$$$

 A murit un om și a ajuns la Judecata lui Dumnezeu. Îndelung l-a privit Domnul, cu mirare și tăcere adâncă. Nemaiputând răbda, omul întrebă:

— Doamne, ce este cu soarta mea? De ce taci? Doar am câștigat Împărăția Cerurilor. Am suferit! — rosti cu demnitate omul.

— Și de când, oare, — se miră Dumnezeu, — suferința a ajuns să fie o vrednicie?

— Am purtat sac și funie, — încruntat, răspunse omul. — M-am hrănit cu tărâțe și mazăre uscată, n-am băut decât apă, nu m-am atins de femei. Mi-am chinuit trupul cu post și rugăciuni…

— Și ce-i cu asta? — grăi Domnul. — Înțeleg că ai suferit, dar pentru ce anume ai suferit?

— Pentru slava Ta, — răspunse omul fără ezitare.

— Frumoasă slavă mi-ai adus! — zâmbi trist Dumnezeu. — Deci Eu chinuiesc oamenii cu foamea, îi îmbrac în zdrențe și îi lipsesc de bucuria iubirii?

Se lăsă tăcere în jur. Dumnezeu încă îl privea cu gând adânc.

— Și atunci, ce se va alege de soarta mea? — îndrăzni iar omul.

— Spui că ai suferit… — rosti blând Domnul. — Cum să-ți explic ca să înțelegi? Uite, de pildă, tâmplarul care a fost înaintea ta. Toată viața a zidit case pentru oameni — pe arșiță și ger, flămând uneori, și de multe ori și-a zdrobit degetele cu ciocanul. A suferit, da, dar a și zidit. Și apoi a fost răsplătit pe drept.

Iar tu… ai făcut toată viața doar să-ți lovești singur degetele cu ciocanul.

Dumnezeu tăcu o clipă…

— Și unde-s casele zidite? Unde-s casele, te întreb?!