături de Germania și Austro-Ungaria, dar singurul său aliat a fost P. P. Carp. Întâlnirea Consiliului de coroană este redată amănunțit de I. G. Duca, cu detalii care recompun cu exactitate nu doar discursurile participanților, ci și atmosfera generală în care s-a desfășurat acesta: “În mijlocul sălii de muzică se așezase o masă acoperită cu tradiționalul postav verde, o masă mai mult pătrată decât dreptunghiulară, iar în mijlocul ei stăteau suprapuse, legate în piele verde și în marochin roșu, tratatele, vestitele și misterioasele tratate”. Memorialistul face o descriere a stării de spirit, insistând pe dramatismul momentului: “O tăcere mormântală. Aveam senzația că o greutate apasă peste noi și ne înăbușea. Gravitatea hotărârilor de luat dădeau momentului o firească emoțiune și o improductibilă solemnitate. După un schimb de priviri mute, Regele Carol a rupt chinuitoarea tăcere. Era congestionat și vădit emoționat, făcea însă neascunse sforțări ca să nu trădeze zbuciumul sufletului său. Ne-a spus în românește că, având în vedere însemnătatea chestiunii asupra căreia avem să ne pronunțăm în numele poporului român, ne cere voie să nu rostească, ci să citească părerile lui, pentru a da cugetării toată preciziunea.”

Acesta este momentul în care politicienii români aflați la Castelul Peleș au aflat pentru prima dată în mod oficial, chiar din gura regelui, de existența tratatelor care legau România de Tripla Alianță și au ascultat argumentele suveranului care a explicat pe îndelete că eventuala decizia de a părăsi pactul înseamnă a da cu piciorul „beneficiilor a treizeci de ani de muncă și de roade”. În plus, suveranul a făcut apel la simțul demnității și al onoarei: “E și o chestiune de demnitate pentru noi să ne respectăm iscălitura”.

Conservatorul Petre P. Carp, care se va dovedi singurul susținător al suveranului: “Nu putem rămâne neutri nici din punct de vedere moral, nici din punct de vedere material. (…) Care este interesul poporului român? Să triumfe slavismul sau să triumfe germanismul? Evident, germanismul! Izbânda slavismului ar fi moartea noastră!”

Alexandru Marghiloman a reușit, în mijlocul discuțiilor despre onoarea de a respecta un tratat asumat de rege în numele statului român, să aducă o interpretare juridică reală a textului, explicând celor prezenți că România nu era obligată, conform articolului 2, să intevină decât în cazul în care aliații ar fi fost atacați, așadar, nu este un casus foederis, căci aliații României au atacat primii. Un argument în plus adus în dezbatere a fost atitudinea opiniei publice care ar fi fost profund jignită în sentimentul național dacă decizia ar fi fost intrarea în război alături de Tripla Alianță, așa că politicianul a pledat în favoarea unei neutralități prudente. Opinia lui Margiloman a fost susținută de discursul ferm în favoarea neutralității al lui Ion Lahovary.

Conservatorii democrați, prin vocea lui Take Ionescu, s-au exprimat și ei în favoarea neutralității, susținând ideea că situația nu este un casus foederis și că, în acest caz, este vorba despre lupta dintre germanism și slavism.

Premierul Ion I.C. Brătianu a vorbit, la final, în numele Guvernului: “Noi cerem ca România să rămână neutră. Tratatul nu ne obligă. România nu ar putea admite să ia armele într-un război a cărui cauză este tocmai nimicirea unei națiuni mici. Nu se poate face un război când acest război nu este aprobat de conștiința națională”, făcând, în discursul său lung, apel la voința poporului, la idealul național al românismului, la soarta românilor de peste munți, dar încercând, totuși, să îl protejeze pe bătrânul rege de cuvinte prea dure.

În scurt timp spiritele s-au încins, a început un duel verbal între Brătianu și P. P. Carp, iar când situația părea mai tensionată, ca într-o tragedie greacă, povestește I. G. Duca, în camera de consiliu a intrat un lacheu care i-a înmânat premierului Brătianu o telegramă: era știrea neutralității Italiei, și ea membră a Triplei Alianțe, care alesese calea temporizării deciziei de a intra în război.

Regele Carol I, deși ar fi putut să ia singur decizia, a preferat să se supună voinței majorității: “Constat că reprezentanții țării aproape în unanimitate au cerut neutralitatea României. Ca rege constituțional, mă supun votului dumneavoastră. Mi-e frică însă că prestigiul țării va ieși micșorat din ședința de azi și mă tem că ați luat o hotărâre de care România se va căi în viitor”.

După ce hotărârea a fost trimisă la Berlin și la Viena, tensiunea a devenit și mai puternică, pentru că reacția celor două puteri aliate putea fi, cel puțin la nivel de declarații, foarte dură. I.G. Duca spune însă că situația nu era văzută atât de dramatic precum se temuseră politicienii de la București în telegramele aproape identice trimise în România: “Aliații noștri regretau hotărârea, însă nu se revoltau, nici nu amenințau, sperau că mai târziu totuși vom lupta alături de ei”.

Neutralitatea

Răspunsul a fost o gură de aer proaspăt pentru regele Carol I care a considerat că onoarea sa de militar este salvată, iar Ion I.C. Brătianu a răsuflat ușurat pentru moment, deși nu după mult timp va fi asaltat de presiuni din toate părțile. Pe de-o parte se situau reprezentantul Legației ruse la București, Stanisłav Koziell Poklewsky și Jean Camille Blondel, ministrul plenipontențiar al Franței, ambii foarte insistenți, iar pe de altă parte contele Ottokar Czernin, ambasadorul Austro-Ungariei la București și contele Waldhausen, cel al Germaniei, iar presiunile diplomatice se exercitau la nivelul tuturor liderilor politici, nu doar la cel al miniștrilor liberali.

Sursa:

I.G. Duca, Amintiri politice, Colecția “Memorii și mărturii”, Editura Jon Dumitru Verlag, 1982, Munchen

$$$

 AL-KHWARIZMI

al-Khwārizmī (n. cca. 780 - d. cca. 850) a fost un matematician și astronom musulman ale cărui lucrări majore au introdus cifrele arabe hinduse și conceptele de algebră în matematica europeană. Versiunile latinizate ale numelui său și ale celui mai faimos titlu al cărții sale trăiesc în termenii algoritm și algebră.

Al-Khwārizmī a trăit în Bagdad, unde a lucrat la "Casa Înțelepciunii" (Dār al-Ḥikma) sub califatul al-Maʾmūn. Casa Înțelepciunii a achiziționat și a tradus tratate științifice și filozofice, în special grecești, precum și a publicat cercetări originale. Lucrarea lui Al-Khwārizmī despre algebra elementară, Al-Kitāb al-mukhtaṣar fī ḥisāb al-jabr waʾl-muqābala ("Cartea compendioasă despre calculul prin completare și echilibrare"), a fost tradusă în latină în secolul al XII-lea, de unde derivă titlul și termenul algebră. Algebra este o compilație de reguli, împreună cu demonstrații, pentru găsirea soluțiilor ecuațiilor liniare și pătratice bazate pe argumente geometrice intuitive, mai degrabă decât pe notația abstractă asociată acum cu subiectul. Abordarea sa sistematică, demonstrativă, îl deosebește de tratările anterioare ale subiectului. De asemenea, conține secțiuni despre calcularea suprafețelor și volumelor figurilor geometrice și despre utilizarea algebrei pentru a rezolva problemele de moștenire în conformitate cu proporțiile prescrise de legea islamică. Elementele din lucrare pot fi urmărite din matematica babiloniană de la începutul mileniului al II-lea î.e.n. prin tratate elenistice, ebraice și hinduse.

În secolul al XII-lea, o a doua lucrare a lui al-Khwārizmī a introdus cifrele arabe hinduse și aritmetica lor în Occident. Este păstrat doar într-o traducere latină, Algoritmi de numero Indorum ("Al-Khwārizmī despre arta hindusă a socotelii"). Din numele autorului, redat în latină ca Algoritmi, a apărut termenul algoritm.

