$$$

 Enrico Caruso, povestea unei voci unice

Enrico Caruso a decedat pe 2 august 1921. la doar 48 de ani... 

S-a născut pe 25 februarie 1873 la Napoli pe via Santi Giovanni e Paolo nr. 7 și a fost botezat a doua zi în biserica de lângă casă, fiind al treilea dintre cei șapte copii ai părinților săi, Marcellino și Anna Caruso. Există o legendă conform căreia părinții lui Caruso au avut 21 de copii, dintre care 18 au murit în copilărie, chiar văduva lui Caruso, Dorothy, povestind mai târziu în memoriile ei că i-ar fi spus Enrico: „Mama a avut douăzeci și unu de copii. Douăzeci de băieți și o fată – prea mulți. Sunt băiatul numărul nouăsprezece”, dar se pare că povestea nu este reală.

Tatăl lui Enrico, Marcellino, era mecanic, la vârsta de unsprezece ani băiatul a intrat ucenic la un inginer care construia fântâni publice și mai târziu, de câte ori ajungea la Napoli, Enrico vorba cu plăcere despre o fântână la care a lucrat. Mai târziu a muncit alături de tatăl său la fabrica Meuricoffre din Napoli, însă, la insistențele mamei, a urmat și școala, primind educație de la un preot local, a cântat în corul bisericii și, pentru că a fost remarcat pentru vocea sa promițătoare, mama sa l-a încurajat să continue. Anna Caruso a murit însă în 1888, când Enrico avea 15 ani și, mevoit să facă rost de bani, și-a găsit de lucru devenind cântăreț stradal în Napoli, dar a cântat și în câteva cafenele. La 18 ani, a folosit banii pe care îi economisise pentru a-și cumpăra prima pereche de pantofi noi, apoi a intrat în serviciul militar obligatoriu și din 1894 s-a întors la muzică. Pe 15 martie 1895, ajuns la vârsta de 22 de ani, Enrico Caruso a debutat pe scena Teatrului Nuovo din Napoli, în opera acum uitată, „L’Amico Francesco” a compozitorului Mario Morelli. A urmat un șir de angajamente în diverse teatre de operă, timp în care a primit lecții de canto de la dirijorul și profesorul Vincenzo Lombardi, care i-a șlefuit stilul artistic.

Tânărul a avut însă în continuare probleme cu banii, într-una dintre primele sale fotografii publicitare făcute în Sicilia în 1896 fiind înfățișat purtând o cuvertură de pat drapată ca o togă, pentru că singura cămașă pe care o avea era la spălat.

Până în 1900 Caruso a evoluat într-o serie de teatre din Italia, apoi a primit un contract pentru a cânta la Scala, unde a debutat pe 26 decembrie 1900, în rolul lui Rodolfo din „Boema” de Giacomo Puccini, sub bagheta lui Arturo Toscanini. Marele tenor a avut succes și a fost invitat să participe la un turneu în Monte Carlo, Varșovia și Buenos Aires, apoi a cântat în fața țarului și a aristocrației ruse la Teatrul Mariinsky din Sankt Petersburg și la Teatrul Bolșoi din Moscova.

Primul său rol major a fost cel al lui Federico din „L’arlesiana” a lui Francesco Cilea, a urmat Loris în „Fedora” și Maurizio din „Adriana Lecouvreur”. Puccini s-a gândit să îl distribuie pe tânărul Caruso în rolul lui Cavaradossi din „Tosca” la premiera din ianuarie 1900, dar în cele din urmă l-a ales pe Emilio De Marchi, care era un tenor mai cunoscut, Caruso a primit rolul mai târziu în acel an, iar Puccini a declarat că Enrico a cântat mai bine. În februarie 1901 tenorul a fost invitat de Toscanini să cânte într-un spectacol omagial la Scala, organizat pentru a marca moartea recentă a lui Giuseppe Verdi, iar în decembrie 1901 și-a făcut debutul la Opera San Carlo din Napoli în „L’Elisir d’Amore”, însă indiferența publicului l-au făcut să spună: „Nu voi mai veni niciodată la Napoli să cânt” și și-a respectat promisiunea. Pe 11 aprilie a fost angajat de Gramophone Company să facă primele sale înregistrări într-o cameră de hotel din Milano, pentru o sumă de 100 de lire sterline, iar cele zece discuri puse în vânzare au fost vândute imediat, contribuind la răspândirea faimei tenorului, care împlinise de curând 29 de ani.

Conducerea Operei Regale din Londra, Covent Garden, i-a oferit un contract pentru a apărea în opt opere diferite, de la Aida de Verdi la Don Giovanni de Mozart, iar debutul la Covent Garden a avut loc pe 14 mai 1902 și a fost un mare succes. Cea mai bine plătită divă de la Covent Garden, soprana australiană Nellie Melba, s-a asociat cu el și au cântat frecvent împreună la începutul anilor 1900.

Trei ani mai târziu, artistul a debutat la Metropolitan Opera din New York, după ce cântase între timp într-o serie de spectacole în Italia, Portugalia și America de Sud, iar câteva luni mai târziu s-a asociat cu Victor Talking Machine Company, înregistrând primele sale discuri americane pe 1 februarie 1904.

Devenit bogat, artistul a achiziționat în 1904 Villa Bellosguardo, o casă de țară somptuoasă aflată lângă Florența, care a devenit refugiul său atunci când voia să se izoleze de efervescența scenei și de oboseala călătoriilor, iar când se afla la New York obișnuia să locuiască într-o suită a hotelului Knickerbocker din Manhattan. Caruso a susținut recitaluri și spectacole de operă într-un număr mare de orașe din Statele Unite, a cântat în Canada, a apărut din nou la Covent Garden și a făcut turnee în Franța, Belgia, Monaco, Austria, Ungaria și Germania înainte de izbucnirea Primului Război Mondial.

Artistul se afla la San Francisco în aprilie 1906 pentru o serie de spectacole, apăruse în rolul Don José în „Carmen” la Marea Operă din oraș și se cazase la Hotelul Palace. La ora 5:13 în dimineața zilei de 18 aprilie, o zgomot urmat de o zguduire puternică l-au trezit din somn și și-a dat seama că e vorba despre un cutremur extrem de puternic. Seismul a fost urmat de o serie de incendii care au distrus cea mai mare parte a orașului, compania Met, care era organizatoarea turneului, și-a pierdut toate decorurile, costumele și instrumentele muzicale pe care le aveau, dar niciunul dintre artiști nu a fost rănit. Ținând în mână o fotografie cu autograf a președintelui Theodore Roosevelt, Caruso a fugit de la hotel, dar a fost suficient de calm încât să meargă la Hotelul St. Francis pentru a lua micul dejun, apoi a plecat din oraș jurând să nu se mai întoarcă niciodată în San Francisco și s-a ținut și de această dată de cuvânt.

