$$$

 UN COLECTIV UNIT ȘI PUTERNIC    

   Vreau să vă vorbesc acum despre un experiment pedagogic reușit, cu care m-aș putea mândri și pe care l-aș numi Telefonul. 

   Povestea începe cu: într-o dimineață, când am ajuns în cancelarie, directorul m-a invitat la el în cabinet. Avea o privire gravă, de parcă încerca să-mi spună ceva ce nu voia să-mi spună. Așa era. Ne-am așezat pe scaune și cu capul în jos mi-a spus că unui elev de la clasa mea i s-a furat un telefon scump. Elevul era fiul unei profesoare, directoare de școală, într-un fel rudă prin alianță cu directorul meu. „A venit la mine plângând mama elevului și mi-a spus că a făcut împrumut la CAR să-i cumpere telefonul”, a adăugat domnul director. Am așteptat pentru că am înțeles că mai voia să-mi spună ceva, dar ezita. Și, cu o voce impersonală, mi-a spus acel ceva la care nu mă așteptam de la domnul director, pe care îl admiram și îl admir: „Eu zic să se facă chetă la nivel de clasă, să-i cumpere telefonul elevului”. Nu am vrut să-l contrazic, să-i spun că este cea mai nepotrivită soluție. Știindu-l pedagog de marcă, l-am bănuit de subiectivism și i-am propus să mergem la clasă, în fața elevilor, să discutăm și cu ei…

   Era o clasă de matematică-informatică, suprapopulată (cu 32 de elevi), cu elevi inteligenți care mă simpatizau pentru că, în afară de matematică, la orele de dirigenție mai abordam și teme de literatură, artă, religie și filozofie. Cum aș fi putut să cer eu fiecărui elev deștept, cuminte și ingenuu o sumă de bani deloc neglijabilă, când doar unul dintre ei era vinovat? Posesorul telefonului era un elev încrezut, se considera privilegiat și îi sfida pe ceilalți.

   Am mers la clasă cu domnul director. Când le-am spus de ce am venit, în clasă s-a așternut o liniște mormântală, nu din sentimente de vinovăție, ci de consternare. L-am întrebat pe elevul păgubit unde a avut telefonul. Mi-a spus că în pauză îl lăsa mereu în bancă. „Cum, un telefon așa de scump tu îl lăsai în bancă? Și în ce pauză ți s-a furat?”, l-am întrebat eu. Mi-a spus că nu mai știe în ce pauză, a observat că-i lipsește în ultima pauză. M-am uitat către domnul director, m-am uitat și la elevi, elevi care erau intrigați de faptul că acel coleg al lor își lăsa în pauză un telefon scump în bancă. Atunci, plimbându-mă printre bănci și privind în ochi fiecare elev, le-am spus cu fermitate: „Telefonul trebuie restituit. Poate că elevul care l-a furat a vrut să-i de o lecție colegului cinic și infatuat, poate că acum și-a dat seama că a greșit și de aceea îl rog să-i restituie telefonul. Azi, dacă îl are la el, sau mâine. Să nu știm cine este, vă invit ca în pauzele ce vor urma, să ieșiți toți afară din clasă, să poată să-i pună în bancă telefonul”. 

   În timp ce mă întorceam cu directorul în cancelarie, acesta mi-a spus că nu sunt șanse să apară telefonul. „Mizez pe elevii mei, nu cred că mă vor dezamăgi”, i-am spus eu, deși aveam mari îndoieli privind reușita demersului. La penultima oră, când s-a sunat de ieșire, m-am dus la clasă și de pe hol am auzit „Hai să ieșim repede din clasă” și nu am mai intrat. 

    După ultima oră, când mă pregăteam de plecare, câțiva elevi au venit la cancelarie veseli și mi-au spus că a apărut telefonul. Bucuros, am mers cu ei la clasă și clasa mă aștepta și m-a întâmpinat cu veselie și aplauze. Eram din nou prieteni. Le-am spus radios doar atât: „Suntem din nou un colectiv unit și puternic!”