O a treia carte majoră a fost Kitāb ṣūrat al-arḍ ("Imaginea Pământului"; tradus ca Geografie), care a prezentat coordonatele localităților din lumea cunoscută bazate, în cele din urmă, pe cele din Geografia lui Ptolemeu (înflorită între 127 și 145 d.Hr.), dar cu valori îmbunătățite pentru lungimea Mării Mediterane și locația orașelor din Asia și Africa. De asemenea, a ajutat la construirea unei hărți a lumii pentru al-Maʾmūn și a participat la un proiect de determinare a circumferinței Pământului, care era cunoscută de mult timp ca fiind sferică, prin măsurarea lungimii unui grad de meridian prin câmpia Sinjār din Irak.

În cele din urmă, al-Khwārizmī a compilat și un set de tabele astronomice (Zīj), bazate pe o varietate de surse hinduse și grecești. Această lucrare a inclus un tabel de sinusuri, evident pentru un cerc cu raza de 150 de unități. Ca și tratatele sale de algebră și cifre arabe hinduse, această lucrare astronomică (sau o revizuire andaluză a acesteia) a fost tradusă în latină.

$$$

 ALBRECHT DÜRER

Albrecht Dürer (1471-1528 d.Hr.) a fost un artist renascentist german, considerat unul dintre cei mai mari pictori și gravori din istorie. Născut în Nürnberg, Dürer a fost faimos în timpul vieții, atât în țară, cât și în străinătate, pentru picturile sale în ulei, retablourile, desenele și gravurile, precum și pentru numeroasele sale tratate de teoria artei. Desenator superb, cu un ochi uimitor pentru detalii, stilul lui Dürer a îmbinat tendințele artei italiene și nord-europene pentru a împinge arta renascentistă și mai departe pe drumul realismului natural.

Tinereţe

Spre deosebire de mulți alți artiști renascenști ale căror detalii personale și vieți sunt cunoscute doar vag din surse secundare și din biografii ulteriori, evenimentele din viața lui Albrecht Dürer sunt mult mai ușor de reconstituit datorită obiceiului artistului de a ține jurnale și caiete detaliate. Într-adevăr, acest obicei și preocuparea lui Dürer de a-și semna și data aproape întotdeauna lucrările conduc la concluzia că era foarte conștient de faima sa și era încrezător că aceasta va dăinui mult timp după moartea sa . Scrisorile personale sunt o altă sursă valoroasă de informații istorice despre artist, la fel ca, bineînțeles, lucrările sale care au supraviețuit, care includ peste 2.000 de desene.

Dürer s-a născut la Nürnberg pe 21 mai 1471 d.Hr. și acolo și-a petrecut cea mai mare parte a carierei, chiar dacă a călătorit frecvent în alte locuri. Tatăl său, omonim, era un bijutier care emigrase din Ungaria. În 1490 d.Hr., a pictat un portret al tatălui său, o schiță în cărbune din 1514 d.Hr. a supraviețuit unui portret al mamei lui Dürer, Barbara Holper, originară din Nürnberg (schița se află acum la Muzeul de Stat din Berlin). Tânărul Dürer a învățat desenul la atelierul tatălui său, iar pregătirea sa în gravarea pieselor din aur avea să-i fie de folos pe tot parcursul restului strălucitoarei sale cariere.

Între 1486 și 1489 d.Hr., Dürer a studiat ca ucenic pictor și gravor la Michael Wolgemut (cca. 1434-1519 d.Hr.), care conducea un atelier mare la Nürnberg. Dürer s-a mutat la Basel în 1492 d.Hr. și a rămas în acel oraș timp de doi ani, realizând ilustrații xilogravate pentru cărți tipărite. Una dintre lucrările celebre pe care tânărul artist le-a ilustrat a fost Corabia nebunilor din 1494 d.Hr., de poetul satiric Sebastian Brant (cca. 1457-1521 d.Hr.). Artistul a vizitat probabil și Olanda și Strasbourgul în această perioadă. Dürer s-a întors în orașul său natal și s-a căsătorit cu fiica unui negustor, Agnes Fey (1475-1539 d.Hr.), în 1494 d.Hr. Apoi și-a înființat propriul atelier de maestru, unde a lucrat cu mai mulți asistenți și unde a instruit ucenici. De aici, Dürer a produs un număr mare de picturi, retablouri și gravuri, artistul nefiind niciodată șomer tot restul vieții sale.

Vizită în Italia

În 1495 d.Hr., Dürer a vizitat Italia pentru prima dată, petrecând o perioadă la Veneția. Mereu interesat de împrejurimi, artistul a realizat mai multe acuarele reprezentând Alpii în timp ce traversa sudul Europei . Dürer a studiat efectele artei clasice asupra artei italiene contemporane și a fost foarte interesat de căutarea unor proporții exacte în ceea ce privește corpul uman și perspectiva în scenele pictate sau gravate. La fel ca alți artiști renascenști precum Piero della Francesca (cca. 1420-1492 d.Hr.) și Leonardo da Vinci (1452-1519 d.Hr.), Dürer era convins că sculptorii antichității descoperiseră formulele matematice secrete necesare pentru a reproduce cu acuratețe anatomia umană în artă. Matematica și geometria puteau fi, de asemenea, aplicate artei pentru a asigura obținerea unei perspective realiste în picturi și gravuri. Dürer și-a petrecut restul vieții cercetând aceste posibilități, studiind arta italiană fie personal, fie tipărită, mâzgălind notițe copioase în jurnalele sale și experimentând cu numere în propriile schițe și lucrări finalizate.

Maestrul gravurii

Întorcându-se la Nürnberg, Dürer a continuat să realizeze gravuri, în special seria de 15 gravuri inspirate din stilul gotic, cunoscută sub numele de Apocalipsa , din 1498 d.Hr. În 1504 d.Hr. a pictat celebra sa Adorație a Magilor , care se află acum în Galeria Uffizi din Florența. În același an, a realizat una dintre cele mai faimoase (și copiate) gravuri ale sale, Adam și Eva . Istoricii de artă P. Nuttall și R. Williams oferă următoarea descriere a acestei capodopere:

„Gravura lui Dürer cu Adam și Eva exemplifică potențialul virtuos al mediului. Prin hașuri și puncte punctate infinitezimale, Dürer creează tonuri și texturi, sugerând profunzime spațială și texturile cărnii, scoarței și blănii, într-o demonstrație de bravură care rivalizează cu efectele mimetice ale picturii, dar în alb-negru, echilibrând magistral cerințele naturalismului și designului grafic. Semnătura lui Dürer pe placa din stânga sus proclamă calitatea sa de autor, o formă de auto-reclamă, asemenea faimoasei monograme cu care își semna de obicei gravurile, urmând practica gravorilor anteriori.”

(Campbell).

Gravura de mai sus a fost realizată dintr-o placă de metal gravată , ceea ce le-a oferit artiștilor o precizie mai mare în munca lor, dar Dürer a continuat și cu gravuri xilografice, deoarece copiile acestora puteau fi produse în număr mult mai mare. Plăcile de metal se uzau mai repede, așa că au putut fi realizate doar aproximativ 50 de gravuri înainte de a se deteriora. Dürer a angajat un agent pentru a-și vinde gravurile cu mare succes, ajutat de nașul său, Anton Koberger (cca. 1440-1513 d.Hr.), proprietarul celui mai mare atelier de gravuri din Germania. Dürer și-a angajat, de asemenea, atât mama, cât și sora pentru a-și vinde propriile gravuri. În ciuda cererii uriașe de gravuri, artistul nu a neglijat pictura, continuând să realizeze studii în acuarelă despre floră și faună oriunde mergea. Pâlcuri de iarbă, iepuri de câmp, insecte și episoade interesante de lumină au fost redate în detalii rafinate și realiste.

Înapoi în Italia

Dürer a vizitat din nou Italia în 1505 d.Hr. și, petrecând doi ani vizitând Veneția și Bologna, a întâlnit artiști precum Giovanni Bellini (cca. 1430-1516 d.Hr.). Cei doi maeștri și-au admirat reciproc lucrările. Bellini a fost influențat de obsesia lui Dürer pentru detalii, în timp ce artistul german spunea despre italian că „era foarte bătrân, dar totuși cel mai bun în pictură” (Hale, 47). Colecționar renumit al schițelor și gravurilor altor artiști, Dürer a lucrat adesea la acestea pentru a crea opere de artă complet noi. Un exemplu al acestor transformări este gravura sa „Bacanalul cu Silenus” (1494 d.Hr.), care a derivat din gravura „ Bătălia Zeilor Mării” (cca. 1490 d.Hr.) a artistului padovan Andrea Mantegna (cca. 1431-1506 d.Hr.). Dürer fusese mult timp un admirator al lui Mantegna, deoarece gravurile operei sale ajunseseră la Dürer în Germania cu mult înainte ca el însuși să călătorească în Italia. Dürer avea să admire și opera lui Rafael (1483-1520 d.Hr.) și chiar să facă schimb de lucrări cu maestrul italian în 1515 d.Hr.