În noiembrie 1906, Caruso a fost suspectat de un presupus act indecent săvârșit la grădina zoologică din Central Park din New York, polițiștii acuzându-l că a ciupit de fund o femeie căsătorită.

Tenorul a explicat însă că o maimuță ar fi făcut gestul, dar a fost găsit vinovat și amendat cu 10 dolari și înalta societate new-yorkeză a fost inițial revoltată de incident considerându-l golănesc, dar curând fapta a fost uitată.

Succesul lui Caruso la Metropolitan Opera a atras apoi atenția unor șantajiști din gruparea Mâna Neagră care l-au amenințat că îi vor tăia gâtul sau îi vor face rău lui și familiei lui dacă nu le dă 2.000 de dolari, apoi au mărit cererea la 15.000 de dolari. Caruso a apelat la poliție, iar agenții i-au identificat pe bărbați ca fiind doi italieni, Antonio Misiano și Antonio Cincotto, care au fost acuzați de șantaj.

Artistul a plecat în turnee în Argentina, Uruguay și Brazilia în 1917, doi ani mai târziu a cântat în Mexico City, iar în 1920 a fost plătit cu enorma sumă de 10.000 de dolari, adică peste 130.000 de dolari astăzi, pentru a cânta într-o seară în Cuba, la Havana.

Statele Unite au intrat în Primul Război Mondial în 1917, trimițând trupe în Europa, iar Enrico Caruso a participat la ample acțiuni de caritate, strângând bani pentru efortul de război, susținând concerte și participând cu mult entuziasm la acțiunile Liberty Bond.

Înainte de începerea Primului Război Mondial, artistul avusese o relație romantică cu o soprană italiană, Ada Giachetti, care era cu câțiva ani mai în vârstă decât el și, deși era căsătorită, Giachetti a adus pe lume cei patru fii ai lui Caruso în timpul aventurii, care a durat din 1897 până în 1908. Doi dintre ei au supraviețuit copilăriei, Rodolfo și Enrico Caruso Jr., Ada și-a părăsit soțul, pe producătorul Gino Botti, și pe fiul pe care îl avea cu acesta pentru a trăi cu tenorul, dar relația lor s-a încheiar după 11 ani.

Spre sfârșitul războiului, Caruso a cunoscut o tânără de 25 de ani, Dorothy Park Benjamin, fiica unui avocat bogat din New York, cei doi s-au îndrăgostit și, în ciuda dezacordului tatălui ei, cuplul s-a căsătorit pe 20 august 1918 și cei doi au avut o fiică, pe Gloria Caruso, născută în 1919.

Pe 16 septembrie 1920, artistul încheiase trei zile de muncă susținută la studioul Victor’s Trinity Church din Camden, New Jersey, timp în care a înregistrat mai multe discuri, inclusiv „Domine Deus” și „Crucifixus” din „Petite messe solennelle” de Rossini, care aveau să fie ultimele lui discuri.

Dorothy Caruso remarcase că starea de sănătate a soțului ei începuse să se deterioreze după un lung turneu în America de Nord, fiul său său a povestit mai târziu că fusese rănit de un stâlp care căzuse pe scenă și rămăsese cu o tuse și o „durere surdă în lateral”, iar medicul lui, Philip Horowitz, care îl trata de obicei pentru migrene, l-a diagnosticat „nevralgie intercostală” și l-a declarat apt să apară pe scenă.

În timpul spectacolui „L’elisir d’amore” de Donizetti pe care îl susținea la Academia de Muzică din Brooklyn pe 11 decembrie 1920, artistul a suferit o hemoragie și spectacolul a fost anulat la sfârșitul primului act. Până în ziua de Crăciun, durerea devenise chinuitoare, soția lui, Dorothy, l-a chemat pe medicul hotelului, care i-a dat niște morfină și codeină, iar acesta a chemat apoi un alt medic, pe Evan M. Evans, cel din urmă venind însoțit de trei specialiști care i-au pus diagnosticul corect: pleurezie purulentă și emfizem.

Starea de sănătate a lui Caruso s-a deteriorat și mai mult în următoarele săptămâni, a intrat în comă și era aproape să moară de insuficiență cardiacă la un moment dat, avea dureri intense din cauza infecției și a suferit șapte proceduri chirurgicale pentru a drena lichidul din piept și plămâni, dar încet-încet starea lui a început să se îmbunătățească și s-a întors la Napoli în mai 1921 pentru a se recupera. Potrivit soției lui părea să-și revină, a fost examinat de un medic local care nu a respectat toate măsurile de igienă și starea sa s-a agravat dramatic imediat după aceea. Frații Bastianelli, doi medici eminenți care aveau o clinică la Roma, au recomandat să-i fie îndepărtat rinichiul stâng, tenorul voia să plece spre Roma pentru a face intervenția, dar în timp ce se afla la Napoli, la hotelul Vesuvio, situația a luat o întorsătură alarmantă și a trebuit să i se administreze morfină.

Caruso a murit la scurt timp după ora 9:00 dimineața în ziua de 2 august 1921, la doar 48 de ani, cei doi doctori Bastianelli spunând că peritonita provocată de un abces subfrenic ar fi fost cauza probabilă a morții. Regele Italiei, Victor Emmanuel al III-lea, a deschis Bazilica Regală a Bisericii San Francesco di Paola pentru ceremonia de înmormântare a marelui Enrico Caruso, mii de oameni participând la eveniment. Trupul său îmbălsămat a fost apoi păstrat într-un sarcofag de sticlă la Cimitirul Del Pianto din Napoli pentru ca toți admiratorii să îl poată vedea, iar în 1929 soția sa, Dorothy Caruso, i-a înhumat rămășițele.

$$$

 Legenda Cavalerilor Mesei Rotunde

Cu multe veacuri în urmă, eroii acestei legende trăiau și mureau pentru onoarea regelui, pentru pământul lor natal și pentru doamnele cele fermecătoare. Și totuși, ei trăiesc și astăzi, farmecându-ne cu vraja basmelor străvechi și purtându-ne într-o lume ce transcende spațiul și timpul, dar care rămâne înțeleasă de fiecare om – o lume ce luminează fiecare faptă a noastră. Regele Arthur și cavalerii săi viteji, deși demult plecați din ținuturile îndepărtate ale Britaniei, continuă să lupte în sufletele oamenilor, trezindu-le amintirile în inimă.

