$$$

 “CIMITIRELE SUNT PLINE DE OAMENI CARE CREDEAU CĂ SUNT DE NEÎNLOCUIT…🫵🫵🫵

Și totuși, pământul nu s-a oprit. Soarele a răsărit și a doua zi. Cineva le-a ocupat scaunul. Altul le-a șters numele de pe ușă. Poate chiar cu ușurare.

Adevărul crud? Lumea merge înainte. Chiar și fără tine. Chiar și fără mine.

Sistemele, companiile, bisericile, relațiile, toate își găsesc înlocuitori. Șocant de repede.

Ce părea că se prăbușește odată cu plecarea ta... se reconstruiește.

Ce credeai că nu funcționează fără tine... se reorganizează.

Ce ți-a jurat că nu mai iubește pe nimeni... iubește altfel, pe altcineva.

Suntem importanți, dar nu indispensabili.

Și poate că aici e cel mai amar adevăr și, paradoxal, cea mai profundă eliberare.

Pentru că atunci când înțelegi că ești trecător, înveți să nu te mai agăți.

Nici de funcții. Nici de relații. Nici de aplauze. Nici de control.

Înveți să fii prezent, nu să stăpânești.

Să dăruiești, nu să impui.

Să contezi, nu să te crezi centrul universului.

Ne consumăm viețile muncind ca disperații, crezând că fără noi totul se năruie.

Ne pierdem sănătatea dovedind că suntem cei mai buni, cei mai deștepți, cei mai valoroși.

Și când clachezi... cineva îți spune calm: „Îți luăm un înlocuitor”.

Poate că e momentul să trăiești altfel.

Să fii om, nu legendă. Să iubești, nu să controlezi.

Să trăiești, nu doar să construiești o imagine.

Pentru că într-o zi… nu vei mai fi.

Și nu titlurile tale vor conta. Nici trofeele. Nici sacrificiile.

Ci ce-ai atins în alții, ce-ai lăsat în suflete, nu în dosare.

Restul... va fi uitat.

Așa cum au fost uitați toți ceilalți care au crezut că sunt de neînlocuit. “

Sursa: Razvan Vasile

$$$

 Fefeleaga.

De aici a început totul.Eram în clasa a șasea și făcusem o nefăcută. M-am băgat în "combinațiile" dirigintei mele și nu i-a căzut bine. Am avut alegeri pentru poziția de comandant de detașament (eram pionieri),m-am băgat,am candidat și le-am câștigat. Diriginta avea însă o altă opțiune, era o fată, cea mai bună din clasă la învățătură.

Represaliile nu au întârziat. Diriginta mea era și profesoara mea de limba română. Am rămas corigent în trimestrul întâi, corigent în trimestrul doi și la un pas de a rămâne repetent.

În trimestrul trei, diriginta ne-a dat tema pentru acasă: să scriem o compunere despre cum ne imaginăm noi că va fi viața Fefeleagăi după ce îl vinde pe Bator.

Pentru cei care nu își mai aduc aminte, în nuvela "Fefeleaga" de Ion Agârbiceanu, personajul principal, Fefeleaga, o femeie văduvă, își vinde calul, Bator, pentru a putea plăti înmormântarea ultimului ei copil, Păunița.

Mai detaliat, povestea Fefeleagăi este una de suferință și sacrificiu. Rămasă singură cu cinci copii după moartea soțului, ea muncește neîncetat pentru a-i crește, ajutată de calul ei, Bator. Însă, copiii mor rând pe rând, iar Fefeleaga, deja bătrână și slăbită, este nevoită să vândă calul, singura ei alinare și tovarăș, pentru a putea înmormânta ultimul copil, Păunița. Această despărțire este plină de durere pentru ea, deoarece Bator reprezenta și o amintire a familiei sale.

Am scris compunerea, am scris cum aș fi văzut eu viața Fefeleagăi începând cu a doua zi,după vânzarea calului.Una tristă.Cum ar fi putut fi altfel,pentru o femeie care pierduse tot,dar absolut tot.

În următoarea oră de limba română, cu un ton sobru, metalic, dar și ușor ironic, diriginta m-a întrebat dacă am scris compunerea. Am răspuns cu un "da" abia șoptit. M-a ridicat în picioare și m-a pus să o citesc. Inima îmi bătea în piept ca pistonul unei locomotive cu abur.

Am început să citesc.

"Mai tare!" a tunat diriginta.

Și am citit.Mai tare...

Când am terminat, mi-a fost teamă să ridic ochii din caiet. Se făcuse o liniște nefirească în clasă. Nimeni nu zicea nimic. Mi-am ridicat privirea. Diriginta plângea.