Împărați ai Sfântului Imperiu Roman

Întors la Nürnberg, artistul a achiziționat în 1507 d.Hr. o casă impresionantă cu patru etaje, care astăzi funcționează ca muzeu dedicat lui. Dürer a produs acum două panouri pictate celebre, Adam și Eva . Cele două panouri, bazate pe gravura sa anterioară, sunt acum adăpostite la Muzeul Prado din Madrid. Până în 1512 d.Hr., reputația lui Dürer era bine stabilită, iar acesta a fost comandat pentru diverse lucrări de către Maximilian I, Împărat Roman (domnit între 1508 și 1519 d.Hr.), inclusiv două portrete. Continuând să producă xilogravuri, Dürer a realizat colecția de Gravuri Maeștrați în 1514 d.Hr., care a inclus celebra Melancholia I , considerată una dintre cele mai frumoase gravuri pe cupru ale sale. Numit principalul artist de la curtea lui Maximilian, Dürer a ilustrat cartea de rugăciuni personală a împăratului și a creat gravuri remarcabile precum Arcul de Triumf al lui Maximilian .

Dürer a lucrat cu o echipă de colegi gravori pentru a realiza Arcul de Triumf compozit pentru împărat în jurul anului 1515 d.Hr. La fel ca în cazul împăraților romani antici, arcul de triumf a rămas un simbol puternic al puterii și succesului. Dürer a supervizat imprimarea masivă, care era alcătuită din 192 de piese imprimate separat. Lucrarea finalizată, care măsoară aproximativ 7 metri pătrați (75 de picioare pătrate), a fost reprodusă de 700 de ori în jurul anului 1518 d.Hr., iar aceste copii au fost trimise curților europene și consiliilor orașelor mari . Cu o amintire curiosă de arhitectura hindusă , arcul este enorm de detaliat și împodobit cu stema lui Maximilian, arborele său genealogic, portrete ale familiei sale și diverse episoade din domnia sa, ceea ce îl face un mesaj puternic al dreptului său de a domni.

Când Carol al V-lea a devenit noul Împărat al Sfântului Imperiu Roman în 1520 d.Hr., Dürer a slujit la curtea sa din Olanda, dar un an mai târziu s-a întors la Nürnberg. 1521 d.Hr. a fost un alt an de călătorie; de data aceasta artistul a vizitat Ghent, Bruges, Anvers și Köln. Pe lângă cumpărăturile de materiale precum ultramarinul rar (care pe atunci provenea doar din Afganistan) și achiziționarea a 22 de pensule de calitate, a vizitat multe biserici și a admirat lucrările detaliate ale unor artiști flamanzi renumiți precum Jan van Eyck (d. 1441 d.Hr.). Dürer a realizat numeroase desene într-un caiet de schițe care a supraviețuit, pe care l-a umplut pe parcursul acestei călătorii. Nefiind genul care să refuze niciodată o oportunitate de marketing, Dürer a distribuit și printuri ale operelor sale pe parcurs, în special pictura sa din 1514 d.Hr. Sfântul Ieronim în biroul său .

Literatură

În jurul anului 1518 d.Hr., Dürer a început să manifeste un interes deosebit pentru scrierile reformatorului protestant Martin Luther (1483-1546 d.Hr.), pe care îl întâlnise personal la Augsburg. Această influență avea să se vadă în panourile „Cei Patru Apostoli” din 1526 d.Hr., realizate de artist pentru Conciliul de la Nürnberg. Aceste picturi au fost probabil apogeul impresionantului său catalog de capodopere în acest domeniu. Figurile lui Ioan, Petru, Pavel și Marcu au fost fiecare citate din traducerea Bibliei de către Luther . Pictura se află astăzi în Alte Pinakothek din München.

Un alt domeniu de interes în ultimii ani ai lui Dürer a fost transpunerea în scris a ideilor sale despre unele aspecte tehnice ale artei . Dürer a produs „Underweysung der Messung” în 1525 d.Hr., un tratat de geometrie relevant atât pentru artă, cât și pentru arhitectură , și „Vier Bücher menschlicher Proportion” în 1528 d.Hr., unde discută despre proporție și relevanța matematicii pentru artă. Lucrările conțineau multe note practice utile, cum ar fi cum să desenezi figuri tridimensionale, ofereau exemple de diferite tipuri de litere și ofereau explicații despre cum să creezi dispozitive care să ofere măsurătorile necesare pentru a obține o perspectivă corectă asupra unui anumit subiect.

Sfaturile pe care Dürer le-a compilat cu meticulozitate erau însă destinate unui public foarte limitat, așa cum a remarcat el însuși:

„Atingerea picturii adevărate, artistice și frumoase este greu de atins. Necesită mult timp și o mână liberă și exersată. Prin urmare, oricine nu este înzestrat în acest fel, să nu o întreprindă; căci vine prin inspirație de sus. Arta picturii nu poate fi judecată cu adevărat decât de cei care sunt ei înșiși buni pictori; de alții este cu adevărat ascunsă, chiar și ca o limbă străină.”

(Nash)

Portrete

În 1526 d.Hr., Dürer a realizat portrete gravate și tipărite ale diverselor nume celebre, precum trioul umanist format din Desiderius Erasmus (cca. 1469-1536 d.Hr.), Philip Melanchthon (1497-1560 d.Hr.) și Willibald Pirckheimer (1470-1530 d.Hr.). Artistul a pictat, de asemenea, numeroase portrete și semi-portrete ale unor membri ai nobilimii italiene în timpul vizitei sale din 1505-1507 d.Hr., precum și ale unor germani proeminenți de după aceea. Cu toate acestea, niciun portret nu este mai faimos în prezent decât cele pe care artistul le-a pictat despre sine. Într-adevăr, Dürer s-a pictat pe sine mai mult decât orice alt artist renascentist; prima sa încercare cunoscută fiind un desen pe pergament datând din 1493 d.Hr.

Cel mai faimos dintre autoportretele lui Dürer este pictura în ulei pe panou de lemn din jurul anului 1500 d.Hr., expusă acum la Alte Pinakothek din München. În vârstă de 28 de ani, artistul poartă o haină cu blană și păr lung și creț. Imaginea este atât de realistă încât ai senzația oarecum tulburătoare că artistul privește privitorul în persoană și îl provoacă să contrazică faptul că aici este într-adevăr unul dintre cei mai mari artiști din istorie. Cu siguranță, câinele său a fost impresionat, se spune că a lins pictura, acesta fiind efectul realist al maestrului său în ulei. Și Dürer trebuie să fi fost încântat de lucrarea sa, deoarece a semnat-o de două ori. Monograma sa și anul 1500 d.Hr. sunt în partea stângă, iar în dreapta sunt cuvintele: „Eu, Albrecht Dürer din Nürnberg, m-am pictat astfel, cu o culoare nemuritoare, la vârsta de 28 de ani”. Ambele semnături sunt plasate proeminent la nivelul ochilor feței.