Cu mult, mult timp în urmă, trăia în Britania un rege temut – Uther Pendragon. Acesta era îndrăgostit de frumoasa Igraine, ducesa de Cornwall. Pentru a-și împlini visul de a o avea alături, Uther i-a promis fiul nenăscut vrăjitorului Merlin. Iar când copilul a venit pe lume, regele și-a ținut cuvântul și l-a încredințat pe prunc druidului înțelept, pentru a-l crește după propriile învățături. Așa a fost despărțit micul Arthur de părinți și a devenit fiul adoptiv al nobilului sir Ector.

Nu după multă vreme, Uther a murit, iar țara a fost cuprinsă de haos. De teamă că războaiele fratricide vor mistui regatul, Merlin a convocat, într-o noapte de decembrie, toți baronii Angliei. Când ieșiră din templu, văzură în piață un lucru miraculos – o piatră în care era înfiptă o sabie, până la jumătatea lamei. O inscripție spunea: „Cel ce va scoate această sabie din piatră, acela va fi regele Angliei.” Mulți au încercat, dar nimeni nu a izbutit. Tronul a rămas fără stăpân. Iar Excalibur, sabia fermecată a lui Arthur, ridicată din apele unui lac vrăjit de o mână misterioasă, strălucea asemenea luminilor a treizeci de făclii.

Anii au trecut, iar povestea sabiei fusese uitată. Într-o bună zi, în Londra s-au adunat cavaleri de pretutindeni, pentru a lua parte la un mare turnir. Printre oaspeți se aflau și sir Ector, fiul său Kay și necunoscutul Arthur, scutierul fratelui său. În drum spre întrecere, Kay își dădu seama că-și uitase sabia. Arthur se întoarse s-o aducă, dar casa era încuiată. Rușinat să se înfățișeze fără armă, Arthur observă sabia din piatră și, fără efort, o scoase. Cuprins de bucurie, i-o duse lui Kay. Acesta recunoscu îndată sabia lui Merlin și, arătând-o tatălui său, declară că el trebuie să fie regele. Dar sub privirea pătrunzătoare a lui Ector, spuse adevărul. Când Arthur scoase din nou sabia în fața tuturor cavalerilor uimiți, nu mai era îndoială – el era alesul.

Cât de minunat zugrăvesc legendele cavalerești calea eroului! Mitul lui Arthur este o poveste simbolică despre omul care vrea să se transforme, care caută sensul vieții, care își vede scopul și merge către el. Modestia și curăția sunt armele cele mai de preț în această călătorie.

A scoate sabia din piatră fără dorințe mărunte este începutul Drumului. Astfel se pune în mișcare roata tainică ce guvernează existența noastră. Sabia devine simbolul voinței și al verticalității spirituale. Mitul lui Arthur ne amintește că viața nu se măsoară în orele trăite, ci în pașii făcuți și în faptele împlinite. A fi rege nu este sfârșitul drumului, ci doar începutul său.

Arthur a domnit cu dreptate, precum se cuvine unui adevărat rege. A săvârșit fapte glorioase în slujba supușilor săi, iar vestea despre el a străbătut ținuturile. Visând la isprăvi, cei mai nobili cavaleri ai Britaniei au venit la curtea sa. Deși puternici și curajoși, lipsa de armonie le tulbura adesea traiul. Totul s-a schimbat însă în ziua nunții regelui: odată cu zestrea frumoasei Guinevere, Arthur a primit o masă neobișnuită — la ea puteau ședea 150 de cavaleri deopotrivă. Datorită formei sale rotunde, nimeni nu era mai presus decât altul. Așa s-a născut Frăția Cavalerilor Mesei Rotunde. O dată pe an, în Camelot, aceștia se adunau pentru a-și mărturisi faptele și a-și dovedi vrednicia.

Dar povestea nu se încheie. Legenda cheamă mereu înainte.

În Camelot nu lipseau bărbații de noblețe, dar un singur loc rămânea mereu liber la Masa Rotundă. Era „locul primejdiei”, căci doar cel mai curat cu inima și cel mai virtuos cavaler îl putea ocupa fără să se piardă. Într-o zi, acel cavaler a sosit.

În ziua Rusaliilor, după reînnoirea jurămintelor față de rege și de regat, cavalerii s-au așezat la masă. Atunci a intrat în sală un tânăr înveșmântat în alb. Pe spătarul locului liber apăru numele său — „Galahad”. Când și-a ocupat locul, cerul s-a întunecat, ferestrele au bătut cu putere și peste Camelot s-a lăsat bezna. Pe masă a apărut atunci o cupă — Sfântul Graal. Tradiția spunea că atâta timp cât Graalul va fi pe lume, Frăția va dăinui. „Și a fost purtată sfânta cupă prin întreaga sală, după care a dispărut, nimeni știind unde.” Cavalerii, copleșiți de vedenie, au rostit pe loc jurământul: să pornească fără întârziere în căutarea Graalului. De atunci, viața de festin și luptă a rămas în urmă.

Căutarea Graalului nu s-a oprit din secolul al XII-lea. Unii cred cu tărie că este un obiect real, ascuns într-un loc tainic, descoperibil doar cu o hartă secretă ori un cod. Dar legenda despre castelul Monsalvat descrie mai degrabă o insulă sacră decât o cetate medievală. Povestirile spun lucruri ciudate. Trubadurii și minnesängerii erau convinși că singura misiune cu adevărat importantă în viață este căutarea Graalului — căci el întruchipează cele mai nobile visuri, cea mai pură iubire, cele mai înalte aspirații la care poate tinde un suflet omenesc. Graalul se descoperă doar celor care îl caută cu toată ființa.

Numeroase încercări au însoțit căutarea Graalului de către cavalerii lui Arthur. Doar trei au ajuns la țel: neînvinsul Perceval, curatul la inimă Bors și desăvârșitul Galahad. Lor li s-a arătat Graalul ca o răsplată pentru curățenia sufletului și pentru curajul lor, pentru că l-au visat și ziua, și noaptea, și în somn, și treji.