Tu ai scris asta?Glasul îi tremura iar cuvintele ei pluteau în aer oscilând între mirare și emoție.

Da, am îngăimat eu,cu glasul gâtuit.Cuvintele mi-au ieșit greu, ca și cum ar fi trebuit să le scot dintr-un loc ascuns,unde nu aș fi dorit să le vadă nimeni.

Mi-a dat 10.

Apoi, în aceeași zi, m-a dus la Casa Pionierilor și m-a înscris la Cenaclul Flacăra. Erau nume grele acolo: Ioan Evu, Eugen Evu, Dumitru Hurubă, Trupa Canon.Iv Martinovici,Victor Niță și alții

Am trecut clasa, ba mai mult, în anii următori am avut doar 10 la română. Și la liceu a fost la fel (Liceul Pedagogic, prima treaptă). M-a ochit profesoara de română din prima și m-a băgat în cercul literar al liceului.(Liceul avea și revistă proprie,îmi aduc aminte că am publicat și eu în revista aia ).Am continuat să merg și la Cenaclul Flacăra, mă simțeam bine acolo. Cu sprijinul "adulților" de acolo am scos un mic volum de poezii. Se numea Excelsior.

De fapt, era o plachetă scoasă în tiraj mic.(buget mic, tiraj mic) Am pierdut-o, nu am mai găsit-o și regret asta.

În treapta a doua de liceu, am lăsat-o mai moale cu metaforele. Eram la liceul auto, deveniseră prioritare motoarele, raliurile, mașinile și aproape toți băieții ne visam șoferi de TIR.

În ultima clasă de liceu, profesoara de română ne-a cerut să scriem fiecare, dacă dorim, un catren pentru tabloul aniversar de sfârșit de an, drept motto,urmănd ca ea să decidă care va fi ales.Și am scris.

Motto-ul scris de mine suna așa:

Deschideți porțile. Venim.Cu ochii inundați de soare,

Ne întrupăm din raza lui,ca fructul întrupat din floare.

Pășim pe trupul unei veri,spre rodul toamnelor albastre.

Deschideți porțile. Venim.E ziua împlinirii noastre.

Profesoara m-a întrebat dacă sunt ale mele, dacă nu le-am copiat de undeva, și mi-a promis că va verifica "la sânge".

A verificat. N-avea ce găsi. Versurile erau ale mele. Și, într-un final, au ajuns motto pe tabloul aniversar, dar și pe fluturașii de absolvire.

Cam asta a fost mica mea aventură literară, de început. Mi-am mai exersat metaforele în scrisorile și cărțile poștale pe care le trimiteam Romanitei.Da, totul a început cu Fefeleaga.

Aș fi putut avea un alt destin, o altă menire. A fost alegerea mea. Dar, cum spune Edith Piaf: Non, je ne regrette rien.

Dar mai am timp.(Dacă îmi dă Dumnezeu).Mai am timp să scriu.Ce ziceți?

https://www.youtube.com/watch?v=Q3Kvu6Kgp88

$$$

 Se spune că Marilyn Monroe, cu franchețea ei încântătoare, i-a spus odată lui Einstein:

,,Noi doi am putea avea un copil. Ar ieși frumos ca mine și deștept ca tine".

La care, părintele relativității, i-ar fi răspuns: ,,Ba mai repede cred că ar ieși cu frumusețea mea și inteligența ta."

Atunci încă nu se știa (testele s-au făcut mai tarziu), că IQ-ul pe care-l avea Marilyn Monroe era de 165, cinci puncte peste cel al "celui mai mare geniu al tuturor timpurilor".

Marilyn Monroe ( Norma Jeane Baker, 1926-1962) era o mare cititoare. Avea în casă o bibliotecă cu vreo mie de cărți și își petrececea multe ore citind opere literare, poezie, teatru, filosofie. Spiritul ei, pe lângă o mare dorință de a trăi, avea o imensă curiozitate și o nestăpânită foame de cunoaștere.

Acestea sunt unele dintre minunatele citate, ale acestei incredibile femei:

,,Unul dintre cele mai bune lucruri care mi s-a întâmplat e că sunt femeie.

Toate femeile așa ar trebui să simtă."

,,Câinii nu mușcă. Oamenii da."

,,Nu mă simt ca o primăvară. Mă simt ca o toamnă fierbinte de culoare roșie."

,,Râzi când ești trist. Să plângi e prea ușor."

,,Nimeni nu mi-a zis că eram frumoasă când eram copil. Tuturor copiilor ar trebui să li se spună că sunt frumoși, chiar dacă nu sunt."

,,E mai bine să fii singură, decât nefericită cu cineva."

,,Imperfecțiunea e frumusețe și nebunia genialitate. E mai bine să faci pe ridicolul decât să fii plictisitor."