Poza frontală, părul lung, barba și gestul mâinii amintesc de portretizările standard ale lui Iisus Hristos și indică probabil credința lui Dürer - reflectată și în lumea renascentistă mai largă - că nu era un simplu meșteșugar, ci un creator de lucruri frumoase care necesitau atât îndemânare manuală, cât și efort intelectual pentru a fi produse. Cu siguranță, haina scumpă de blană este un semn către această dorință de respect pentru artist, ceva ce era mai evident în Italia renascentistă decât în Germania lui Dürer, așa cum este atestat în următorul rând dintr-o scrisoare personală scrisă de Dürer când se afla în Italia: „O, ce frig îmi va fi departe de soare; aici sunt un domn, acasă un parazit.” (Ruhmer)

Moştenire

Dürer a murit pe 6 aprilie 1528 d.Hr. la Nürnberg, unde a fost înmormântat. Își atinsese deja faima în timpul vieții și era celebrat atât în Germania, cât și în Italia ca unul dintre marii artiști renascenști. Gravuri fine ale operelor sale majore au ajuns în străinătate, răspândindu-i și mai mult faima. Misionarii iezuiți i-au folosit gravurile în lucrările lor și astfel au ajuns chiar și în locuri îndepărtate precum Imperiul Mughal din India . Reputația sa a crescut doar după moartea sa. Dürer a fost menționat frecvent în celebra istorie a artiștilor renascenști „ Viețile celor mai excelenți arhitecți, pictori și sculptori italieni” (1550 d.Hr., revizuită în 1568 d.Hr.) de Giorgio Vasari (1511-1574 d.Hr.). Potrivit lui Vasari, opera lui Dürer a influențat artiști italieni precum gravorul Marcantonio Raimondi (1480-1534 d.Hr.) și pictorul Jacopo da Pontormo (1494-1557 d.Hr.), printre mulți alții. Reputația lui Dürer a fost cu siguranță durabilă, iar lucrările sale au fost colecționate de iubitori de artă precum Rudolf al II-lea, împărat al Sfântului Imperiu Roman (domnit între 1576 și 1612 d.Hr.) și mulți alții de atunci.

Surse:

Anderson, Christy. Arhitectura renascentistă. Oxford University Press, 2013.

Campbell, Gordon. Istoria ilustrată a Renașterii la Oxford. Oxford University Press, 2019.

Hale, JR (ed.). Dicționarul Thames & Hudson al Renașterii italiene. Thames & Hudson, 2020.

Nash, Susie. Arta Renașterii Nordice. Oxford University Press, 2009.

Ruhmer, E. - Biografia lui Albrecht Dürer , accesată la 13 octombrie 2020.

Rundle, David. Enciclopedia Hutchinson a Renașterii. Hodder Arnold, 2000.

Woods, Kim W. Crearea de artă renascentistă. Yale University Press, 2007.

$$$

 CHARLES DARWIN

Revoluția științifică a Renașterii a stabilit o nouă astronomie în care Pământul nu mai era centrul creației; apărarea sa i-a adus lui Galileo o anchetă. Când, în secolul al XIX-lea, naturalistul britanic Charles Darwin a formulat teoria modernă a evoluției biologice pe baze științifice în lucrarea sa Originea speciilor (1859), cele mai furioase reacții au venit și din partea clasei ecleziastice: modelul evoluționist a pus sub semnul întrebării originea divină a vieții și a umanității. Încă o dată (și aici rezidă semnificația istorică a operei lui Darwin), progresele științifice au subminat convingeri profunde, inaugurând o schimbare de mentalitate comparabilă ca amploare cu cea a Revoluției copernicane.

Biografie

Charles Robert Darwin s-a născut în Sherewsbury pe 12 februarie 1809. A fost al doilea fiu al lui Robert Waring Darwin, un renumit medic local, și al Susannei Wedgwood, fiica lui Josiah Wedgwood, un renumit olar din Staffordshire, care a fost un promotor al construcției unui canal care să lege regiunea de coastă și membru al Societății Regale.

Bunicul său patern, Erasmus Darwin, a fost, de asemenea, un medic renumit și un naturalist important, autor al unui lung poem în cuplete eroice care prezenta o alegorie a sistemului linnean de clasificare sexuală a plantelor, care a fost un succes literar al vremii; mai mult, teoriile sale despre moștenirea caracteristicilor dobândite erau destinate să cadă în discredit, datorită nepotului său.

Pe lângă fratele său, cu cinci ani mai mare decât el, Charles avea trei surori mai mari și o soră mai mică. După moartea mamei sale, în 1817, și-a petrecut educația la o școală locală; la bătrânețe, își va aminti experiența de acolo ca fiind cel mai rău lucru care i s-ar fi putut întâmpla dezvoltării intelectuale. Încă din copilărie, a manifestat un gust pentru istoria naturală pe care îl considera înnăscut și, în special, o mare pasiune pentru colecționarea de lucruri (scoici, timbre, monede sau minerale), genul de pasiune „care te face să devii un naturalist sistematic, un expert sau un avar”.

În octombrie 1825, Darwin a intrat la Universitatea din Edinburgh pentru a studia medicina, la îndemnul tatălui său, pe care și-l amintea întotdeauna cu afecțiune și admirație și cu un respect nu lipsit de nuanțe psihanalitice. Ipohondria lui Darwin la vârsta adultă avea să combine întotdeauna o neîncredere față de medici cu o credință nemărginită în instinctul și metodele de tratament ale tatălui său.

Tânărul Charles, însă, nu a manifestat niciun interes pentru această carieră; dezgustul său față de operațiile chirurgicale și incapacitatea corpului profesoral de a-i capta atenția au fost amplificate de convingerea tot mai mare că moștenirea tatălui său i-ar permite un trai confortabil, fără a fi nevoie să practice o profesie precum cea de medic. Așadar, după doi ani, tatăl său, hotărât să-l împiedice să devină fiul leneș al unei familii, i-a sugerat o carieră ecleziastică. După ce și-a rezolvat propriile scrupule legate de credința sa, Darwin a acceptat cu ușurință ideea de a deveni cleric rural și, la începutul anului 1828, după ce și-a reîmprospătat pregătirea clasică, a intrat la Christ's College, Cambridge.

La Cambridge, ca și înaintea lui la Edinburgh și la școală, Darwin și-a pierdut timpul studiind, adesea neglijându-l pentru a-și satisface pasiunea pentru vânătoare și călărie, activități care culminau ocazional cu cine cu prietenii, pe care Darwin și le amintea (posibil exagerat) ca fiind o adevărată petrecere. Cu toate acestea, indolența sa a fost temperată de dobândirea gustului pentru pictură și muzică, de care el însuși și-a exprimat ulterior surprinderea, având în vedere lipsa sa completă de ureche muzicală și incapacitatea sa de a desena (un „rău iremediabil” care, împreună cu ignoranța sa practică în materie de disecție, a reprezentat un handicap în opera sa ulterioară).

Mai mult decât studiile academice pe care a fost obligat să le întreprindă, Darwin a beneficiat la Cambridge de participarea sa voluntară la cursurile botanistului și entomologului John Henslow, a cărui prietenie i-a adus „un beneficiu inestimabil” și care a jucat un rol direct în două evenimente care i-au determinat viitorul: expediția în Țara Galilor și, mai presus de toate, călătoria Beagle-ului. După finalizarea studiilor în aprilie 1831, reverendul Henslow l-a convins să aprofundeze geologia, un subiect pentru care cursurile de la Edinburgh îi provocaseră o adevărată aversiune, și l-a prezentat lui Adam Sedgwick, fondatorul sistemului cambrian, care își începuse studiile asupra acestuia în timpul unei expediții în nordul Țării Galilor, în aprilie același an, în compania lui Darwin (treizeci de ani mai târziu, Henslow avea să fie obligat să-l apere pe discipolul comun împotriva criticilor violente ale lui Sedgwick la adresa ideilor evoluționiste).

Însă importanța decisivă a figurii Reverendului în viața lui Darwin este măsurată mai presus de toate prin faptul că Henslow a fost cel care i-a oferit lui Darwin oportunitatea de a se îmbarca ca naturalist alături de căpitanul Robert Fitzroy și de a-l însoți în călătoria planificată de acesta din urmă în jurul lumii la bordul Beagle-ului. Inițial, tatăl său s-a opus proiectului, declarând că se va răzgândi doar dacă „cineva cu bun simț” va putea considera călătoria oportună.

Acea persoană era unchiul său (și viitorul socru) Josiah Wedgwood, care a mijlocit pentru ca tânărul său nepot să participe la expediție; între timp, intenția lui Darwin de a călători se consolidase cu câteva luni înainte, când lectura operelor naturalistului german Alexander Humboldt i-a stârnit imediat dorința de a vizita Tenerife și a început să învețe spaniola și să se intereseze despre prețurile biletelor.

Expediția Beagle

Pe 27 decembrie 1831, Beagle a plecat din Davenport cu Darwin la bord, gata să înceapă ceea ce el numea „a doua sa viață” după două luni descurajante de așteptare în Plymouth, în timp ce nava era reparată după daunele provocate în călătoria anterioară și după ce o furtună puternică zădărnicise două încercări de plecare. În acest timp, Darwin a experimentat „palpitații și dureri în inimă”, cel mai probabil de origine nervoasă, la fel cum au fost poate și frecventele sale prostări ulterioare. Fără să știe, Darwin riscase să fie respins de Robert Fitzroy , deoarece căpitanul, un adept fervent al teoriilor fizionomice ale preotului elvețian Johann Caspar Lavater, crezuse inițial că nasul naturalistului nu dezvăluia suficientă energie și determinare pentru întreprindere.

