$$$

 Viața seamănă cu un tren. La început călătorim într-un vagon alături de mame, tați, bunici, prieteni din copilărie, colegi de școală... îi cunoaștem pe toți. Este vagonul nostru.

Apoi, rând pe rând, cei dragi încep să coboare la diferite stații. Bunicii, părinții, prietenii din copilărie... Ei părăsesc trenul. Iar în vagon urcă oameni noi. Necunoscuți. Străini.

Cu unii dintre ei ne apropiem. Ne împrietenim. Dar trenul continuă să înainteze. Și tot mai mulți dintre ai noștri coboară. Iar tot mai mulți străini urcă. Oameni buni, interesanți, tineri, plini de viață. Dar străini. Cu relații și interese proprii. Și cu cât călătoria durează mai mult, cu atât rămân mai puține chipuri cunoscute în vagon. Iar cele străine devin tot mai numeroase.

Dacă drumul e lung, ajungi să rămâi singur printre necunoscuți. Cei care te-au însoțit cândva au coborât cu toții. Și e greu, e pustiu să mergi mai departe singur, printre oameni care nu-ți sunt apropiați...

Un singur gând aduce alinare: la stația finală, ne vor întâmpina ai noștri. Cei cu care am pornit la drum. Așa cred.

Și poate că trebuie, cumva, să vorbim cu noii pasageri. Să le fim de folos. Ca drumul până la capăt să nu pară atât de singuratic.

Acolo unde ne așteaptă. Ne întâmpină. Și ne iubesc.