Nu toți cavalerii s-au întors în Camelot. Iar pe cei întorși îi aștepta lupta de pe urmă. În ea, Mordreed, vrăjmașul întruchipat al binelui, l-a rănit de moarte pe Regele Arthur. Era timpul ca Frăția să părăsească lumea. O corabie tăcută l-a luat pe marele rege spre o insulă fermecată, unde nu există suferință, rău sau moarte. Cei mai de seamă cavaleri l-au urmat și acolo, în tainicul Avalon, dorm, împărțind soarta domnitorului lor.

Da, așa este – undeva, pe o insulă îndepărtată, cavalerii regelui Arthur încă dorm, în peștera de cristal doarme Merlin, dorm eroii romanelor medievale. Dorm și așteaptă clipa când lumea va avea din nou nevoie de ei. Iar când răul va cuprinde pământul și ceața egoismului va deveni de nepătruns, ei se vor trezi. Vor veni din nou să redea lumii binele și dreptatea. În ce haine vor fi îmbrăcați? În ce limbaj vor rosti adevărul? Ce arme vor purta în mâini?..

$$$

 Basmele „evreiești” ale lui Hans Christian Andersen

Într-o zi, Hans Christian Andersen, deja un scriitor renumit, se afla la Veneția și a hotărât să viziteze cartierul ghetoului evreiesc. A intrat, împreună cu un prieten, în casa unei familii evreiești și, zărind pe masă un exemplar al Tanahului, a deschis cartea și, spre uimirea gazdelor, a citit cu ușurință primele versete în ebraică.

În opera sa, Andersen s-a aplecat adesea asupra tematicii evreiești, iar în poveștile sale apare frecvent o fetiță pe nume Sara – povești care, de cele mai multe ori, au un final trist. De unde știa Andersen ebraica și cine a fost Sara?

Răspunsul e surprinzător: Hans Christian Andersen a învățat într-o școală evreiască, iar prietena copilăriei sale se numea Sara Heymann. Cum s-a întâmplat acest lucru? Andersen a crescut într-o familie foarte săracă, iar când nu s-a găsit loc pentru el într-o școală pentru nevoiași, a fost dus de mama sa la domnul Feder Carstens, care l-a primit în instituția sa. Detaliul este cunoscut biografilor săi, însă foarte puțini menționează că domnul Carstens era evreu și că școala condusă de el era una evreiască.

Această realitate poate fi ușor verificată. Andersen ținea jurnale, dintre care s-au păstrat douăsprezece volume. În ele se regăsesc numeroase astfel de amintiri.

La vârsta de 14 ani, în Danemarca, tânărul scriitor a fost martorul unui pogrom evreiesc. Tocmai sosise singur în Copenhaga. Iată ce nota în jurnalul său:

„În seara din ajunul sosirii mele, a avut loc aici o răscoală împotriva evreilor, care s-a răspândit în mai multe țări europene. Orașul era în dezordine, străzile – pline de lume. Zgomot, panică, confuzie – toate acestea întreceau cu mult închipuirea mea, concepția mea despre ce înseamnă un oraș mare.”

În acea perioadă, Andersen a fost profund marcat de torțele aprinse, de urmărirea evreilor, de cărțile arse și vitrinele sparte. Avea să poarte aceste amintiri cu el toată viața. De altfel, în Danemarca, evreii nu au mai fost persecutați până la mijlocul secolului XX, în timpul ocupației naziste, însă acel pogrom a lăsat o amprentă de neșters asupra autorului „Rățuștii celei urâte”.

Băiatul visător și retras nu reușea să-și facă prieteni, iar domnul Carstens, directorul școlii evreiești, a observat acest lucru și s-a apropiat de el, ocupându-se personal de educația lui, purtând conversații îndelungi și invitându-l la plimbări alături de fiii săi. Andersen prețuia profund afecțiunea și atenția acestui om, de care avea atâta nevoie. Chiar și la maturitate, Andersen nu l-a uitat. Ajuns celebru, îi scria scrisori, îi trimitea cărți și îl vizita.

Din fragmentele operei sale reiese că Andersen cunoștea obiceiurile evreiești, precum și legile religiei iudaice.

Afecțiunea sa față de poporul evreu transpare adesea. În anul 1866, Andersen vizitează Amsterdamul. Participă la un concert simfonic și notează în jurnalul său:

„Publicul era elegant, dar am observat cu tristețe că nu zăresc niciun fiu al poporului care ne-a dăruit pe Mendelssohn, Halévy și Meyerbeer, ale căror compoziții strălucite le ascultăm în această seară. Nu am văzut niciun evreu în sală. Când mi-am exprimat nedumerirea, am auzit – vai, dacă urechile m-ar fi înșelat! – că evreilor le este interzis accesul aici. Am rămas profund tulburat de această umilință a omului față de om, de cumplita nedreptate ce domnește în societate, în religie și în artă.”

De-a lungul vieții, scriitorul a întreținut prietenii apropiate cu numeroase familii evreiești, care, adesea, i-au oferit sprijin. Familia Collin, de pildă, l-a ajutat să-și continue studiile la Copenhaga, obținând pentru el o bursă regală la Școala Latină și asumându-și multe din grijile și cheltuielile traiului său. Fără sfaturile și ajutorul domnului Edvard Collin – sever, dar grijuliu – Andersen nu lua ani la rând nicio hotărâre importantă.

În ultimele clipe ale vieții, Andersen s-a apropiat de o altă familie evreiască – familia Melchior. În casa lor și-a petrecut ultimii ani de viață și acolo s-a stins din viață.

Din autobiografia lui Andersen:

„În ziua aniversării mele, 2 aprilie (anul 1866, aveam 61 de ani), camera mea era împodobită cu flori, tablouri, cărți. Se auzeau acorduri muzicale și urări în cinstea mea. Mă aflam în casa prietenilor mei – familia Melchior. Afară strălucea soarele primăverii, iar în inima mea simțeam aceeași căldură. Priveam înapoi și înțelegeam cât de mare a fost fericirea care mi-a fost dăruită.”