,,Dezamăgirile te fac să-ți deschizi ochii și să-ți închizi inima."

,,Sunt o fată mică într-o lume mare încercând să găsească pe cineva pe care să-l iubească."

,,Nu am părăsit niciodată pe cineva în care am crezut."

,,Niciodată nu am înșelat pe nimeni. Uneori i-am lăsat pe bărbați să se înșele singuri."

,,Dacă aș fi urmat toate regulile, nu aș fi ajuns nicăieri."

,,E mai ușor să iubești un om decât să trăiești cu el."

,,Nu pleca capul, ține fruntea sus și zâmbește, pentru că viața e un lucru frumos și ai multe motive pentru care să zâmbești."

Preluat Internet...

$$$

 Durerea nu te face întotdeauna puternic.

Uneori te face periculos.

Te transformă într-o bestie tăcută.

în cineva care a învățat să nu plângă... ci să ardă înăuntru.

Nu toți monștrii se nasc din rău.

Unele sunt create din forta dezamagirilor, loviturilor indiferentei, bazate pe imbratisari care nu au venit niciodata si promisiuni care au murit neimplinite.

Ai fost bun.

Ai fost nobil.

Tu ai fost acel suflet care a livrat totul fără măsură.

Până când lumea... te-a distrus.

Și acum, ce a mai rămas din tine, este acea creatură care zâmbește cu colți, care nu are încredere ușor, care iubește cu cicatrici și preferă să fie singură...

înainte să revin la a fi prostul care aștepta ceva real de la cineva gol.

Da, dar... Durerea creează monștri.

Dar nu toți monștrii sunt răi.

Unii sunt doar suflete obosite...

cu inima în flăcări și ochii plini de povești pe care nimeni nu voia să le audă. 💔

$$_

 De poți...

   - Rudyard Kipling -

De poți să nu-ți pierzi capul, când toți în jurul tău

Și l-au pierdut pe-al lor, găsindu-ți ție vină;

De poți, atunci când toți te cred nedemn și rău,

Să nu-ți pierzi nici o clipă încrederea în tine;

De poți s-aștepți oricât, fără să-ți pierzi răbdarea,

De rabzi să fii mințit, fără ca tu să minți,

Sau când, hulit de oameni, tu nu cu răzbunarea

Să vrei a le răspunde, dar nici cu rugăminți;

De poți visa, dar fără să te robești visării,

De poți gândi, dar fără să-ți faci din asta un țel,

De poți să nu cazi pradă nicicând disperării,

Succesul și dezastrul primindu-le la fel;

De rabzi s-auzi cuvântul rostit cândva de tine,

Răstălmăcit de oameni, ciuntit și prefăcut;

De poți să-ți vezi idealul distrus, și din ruine

Să-l reclădești cu-ardoarea fierbinte din trecut;

De poți risca pe-o carte întreaga ta avere,

Și tot ce-ai strâns o viață să pierzi într-un minut,

Și-atunci, fără a scoate o vorbă de durere,

Să-ncepi agoniseala cu calm de la-nceput;

Și dacă corpul tău, uzat și obosit,

Îl vei putea forța să-ți mai slujească încă,

Numai cu strășnicia voinței tale, și-astfel

Să stea peste vreme așa cum stă o stâncă;

De poți vorbi mulțimii,fără să minți, și dacă

Te poți plimba cu regii, fără a te-ngânfa,

De, nici amicii, nici dusmanii, nu pot vreun rău să-ți facă,

Pentru că doar dreptatea e călăuza ta;

Și dacă poți să umpli minuta trecătoare,

Să nu pierzi nici o filă din al vieții tom,

Al tău va fi pământul, cu bunurile-i toate

Și, ceea ce-i mai mult chiar, să știi, vei fi un OM!

$$$

 Experiența copilului care locuiește, periodic, la ambii părinți, după divorț.#

Atunci când, în urma divorțului, copilul este încredințat ambilor părinți și locuiește alternativ în două spații de viață distincte, experiența sa emoțională este complexă și influențată de mai mulți factori: calitatea relațiilor familiale, gradul de cooperare parentală, vârsta copilului și modul în care este gestionată tranziția între cele două medii.

1. Sentimentul de fragmentare

Copilul poate simți că trăiește „două vieți paralele”, fiecare cu reguli, dinamici și atmosfere emoționale diferite. Deși poate părea un compromis echitabil între părinți, pentru copil poate însemna lipsa unui nucleu stabil și a unui loc unic de referință.

Acest lucru poate genera:

 • oboseală emoțională din cauza adaptării continue,

 • confuzie privind apartenența („Unde e acasă?”),

 • tensiune între dorința de a mulțumi ambii părinți și nevoia proprie de coerență.