Obiectivul expediției conduse de căpitanul Fitzroy a fost finalizarea ridicării topografice a Patagoniei și a Țării de Foc, cartografierea coastelor Chile, Peru și ale unor insule din Pacific și efectuarea unui lanț de măsurători cronometrice în jurul lumii. Călătoria de aproape cinci ani l-a purtat pe Darwin de-a lungul coastelor Americii de Sud, întorcându-se în ultimul an pentru a vizita Insulele Galapagos, Tahiti, Noua Zeelandă, Australia, Mauritius și Africa de Sud.

În această perioadă, caracterul lui Darwin a suferit o transformare profundă. Vechea sa pasiune pentru vânătoare a supraviețuit primilor doi ani în forță, iar el însuși s-a ocupat de împușcarea păsărilor și animalelor care au devenit parte a colecțiilor sale; încetul cu încetul, însă, această sarcină a fost delegată servitorului său, pe măsură ce atenția sa a fost din ce în ce mai absorbită de aspectele științifice ale muncii sale.

Studiul geologiei a fost, inițial, factorul care a contribuit cel mai mult la transformarea călătoriei în adevărata formare a lui Darwin ca cercetător, întrucât a pus inevitabil în joc nevoia de raționament. Darwin a luat cu el primul volum din Principiile geologiei de Charles Lyell, autorul teoriei cunoscute sub numele de Cauze reale și care avea să devină ulterior colaboratorul său în expunerea evoluționismului. Din momentul în care a explorat primul teren geologic pe care l-a vizitat (insula Santiago, Capul Verde), Darwin a fost convins de superioritatea abordării susținute de Lyell.

În Santiago, a avut prima dată ideea că rocile albe pe care le observase fuseseră produse de lavă topită provenită din erupții vulcanice antice, care, pe măsură ce aluneca spre fundul mării, cărase scoici și corali zdrobiți, dându-le o consistență stâncoasă. Spre sfârșitul călătoriei, Darwin a aflat că Adam Sedgwick îi exprimase tatălui său opinia că tânărul va deveni un om de știință important; această predicție exactă a fost rezultatul faptului că reverendul Henslow a citit unele dintre scrisorile lui Darwin în fața Societății Filosofice din Cambridge.

Printre realizările științifice ale lui Darwin în timpul călătoriei, prima care a văzut lumina zilei (1842) a fost teoria sa despre formarea recifelor de corali prin creșterea coralilor de-a lungul marginilor și vârfurilor insulelor care se scufundă lent. Alături de această ipoteză și de stabilirea structurii geologice a unor insule, cum ar fi Santa Elena, merită subliniată descoperirea sa a unei anumite asemănări între fauna și flora Insulelor Galapagos și cele din America de Sud, precum și diferențele dintre exemplarele aceluiași animal sau plantă colectate de pe diferite insule. Acest lucru l-a determinat să suspecteze că teoria stabilității speciilor ar putea fi pusă sub semnul întrebării. Elaborarea teoretică a acestor observații a dus, ani mai târziu, la enunțarea teoriilor sale evoluționiste.

Roadele unei călătorii

Darwin s-a întors în Anglia pe 2 octombrie 1836; schimbarea pe care o suferise în acei ani trebuie să fi fost atât de remarcabilă încât tatăl său, „cel mai atent observator văzut vreodată, un sceptic din fire și departe de a crede în frenologie”, a declarat, revăzându-l, că forma capului său se schimbase complet. De asemenea, sănătatea sa se deteriorase; spre sfârșitul călătoriei, a avut rău de mare mai ușor decât la început, iar până în toamna anului 1834, era bolnav de o lună. Au existat speculații conform cărora, în martie 1835, a contractat o infecție latentă a ceea ce era cunoscută sub numele de boala Chagas, ca urmare a unei mușcături de insectă.

În orice caz, de la sosirea sa până la începutul anului 1839, Darwin a trăit cele mai active luni din viața sa, în ciuda timpului pierdut din cauza bolilor ocazionale. A lucrat la scrierea jurnalului său de călătorie (publicat în 1839) și la două texte care prezintă observațiile sale geologice și zoologice. Stabilindu-se la Londra din martie 1837, s-a dedicat „creării unei mici societăți”, ocupând funcția de secretar onorific al Societății Geologice și luând legătura cu Charles Lyell.

În iulie a acelui an a început să-și scrie primul caiet despre noile sale opinii asupra „transmutației speciilor”, care i-au fost impuse prin reflecția asupra propriilor observații privind clasificarea, afinitățile și instinctele animalelor, precum și ca urmare a unui studiu exhaustiv al tuturor informațiilor pe care le-a putut aduna referitoare la transformările suferite de speciile de plante și animale domestice datorită intervenției crescătorilor și horticultorilor.

Cercetările sale, efectuate pe baza „adevăratelor principii baconiene”, l-au convins curând că selecția era cheia succesului uman în realizarea de îmbunătățiri utile în rasele de plante și animale. Posibilitatea ca aceeași selecție să acționeze asupra organismelor care trăiesc în stare naturală i-a devenit clară când, în octombrie 1838, a citit „ca o distracție” Eseul despre principiul populației de Thomas Malthus .

Înclinat cum era, prin observațiile sale prelungite asupra obiceiurilor animalelor și plantelor, să perceapă prezența universală a luptei pentru existență, i-a venit imediat în minte că, în aceste circumstanțe, variațiile favorabile ar tinde să se păstreze, în timp ce cele nefavorabile ar dispărea, rezultând în formarea de noi specii. Darwin a considerat că „obținuse în sfârșit o teorie cu care să lucreze”; totuși, nerăbdător să evite prejudecățile, a decis să se abțină pentru o vreme de la „a scrie chiar și cea mai scurtă schiță a acesteia”. În iunie 1842, și-a permis plăcerea privată de a face un rezumat foarte scurt (treizeci și cinci de pagini în creion), pe care l-a extins la două sute treizeci de pagini în vara anului 1844.

Darwin se căsătorise cu verișoara sa, Emma Wedgwood, pe 29 ianuarie 1839. Au locuit la Londra până în septembrie 1842, când familia s-a stabilit în Down, Kent, căutând un stil de viață mai potrivit perioadelor frecvente de boală care îl afectau constant pe Darwin după întoarcerea din călătorie. În rest, anii londonezi au fost, din punct de vedere al vieții sociale, preludiul unei retrageri aproape totale în Down, unde a trăit până la sfârșitul zilelor sale. Pe 27 decembrie 1839 s-a născut primul copil al cuplului, iar odată cu el Darwin a început o serie de observații, care au continuat de-a lungul anilor, asupra exprimării emoțiilor la oameni și animale. A avut zece copii, șase băieți și patru fete, născuți între 1839 și 1856, dintre care două fete și un băiat au murit în copilărie.

În primii ani petrecuți la Down, Darwin și-a finalizat lucrările geologice și a lucrat și la o nouă ediție a jurnalului său de călătorie, care apăruse inițial ca parte a relatării publicate de Fitzroy despre expedițiile sale; în notițele sale autobiografice din 1876 (intitulate în mod revelator Amintiri despre dezvoltarea minții și caracterului meu ), Darwin a recunoscut că „succesul acestei prime cărți a mele îmi stârnește întotdeauna vanitatea mai mult decât oricare dintre celelalte cărți ale mele”.

Între 1846 și 1854, Darwin a fost ocupat cu scrierea monografiilor sale despre scoici, pentru care își dezvoltase un interes în timpul șederii sale pe coasta Chile, după ce găsise exemplare de un tip care punea probleme de clasificare. Acești ani de muncă l-au transformat într-un adevărat naturalist, conform cerințelor timpului său, adăugând la pregătirea practică dobândită în timpul călătoriei pregătirea teoretică necesară pentru a aborda problema relației dintre istoria naturală și taxonomie. Mai mult, studiile sale despre scoici i-au adus o reputație solidă în rândul specialiștilor, câștigându-i un premiu în noiembrie 1853 din partea Societății Regale, al cărei membru era Darwin din 1839.