Până aproape de final, chiar și bolnav fiind, Andersen a continuat să scrie în jurnalul său. Iar când n-a mai putut scrie, a început să dicteze, iar gazda sa, doamna Dorothea Melchior, ori fiicele acesteia, îi notau gândurile. În ultima săptămână a vieții, între 28 iulie și 4 august 1875, nu a mai avut putere nici să dicteze.

A rămas consemnarea Dorotheei Melchior:

„Miercuri, 4 august. Andersen a dormit întreaga zi, are febră. Noaptea a tușit… N-a mai avut putere să pună ceașca goală la loc și restul de terci s-a vărsat pe pătură. Ieri, după plecarea doctorului Meyer, Hans Christian mi-a spus: «Doctorul se întoarce deseară – e un semn rău.» I-am amintit că, de două săptămâni, doctorul vine de două ori pe zi, dimineața și seara. Vorbele mele l-au liniștit. Și apoi lumina s-a stins. Moartea – ca un sărut blând! La ora 11 și 5 minute, prietenul nostru drag a răsuflat pentru ultima oară…”

— Sonia Kaplan Hodos

$$$

 În timpul uneia dintre întâlnirile de absolvire, câțiva foști studenți, deja realizați în cariera lor, au hotărât să-i facă o vizită fostului lor profesor. După ce și-au împărtășit succesele și realizările, discuția a alunecat către un subiect mai apăsător – dificultățile și problemele vieții.

– Așteptați un moment, am să vă prepar un minunat ceai de cafea, – spuse profesorul, imediat ce ultimul dintre ei își încheie povestea.

S-a retras în bucătărie și s-a întors cu un vas plin de cafea și o tavă cu cești – niciuna nu semăna cu alta. Unele erau de porțelan prețios, altele din ceramică simplă, iar câteva – modeste și de sticlă.

Profesorul a turnat cafeaua și i-a invitat pe toți să-și aleagă câte o ceașcă. Când fiecare ținea în mâini băutura aburindă și aromată, dascălul le-a spus:

– Priviți cu atenție ceștile pe care le-ați ales. Fără îndoială, ați întins mâna după cele mai frumoase, iar cele modeste au rămas pe tavă. A dori ce e mai bun pentru sine e firesc, dar în această alergare oarbă se ascunde sursa multor frământări și stresuri. Cafeaua, însă, nu devine mai gustoasă doar pentru că e turnată într-o ceașcă scumpă, nu-i așa?

Imaginați-vă acum că viața este cafeaua, iar tot restul – banii, cariera, statutul – sunt doar ceștile. Desigur, merităm toți o ceașcă frumoasă, dar goana după cea mai strălucitoare ne face adesea să uităm să ne bucurăm de savoarea cafelei.

Țineți minte, dragii mei: oamenii fericiți nu au tot ce e mai bun, dar știu să scoată ce e mai bun din tot ce au.

$$$

 „Heidi cea desculță”. Sclavia copiilor în Elveția – o tăcere păstrată până în zilele noastre

Până în anul 1981, în Elveția, fetele provenite din familii defavorizate erau despărțite de copiii lor născuți în afara căsătoriei. Aceștia erau dați în plasament la familii de fermieri sub pretextul salvării lor de la „influențe dăunătoare” și „molipsirea de imoralitate și lene”. Așa-zisa salvare se transforma, în fapt, într-o formă de sclavie.

Heidi – orfană cu suflet liber, fire veselă și inimă caldă – este cel mai cunoscut copil elvețian din lume.

Eroina romanului omonim scris de Johanna Spyri în 1880 a cucerit generații întregi. Tradus în peste 70 de limbi, romanul a inspirat mai mult de 15 ecranizări.

Heidi a devenit simbolul Elveției – există trasee turistice dedicate locurilor legate de ea, iar imaginea fetiței decorează căni, calendare și suveniruri. Ea a modelat o întreagă generație de femei și viziunea acestora asupra demnității și libertății.

Puțini știu, însă, că povestea lui Heidi are o fațetă întunecată – una despre care Elveția a preferat să nu vorbească până de curând.

„Desculții”

Povestea aparent inocentă începe cu mătușa unei fetițe de cinci ani, care își roagă tatăl să o primească pe micuță, fiind nevoită să plece în Germania la muncă. La fel ca mulți elvețieni de atunci, femeia emigrează pentru a-și câștiga existența. Bunicul, un bătrân ursuz dintr-un sat de munte, ezită la început, dar Heidi îi înmoaie inima.

Copila trăiește fericită printre caprele din Alpi. Totuși, mătușa o ia cu ea la Frankfurt, unde Heidi trebuie să o înveselească pe Clara, o fată paralizată, fiica unui domn bogat și amabil. Deși învață să citească și să scrie, dorul de munte o îmbolnăvește. Se întoarce în cele din urmă la bunicul său.

Clara vine în vizită și, într-un miracol atribuit laptelui de capră și aerului curat, își recapătă sănătatea. Final fericit.

Totuși, această pastorală idilică nu are nicio legătură cu realitatea.

Un detaliu important: Heidi umblă desculță. Așa mergeau doar „copiii pe contract” – copii practic înrobiți.

Ei erau numiți „desculți” pentru că nu aveau voie să poarte încălțăminte.

Vânduți la târgurile de duminică

Elveția sfârșitului de secol XIX era o țară modestă, cu o societate care muncea din greu și disprețuia sărăcia. Copiii născuți din părinți considerați „imorali” erau luați de lângă mame (tații nu erau trași la răspundere) și dați în grijă unor fermieri „modești și harnici”, pentru a avea un „exemplu moral”.

Munca era considerată singura cale de „vindecare” a leneviei moștenite. În realitate, copiii deveneau forță de muncă ieftină și lipsită de drepturi.

La târgurile de duminică, copiii erau inspectați, evaluați și vânduți – în sens literal. Mergeau desculți pentru a fi deosebiți de ceilalți copii. Uneori primeau încălțăminte, dar aceasta le devenea repede mică. Picioarele goale erau stigmatul vizibil al copilului pe contract.

Erau umiliți, bătuți, hrăniți separat de ceilalți membri ai familiei, uneori în grajd, alături de vite. Mulți se îmbolnăveau, unii deveneau victime ale abuzurilor sexuale. Nimeni nu le urmărea soarta, iar familiile gazdă nu erau controlate.

Mamele lor erau trimise la închisoare fără proces, la cererea comunității sau a rudelor, și adesea sterilizate cu forța.

O eugenie mascată

În paralel, tinerele mame necăsătorite erau internate în închisori și instituții de muncă forțată, fără proces. Asta s-a întâmplat până în 1981. Aparent, autoritățile „le ajutau”.

Jurnalistul Dominik Strebel, în cartea sa „Închiși” (2010), numește acest sistem „aproape o formă de eugenie” – o tentativă de a elimina din societate persoanele considerate indezirabile sau imorale.

Între anii 1940–1970, în Elveția au funcționat „legi morale”, adoptate încă din secolul XIX. Acestea permiteau internarea fetelor între 14 și 18 ani în instituții psihiatrice sau penitenciare, fără proces. Doar în cantonul Berna, peste 10.000 de femei au fost închise în acest mod.

Ursula

Ursula Biondi avea 17 ani când, în 1967, a fost încarcerată timp de doi ani pentru „reeducare”. Păcatul ei: era însărcinată și necăsătorită. Părinții ei au anunțat autoritățile, convinși că procedează corect.

Închisă alături de criminale, Ursula trăia fără a primi salariu, fără a ști când va fi eliberată, fără drept de apel. Momentul decisiv a venit odată cu nașterea copilului. Când i-a fost luat, a început să țipe, a încercat să se sinucidă și era pe punctul de a-și pierde mințile. După trei luni, copilul i-a fost înapoiat, iar ea a fost eliberată.

Altele nu au avut același noroc. O colegă de celulă încă își caută copilul născut în detenție…

Multe dintre aceste tinere au fost sterilizate împotriva voinței lor. Oficialitățile justificau: „Nu pe toate le-am reeducat, dar măcar am prevenit formarea altor familii disfuncționale.”

„Binele” care înrobește

De ce a tăcut societatea? Se întreabă mulți elvețieni astăzi. Răspunsul: cei care au vrut să știe, au știut. Reclamații au existat, dar au fost ignorate.

A lua apărarea acestor copii era aproape imposibil. Sistemul era văzut ca un act de binefacere. Până și Johanna Spyri, autoarea lui Heidi, s-a limitat să lase drept simbol – picioarele goale.

În secolul XIX, copiii erau percepuți în special ca forță de muncă necesară supraviețuirii. De mici erau trimiși pe câmp, în ateliere, sau cu animalele.

În altă carte a sa, „În Hinterwald”, Spyri descrie viața grea a copiilor „în sânul naturii”: slabi, murdari, plini de păduchi, fără acces la educație sau igienă, deseori bolnavi din cauza consangvinității.

Copiii „adoptați”, închiși cu animalele și aproape mereu flămânzi, erau considerați „salvați”. Statul, în schimb, se elibera de responsabilitatea întreținerii lor.

Curajul de a vorbi – abia la 60 de ani

Sistemul copiilor pe contract a funcționat până la jumătatea secolului XX. Abia când victimele au început să-și spună poveștile, a început o anchetă oficială.

Majoritatea au păstrat tăcerea ani de zile, din rușine și durere. Ursula Biondi a găsit curajul să vorbească public abia la vârsta de 60 de ani. Alături de alte femei, a cerut despăgubiri morale din partea statului.

În 2010, autoritățile federale și cantonale au emis scuze oficiale pentru femeile închise fără proces la închisoarea Hindelbank din cantonul Berna. Pentru acestea, recunoașterea suferinței a fost esențială.

În 2013, guvernul elvețian a prezentat scuze publice tuturor victimelor sistemului „copiilor pe contract”.

„Desculții” – în afara legii

Abia în anii 1980 s-a pus capăt luării copiilor de la mamele considerate „imorale”. Tradiția târgurilor de duminică, unde copiii erau „încredințați” fermierilor, a dispărut în anii ’60.

Paradoxal, încă din 1876 Elveția interzisese munca copiilor sub 14 ani. Însă această lege nu se aplica „desculților”.

$$$

 Despre grosolănie...

Stăm într-un cerc de prieteni, în care predomină prezența femeilor. Pe neașteptate, una dintre ele începe să se plângă de soțul ei. Toate celelalte o ascultă cu atenție.

Ea caută empatie, înțelegere.

Povestea ei este presărată cu detalii picante, intime, care țin doar de relația cu soțul ei. În cea mai mare parte, acestea au un ton depreciativ la adresa bărbatului.

Prietenele aprobă din cap, murmură în semn de susținere. Mai des, însă, râd de slăbiciunile și viciile lui.

La finalul monologului, femeia se întoarce spre mine. Așteaptă părerea mea.

Mai exact, un acord tacit. Întreaga poveste îmi repugnă profund, și prefer să tac.

Simțind tensiunea, toate privirile se îndreaptă spre mine...

— A existat cândva Noe, — încep eu — cel care a supraviețuit potopului, salvându-se în arcă. La final, a ajuns pe uscat împreună cu familia sa, inclusiv cu fiii lui: Sem, Iafet și Ham.

— Cultivând prima vie din lume și culegând strugurii, Noe încă nu cunoștea efectele vinului. Astfel, gustând din el, s-a îmbătat și a adormit gol în cortul său. Trecând pe acolo, Ham și-a văzut tatăl în această stare și a alergat imediat la frații săi mai mari, chemându-i să-l vadă și ei, spre batjocură...

Frații au venit, dar la intrare și-au întors privirile și au pășit cu spatele, acoperindu-l pe tatăl lor cu o mantie, pentru a nu-i vedea rușinea.

De atunci, numele lui Ham a devenit sinonim cu lipsa de respect.

Se lasă liniștea în încăpere. Nu-mi doresc să judec pe nimeni. Dar îi ofer fetei un sfat:

— Mai bine desparte-te de el, decât să-i dezgolești intimitatea în fața tuturor...

Grosolănia este una dintre trăsăturile vulgarității. Sufletul trufaș, arogant și egoist caută păcate în alții, pentru a le ridica la lumină, a le expune batjocoritor și a se simți astfel superior...

©️ Rustem Sharafislamov

Ilustrație: Giovanni Andrea de Ferrari, „Beția lui Noe”, 1630

$$$

 IOAN ALEXANDRU BASSARABESCU

Ioan Alexandru Bassarabescu (17 decembrie 1870, Giurgiu – 29 martie 1952, Bucureşti) – prozator. Este fiul Elisabetei (născută Starostescu) şi al pitarului Alexandru Bassarabescu. Bassarabescu urmează clasele primare la Bucureşti, unde familia se mutase în 1877. Înscris în 1884 la Liceul „Sf. Sava”, îşi ia bacalaureatul în 1891. Va urma Facultatea de Litere şi Filosofie, absolvind în 1896. Silit, în urma morţii tatălui său, să-şi caute o slujbă, studentul se angajase ca „impiegat” în Ministerul de Finanţe.

În 1896 suplinea o catedră de geografie la Liceul „Unirea” din Focşani, pentru ca din decembrie 1897 să fie transferat Ia Ploieşti. Luându-şi în vara lui 1899 şi licenţa în istorie, primeşte titularizarea, promovând de la clasele de gimnaziu la cele ale cursului liceal. A predat, în afară de geografie, lecţii de istorie, dar şi de română şi franceză, în 1901, îşi trece examenul de capacitate. Până la pensionare a mai funcţionat şi la alte şcoli din Bucureşti, Ploieşti şi Focşani.

„Unchiul”, cum i se spunea afectuos, elaborează împreună cu M. Nicolescu-Ploieşti o Carte de cetire (1926), în 1930 îi apare un manual de limba română, iar în anul următor tipăreşte cu V.V. Haneş o Antologie a scriitorilor români. A mai fost inspector la Casa Şcoalelor şi inspector general al învăţământului primar. În 1918 ajunge prefect de Prahova, iar în 1926 ocupă, în Parlament, un fotoliu de senator.

În 1908, este cooptat în primul comitet al Societăţii Scriitorilor Români, iar un an mai târziu, la propunerea lui Duiliu Zamfirescu, va fi ales membru corespondent al Academiei Române; recomandat de Mihail Sadoveanu, devine în 1935 membru plin. Nu îl ocolesc nici premiile literare, între care, în 1926, premiul „Ioan Al. Brătescu-Voineşti”, şi, în 1930, Premiul Naţional pentru proză. Se pensionează în 1935, după o îndelungată carieră didactică. Moare în urma unui accident.

Încă din liceu, Bassarabescu compune „nuvele” pentru revistele poligrafiate „Armonia” şi „Studentul român”. Încurajat de profesorul Simion Mândrescu, încredinţează câteva texte revistei „Mugurul”; aici îşi vede imprimată, în 1888, nuvela Nostalgie. Semnătura lui sau pseudonimele pe care şi le alege (Arab, Ion Arab, Barion, I.A. Barion, Bion) pot fi întâlnite, în afară de „România literară”, la „Revista poporului”, unde a fost redactor, „Generaţia nouă”, „Adevărul” şi „Românul”.

În 1893, intră în comitetul de redacţie al periodicului „Românul literar”. Remarcat de B.P. Hasdeu, se apropie de „Revista nouă”. Schiţele şi nuvelele lui au, de pe acum, căutare în multe alte publicaţii: „Universul ilustrat”, „Revista theatrelor”, „Revista contimporană”, „Adevărul ilustrat”, „Revista orientală”, „Revista copiilor” şi „Revista literară”.

Colaborarea (din 1896 până în 1935) la „Convorbiri literare”, unde, din 1900, e membru în comitetul de redacţie, instituie, începând cu nuvela Emma, etapa de maturitate a scrisului lui Bassarabescu. A fost tradus în franceză, italiană, rusă, portugheză, bulgară. Un aer de diletantism blajin emană din intervenţiile lui în materie de literatură. Cu toată tenta lor paternală, opiniile sunt intolerante în fond. Aderând, pe urmele lui Titu Maiorescu, la principiul artei pentru artă, scriitorul se dovedeşte un tradiţionalist, speriat de excese şi mefient faţă de „invenţiuni”. Şi în recenzii el îşi dezvăluie felul de a gândi literatura.

Exerciţiul critic, la Bassarabescu, este o cale dibuitoare spre sine. Versurile lui sunt nesemnificative, palide rimări pe tema incongruenţei dintre „realitatea vieţii” şi „visul tinereţii” – temă centrală şi în proza de început, în perioada deschisă de volumul Nuvele (1903), care s-ar putea numi „Bassarabescu înainte de Bassarabescu”. În afară de nuvele şi schiţe, a mai scris parabole pentru copii, note de călătorie, poeme în proză, monoloage satirice şi epigrame sălcii.

Două comedioare de Georges Courteline, Taina familiei şi Liniştea casei, traduse de el, au fost puse în scenă în stagiunea 1908-1909. Comedia Ovidiu Şicană (1908) este o adaptare liberă după La Parce de maître Pierre Pathelin. A tradus, între 1890 şi 1893, din George Duruy, G.G. Byron, Alphonse Daudet şi, târziu, în 1945, din Thomas Hardy.

Invenţia epică, la Bassarabescu, se sprijină pe fluxul rememorării. Dicţia măsurată păstrează un iz evocator şi atunci când vine vorba despre oameni şi vremuri care au fost, şi când, în schiţe sau nuvele, sunt distilate „amintiri vesele şi duioase” – subtitlul volumului Lume de ieri (1943), unde tristeţea şi surâsul se află într-un domol balans.

Un debut romantic, între „furie” şi restrişte, este acela al prozatorului. Se va despărţi însă curând de primele lui „bucăţi” melodramatice, în care tema erotică, eventual complicată cu o notă socială, este tratată în cheia unui patetism discursiv şi lacrimogen. Câteva scrieri anunţă, prin ironia mijindă, alura izvodirilor de maturitate. Deocamdată, în asemenea istorisiri cu profil incert, Guy de Maupassant şi Gustave Flaubert îşi dau mâna cu Edmondo de Amicis.

Schiţele din „Revista copiilor”, reluate în volumul Moş Stan (1923), par concepute sub semnul lui Cuore, prin candoare şi sentimentalism, prin nimbul de exemplaritate. Lumea nuvelelor şi schiţelor lui Bassarabescu se mişcă într-o lentă, definitivă circularitate. Ambianţa este aceea a orăşelelor de provincie, unde monotonia se împânzeşte peste tot. O existenţă căzută în plictis, instalată – la fel ca în proza lui Ioan Al. Brătescu-Voineşti – în stereotipii, care sunt semnul neîndoielnic al unei reducţii sufleteşti.

