– Nu ai cumva, moșule, niște lucruri vechi prin casă? Le-am cumpăra cu plăcere.
– Uite acolo, niște pantaloni ponosiți și niște cizme roase zac sub pat. Vi le dau așa, pe degeaba, luați-le dacă vă trebuie.
– Nu ne trebuie pantalonii tăi și nici cizmele, moșule, dar am zărit un tablou pe perete... putem să-l privim mai de aproape?
– De ce nu? Poftiți. E vechi de când lumea. L-a bătut în cui bunicul meu. Iar lui i-a fost lăsat de tatăl său. Când boierul a fugit peste hotare, a lăsat în casă, în grabă, două tablouri pe perete. Străbunicul meu le-a luat – era vizitiul boierului, – zise moșul oftând, ridicându-se și apropiindu-se de patul de fier, deasupra căruia atârna tabloul. – Ăsta-mi place cel mai mult. Uite, râul, satul pe mal, o bisericuță... și curcubeul după ploaie.
Îți încălzește sufletul doar privind-o. Parcă ar fi peisajul nostru din Malinovka. Deși, zice-se, un chinez a pictat-o. Hu Yin Zhi, așa scrie acolo-n colț.
Băiatul cel mic, rupându-se cu greu de tablou, își șterse fruntea transpirată și îi șopti celui cu ochelari:
– E Kuindji! Ce noroc pe capul nostru!
– Moșule, dar celălalt tablou? – întrebă cel cu ochelari, ale cărui lentile sclipeau avar. – Ai spus că boierul a lăsat două.
– E prin cufăr, pe undeva. Vreți să-l vedeți?
– Să-l vedem, să-l vedem! – răspunseră în cor cei doi vizitatori.
– Bine, până răscolesc prin cufăr, ieșiți în curte și spargeți niște lemne. Tăietorul e lângă buturugi. Apoi aduceți câte un braț în casă.
După o jumătate de oră, când cei doi se întoarseră cu brațele pline de lemne, un alt tablou stătea sprijinit de perete, pe pat. Văzându-l, chelul scăpă lemnele din mâini, iar cel cu ochelari se duse direct spre pat.
– Unde te duci, măi nătărăule, cu cizmele tale murdare?! Du-le la sobă! – îl admonestă moșul.
Oaspeții adunară lemnele căzute și le așezară cu grijă lângă sobă. Moșul, suspinând, se așeză pe un scaun:
– Acum puteți privi. Deși mie nu-mi place cine știe ce. A pictat-o un polonez, Gugen, sau cum s-o chema. Scrie acolo, în colț, cu litere englezești.
– Doamne sfinte! – șopti din nou chelul, cu gâtul uscat. – E Gauguin!
– Taci, mă! Văd și eu... – îl întrerupse cel cu ochelari, lentilele lui licărind și mai intens.
– Ce tot șușotiți acolo? – întrebă bătrânul.
– Eh, ziceam și eu că nu e mare lucru tabloul. Un bărbat și o femeie pe o bancă sub un copac... și pictat așa, de mântuială – răspunse chelul.
– Ei, pe ăsta vi-l dau mai ieftin. Spuneți, cât dați pe amândouă?
– Uite cum stă treaba, moșule. Pe cel cu polonezul îți dăm o mie, iar pe chinez – două mii, – zise chelul, băgând mâna în buzunar după bani.
– A fost ieri un altul de la oraș pe aici. S-a tocmit. Pe toate mi-a oferit cincizeci de mii. Atât avea la el. N-am vrut. Nici noi de la țară nu suntem chiar naivi. Ascultăm radio. Știm cât valorează tablourile astea vechi – milioane!
– Da’ alea sunt de autori celebri, moșule! – obiectă chelul. – Tu ce ai aici? Un Gugen polonez și un Hu Yin Zhi chinez. Fedea, ai auzit tu de ăștia?
Cel cu ochelari clătină din cap.
– Nu vreți, nu-i bai. O sută de mii și gata! Mâine vine ăla de ieri și le ia. Eu nu mă grăbesc nicăieri.
– Bine, moșule, ieșim noi cu Fedea, discutăm.
– Vorbiți, vorbiți.
Chelul și cel cu ochelari ieșiră din casă și se urcară în mașină.
După vreo zece minute, se întoarseră. Chelul scoase din buzunar o grămadă de bani:
– Moșule, aici sunt nouăzeci și șapte de mii. Atât avem. Pe bune. Și ți-am spart și lemnele!
Moșul luă banii, îi numără cu încetineală:
– Fie, luați-le.
Chelul luă tabloul de pe pat, iar celălalt îl desprinse cu grijă pe cel de pe perete.
– Noroc, moșule! – zise vesel chelul de la ușă.
– Noroc, noroc.
Moșul puse ceainicul afumat pe sobă, turnă niște apă dintr-o cană și scoase din dulap o cutie de cafea.
După ce bău câteva cești, își puse picioarele pe masă și aprinse o țigară.
– Eh, păcat că se termină vacanța... mai pictam ceva în stilul lui Aivazovski! – zise, desprinzându-și barba și scoțând de după sobă un șevalet.
Îl așeză în mijlocul odăii, scoase culorile și începu să picteze în stil postmodernist.
Peste o zi, suspinând, dădu jos tabloul de pe perete, îl curăță cu mătura de praf și pânză de păianjen și-l vându unui alt drumeț. Apoi, încuie ușa cu lacăt, dădu cheia babei Mașa, vecina de la care închiriase casa pe o lună, și plecă într-o direcție necunoscută.
©️ Serghei Savcenkov
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu