$$$

 După patruzeci de ani de căsnicie, prima lor vacanță la mare s-a transformat într-o lecție crudă despre cum te tratează lumea când nu ai destui bani.

Gheorghe și Ileana au economisit doi ani pentru aceste cinci zile la Mamaia. La șaptezeci și trei de ani el, șaizeci și nouă ea, nu mai avuseseră niciodată o vacanță adevărată. Pensiile lor modeste se duceau pe medicamente, facturi și strictul necesar. Dar anul acesta, Ileana și-a vândut inelul de aur moștenit de la mama ei.

"Vreau să văd marea o dată în viața mea," i-a spus ea. "Să stau pe nisip, să aud valurile. Ca în filmele acelea vechi."

Au rezervat la cea mai ieftină pensiune din oraș, într-o cameră la subsol, fără fereastră spre mare. Primul dejun a fost o prăjitură împărțită în două, luată de acasă, și două cafele cumpărate de la un automat din fața gării.

Când au ajuns pe plajă în prima dimineață, Gheorghe s-a uitat uimit la prețurile de la șezlonguri. "O sută cincizeci de lei pe zi pentru două scaune și o umbrelă," a citit el de pe un panou. Ileana a calculat rapid în cap - era cât cheltuiau ei pe mâncare într-o săptămână acasă.

"Nu-i nimic," a spus ea, scoțând din geanta de rafie două prosoape vechi, dar curățele. "Stăm pe prosop, ca pe vremuri când eram tineri și mergeam la Snagov."

Au găsit un loc liber pe nisip, departe de șezlonguri, și și-au întins prosoapele. Marea era la fel de albastră pentru ei ca pentru cei care plăteau pentru confort. Soarele îi încălzea la fel de tare, iar valurile făceau același sunet liniștitor.

Doar cei care au fost săraci toată viața știu să găsească fericirea în lucrurile simple - în răcoarea apei pe picioare, în mirosul sării din aer, în sentimentul că, pentru câteva momente, sunt la fel ca orice alt turist de pe plajă.

A doua zi, confuzi de amplasamentul plajei, au pătruns din greșeală în zona cu șezlonguri rezervate ale unui hotel de lux. Nu știau să citească în engleză panourile care delimitau zona privată. Au văzut nisipul frumos, curat, și și-au pus prosoapele între șezlongurile goale.

"Uite ce frumos e aici," a spus Ileana, așezându-se gingaș pe prosopul ei floral, cel pe care îl avea de la nuntă. "E mai curat, și nu e atâta lume."

Gheorghe a dat din cap mulțumit. Se simțea ca un adevărat turist, așezat acolo între șezlongurile elegante, cu umbrele mari și curate. Pentru prima dată în viața lui, părea că aparține acelei lumi pe care o văzuse doar la televizor.

Dar iluziile nu durează mult timp. După o oră, când plaja a început să se umple, au venit adevărații clienți ai hotelului. Femei în costume de baie de designer, bărbați cu ceasuri scumpe, copii cu jucării gonflabile care costau cât pensia lui Gheorghe pe o lună.

Primele priviri au fost doar de curiozitate. Apoi au început șoaptele. "Uite, cei de acolo nu au șezlong." "Cred că nu știu că e zonă privată." "Ar trebui să le spună cineva."

Ileana a simțit privările și a început să se simtă incomod. S-a uitat în jur și a observat că erau singurii care stăteau pe prosoape, singurii îmbrăcați în costume de baie vechi, decolorate de atâtea spălări.

"Gheorghe," i-a șoptit ea, "cred că nu e bine să fim aici."

Dar înainte să se ridice, a venit spre ei un tânăr îmbrăcat într-un tricou al hotelului. "Vă rog frumos să vă ridicați de aici," le-a spus politicos, dar ferm. "Aceasta este zona rezervată clienților hotelului nostru."

Gheorghe s-a ridicat încet, cu demnitate. "Ne pare rău, nu știam. Plecăm imediat."

Dar în timp ce își strângeau prosoapele, au început să audă comentariile din jur. "Era clar că nu au ce căuta aici," a spus o femeie în bikini alb. "Uite cum arată." Un bărbat bronzat a râs: "Probabil că e prima dată când văd marea. Nu știu cum se comportă."

Cel mai rău a fost când o tânără cu părul vopsit blond a strigat destul de tare: "Zona asta nu e pentru săraci! E pentru oameni care își permit să plătească!"

Doar atunci s-au oprit cei care au crescut fără să le lipsească nimic înțeleg cât de adânc poate să doară umilința publică, mai ales când vine de la oameni care te judecă doar după hainele pe care le porți.

Ileana a simțit cum îi vin lacrimile în ochi. Nu din cauza faptului că trebuiau să plece, ci din cauza modului în care îi privea lumea. De parcă nu ar fi avut dreptul să existe în același spațiu cu ei.

Gheorghe i-a luat mâna și au plecat în tăcere spre zona publică. Au mers fără să se uite înapoi, dar au auzit râsetele care îi urmăreau. În spatele lor, tinerii din șezlonguri și-au continuat conversațiile, uitând deja de cei doi bătrâni care le deranjaseră pentru câteva minute paradisul.

Pe plaja publică, mult mai aglomerată și mai zgomotoasă, și-au întins din nou prosoapele. Dar fericirea din prima zi dispăruse. Acum se simțeau ca doi intruși care fuseseră prinși în flagrant.

"Poate că nu era pentru noi," a spus Ileana, încercând să-și ascundă dezamăgirea.

"De ce să nu fie pentru noi?" a răspuns Gheorghe, cu o amărăciune pe care nu o mai auzise în vocea lui. "Marea e a tuturor. Soarele e al tuturor. Doar că unii au mai mulți bani să plătească pentru ea."

În seara aceea, în camera lor din subsol, au stat pe patul îngust și s-au gândit la casa lor de la țară, la grădina cu legume, la găinile care își știau locul și nu trebuiau să plătească nimănui pentru dreptul de a exista.

"Acasă nu ne-a umilit nimeni niciodată," a spus Ileana.

Și a avut dreptate. În satul lor, sărăcia era împărtășită de toți, iar respectul nu se măsura în bani. Acolo, Gheorghe era cel care repara bicicletele copiilor, iar Ileana era cea care știa să vindece durerile de cap cu ceaiuri de plante. Aveau un loc, aveau respect, aveau demnitate.

Poate că așa e lumea modernă - împărțită în zone pentru bogați și zone pentru săraci, în oameni care își permit și oameni care nu își permit. Dar în ziua aceea pe plajă, doi bătrâni care nu făcuseră rău nimănui în viața lor au învățat că banii nu cumpără doar confort, ci și dreptul de a fi tratat ca un om.

A treia zi nu s-au mai dus deloc la plajă. Au stat în camera lor și au numărat banii rămași, calculând dacă își pot permite să stea până la sfârșitul vacanței sau trebuie să plece mai devreme acasă.

  Sursa: Viața în România