Pendulul acompaniază cu un ticăit leneş gesturile unor creaturi pălite de euforia actelor maniacale (Leandrii, Între acareturi). O banalitate compactă plafonează mărunta lor mişunare. S-ar părea că, în târguşoarele năclăite în torpoare, nimic nu poate schimba mersul egal al fiecărei zile. Tocmai de aceea, orice întâmplare care bruschează obişnuinţele se supradimensionează incredibil, trezind o nelinişte vecină cu panica (Spre Slatina).

Ca şi Gună Mosor (din Miraj), consilierul de curte Ambrozie (din În goana trenului) se înrudeşte cu nevroticii caragialieni care, dintr-o spaimă, dintr-o mânie, pot să dea în fandacsie. Plictisul e mare şi oamenii îşi mai alungă urâtul ţinându-se de pozne sau – nevindecabil miticism – discutând politică. Comice, până la un punct, sunt şiretlicurile la care, urmărind să se mărite, participă, cu osârdia speţei, văduve, fete bătrâne, fete tinere. După nuntă, însă, începe şirul lung de dezolări. Eroii lui Bassarabescu sunt munciţi câteodată de „dorul după altceva” (Surori).

În nuvela de linie clasică Pe drezină, romanţioasa Iulia, cununată cu supraponderalul Napoleon Manolescu-Pletea, se aventurează într-o fugă „poetică”, pe drezină, cu şeful de gară Traian Popovici. Ameţită de prea multe lecturi, exaltata îşi doreşte să ajungă într-un mare oraş, unde să îşi consume amorul la care o împinge criza ei de bovarism. Când nu e o târguiala vehementă pentru zestre (Nerăbdătorii), căsătoria e un blestem pentru cel mai slab dintre parteneri (La vreme) sau, alteori, o dezonoare (De pe culme).

O boierime scăpătată, dar fudulă vânează alianţe pe care, într-ascuns, le dispreţuieşte (În ciuda coanei Dochia). Laşitatea micului burghez proteguieşte râvna căpătuielii şi resignaţiunea bicisnică împacă iute lucrurile. Se întâlnesc, în proza lui Bassarabescu, două mari categorii de personaje: pe de o parte, abulicii, timoraţii, făpturi asemenea celor din schiţele lui A.P. Cehov, pe de alta, firile energice, eficiente, indivizi care nu se dau în lături să smulgă, prin malversaţiuni, profitul pe care îl adulmecă. Slujbaşul umil, soţia aservită, târgoveţul onest au de a face cu parvenitul, demagogul, vânătorul de zestre.

Scriitorul îşi tratează eroii fără complicităţi şi fără maliţii, amuzându-se, chiar dacă nu o prea arată, de grotescul, în preajma absurdului, al unor întâmplări (Nerăbdătorii). Câteva naraţiuni valorifică, într-o manieră sentimentală, melodramatică instantaneul amar (Un om în toată firea).

În prozele unde eroii nu sunt ce par a fi, posturile ilariante pot să conţină nuanţe de dramatism. Este reversul acelor situaţii în care dramatismul, tratat cu o subtilă ambiguitate, emite reflexele unui comic (verbal sau factual) de umoare sarcastică. În pofida unor subiecte anodine, simţul măsurii şi lapidaritatea contribuie la impresia de esenţial, punctată cu un bun instinct al amănuntului revelator.

Adevăratul Bassarabescu e de căutat îndeosebi în acele scrieri unde, în absenţa oricărei grimase (de înduioşare, de încruntare), precizia observaţiei şi fineţea psihologică profită de răceala istorisirii. Elaborând cu economie de mijloace, pe spaţii mici, autorul se dovedeşte meşter în a-şi grada naraţiunea prin acumulări infinitezimale, până la finalul deseori în răspăr. Pictura de interior pe care o caligrafiază, într-un discurs stilizat, preponderent substantival, înnădeşte, printr-o urzeală de ecouri şi sugestii, o povestire de grad secund.

Prin exilarea personajului, obiectele devin „voci” ale naraţiunii, fiecare detaliu întregind o compoziţie statică în aparenţă, cutreierată însă de un duh când şăgalnic şi când elegiac (Cât ţine liturghia, Acasă). Paradoxal sau nu, unui autor cu plăcerea confesiunii, cum este Bassarabescu, îi reuşesc de minune asemenea scrieri care, construind un spaţiu al tăcerii, se privează de eul narator.

Opera literară

Nuvele, Bucureşti, 1903;

Vulturii, Bucureşti, 1907;

Norocul, Bucureşti, 1907;

Ovidiu Şicană, Ploieşti, 1908;

Noi şi vechi, Bucureşti, 1909;

Nenea, Bucureşti, 1916;

Un dor împlinit, Bucureşti, 1919;

Moş Stan, Bucureşti, 1923;

Schiţe şi nuvele, Bucureşti, 1923;

Pe drezină şi alte nuvele, Bucureşti, 1924;

Spre Slatina şi alte nuvele, Bucureşti, 1924;

Un om în toată firea, Bucureşti, 1927;

Domnu Dincă, Bucureşti, 1928;

Două epoci din literatura română, Bucureşti, 1928;

Limba română, Bucureşti, 1930;

Opere complete, I-II, Bucureşti, 1939-1940;

O scriitoare necunoscută din epoca Unirii Principatelor, Bucureşti, 1940;

Proză, Bucureşti, 1942;

Lume de ieri, Bucureşti, 1943;

Schiţe şi nuvele, prefaţă de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1953;

Schiţe şi nuvele, Bucureşti, 1955;

Lume de ieri. Nuvele, schiţe, amintiri, prefaţă de Alexandru Piru, Bucureşti, 1958;

Un om în toată firea, ediţie îngrijită şi prefaţă de Tiberiu Avramescu, Bucureşti, 1961;

Pe drezină. Nuvele, schiţe, amintiri, prefaţă de Gabriel Dimisianu, Bucureşti, 1963;

Scrieri alese, ediţie îngrijită şi prefaţă de Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1966;

Un om în toată firea, Iaşi, 1972;

Un dor împlinit, Bucureşti, 1974;

Pe drezină. Nuvele şi schiţe umoristice, ediţie îngrijită de Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1976;

Nuvele şi schiţe, ediţie îngrijită de Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1985;

Un om în toată firea, ediţie îngrijită şi prefaţă de Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1988.

Antologii

Antologia scriitorilor români, Bucureşti, 1931 (în colaborare cu V.V. Haneş).

Traduceri

Georges Courteline, Taina familiei. Liniştea casei, Bucureşti, 1924.