2. Ambivalență afectivă

Copilul poate experimenta emoții contradictorii:

 • bucurie că are timp cu ambii părinți,

 • dar și vinovăție pentru faptul că, fiind cu unul, îl „abandonează” temporar pe celălalt.

Acest conflict afectiv poate fi mai intens atunci când părinții nu cooperează sau transmit indirect mesaje de rivalitate.

3. Dezvoltarea unei adaptabilități forțate

Copilul devine adesea un „acrobat emoțional”, învățând rapid să se comporte diferit în fiecare casă.

Această abilitate poate fi interpretată din exterior ca „maturitate”, dar în realitate poate ascunde:

 • o pierdere a autenticității (copilul nu mai știe cine este „el” cu adevărat),

 • eforturi de autoreglare excesivă, care pot duce la epuizare psihică sau manifestări somatice.

4. Posibilitatea unei dezvoltări echilibrate

În condițiile în care:

 • părinții au o relație cooperantă,

 • regulile sunt clar comunicate și relativ armonizate,

 • copilul are spații sigure și este ascultat în nevoile lui. 

Traiul în două case nu este neapărat dăunător. Dimpotrivă, copilul poate dezvolta:

 • reziliență,

 • flexibilitate cognitivă,

 • o relație apropiată cu ambii părinți.

5. Ce are nevoie copilul în acest aranjament

 • Coerență emoțională – să nu fie pus în rol de mesager sau arbitru.

 • Timp de tranziție – pentru a se adapta între două ritmuri de viață.

 • Dreptul de a exprima preferințe și dificultăți, fără a fi vinovatizat.

 • Spații personale – nu doar fizice, ci și afective, în ambele case.

 • Stabilitate relațională – părinții să fie prezenți afectiv, nu doar fizic.

Copilul care locuiește alternativ la ambii părinți poate trăi o formă subtilă de dezechilibru, chiar și în lipsa conflictului deschis. Ceea ce îl protejează nu este formula juridică, ci calitatea relațiilor și empatia cu care este ghidat în acest nou teritoriu afectiv.

_$$¢_

 In Memoriam 

Herman Melville

Pe 1 august 1819 s-a născut Herman Melville în New York City( Statele Unite),scriitor, romancier, poet și eseist al perioadei Renașterii Americane.

Viitorul autor al romanelor Moby-Dick, Bartleby, Scrivener și al altor opere stranii și luminoase care i-au uluit pe contemporanii săi și i-au îngropat faima timp de decenii.

A vânat balene, a rătăcit prin deșerturi și a pătruns în sufletul uman cu un condei ascuțit ca un harpon.

Melville nu a fost un scriitor de adevăruri ușoare. Personajele sale au plutit în derivă — prin oceane, prin nebunie, prin labirinturi morale fără ieșiri clare. Moby-Dick a fost considerat în timpul vieții sale ca fiind prea lung, exagerat, chiar incoerent. Dar timpul a dezvăluit că a fost o călătorie mitică în obsesie, putere, rasă și adâncimile necunoscute atât ale mării, cât și ale sinelui.

Cea mai importantă lucrare a lui este Moby Dick. Această lucrare despre legendarul căpitan Ahab și obsesia sa pentru balena albă este un clasic al literaturii universale. (Spune-mi Ishmael este începutul lui Moby Dick). Un alt roman al său este Typee (1846), bazat pe experiențele sale din Polinezia.

Între 1853 și 1855, a publicat o serie de povești în Revista Putnam, adunate în Piazza Tales, printre care poveștile Bartleby, Benito Certeno și The Encantadas, compuse din zece schițe despre Insulele Galapagos unite de un singur narator.

În 1857, The Confidence-Man a fost ultima lucrare de proză ficțiune pe care a publicat-o. În ultimii săi ani, Melville s-a dedicat scrierii de poezie. Piese de luptă și aspecte ale războiului, din 1866, este o reflecție poetică asupra Războiului Civil și Clarel: Un Poem și Pelerinaj în Țara Sfântă, un poem epic fictiv, publicat în 1876.

A lăsat neterminat romanul Billy Budd, publicat postum la Londra în 1924.

În viața sa reală a fost inspector vamal și asta l-a plictisit aproape mortal. Ultimii săi ani de viață au fost liniștiți, obscuri. 

A fost aproape uitat.

Însă marea literatură are o memorie lungă.

Astăzi, îl citim nu doar ca pe un marinar al propozițiilor, ci ca pe un arhitect al ambiguității americane - fără teamă să întrebe: Cine suntem noi sub suprafață? Și ce monștri urmărim - sau devenim - în căutarea sensului?