Teoria evoluției

La începutul anului 1856, Charles Lyell l- a sfătuit pe Darwin să lucreze la dezvoltarea completă a ideilor sale despre evoluția speciilor. Darwin a început apoi să scrie o lucrare care, deși concepută la o scară de trei sau patru ori mai mare decât textul publicat în realitate, reprezenta, în opinia sa, un simplu rezumat al materialului adunat pe această temă.

Dar când era cam la jumătatea lucrării sale, planurile sale au fost zădărnicite de un eveniment care a precipitat lucrurile: în vara anului 1858 a primit un manuscris care conținea o expunere scurtă, dar explicită, a unei teorii a evoluției prin selecție naturală, care coincidea exact cu propriile sale opinii. Textul, trimis de pe insula Ternate din Moluce, era opera lui Alfred Russel Wallace , un naturalist care se afla în Arhipelagul Malay din 1854 și care îi trimisese deja lui Darwin un articol despre apariția noilor specii în 1856, cu care se simțea puternic identificat.

În noua sa lucrare, Wallace, la fel ca Darwin, a vorbit despre „lupta pentru existență”, o idee care, în mod curios, fusese inspirată și de lectura sa despre Malthus. Darwin l-a informat pe Lyell despre această chestiune și și-a exprimat ezitarea cu privire la modul de a proceda cu publicarea propriilor sale teorii, afirmându-și chiar intenția de a-și distruge propriile scrieri, mai degrabă decât să pară că încalcă dreptul lui Wallace la prioritate.

Incidentul a fost rezolvat într-o manieră solomonică prin intervenția lui Lyell și a botanistului Joseph Dalton Hooker, viitor director al Grădinilor Kew create de tatăl său și unul dintre principalii apărători ai teoriilor evoluționiste ale lui Darwin, cu care a avut o prietenie strânsă încă din 1843. Urmând sfatul lor, Darwin și-a rezumat manuscrisul, care a fost prezentat de Lyell și Hooker Societății Linneane la 1 iulie 1858, împreună cu lucrarea lui Wallace și un extras dintr-o scrisoare trimisă de Darwin la 5 septembrie 1857 botanistului american Asa Gray, care conținea o schiță a teoriei sale.

Alfred Wallace nu a pus niciodată la îndoială corectitudinea procedurii; mai târziu, în 1887, și-a exprimat satisfacția față de modul în care evoluaseră lucrurile, argumentând că îi lipsea „dragostea pentru muncă, experiment și detalii atât de preeminentă la Darwin, fără de care nimic din ce aș fi putut scrie nu ar fi convins pe nimeni”.

Originea speciilor

După acest episod, Darwin a fost nevoit să lase deoparte ezitările legate de publicarea ideilor sale și să înceapă să reducă amploarea lucrării pe care o avea în mână pentru a o trimite la tipografie cât mai repede posibil. După „treisprezece luni și zece zile de muncă grea”, a terminat în sfârșit „ Originea speciilor prin intermediul selecției naturale sau conservarea raselor favorizate în lupta pentru viață” . Acest titlu lung este aproape o afirmație a tezei sale și este adesea prescurtat ca „ Originea speciilor” . Primele 1.250 de exemplare au fost vândute în ziua apariției, pe 24 noiembrie 1859.

Implicațiile teologice ale lucrării, care atribuia selecției naturale puteri rezervate până atunci divinității, au dus imediat la formarea unei opoziții acerbe, condusă de paleontologul Richard Owen , care cu douăzeci de ani mai devreme primise cu entuziasm colecțiile de fosile aduse de Darwin din călătoria sa.

La o sesiune memorabilă a Asociației Britanice pentru Avansarea Științei, ținută la Oxford pe 30 iunie 1860, episcopul Samuel Wilberforce, acționând ca purtător de cuvânt al partidului lui Owen, a ridiculizat elocvent teoriile evoluționiste, provocând o replică vehementă din partea zoologului Thomas Henry Huxley , care a fost principalul apărător al teoriilor lui Darwin împotriva opoziției religioase, câștigându-i porecla de „ buldog ”. Când Wilberforce l-a întrebat dacă Huxley ar fi fost indiferent la faptul că bunicul său fusese maimuță, răspunsul imediat a fost, conform mărturiei lui Lyell: „Aș fi în aceeași poziție ca și domnul dumneavoastră”.

Darwin a rămas distant de implicarea directă în controversele publice până în 1871, când și-a publicat lucrarea „ Originea omului și selecția în raport cu sexul” , în care și-a expus argumentele în favoarea tezei conform căreia omul a apărut pe Pământ exclusiv prin mijloace naturale. Cu trei ani mai devreme, apăruse studiul său despre variația animalelor și plantelor datorată efectelor selecției artificiale, în care a încercat să formuleze o teorie a originii vieții în general („pangeneză”), care s-a dovedit a fi cea mai slabă contribuție a sa la biologie .

În 1872, cu *Expresia emoțiilor la om și animale* , o lucrare fundamentală în ceea ce avea să devină mai târziu studiul modern al comportamentului, Darwin și-a încheiat preocuparea pentru problemele teoretice și și-a dedicat ultimii zece ani din viață diverselor investigații în domeniul botanicii. La sfârșitul anului 1881, a început să sufere de probleme cardiace grave și a murit în urma unui atac de cord pe 19 aprilie 1882.

$$$

 CODUL LUI UR-NAMMU

Codul lui Ur-Nammu (cca. 2100-2050 î.Hr.) este cel mai vechi cod de legi existent din lume. A fost scris de regele sumerian Ur -Nammu (domnit între 2047-2030 î.Hr.) sau de fiul său, Shulgi din Ur (domnit între 2029-1982 î.Hr.), cu secole înainte ca faimosul Cod al lui Hammurabi să fie redactat de regele babilonian Hammurabi (domnit între 1795-1750 î.Hr.).

Datarea cca. 2100-2050 î.Hr. se bazează pe cronologia medie; cronologia scurtă plasează data la cca. 2050-2047 î.Hr., chiar înainte de sau la începutul domniei lui Ur-Nammu. Cel mai vechi cod de legi din Mesopotamia a fost Codul lui Urukagina (cca. secolul al XXIV-lea î.Hr.), care a supraviețuit până în zilele noastre doar prin referințe din alte lucrări antice. Deși Codul lui Ur-Nammu este incomplet, s-a păstrat suficient din el pentru a permite cercetătorilor să înțeleagă viziunea regelui asupra legii și ordinii în ținuturile sale.

Prezentându-se drept tatăl poporului său, Ur-Nammu și-a încurajat supușii să se considere o singură familie și legile sale drept reguli ale unui cămin. Pedepsele, cu excepția infracțiunilor capitale, luau forma unor amenzi, în același mod în care un copil putea fi privat de o distracție sau o jucărie preferată pentru un comportament necorespunzător. Ur-Nammu a emis codul cu înțelegerea că poporul său știa cum să se trateze reciproc cu respect, iar o amendă pentru greșeli ar servi drept reamintire.

Deși cele 57 de legi ale codului au fost emise sub numele regelui, este posibil ca acestea să fi fost publicate de fiul său, Shulgi, după moartea lui Ur-Nammu . Codul a fost dezvoltat în continuare de succesorii lui Shulgi și a influențat forma și viziunea de bază a codurilor ulterioare, cum ar fi Legile lui Eshnunna (cca. 1930 î.Hr.) și legile decretate sub domnia lui Lipit- Ishtar (cca. 1870 - cca. 1860 î.Hr.). Aceste coduri, la rândul lor, au servit drept model pentru Codul lui Hammurabi, care avea să influențeze legile altor civilizații, în special crearea Legii mozaice din Biblie .

Ascensiunea lui Ur-Nammu

Mesopotamia a fost condusă de Imperiul Akkadian , înființat de Sargon din Akkad (domnit între 2334 și 2279 î.Hr.), până în jurul anului 2083 î.Hr., când o combinație de schimbări climatice (care au adus secetă și foamete) și o invazie a guțienilor din Asia de Vest au răsturnat dinastia sargonidă . Guțianii (din zona Iranului modern) s-au prezentat atunci ca succesori ai sargonizilor, dar, conform relatărilor sumeriene, le lipseau abilitățile administrative și coeziunea religioasă care le-au permis lui Sargon și succesorilor săi să conducă atât de eficient.

Chiar dacă imperiul lui Sargon menținuse ordinea timp de secole, acesta nu a fost niciodată pe deplin îmbrățișat de supușii săi, care se revoltau periodic, doar pentru a fi repuși la locul lor prin campanii militare. Guțienii se deosebeau însă de orice alți contestatari ai stăpânirii sargonide nu doar prin faptul că au reușit să exploateze slăbiciunea imperiului în jurul anului 2083 î.Hr., ci și pentru că nu aveau nimic în comun cu poporul din Mesopotamia. Savantul Paul Kriwaczek notează:

[Conform relatărilor sumeriene] Guti nu au fost niciodată iertați pentru că, spre deosebire de alți pretendenți la controlul Mesopotamiei, nu au avut niciun interes să preia ștafeta civilizației și să o ducă mai departe. Cronicarii ne amintesc încontinuu că aceștia erau „oameni nefericiți, care nu știau cum să-i venereze pe zei, ignoranți în ceea ce privește practicile religioase corecte”. Nu putea fi decât o chestiune de timp până când încrederea renăscută a orașelor din sud va duce la un efort concertat de a-i alunga. (135)

Momentul a sosit în timpul domniei lui Utu-Hegal din Uruk (cca. 2055-2047 î.Hr.), care a condus o revoltă împotriva guțienilor, a refuzat să negocieze cu ei și i-a învins în cel puțin o bătălie majoră . După această victorie, s-a înecat, conform unei relatări, în timp ce supraveghea construcția unui baraj. Războiul cu guțianii, precum și autoritatea regalității, au trecut apoi la orașul Ur și la guvernatorul său, Ur-Nammu, ginerele lui Utu-Hegal.

Ur-Nammu a continuat războiul cu gutienii și a recuperat orașe importante, inclusiv marele oraș Eridu , dedicându-și în același timp eforturile reconstruirii și renovării templelor și centrelor comerciale avariate în timpul războaielor. Prin preluarea tronului, el a stabilit a Treia Dinastie Ur în Sumer, cunoscută și sub numele de Perioada Ur III (2047-1750 î.Hr.) și Renașterea Sumeriană.

A Treia Dinastie din Ur

Unii cercetători moderni obiectează la termenul „Renaștere sumeriană”, susținând că nu a existat niciodată un declin care să necesite o renaștere, însă relatările sumeriene susțin că perioada guțiană a fost o perioadă în care „iarba creștea înaltă pe drumurile țării” și nu se cultivau cereale, nu se prindea pește și nu exista vin sau sirop din cauza proastei administrări sub stăpânirea guțiană (Kriwaczek, 130-135). Ur-Nammu, prezentându-se drept adevăratul succesor al sargonizilor, a revitalizat țara prin politicile sale care au inclus parcuri publice, livezi și grădini irigate în și în jurul orașelor și patronajul artelor. El a restaurat economia sumeriană sau, cel puțin, a îmbunătățit-o oferind locuri de muncă oricui își dorea sau avea nevoie de unul. Savantul Marc van de Mieroop comentează:

„Întrucât activele statului erau atât de enorme, inclusiv câmpuri, zone de pescuit, ateliere de producție și așa mai departe, cererea de forță de muncă era foarte mare. Statul Ur III nu era un regim totalitar ai cărui locuitori erau complet supuși birocrației, așa că forța de muncă trebuia recrutată oferind compensații suficiente. Multe dintre textele pe care le avem consemnează distribuirea de rații, care trebuiau preluate din resursele centrale ale statului.”

Se pare că aceste resurse au fost vaste pe măsură ce proiectele de construcții s-au multiplicat și orașele-stat sumeriene sub Ur-Nammu au înflorit. Pentru a menține această prosperitate, Ur-Nammu a instituit propriul cod de legi, asigurându-se că toată lumea înțelegea ce li se cerea pentru a trăi pașnic sub domnia sa.

Codul

El a recunoscut puterea credințelor religioase de a influența comportamentul personal și, prin urmare, și-a prezentat legile ca fiind primite de la zei. Se pare că s-a asigurat că oamenii au înțeles că regele era doar administratorul, nu și autorul, codului, iar atunci când cineva încălca legea, se răzvrătea împotriva voinței divine. Kriwaczek comentează:

„Deși nu este nici un cod de legi adevărat, fiind departe de a fi cuprinzător; și nici, spun unii, introdus de Ur-Nammu, ci de fiul său, Shulgi, cod sau nu, deși avem doar fragmente, acestea sunt suficiente pentru a arăta că legile acopereau atât problemele civile, cât și pe cele penale. Printre prevederile penale, acesta specifică care ar trebui să fie infracțiuni capitale: crima, jaful, deflorarea soției virgine a altui bărbat și adulterul atunci când sunt comise de o femeie. Pentru alte delicte, pedeapsa era o amendă în argint ... [Codul lui Ur-Nammu rămâne] în contrast cu legile mai faimoase ale lui Hammurabi, redactate aproximativ trei secole mai târziu, cu prevederile sale sălbatice de tipul „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. 

Codul a fost larg mediatizat în timpul domniei lui Shulgi, care, așa cum s-a menționat, este posibil să fi fost chiar autorul real. Nu a fost nevoie, însă, de o afișare publică a legilor, deoarece oamenii de sub Ur-Nammu și Shulgi împărtășeau un set comun de valori și tradiții, iar legile erau menite să încurajeze un comportament adecvat în cadrul unor parametri deja stabiliți. Savantul Samuel Noah Kramer descrie codul așa cum apare în coloane pe o tăbliță de lut în scriere cuneiformă :

Tăblița a fost împărțită de scribul antic în opt coloane, patru pe avers și patru pe verso. Fiecare coloană conține aproximativ patruzeci și cinci de spații mici, riglate, dintre care mai puțin de jumătate sunt lizibile. Aversul conține un prolog lung, care este doar parțial inteligibil din cauza numeroaselor pauze din text. (53)

Prologul detaliază cum zeul lunii, Nanna, l-a ales pe Ur-Nammu drept rege al orașului Ur, l-a ajutat să învingă orașul Larsa și i-a oferit legi conform cărora toți supușii erau considerați egali, indiferent de statutul social, astfel încât „orfanul să nu cadă pradă celor bogați, văduva să nu cadă pradă celor puternici, omul cu un șechel să nu cadă pradă omului cu șaizeci de șecheli” (Kramer, 54). Legile au fost formulate în modelul propozițiilor condiționale dacă-asta-atunci-aia. Câteva exemple sunt:

„Dacă un bărbat către un alt bărbat cu un instrument…i-a fost tăiat piciorul, va plăti 10 șekeli de argint.

Dacă un bărbat îi dă unui alt bărbat cu o armă oasele sale... retezate, va plăti 1 mină de argint.

Dacă un bărbat îi taie nasul unui alt bărbat cu un geshpu, va plăti 2/3 dintr-o mină de argint.” (Kramer)

Codul specifica, de asemenea, amenzi pentru infracțiuni care, conform Codului lui Hammurabi de mai târziu, ar fi fost tratate mult mai sever. În codul lui Ur-Nammu, două infracțiuni sunt demne de remarcat în special:

„Dacă un om i-a scos ochiul altuia, va cântări o jumătate de mină de argint.

Dacă un om i-a scos un dinte altuia, va plăti doi șekeli de argint. (Kriwaczek, 150)

Conform codului lui Hammurabi, dacă cineva îi scotea unui alt om un ochi, plătea cu unul de-al său și, la fel, cu un dinte.”

Codul lui Lipit-Ishtar

Codul Lipit-Ishtar pare să fi fost creat în principal pentru a rezolva disputele care decurg din problemele succesorale, moșteniri și înrobirea prin datorii.

Au existat însă o serie de etape între Codul de la Ur-Nammu și cel al lui Hammurabi, și motive întemeiate pentru care codul de legi destul de binevoitor al lui Ur-Nammu a trebuit să fie schimbat. Supușii celei de-a Treia Dinastii din Ur erau, mai mult sau mai puțin, o populație omogenă de sumerieni , dar în timpul ultimului monarh, Ibbi-Sin (domnit între 1963 și 1940 î.Hr.), populația era mai diversă.

Această tendință a continuat prin înființarea dinastiei Isin de către Ishbi-Erra în jurul anilor 1953/1940. Ishbi-Erra i-a învins pe amoriți și elamiți care încercaseră să umple vidul de putere după căderea guțienilor, iar unii dintre acești oameni trăiau și lucrau acum printre sumerieni în număr mai mare decât înainte.

În timpul domniei celui de-al cincilea rege al dinastiei Isin, Lipit-Ishtar, a fost necesar un nou cod de legi. Una dintre principalele prevederi ale Codului Lipit-Ishtar se referea la sclavia datorată, care devenise o practică răspândită, fie prin vânzarea de către persoane care se vindeau ca sclavi, fie prin vânzarea membrilor familiei lor. Codul impunea, de asemenea, prestarea de servicii în folosul comunității pentru lucrări publice și stabilea rate de impozitare corecte și legi succesorale. Deși aceste legi erau cunoscute și înțelese de adunările legale, ele nu erau de obicei consultate pentru a lua un verdict, așa cum explică cercetătoarea Gwendolyn Leick:

„Sistemul judiciar mesopotamien se baza în principal pe dreptul cutumiar, care era susținut de adunarea bătrânilor, de funcționarii orașului sau de instanțe. Judecătorii puteau fi aleși din comunitatea locală sau puteau fi numiți de rege. Părțile afectate își reprezentau propriul caz și aduceau martori, după caz. Procedurile, sau cel puțin verdictele, erau scrise, iar numeroase tăblițe s-au păstrat din majoritatea perioadelor istorice. În absența martorilor, acuzatul putea fi supus unei calvarări, cum ar fi aruncarea într-un râu sau canal. Nevinovăția persoanei era dovedită atunci când „râul îl refuza” pe vinovat. Pârâții și reclamanții erau puși să depună jurământ pe emblemele divine, cum ar fi discul solar, care îl reprezenta pe zeul dreptății, Shamash .”

Întrucât regii erau văzuți ca susținători ai legii și ordinii, aceștia emiteau adesea reforme legale, eliberări de datorii și decrete care erau consemnate în scris și sunt adesea denumite coduri de legi, deși nu există dovezi că instanțele judecătorești s-au referit vreodată la astfel de edicte. 

În schimb, instanțele judecătorești s-au bazat pe metode tradiționale – cum ar fi ordalia – pentru a stabili vinovăția sau nevinovăția și apoi au impus orice pedeapsă considera potrivită. Codul Lipit-Ishtar pare să fi fost creat în principal pentru a rezolva disputele care decurg din problemele succesorale, moșteniri și înrobirea prin datorii și, în timp ce clasa superioară ar fi putut respecta legile cu strictețe așa cum erau scrise, satele, orașele și orașele par să le fi considerat mai mult un ghid decât un cod de legi, dacă l-au recunoscut măcar.

Codul lui Hammurabi

Hammurabi a venit la putere după ce tatăl său, Sin-Muballit (domnit între 1812 și 1793 î.Hr.), a abdicat în favoarea sa. Sin-Muballit atacase bogatul oraș Larsa, protejat de dinastia Isin, și a fost învins, ceea ce l-a forțat să demisioneze. Hammurabi s-ar fi putut gândi că tatăl său a fost prea grăbit în lansarea campaniei împotriva Larsei și, prin urmare, s-a prefăcut că caută pacea și s-a ocupat cu proiecte de construcții, în timp ce a ridicat și echipat în liniște armata care avea să cucerească întreaga Mesopotamie.

Nu este clar când a fost scris Codul lui Hammurabi, dar se pare că a fost instituit în jurul anului 1772 î.Hr. pentru a stabili ordinea în Babilon , care ar fi oferit un front intern stabil de unde să lanseze campanii militare. Populația Babilonului era mult mai diversă decât cea a supușilor din Ur-Nammu sau Lipit-Ishtar, deoarece era un centru intelectual și comercial cosmopolit, atrăgând oameni din toată regiunea și chiar din Egipt și Grecia . Prin urmare, Codul lui Hammurabi trebuia să prezinte un set de legi care să depășească orice tradiții sau înțelegeri juridice naționale cu care oamenii ar fi putut ajunge, precum și orice practici juridice tradiționale observate în diferitele orașe-stat și regate mesopotamiene. Kriwaczek comentează:

„Legile lui Hammurabi reflectă șocul unui mediu social fără precedent: lumea babiloniană multietnică și multitribală. În vremurile sumeriane- akkadiene anterioare , toate comunitățile se simțeau membri comuni ai aceleiași familii, toate slujitoare în mod egal sub ochii zeilor. În astfel de circumstanțe, disputele puteau fi soluționate prin recurgerea la un sistem de valori acceptat colectiv, unde sângele era mai gros decât apa, iar restituirea justă era mai de dorit decât răzbunarea. Acum, însă, când cetățenii urbani se frecau de obicei de nomazi care urmau un mod de viață complet diferit, când vorbitorii mai multor limbi semitice occidentale amurru, precum și altele, erau aruncați laolaltă cu akkadieni care nu înțelegeau limba, confruntarea trebuie să se fi transformat prea ușor în conflict.”

Hammurabi, urmând exemplul lui Ur-Nammu, a susținut că legile sale i-au fost transmise de zeul Shamash și a avut o stelă gravată cu aceste legi, încoronată cu o imagine a lui Shamash dându-le regelui, plasată în piața orașului, unde oricine putea citi avea acces la ele; cei care nu puteau, li se citeau.

Prin urmare, necunoașterea legii nu era o scuză pentru încălcarea acesteia, deoarece legile fuseseră proclamate public și erau disponibile pentru consultare în orice moment. Spre deosebire de Codul de la Ur-Nammu, care putea presupune o înțelegere generală în rândul populației, Codul lui Hammurabi trebuia să fie mai explicit - și mai sever - și, se pare, codul său a fost consultat de instanțele judecătorești. Leick descrie codul și prevederile sale:

„[Codul lui Hammurabi] reprezintă primul efort cunoscut de a produce un set coerent de precepte juridice abstracte pentru întreaga țară, încorporând diverse practici locale și dreptul tradițional. Există mai multe secțiuni principale (dreptul familiei, inclusiv subsecțiuni privind adulterul, incestul, divorțul și moștenirea; dreptul proprietății și restituirea; contractele de împrumut și închiriere; și stabilirea standardelor privind taxele și salariile). Acesta diferențiază amenzile și pedepsele în funcție de statutul juridic al unei persoane: liber, sclav și o categorie intermediară.”

În loc de amenzi pecuniare, codul se baza pe conceptul de justiție retributivă (cunoscută și sub numele de Lex Talionis ), definită de faimosul dicton „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”. Deși aproape sigur inspirate de Codul lui Ur-Nammu, legile lui Hammurabi erau mult mai detaliate pentru a asigura respectarea strictă.

Concluzie

Singurul aspect pe care cele două coduri îl aveau în comun, pe lângă formula condițională standard (dacă-asta-atunci-aia), era afirmația că fuseseră primite de la zei. Această caracteristică avea să apară în coduri de legi ulterioare, cum ar fi cele ale asirienilor și Legea mozaică din Biblie. Așa cum Ur-Nammu i-a atribuit lui Shamash autorul codului său, Moise este descris ca primindu-l pe acesta de la Yahweh .

Codul lui Hammurabi a fost considerat cel mai vechi cod de legi din lume până în 1947, când a fost descoperit Codul lui Lipit-Ishtar, iar apoi, în 1948, tăblița Codului lui Ur-Nammu a fost dezgropată în Irak. Acesta a fost tradus de Kramer în 1952, scoțând la iveală cel mai vechi cod de legi din lume. Kramer comentează:

Cât timp își va păstra Ur-Nammu locul de primul legiuitor din lume? Poate nu pentru mult timp. Există indicii că au existat legiuitori în Sumer cu mult înainte de nașterea lui Ur-Nammu. Mai devreme sau mai târziu, un „căutător” norocos va găsi o copie a unui cod de legi precedent celui al lui Ur-Nammu cu un secol sau mai mult. (55)

Deși acest lucru ar putea fi adevărat, până în prezent nu a fost găsit niciun alt cod de legi anterior celui al lui Ur-Nammu, iar acesta continuă să fie considerat primul legiuitor. Kramer îl numește „primul Moise” care, răspunzând nevoilor poporului său de ordine, a creat primul set de legi care se aplicau tuturor oamenilor în mod egal, indiferent de statutul social sau de presupusele privilegii.